„Cunoașterea de sine și înțelepciunea sunt la îndemâna tuturor oamenilor.

”
- Heraclit
Secolul al XVIII-lea este supranumit „Secolul Luminilor” datorită tendinței
absolute spre rațiune, a primatului științei asupra dogmelor bisericești. Astfel, se poate
reliefa apriga dorință de-a înlătura bezna, obscuritatea care de-a lungul celui de-al XVII-
lea secol s-a năpustit asupra omenirii prin: foamete, revoluții, ciumă, despotism,
fanatism... Rațiunea devine văpaia luminii, a apariției unui nou mod de gândire, unul mult
mai volnic, mai complex, detașat de monotonia vieții.
Iluminismul depășește epoca sa prin faptul că a reușit, într-un mod cu totul
extraordinar, să valorifice omul, natura acestuia, condiderând literatura un mijloc eficient
de educare, de schimbare a întregii umanități, acordând o valoare semnificativă omului
care cugetă, analizează, descoperă și luptă împotriva feudalismului.
Unii dintre cei mai cunoscuți reprezentanți al iluminismului sunt: Daniel Defoe, J.
J. Rousseau, Jonathan Swift, Voltaire, Goethe, care, datorită operelor sale,au reușit să
reflecte următoarele teme și motive: monarhul iluminat, contractul social, emanciparea
poporului prin cultură, cunoașterea, munca, călătoria.
Geniul, originalitatea caracterizează literatura iluministă, iar exponenții acestui
curent au încercat să reflecte esența existenței umane.
Se poate constata o interdependență între esența umană și conceptul de
„conoaștere”, care, cu siguranță, poate fi numită o temă des întâlnită în literatura
iluministă. Conceptul de „cunoaștere” nu poate fi definit, deoarece ține de ceva abstract.
Literatura secolului XVIII a reliefat tema conoașterii ca un mod eficient de apropiere a
omului de ceea ce ține de cultură, filosofie. Tema cunoașterii poate fi devizată conform
unor principii, în sensul în care cunoștințele sunt dobândite academic, prin studiu sau, din
potrivă, practic, în baza propriilor experiențe.
Tema cunoșterii poate fi idențificată în: poemul dramatic „Faust” de J. W. Von
Goethe, satira franceză „Candid sau Optimismul” de Voltaire, romanul „Robinson
Crusoe” de J. Swift.
Poemul dramatic „Faust” de Goethe urmărește tema cunoașterii integrale, a acelei
tendințe a omului de-a cunoaște totul, reliefând conceptul de „cunoaștere luciferică” care
reflectă misterul vieții umane care necesită a fi deslușit.
Prologul din cer are drept protagoniști creaturile Biblice: Dumnezeu, Rafael,
Mihail, Gavriil și îngerul decăzut- Mefistofel. Neputința umană, orgoliul, aspirațiile
deșarte și rațiunea sunt puse in discuție, deoarece Mefistofel crede omul josnic, ușor de
manipulat, iar rațiunea fiindu-i piedică în calea perfecționării sale( fapt catradictoriu cu
principiile iluministe):
”El zilele neîndoios și le-ar fi trăit mai bine
De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,
Pe care rațiune s-o numească el mai ține….”
 Dumnezeu, considerând că doar prin rațiune omul va ajunge la perfecțiune,încheie
un pact cu Mefistofel pentru a demonsta această teorie, Mefistofel având permisiunea să-l
corupă pe învățatul Faust, care mai apoi mărturisește:
„Am studiat cu râvnă filosofia
Din scoarță-n scoartă dreptul, medicina
Și din păcate chiar teologia... (reflectă caractrerul anticlerical al curentului)
Arzând în zel...
Și iată-mă acum un biet nebun...”
De facto, Faust trebuie analizat ca exponentul întregii umanități, care se va lăsa
ispitit de tentațiile deșarte ale lui Mefistofel, luând decizia să nu mai piardă timpul
studiind cu ajutorul cărților: „S-a rupt gândirea, fir de ață
De-orice știință îmi e greață
De-acum în voluptoase adâncuri
Noi patimi înfocate-om potoli”, ci prin dobândirea experienței, prin desfrutarea
plăcerilor, alcoolului, senzației extazului, fericirii. Astfel, fiind capabil să deslușească
sensul vieții.
În tendința arzătoare spre a desluși misterul vieții, Faust încheie o înțelegere pe o
durată de 24 de ani, în perioada căreia Mefistofel îl va sluji cu vrednicie, satisfăcându-i
poftele, în schimb Faust va fi nevoit să-i ofere în dar sufletul său. Faust, argumentând
alegerea prin următoarele cuvinte:
„Mi-am propus cercetarea elementelor...
