Sunteți pe pagina 1din 138

Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

GEOGRAFIA EUROPEI

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de faţă se adresează în primul


rând studenţilor geografi, dar în acelaşi
timp, toţi cei dornici de a cunoaşte
realităţile geografice ale continentului în care trăim sunt invitaţi să parcurgă
rândurile acestei cărţi în care s-a încercat o abordare complexă, fizico-
geografică şi umano-economică, a teritoriului european.

Aflat mereu într-o efervescenţă şi o transformare, “batrânul” continent


cunoaşte, în ultimele decenii, schimbările cele mai pregnante din ultimul secol.
De la un continent al statelor se tinde treptat spre un continent al regiunilor de
dezvoltare, care necesită noi abordari.

În contextul unui sistem European spre care şi România a aderat, interesul


pentru conoaşterea, din toate punctele de vedere, a Europei devine prioritar.

Lucrarea surprinde atât aspectele globale dar şi unele aspecte regionale,


plecându-se de la elemente ce ţin de istoria geologică a continentului şi
caracteristici ale reliefului, particularităţi ale climatului, repere privind
hidrografia, vegetaţia, fauna şi solurile continentului şi continuând cu
elementele umane şi economice analizate pe baza ultimelor informaţii statistice
şi bibliografice, oferindu-se in final o imagine de ansamblu a realităţilor
europene.

Lucrarea se doreşte mai ales un manual de studiu pentru studenţi, un

3
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

instrument didactic, iar modul în care a fost redactată (cu sublinieri de text,
cu sintetizarea unor informaţii la sfârsit de subcapitol, cu anexarea unor
tabele statistice sau cu introducerea unor imagini reprezentative din peisajul
european natural şi uman, demonstrează cu prisosinţă acest aspect.
Sper ca toţi cei care parcurg rândurile acestei lucrari să o facă cu
plăcere şi interes, iar rezultatul să fie mereu o cunoaştere geografică
aprofundată a acestui unic eşantion de pe mapamond şi.... de ce nu, o notă mare
în sesiunea de examene!!

Budapesta Marea Baltica

Spitzbergen Islanda

Stonehenge Berlin

Va invit să redescoperiţi Europa....

4
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

CUPRINS

Principalele repere în cunoaşterea continentului european.................................. 7


I. Europa – Elemente de geografie fizică………………………………………….. 9
I.1. Aşezare, limite, ţărmuri………………………………………………………….. 9
I.2. Evoluţie paleogeografică………………………………………………………... 12
I.3. Relieful.............................................................................................................. 17
I.3.1. Caractere generale ale reliefului Europei……………………………… 17
I.3.2. Relieful Europei Sudice………………………………………………….. 20
I.3.3. Relieful Europei Vestice şi Centrale……………………………………. 29
I.3.4. Relieful Europei Nordice………………………………………………… 36
I.3.5. Relieful Europei Răsăritene……………………………………………... 39
I.4. Clima Europei…………………………………………………………………….. 42
I.4.1. Factorii climatogeni………………………………………………………. 42
I.4.2.Temperatura aerului……………………………………………………… 44
I.4.3. Precipitaţiile atmosferice………………………………………………… 45
I.4.4. Zonele climatice………………………………………………………….. 47
I.5. Hidrografia Europei………………………………………………………………. 54
I.5.1. Râurile Europei…………………………………………………………… 55
I.5.2. Lacurile Europei………………………………………………………….. 61
I.6. Vegetaţia, fauna şi solurile Europei……………………………………………. 66
Protejarea fondului forestier…………………………………………………… 71
II. Europa – particularităţi geografice umane…………………………………… 74
II.1. Diviziuni politico-economice……………………………………………………. 74
II.2. Populaţia…………………………………………………………………………. 68
76
II.3. Aşezările omeneşti……………………………………………………………… 84
II.3.1. Aşezările urbane………………………………………………………… 84
II.3.2. Aşezările rurale………………………………………………………….. 87
Limbile Europei……………………………………………………………………….. 89
II.4. Particularităţi ale economiei Europei…………………………………………... 90
II.4.1. Industria energetică……………………………………………………... 93
II.4.1.1. Industria carboniferă………………………………………………….. 93

