„Fericirea nu e ceva făcut gata, ea vine din faptele tale.

- Dalai Lama
Secolul al XVII-lea este supranumit „Secolul Luminilor” datorită tendinței
absolute spre rațiune, spre primatul științei asupra dogmelor bisericești. Astfel, se poate
reliefa apriga dorință de-a înlătura bezna, obscuritatea care de-a lungul celui de-al XVIII-
lea secol s-a năpustit asupra omenirii prin: foamete, revoluții, ciumă, despotism,
fanatism... Rațiunea devine văpaia luminii, a apariției unui nou mod de gândire, unul mult
mai volnic, mai complex, detașat de monotonia vieții.
Iluminismul depășește epoca sa prin faptul că a reușit, într-un mod cu totul
extraordinar, să valorifice omul, natura acestuia, condiderând literatura un mijloc eficient
de educare, de schimbare a întregii umanități, acordând o valoare semnificativă omului
care cugetă, analizează, descoperă și luptă împotriva feudalismului.
Unii dintre cei mai cunoscuți reprezentanți al iluminismului sunt: Daniel Defoe, J.
J. Rousseau, Jonathan Swift, Voltaire, Goethe, care, datorită operelor sale,au reușit să
reflecte următoarele teme și motive: monarhul iluminat, contractul social, emanciparea
poporului prin cultură, cunoașterea, munca, călătoria.
Geniul, originalitatea caracterizează literatura iluministă, iar exponenții acestui
curent au încercat să reflecte esența existenței umane, care, de asemena, cuprinde
conceptul fericirii. Omul luminilor tinde spre dobândirea fericirii, chiar dacă uneori
suferă eșec, fiind căzut într-un abis al deznădejdei, ignoranței, disperării.
Tema fericirii poate fi analizată din mai multe perspective, pentru că unii oameni
dobândesc fericirea prin dragoste, identificarea persoanei iubite, alții prin muncă, rațiune,
cunoștințe.
Faust din poemul dramatic cu același nume este prototipul omului modern, care
suferă eșec în viață prin incapacitatea sa de-a identifica sensul adevărat al fericirii.
Dorința lui nesecată de-a deveni omniscient, de-a cunoaște toate tainele universului, l-au
împiedicat să disfrute din plin viața, dragostea, interacțiunea cu oamenii.

De facto, Faust trebuie analizat ca exponentul întregii umanități, care se va lăsa

ispitit de tentațiile deșarte ale lui Mefistofel, luând decizia să nu mai piardă timpul
studiind cu ajutorul cărților: „S-a rupt gândirea, fir de ață/ De-orice știință îmi e greață/
De-acum în voluptoase adâncuri/Noi patimi înfocate-om potoli”, ci prin dobândirea
experienței, prin desfrutarea plăcerilor, alcoolului, senzației extazului, fericirii. Astfel,
fiind capabil să deslușească sensul vieții.