Nu am gasit în mintea mea îndemnare mai trebuincioasă...
M-am dat în puterea spiritului infernal,
Pentru ca acesta să mă instruiască în știința dorită...”
În goana după cunoștințele mult dorite: universul, planetele, succesiunea
anotimpurilor, crearea calendarului, inclusiv disputele dintre Dumnezeu și Lucifer, Faust
a devenit orgolios, crezându-se atotputernic, iar încercările lui de-a crea omul în condiții
de laborator, pot fi analizate drept tentativă de a se pune în rând cu Dumnezeu- creatorul
omenirii. Astfel, pasiunea cunoașterii l-a făcut să se înalțe, însă tot ea l-a făcut să se
prăbușească:
„Ce-i este omenirii hărăzit să simtă,
Să simt şi eu, oricât fiinţa mea ar fi de strâmtă.
Înaltul să-cuprind în mine şi adâncul ca-ntr-un caier,
Să-adun în mine tot ce-i rază, tot ce-i vaier,
Să mă lărgesc ca omenirea, să mă zbat şi să veghez,
 Asemeni ei, la urmă, însumi să naufragiez.”, pentru că timpul este ireversibil:
„Clipă, rămâi, că ești atât de frumoasă!”, iar căutările, tentativele spre a descoperi esența
vieții l-au orbit, făcându-l să uite de micile bucurii ale vieții.
În finalul operei, bătrânul Faust moare, iar sufletul său nu devine pradă demonului
Mefistofel, ci este salvat, astfel se anunță:
Faust : „Ce murmur cunoscut, ce sunet lin
Îmi smulge cu putere cupa de venin?
Voi clopote înalte, pe pământ Vestiţi de Paşti întâiul ceas?
Voi coruri, ziceţi voi mângâietorul cânt,
Ce a sunat din guri de îngeri la mormânt
O veste bună aducând?”
Corul de îngeri adăugând :
„Pururi- vrednicul
Pildă e numai;
Aici neprihănitul
Faptă acuma-i,
Aici îți dă plinul
Tot ce-i de nespus;
Etern-femininul
Ne trage în sus. ”
O altă operă literară care reflectă tema cunoașterii este „Robinson Crusoe” de
Daniel Defoe. Conceptul cunoașterii este reflectat prin prisma experiențelor dobândite de
tânărul Robinson, a călătoriilor acestuia. Tânărul Crusoe s-a născut în statul York în
1932, într-o familie de negustori, iar dorința nesecată de cunoaștere a lumii, a universului,
a culturii, l-au facut să se avânte într-o serie de călătorii, în urma cărora ajunge a fi
sclavul unor pirați. Această experiență îl face mai puternic, îî pune la încercare
instinctele, fapt ce l-a determinat să evadeze alături de Xury, însă viață e imprevizibilă,
astfel Robinson naufragiază, fiind nevoit să învețe a supravețui pe un teritoriu complet
străin, lipsit de comunicare, sprijin.
Cel de-al doilea capitol reflectă un moment crucial din viața protagonistului, și
anume: captivitatea acestuia. Robinson, fiind luat captiv de către pirați, a demonstrat tărie
de caracter, perseverență și maturitate psihologică, fiind capabil, într-un final, să evadeze
alături de Xury. Evadarea lui reprezintă contopirea unui amalgam de idei, care au fost
zugrăvite timp de 2 ani de sclavie, astfel abilitatea de-a gândi și a analiza realitatea
înconjurătoare caracterizează personalitatea lui Robinson Crusoe.
 În întregime, romanul lui Daniel Defoe reprezintă lupta neîncetată a omului cu
forțele naturii. După naufragiul suferit, Robinson a reușit să reproducă modul său de
viață, prin construcția unei case, domesticirea unor animale, pasări, cum ar fi papagalul
său, inclusiv a reușit să creeze o mini- gradină, care ar fi suficientă pentru a-l îndestula.
Prin urmare, această tentativă de-a supravețui pe o insulă străină reliefează treptele
evoluției umane redate prin intermediul protagonistului.
Robinson Crusoe este omul luminilor, care tinde spre cunoștințe, care este ghidat
de propria rațiune, fiind capabil să creeze propriul calendar, chiar să intervină în
conflictul dintre navigatori și un trib de canibali, unde, nemijlocit, face cunoștință cu
Friday( Vineri), care va deveni ucenicul său. Tendință lui Crusoe de-al educa pe
Friday( Vineri), de-ai impune o limbă, cultură, religie străină reflectă tendința
colonialismului englez de-a răspândi influențele sale dincolo de hotarele regatului său. Cu
toate că Robinson Crusoe poate fi analizat ca un om al luminilor, o latură a sa se află în
contradicțăe cu principiile curentului, și anume atașamentul său față de religie, față de
Dumnezeu. Douăzeci și opt de ani de izolare pe o insulă pustie l-au determinat pe
Robinson să se apropie de Domnul, considerându-l singurul capabil să-i trimită o serie de
provocări, care, cu siguranță, trebuie depășite, deci, are loc contrapunerea dintre
dogmatismul bisericesc și conceptul de rațiune.