5
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

II.4.1.2. Industria petrolului şi a gazelor naturale……………………………. 94


II.4.1.3. Industria energiei electrice…………………………………………… 95
II.4.1.4. Energia nucleară………………………………………………………… 96
II.4.1.5. Energia solară…………………………………………………………… 96
II.4.1.6. Energia geotermică…………………………………………………… 97
II.4.1.7. Energia mareelor……………………………………………………… 97
II.4.2. Resurse minerale neenergetice şi valorificarea lor………………………… 97
II.4.3. Industria chimică………………………………………………………………. 99
II.4.4. Industriile de echipament…………………………………………………….. 100
II.4.4.1. Industria de utilaj industrial…………………………………………… 101
II.4.4.2. Industria de utilaj agricol……………………………………………… 101
II.4.4.3. Industria mijloacelor de transport……………………………………. 101
II.4.4.4. Industria electronică şi electrotehnică……………………………….. 103
II.4.4.5. Industria mecanică diversă…………………………………………… 103
II.4.4.6. Industria materialelor de construcţie………………………………. 104
II.4.4.7. Industria lemnului……………………………………………………… 104
II.4.5. Agricultura…………………………………………………………………….. 106
II.4.5.1. Cultura plantelor………………………………………………………. 107
II.4.5.2. Creşterea animalelor………………………………………………….. 112
II.4.5.3. Peisaje agrare europene……………………………………………... 114
II.4.6. Sectorul economic terţiar…………………………………………………….. 117
II.4.6. 1. Transporturile ………………………………………………………… 117
II.4.6.1.1. Transporturile feroviare………………………………………. 117
II.4.6.1.2. Transporturile rutiere…………………………………………. 119
II.4.6.1.3. Transporturile navale…………………………………………. 120
II.4.6.1.4. Transporturile aeriene………………………………………… 122
II.4.7. Turismul în Europa……………………………………………………………. 123

Anexe…………………………………………………………………………………. 125
Bibliografie…………………………………………………………………………….. 140

6
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Principalele repere în cunoaşterea continentului


European

Europa, continent al „Lumii Vechi”, a fost cunoscut mult mai timpuriu decât
celelalte continente. Acest lucru a fost facilitat în mare măsură, într-o primă fază, de
dezvoltarea vestitelor civilizaţii antice fie în teritorii situate la mică distanţă de
Europa (civilizaţia egipteană, mesopotamiană etc) sau în bazinul mediteranean
(civilizaţia greacă, romană). În etapa de început, dezvoltarea comerţului maritim a
impulsionat extinderea rutelor comerciale şi includerea în aria pământurilor
europene cunoscute a unor insule sau a teritoriilor situate în apropierea ţărmurilor.
Ulterior se pătrunde şi în interiorul masei continentale europene (cuceririle romane
având cel mai pregnant rol în acest sens), după care şi regiunile îndepărtate
(Scandinavia, nord-estul Europei etc) sunt cunoscute treptat.
Încă din mileniul 4 î. H., egiptenii sunt cei care stabilesc legături comerciale
cu regiuni din Marea Mediterană, numită de ei “Marea cea Mare”. Sunt stabilite
astfel legăturile maritime cu Creta sau Cipru.
În mileniul 2 î.H. din Creta, prin strâmtoarea Messina, se ajunge pe ţărmurile
Spaniei şi apoi în Atlantic, dezvoltându-se rute comerciale pe această direcţie. Un
comerţ bine organizat menţine legăturile între Creta şi Cipru, Sicilia, Italia, Grecia
continentală. Tot acum prezenţa fenicienilor este semnalată nu numai în Cipru şi
Creta ci şi în Peninsula Iberică (pătrunderea lor în strâmtoarea Gibraltar fiind datată
sec.12 î.H.).
Bazinul Mării Negre este cunoscut de grecii ionieni în secolul 8 î.H., când
aceştia ajung, prin strâmtoarea Bosfor, la Pontus Euxin, descoperind cu această
ocazie şi gurile fluviilor Dunărea (Istros), Nistru (Tyras) şi Nipru (Borysthenes).
În secolul 6 î.H. grecii dorieni extind pământurile europene cunoscute prin
coloniile din Insulele Ionice de Nord şi cele de pe ţărmurile Mării Adriatice (unde,
colonia Adria va da şi numele Mării Adriatice).
Informaţii importante referitoare la Bazinul Mării Negre şi Mediterane sunt
furnizate de Herodot ca urmare a călătoriilor sale din secolul 5 î.H.
Ţărmul atlantic European (îndeosebi cel al Peninsulei Iberice, dar probabil
până în Peninsula Cornwall) este explorat de navigatorul fenician Himilcon în jurul
anului 470 î.H. Mai târziu (325 – 320 î.H.) grecul Pytheas (navigator şi geograf)
organizează o expediţie spre ţărmurile Europei de Nord Vest, explorând îndeosebi
ţărmurile Marii Britanii şi descoperind insulele Hebride şi Orkney. Aceasta este de
fapt considerată prima călătorie ştiinţifică de descoperiri geografice.
Cunoaşterea Mesetei spaniole, a Munţilor Pirinei, a bazinelor fluviilor
Guadiana, Tajo, Duero şi Ebro este datorată romanilor (secolele 2 – 1 î.H.), care
pătrund şi în principalele trecători din Alpi, în bazinele fluviilor Rhone şi Garonne, în
Munţii Jura, Masivul central Francez etc. Cele mai multe din aceste descoperiri îi