În tendința arzătoare spre a desluși misterul vieții, Faust încheie o înțelegere

pe o durată de 24 de ani, pe durata căreia Mefistofel îl va sluji cu vrednicie,
satisfăcându-i poftele, în schimb Faust va fi nevoit să-i ofere în dar sufletul său.
Faust, argumentând alegerea prin următoarele cuvinte:
„Mi-am propus cercetarea elementelor...
Nu am gasit în mintea mea îndemnare mai trebuincioasă...
M-am dat în puterea spiritului infernal,
Pentru ca acesta să mă instruiască în știința dorită...”
În goana după cunoștințele mult dorite: universul, planetele, succesiunea
anotimpurilor, crearea calendarului, inclusiv disputele dintre Dumnezeu și Lucifer,
Faust a devenit orgolios, crezându-se atotputernic, iar încercările lui de-a crea
omul în condiții de laborator, pot fi analizate drept tentativă de a se pune în rând
cu Dumnezeu- creatorul omenirii. Astfel, pasiunea cunoașterii l-a făcut să se
înalțe, însă tot ea l-a făcut să se prăbușească:
„Ce-i este omenirii hărăzit să simtă, S
ă simt şi eu, oricât fiinţa mea ar fi de strâmtă.
Înaltul să-cuprind în mine şi adâncul ca-ntr-un caier,
Să-adun în mine tot ce-i rază, tot ce-i vaier,
Să mă lărgesc ca omenirea, să mă zbat şi să veghez,
Asemeni ei, la urmă, însumi să naufragiez.” ,
pentru că timpul este ireversibil: „Clipă, rămâi, că ești atât de frumoasă!”,
iar căutările, tentativele spre a descoperi esența vieții l-au orbit, făcându-l să uite
de micile bucurii ale vieții.
În finalul operei, bătrânul Faust moare, iar sufletul său nu devine pradă
demonului Mefistofel, ci este salvat, astfel se anunță:
Faust : „Ce murmur cunoscut, ce sunet lin
Îmi smulge cu putere cupa de venin?
Voi clopote înalte, pe pământ Vestiţi de Paşti întâiul ceas?
Voi coruri, ziceţi voi mângâietorul cânt,
Ce a sunat din guri de îngeri la mormânt
 O veste bună aducând?”
Corul de îngeri adăugând :
„Pururi- vrednicul
Pildă e numai;
Aici neprihănitul
Faptă acuma-i,
Aici îți dă plinul
Tot ce-i de nespus;
Etern-femininul
Ne trage în sus. ”
În momentul morții sale, unicul lucru pe care l-a regretat a fost imposibilitatea lui
de-a împărtăși dragostea sa cu Margareta, care:
„Frumoasă e, de necrezut!
Așa ceva n-am mai văzut,
Cuminte, cumsecade, abia
Cu-n pic de aroganță-n ea...
Când ochiul s-a plecat smerit
În piept mi s-a întipărit.”
Astfel, se poate constata că omul luminilor suferă eșec în ceea ce privește
identificarea fericirii, deci el este un simplu om care suferă, care necesită a simți
că este cu adevărat important, că are un rost în această viață.
Scriitorul și filosoful iluminist F. M. Arouet, cunoscut sub numele de
Voltaire, a cucerit publicul francez al secolului XVIII prin tematica capodoperelor
literare: critica dură a absolutismului și a dogmatismului biseriesc, proslăvirea
monarhiei/ monarhului luminat(e). Măiestria lui Voltaire poate fi definită prin
zugrăvirea intrigii politice prin intermediul zbuciumului sentimental, deci,
reflectând aspectul tragic al vieții umane.
În „Candid” de Voltaire, tema fericirii este abordată într-um mod cu totul
spectacular. Istoria personajului eponim, a cărui nume poate fi deslușit ca
„neprihănit”, „curat”, „pur”, „nevinovat”, are o viață, inițial, fără de griji, crescând
la curtea baronului german Thunder-ten-tronck, apoi alungat din cauza unei intrigi
cu fica acestuia- Cunégonde. În cele ce urmează, tânărul Candid este de
sinestătător într-o lume străină sufletului său, astfel este nevoit să depună un efort
considerabil pentru a supravețui.
Sensul vieții sale îl regăsește în tânăra Cunégonde. Toate acestea
influențează maturizarea tânărului Candid, transformându-l, treptat, într-o personă
capabilă să asasineze, cum a făcut-o în cazul cu marele incvizitor, dorind s-o
salveze pe Cunégonde, însă aceasta acceaptă cererea în căsătorie a guvernatorului
din Buenos Aires, lăsându-l pe Candid jertvă a propriilor aspirații, care s-au
dovedit a fi deșarte.
În finalul operei Candid se stabilește cu traiul pe malul Bosforului alături de
cei ce l-au acompaniat pe drumul inițierii, inclusiv și Cunégonde, cu care
împărtășește sentimentul de dragoste. Prin urmare, regăsirea fericirii s-a soldat cu
un succes, ceea ce este în antiteză cu situația dramatică a lui Faust, care, din
păcate, n-a reușit să identifice adevărata fericire.
Fericirea poate fi identificată în activitățile de zi cu zi, în pasiunile,
dorințele arzătoare ale omului efemer, care tinde a disfruta orice moment. Un
exemplu elocvent, unde se poate urmări regăsirea fericirii în avântul în călătorii,
este romanul de aventură „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe și „Călătoriile lui
Gulliver” de Jonathan Swift.
Călătoria reprezintă descoperirea, extazul aventurii, al identificării unei noi
culturi... După cum am menționat anterior, fericirea nu reprezintă doar palpitațiile
dragostei, ea poate fi identificată în cele mai minuscule lucruri.
Beatitudinea stării de fericire constă în faptul că te simți împlinit prin ceea
ce deja posezi, conștientizând faptul că nu ai nevoie de altceva pentru a fi împlinit.
Robinson Crusoe a simțit că fericirea sa supremă poate fi regăsită cu
ajutorul călătoriilor, descoperirii a noi teritorii, tărâmuri, care necesită a fi
explorate. Izolarea acestuia pe o insulă timp de douăzeci și opt de ani a reprezentat
o provocare, pe care, cu siguranță, a susținut-o cu brio, pentru că a dat dovadă de
dârzenie, curaj, ingeniozitate în ceea ce privește reproducerea vieții sale pe o
insulă îndepărtată și nelocuită, pustie, care în cele din urmă s-a dovedit a fi
populată de un trib de canibali.
 Fericirea lui Crusoe poate fi regăsită în fiece moment al vieții sale, pentru
că speranța era cea care-l ghida, iar credința în Dumnezeu l-a ajutat să nu-și piardă
cumpîtul și rațiunea.
Cât despre Gulliver se poate spune că aventura este cea ce-i oferă cel mai
mare extaz, călătoria în țara Lilliputanilor, a uriașilor, în Laputa- insula plutitoare
care este folosită pentru a domina peste orașele de pe Pământ, de facto, fiind o
aligorie a colonialismului Britanic, care și-a atins apogeul teritoriilor posedate.
Călătoria în țara cailor, care par a fi asemănători oamenilor, care pot fi
divizați în două categorii: cei ingenioți, raționali și cei lacomi, dezgustători,
răutăcioși.
Fericirea este acea stare intensa de împlinire deplină pe care o persoana o
poate simți în inima sa, fiid totodată ceva de neexplicat, pentru că este la fel de
efemeră ca și omul.
Literatura iluministă a reprezentat conceptul/ tema fericirii din perspectiva
celor mai extraordinare personaje: de la Faust, care a suferit un eșec în
identificarea fericirii, până la Crusoe, Gulliver, Candid, care au identificat fericirea
în cele mai mărunte lucruri, parcurgând un drum de inițiere soldat cu identificarea
de sine și realizarea sa ca o adevărată ființă umană.