Cronotopul, anturajul, viața în izolare influențează formarea personalitatea lui
Robinson, care prin munca sa și tendința spre cunoaștere a reușit să supravețuiască,
căpătând experiență.
În romanul „Călătoriile lui Guliver” de Jonathan Swift, conceptul de cunoaștere
este perceput din perspectiva motivului călătoriei, deci călătoria favorizează accesul
omului la cunoașterea unui alt mod de viață, a unei alte culturi. Omul, fiind plasat într-un
mediu nou, într-un anturaj nou, descoperă nu doar lumea înconjurătoare, ci și propriul eu,
prin urmare tinde spre autocunoaștere. Tinderea și descoperirea necunoscutului,
modelează personalitatea umană, oferindu-i posibilitatea de-a se contopi cu lumea
înconjurătoare, de-a deveni parte a acestui univers.
Pot afirma cu certitudine faptul că romanul „Călătoriile lui Gulliver ” reprezintă
contopirea fanteziei autorului cu aspra satiră socială, care țintește viciile maladivite a
societății englezești din secolul XVIII. Spre exemplu, în Lilliput, țara piticilor, Guliver se
ciocnește cu un alt model de orânduire socială, care, oarecum, se aseamănă cu societatea
din care a provenit el, însă reprezentarea caricaturală a moravurilor și viciilor, de facto,
definesc cetățenii din Lilliput.
Guliver ajunge să se familiarizeze cu o serie de obiceiuri care țin de pitici,
îndeosebi, despre divergențele acestora în legătură cu spargerea ouălor. Aceasta a cauzat
separarea lor în două entități, care sunt prototipul divirgențelor dintre Franța și Marea
Britanie, astfel, Swift, prin crearea acestora, a atins tema conflictului dintre aceste două
mari puteri europene.
În cea de-a doua carte- „Călătorie în Brobdingnag”, îl plasează pe Gulliver în țara
uriașilor. Gulliver face aluzie la sclavagism, considerându-se un scalv din perioada
iluminismului, care în pofida declarațiilor universle a drepturilor omului, este capturat în
Laputa, Brobdingnag. Swift, prin intermediul personajului său, și-a asumat
responsabilitatea de-a deschide tema abolirii sclavagismului. Politica existentă consideră
că puțina libertate pe care o oferă omului este suficientă pentru a-l stopa de dorința de-a
progresa, de-a lupta pentru ceea ce-i aparține cu adevărat. Pe când gânditorii iluminițti
considerau că libertatea cetățenilor, inclusiv al sclavilor va contribui la o tranziție ușoară
în societate, la un progres considerabil în diverse domenii.
Cartea trei- „Călătoria în Laputa” este reprezentarea alegorică a colonialismului
englez, a absolutismului englez, care a fost comparat cu o insulă plutitoare folosită pentru
a controla orașele de pe pământ. Cei care au putere absolută fac ce doresc, iar orașele
dominate tind de-a se elibera de sub fanatismul existent, considerând că oamenii trebuie
să fie conduși de monarhi iluminiați, capabili să deslușească, să perceapă care sunt
necesitățile societății, modalitățile de-a realiza progresul.
Fiecare dintre cele patru cărți îl prezintă pe Guliver ca un om al luminilor, care
tinde spre cunoaștere, ajungând să stăpânească fiecare limbă străină pe care o întâlnește,
să descrie în cele mai minuscule detalii amalgamul de peripeții prin care a trecut, astfel
demonstrând capacitate de analiză, un cuget bine structurat și spiritul critic, cu ajutorul
căruia a reușit să supravețuiască în Brobdingnag- țara uriașilor, Lilliput...
Datorită acestor opere am realizat faptul că iluminismul pune lumea sub o
schimbare masivă în cultură, religie, știință, educație. Toate acestea au contribuit la
crearea unui fundament pentru o orânduire socială adecvată, pentru propagarea educației
și culturii în rândul celora care au nevoie a fi „iluminați”. Cunoașterea înseamnă
perceprea lumii, universului, a naturii umane, iar cel ce posedă asemenea cunoștințe este
nemuritor, prin faptul că cunoaște ceea ce-l înconjoară, ceea ce-l caracterizează ca ființă
umană.