7
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

sunt atribuite împăratului roman Cezar, care apoi redescoperă Britannia în care
pătrunde pe gurile Tamisei. Un alt împărat roman, Nero, este cel care a organizat
alte expediţii militare ce au coborât pe Rin până în Marea Nordului, deplasându-se
apoi spre est până la Weser, descoperind litoralul Nordic al Germaniei şi
continuând drumul pe uscat până la râul Elba (12 î.H.). Elba este cunoscută de la
izvoare la vărsare ca urmare a expediţiei militare romane conduse de Tiberius (8 -7
î.H.), care a înaintat de la cursul mijlociu al Rinului şi Dunării până la Elba.
Litoralul vestic al Peninsulei Iutlanda şi insulele din apropiere sunt
descoperite în 4 -6 d.H. în timpul unei alte expediţii romane conduse de Tiberius,
când probabil este cunoscută şi Scania (Peninsula Scandinavică fiind considerată
atunci o insulă).
Jumătatea sudică a Britanniei este bine cunoscută în 43 d.H., când legiunile
romane traversează Canalul Mânecii. Acestea merg spre nord până la râul
Humber.
Alte cuceriri romane permit o cunoaştere amănunţită a Arhipelagului Britanic
(Insula Anglesey în 60 d.H., apoi în vestul Peninsulei Wales, zona Munţilor
Grampiani). Drumurile corăbiilor romane prin Marea Irlandei permit stabilirea
poziţiei geografice a insulei Irlanda faţă de insula Marea Britanie.
Insulele Feroe se pare că au fost descoperite în anul 825 de către creştini
irlandezi care cunoşteau şi insula Islanda prin jurul anului 795. Denumirea de
Islanda este dată de norvegianul Floke, care debarcă şi iernează în această insulă
în 870-871.
Normandul Other este cel care a făcut prima călătorie din Marea Nordului în
Marea Albă, în jurul Capului Nord (în căutarea de noi locuri de vânătoare), în jurul
anilor 870 – 890.
În 871 Ingoulf şi Leif explorează coasta de sud-est a Islandei, iar în 877
Ingoulf întemeiază pe coasta de sud-vest aşezarea Reykjavik. Acesta este
începutul unei perioade de intensă colonizare a insulei Islanda.
Aşadar, treptat, şi cele mai îndepărtate colţuri ale continentului nostru au
fost explorate, cunoscute şi introduse ulterior în circuitul umanizării, astfel încât
Europa este astăzi continentul cel mai bine umanizat, graţie şi unor condiţii naturale
de excepţie, care vor fi analizate pe larg în capitolele următoare.

Denumirea continentului

Termenul de Europa provine din fenicianul „ereb” (apus) şi este utilizat pentru prima
oară în sens geografic în secolul 7 î.H pentru a desemna spaţiul grecesc de la vest
de Marea Egee. Ulterior, termenul este extins pentru întreg spaţiul populat de greci,
pentru ca în secolele XV-XVI acest termen să fie utilizat treptat pentru întreg spaţiul
european.

8
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

I. EUROPA – ELEMENTE DE GEOGRAFIE FIZICĂ

I.1. AŞEZARE, LIMITE, ŢĂRMURI.

Pornind de la strânsa legătură teritorială şi evolutivă a Europei şi Asiei,


geologul austriac Ed.Suess (1883) a considerat potrivită denumirea de Eurasia
pentru acest vast bloc continental, în care Europa apare ca o peninsulă ataşată
Asiei. Individualitatea spaţiului geografic european ne îndreptăţeşte să
considerăm Europa un continent de sine stătător.
Cu cei 10.369.047 km2, Europa este cel mai mic dintre continentele
globului, exceptând Australia, suprafaţa sa reprezentând 6,8% din suprafaţa
uscatului. Europa este poziţionată integral în emisfera nordică, iar meridianul de
0° separă doar o fâşie îngustă din vestul continentului în emisfera vestică, lăsând
cea mai mare a Europei în emisfera estică. Pe direcţie nord - sud continentul se
desfăşoară pe mai bine de 4000 km, între Capul Nordkyn (7108'N) (din Norvegia
continentală) şi Capul Tarifa (36N) (Spania). Între punctul extrem vestic (Capul
Roca - 934'V) şi cel extrem estic (6730'E, în partea nord estică a Munţilor Ural)
se extinde un teritoriu de peste 6000 km lungime. Limita estică, arbitrar dată de
lanţul Munţilor Ural, valea râului Emba (sau a râului Ural, uneori), Marea Caspică
şi poalele nordice ale Caucazului, separă acest continent de Asia, dându-i
aspectul de peninsulă, de forma unui triunghi isoscel, cu baza mică sprijinită pe
Asia. Faţă de aceste puncte extreme, Europa se extinde mult mai mult, prin
intermediul insulelor sale, mai ales spre nord (Insulele Franz Josef) şi spre vest,
în largul Oceanului Atlantic (Insulele Azore).
1
◄ Capul Nord (Norvegia)

Poziţia geografică a Europei se răsfrânge


asupra tuturor elementelor cadrului natural,
în primul rand asupra climei, generând
condiţii extrem de favorabile pentru
popularea acestui continent şi dezvoltarea
activităţilor umane
Această masă continentală modestă
ca dimensiuni este foarte puternic
fragmentată, ţărmurile sale (cu o lungime
de cca.37.900 km) au contururi foarte sinuoase, reflectând o evoluţie frământată,
marcată de importante mişcări tectonice şi modificări climatice, care s-au
materializat prin schimbări semnificative în raporturile uscat-mare. S-a format
1
Capul Nord ocupă o poziţie mai nordică decât Capul Nordkyn, fiind situat pe o insuliţă din
apropierea ţărmului norvegian nordic. În text s-au luat în considerare punctele extreme
continentale.

9
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

astfel o mare varietate genetică de ţărmuri.


Din categoria ţărmurilor înalte fac parte:
● ţărmurile cu fiorduri (întâlnite în sectoarele afectate de glaciaţia
cuaternară care a sculptat văi adânci, invadate ulterior de apele marine: litoralul
norvegian, Islanda, Irlanda de Nord, Scoţia, arhipelagurile nordice);
● ţărmurile cu rias, ramificate, stâncoase, create prin mişcări epirogenetice
negative care au facilitat invadarea de către apele marine a unor vechi platforme
de eroziune (nord-vestul Peninsulei Iberice, litoralul atlantic al Franţei şi Marii
Britanii);
● ţărmurile de tip dalmatin, cu insule alungite, separate de canale (foste
culoare depresionare longitudinale care separau catenele muntoase) (ţărmul
adriatic al Peninsulei Balcanice);
● ţărmurile de tip vulcanic (Insulele Lipari, Santorin etc)
● ţărmurile cu skyars, rezultate din foste câmpii morenaice inundate în
postglaciar (Marea Baltică).
In cadrul ţărmurilor joase pot fi incluse:
● ţărmurile cu estuare, formate mai ales în zonele câmpiilor şi podişurilor
litorale formate din roci mai puţin rezistente la eroziune, la vărsarea unor râuri
importante în mări cu maree puternică (ţărmurile limitrofe Mării Nordului: Tamisa,
Elba, Sena; Oceanului Atlantic);
● ţărmurile cu delte, formate in zonele aferente mărilor semi-închise sau
închise, cu amplitudini mici ale mareelor (la gurile fluviilor Volga, Ural, Dunăre,
Peciora, Vistula, Rhin, Rhon, Ebro, Pad, Tibru etc);
● ţărmurile cu limane (litoralul Mării Negre);
● ţărmurile cu plaje şi cordoane de nisip (litoralul baltic al Poloniei,
Germaniei etc);
.

Sognefjord (Norvegia) Tărm de tip ria2 (Spania)

● ţărmurile cu watt (ţărmul danez, german, olandez la Marea Nordului) etc.


Blocul continental propriu-zis (partea masivă a continentului) ocupă
cca.66% din suprafaţa continentului, cu masivitatea cea mai pronunţată în
Europa de Est.

2
Uneori, estuarele din aceste zone de ţărm de tip ria apar supradimensionate faţă de lungimea
râurilor.

10
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Sistemul de peninsule reprezintă cca.27% din suprafaţa Europei,


cuprinzând atât peninsule de mari dimensiuni (Scandinavică, Iberică, Italică,
Balcanică), cât şi peninsule mai mici (Crimeea, Istria, Calcidică, Bretagne,
Cotentin etc).
Sistemul de insule, cu doar 7% din suprafaţa continentului, se prezintă
sub forma unor areale răsfirate, cea mai mare densitate prezentând-o insulele
mici şi foarte mici (litoralul Peninsulei Scandinavice, Marea Adriatică, Marea
Egee). Cea mai întinsă grupare de insule este reprezentată de Arhipelagul
Britanic (Marea Britanie, cu o suprafata de peste 230.000 km2 şi Irlanda, peste
84.000 km2). Insulele sunt grupate nu numai în mările mărginaşe şi interioare3 ale
Europei, dar şi la distanţe mari de ţărmuri (Franz Josef, Spitzbergen, Islanda,
Azore, Canare).
Cele mai multe dintre insulele Europei fac parte din categoria insulelor de
origine continentală. În cadrul acestora de pot distinge:
a. insule situate pe platforma continentală şi formate prin mişcări
epirogenetice pozitive sau negative (I-le Britanice, I-le din Golful Botnic al Mării
Baltice, Arh. Spitzbergen, Franz Josef, Novaia Zemlea etc). Aceste insule se
caracterizează prin trecerea lentă de la uscat la apă precum şi prin structuri
geologice analoge celor de pe uscatul din vecinătate.
Insulele Britanice sunt un bun exemplu în acest sens:
- în nord (Scoţia şi Irlanda de Nord) structurile caledoniene sunt o
continuare a celor din partea vestică a Peninsulei Scandinave şi se continuă şi în
Arhipelagul Spitzbergen.
- în centru se întâlnesc structuri hercinice care reprezintă o continuare a
celor din Europa central-vestică şi care sunt continuate şi spre vest, în sudul
Irlandei.
- în sud, bazinul Londonez se înscrie în aceeaşi categorie a bazinelor
cretacice din vestul Europei continentale.
Insulele Novaia Zemlea şi Vaigaci sunt de asemenea o continuare a
Uralului hercinic de pe continent.
Una din regiunile în care se pun tot mai bine în evidenţă atât mişcările
epirogenetice pozitive cât şi negative este cea a Peninsulei Scandinavia şi a
ţărmului estic al Mării Nordului. Topirea calotei glaciare din a doua parte a
cuaternarului a determinat o ridicare în bloc a Peninsulei Scandinave şi un
proces opus, de scufundare, în partea sudică a Mării Nordului. Mărturie pentru
acest proces de scufundare stau o serie de evenimente, între care: dispariţia
oraşului Breton Xs, între secolele al IV-lea şi al V-lea, coborârea lentă a ţărmului
olandez şi necesitatea lentă a ţărmului olandez şi necesitatea protejării acestuia
prin diguri etc.
b. insule tectonice
În această categorie sunt incluse majoritatea insulelor din Marea
Mediterană.
Insulele vulcanice sunt de regulă de dimensiuni mai mici decât cele
continentale şi se situează fie în zona de rift (Islanda, Azore, Canare, Madeira,
Jan Mayen), fie în zona de subducţie (I-le Lipari, Ischia, Thira).
3
Marea cea mai săracă în insule din Europa este Marea Neagră

11
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

I.2. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ

Evoluţia paleogeografică foarte complicată pe care a avut-o acest


continent se reflectă fidel în caracterele geografice actuale, în principal cele ale
reliefului.
În precambrian cele mai vechi uscaturi erau reprezentate de Scutul Baltic
(de vârstă arhaică) şi prelungirea sa spre sud-est, Platforma Rusă. În cadrul lor
se întâlnesc vestigiile celor mai vechi mişcări orogenetice din Europa (mişcările
prepaleozoice) care au dat naştere unor structogene: Marealbide,
Norvegosaamide, Svecofenide, Karelide, Gotide.
La sfârşitul proterozoicului Scutul Baltic şi Platforma Rusă au devenit
rigide formând o singură masă continentală, Feno-Sarmaţia, ce cuprindea
jumătatea nordică a Europei (o parte din Suedia, regiunile Baltice, Câmpia Rusă)
(figura 1).
Poziţia Europei în proterozoic era mult mai la sud faţă de poziţia actuală,
poate chiar la sud de ecuator.
Paleozoicul este perioada unor importante transformări pe care le-a
suferit continentul european.
În cambrian a fost caracteristică o perioadă de linişte tectonică, în care s-
au schiţat însă importante zone geosinclinale cu sedimentare intensă:
Geosinclinalul Caledonian (Grampiano-Scandinav), ce se desfăşura pe directie
nord-est, din Irlanda spre Laponia; Geosinclinalul Ardenilor, la sudul
Fenosarmaţiei; Geosinclinalul Uralului (la est de uscatul Fenosarmaţiei).
În silurian şi devonian evenimentul principal a fost reprezentat de
producerea cutărilor caledoniene. În arealele de geosinclinal s-au produs cutări
şi exondări, iar ariile continentale vecine acestor geosinclinale au fost afectate de
importante mişcări epirogenetice, însoţite de transgresiuni marine. Acestea,
împreună cu manifestările vulcanice care au însoţit zonele de cutare, au
modificat aspectul uscatului continental.Dacă in zona geosinclinalului Caledonian
a fost exondată catena caledoniană care s-a alăturat definitiv blocului continental,
geosinclinalul Ardenilor, după cutare şi exondare, a suferit o nouă scufundare in
zona axială continuându-şi astfel funcţia de geosinclinal. Goesinclinalul Uralului a
cunoscut slabe mişcări doar in partea sa sudică, la mijlocul devonianului.
Uscatul continental rezultat (în care erau exondate Irlanda, Scoţia, Anglia
(până la Cornwall), nordul Germaniei, Scutul Baltic, Platforma Rusă) era separat
de Scutul African prin geosinclinalul mediteranean şi de Scutul Siberian prin
Geosinclinalul Uralului.
În ceea ce priveşte poziţia acestui uscat, în cambrian ecuatorul trecea prin
nordul Peninsulei Scandinave, iar în devonian acesta străbătea Islanda,
Peninsula Scandinavică pe la jumătate, sudul Uralului. Acest lucru s-a răsfrânt
asupra condiţiilor climatice din prima jumătate a paleozoicului, când clima caldă
ecuatorială a caracterizat întreg continentul, determinând o abundenţă a
vegetaţiei. Acum s-au format cele mai vechi zăcăminte de cărbuni din Europa

12
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

(Spitzbergen, Timan, Bazinul Rhinului).


În carbonifer şi permian s-au produs cutările hercinice. Acestea au avut
loc pe un areal restrâns şi au creat lanţuri de munţi care au fost fie tociţi de
eroziune, fie prelucraţi de cutările alpine. Din catenele hercinice din geosinclinalul
mediteranean se păstrează şi azi, sub forma unor masive izolate: Masivul Traco-
Macedonean, Masivul Calabriei, Meseta Iberică, Masivul Central Francez,
Pădurea Neagră, Masivul Ardeno-Renan, Munţii Harz, Masivul Boemiei, Lisa
Gora, Măcin, Donbas (figura 1). Manifestările vulcanice au afectat toate regiunile
în care s-au produs cutări hercinice, iar transgresiunile marine, cauzate de
mişcările epirogenetice, au afectat mai ales Anglia şi Platforma Rusă.

Figura 1. Cutări caledoniene (1), hercinice (2) şi alpine (3) în Europa


(după I.Hârjoabă şi colab, 1982)
(4 – masive hercinice: C - Cornwall, M.C. – Masivul Central Francez, A-R Mas.Ardeno-
Renan, H – Harz, M.B – Masivul Boemiei, L.G. – Lisa Gora, M – Măcin, Db – Donbas, M.T.M -
Mas.Traco-Macedonean, M.C. – Mas.Calabriei, P.N. – Pădurea Neagră, M.E. – Mas.Esterelle, M.I.
– Meseta Iberică)

În paleozoicul superior poziţia continentului faţă de ecuator se modificase.


Ecuatorul trecea acum pe la limita nordică a Câmpiei Germano-Polone. În
consecinţă, vegetaţia terestră din toată Europa cu excepţia Arhipelagurilor

13
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

nordice era de tip tropical (flora Westphaliană), iar nord-estul Câmpiei Ruse,
nordul Uralului, Arhipelagurile Nordice, aveau o vegetaţie de tip temperat (flora
Tungusă).
Mezozoicul a început printr-un relativ calm tectonic. În triasic mişcările
orogenetice au lipsit din toată Europa cu excepţia Uralului sudic.
De la sfârşitul triasicului până în jurasic s-au produs mişcările de cutare
din faza chimeriană veche (cu urme în Dobrogea şi Alpii Iulieni), iar spre sfârşitul
jurasicului s-a produs faza chimeriană nouă, ce a afectat doar sud-estul Europei.
Mişcările epirogenetice au fost acum mult mai evidente: unele blocuri
caledoniene şi hercinice s-au scufundat definitiv formându-se Cuveta Germanică,
Bazinul Parizian, Bazinul Acvitanian, s-a schiţat Bazinul Londonez.
În cretacic încep cutările alpine propriu-zise: faza austrică (la începutul
cretacicului mijlociu) a scos la zi o parte importantă din Alpi şi Carpaţi. Ulterior
mişcările au slăbit ca intensitate, pentru a cunoaşte o înviorare la sfârşitul
cretacicului; faza laramică a afectat în special estul Europei unde s-a produs o
exondare largă. Mişcările vulcanice şi epirogenetice au continuat.
În mezozoic ecuatorul împărţea în două părţi aproximativ egale Europa,
trecând prin sudul Arhipelagul Britanic, Câmpia Germano-Polonă, sudul Câmpiei
Ruse. Se impuneau astfel în peisajul european pădurile alcătuite din elemente
termofile: palmierii, araucariile care se extindeau până în regiunile cele mai
nordice (Spitzbergen).
Terţiarul este era unor puternice mişcări orogenetice care au dus la
edificarea sistemului alpin.
La începutul paleogenului s-au resimţit încă mişcările laramice ce au
afectat Alpii, Carpaţii, Balcanii, trecând prin Crimeea în Caucaz şi mai departe
spre est în Indonezia. În a doua parte a paleogenului s-a manifestat faza
pirineană a cutărilor alpine, mai puternică în Pirinei. Ca o consecinţă a
importantelor mişcări epirogenetice paleogene s-au produs transgresiuni de mare
amploare.
În neogen mişcările orogenetice au fost caracterizate printr-o evidentă
continuitate, putându-se totuşi separa faze de paroxism: faza savică, faza stirică,
faza atică şi faza valahă. S-au produs şi însemnate erupţii vulcanice (lanţul
vulcanic din Carpaţii Orientali - cel mai lung din Europa, vulcanii din Masivul
Central Francez, sudul Alpilor, Munţii Apenini; erupţii vulcanice au avut loc şi-n
afara geosinclinalului alpin: Islanda şi Spitzbergen).
În terţiar clima a suferit modificări substanţiale; ecuatorul trecea în
paleogen prin nordul Franţei, Cehia şi Slovacia, nordul României, sudul Mării
Caspice. Treptat ecuatorul s-a retras spre sud şi clima temperată a cuprins
aproape tot continentul. În neogen ecuatorul ocupa o poziţie mult apropiată faţă
de cea actuală. În consecinţă, elementele vegetale termofile s-au retras către sud
şi au înaintat elementele specifice zonei temperate. Nordul Europei era acoperit
cu păduri de conifere, iar la latitudini mijlocii se dezvoltau pădurile de foioase.
În cuaternar mişcările orogenetice ale fazei valahe continuă, au loc, de
asemenea, şi alte fenomene tectonice (care au afectat în primul rând Europa
Meridională), însă cel mai important eveniment este de natură climatică,
constând în răcirea climei ce a dus la instalarea glaciaţiei cuaternare.

14
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Evenimentele climatice din cuaternar sunt cele care au produs cele mai
multe transformări în peisajul european. La începutul cuaternarului s-a produs o
răcire bruscă a climei (ce a caracterizat toate continentele nordice şi a determinat
o extindere mare a glaciaţiei). În pleistocen jumătatea nordică a Europei avea un
climat arctic şi o imensă calotă de gheaţă ocupa întreg teritoriul continentului
până la latitudinea de 52. Clima rece a caracterizat numai pleistocenul, însă si
atunci perioadele glaciare au alternat cu perioade interglaciare. Pentru zona
alpină a Europei s-a stabilit existenţa a şase glaciaţii alpine: Biber, Donau, Günz,
Mindel, Riss, Würm, iar pentru teritoriul continental, urmele calotei au fost
depistate doar pentru ultimele trei glaciaţii, întrucât urmele glaciatiilor mai vechi
au fost in general şterse de cele mai noi În Câmpia Germano-Polonă aceste
glaciaţii au fost denumite: Elster (Mindel), Saale (Riss), Vistula (Wurm). Ultima
glaciatie a fost divizată in mai multe stadii (ce corespund etapelor de retragere a
gheţarului), marcate de urme morenaice păstrate foarte bine. Aceste stadii sunt:
Wartha, Brandemburg, Pomeranian, Riga si Salpausselka.
În cuaternar au avut loc importante fenomene tectonice îndeosebi în
Europa Meridională, unde s-au produs importante modificări ale conturului
ţărmurilor (prin scufundări, exondări): Corsica şi Sardinia s-au desprins de
Provence; Elba s-a desprins de Italia; Sicilia (ce lega Italia de Africa) s-a
desprins ca insulă; în est, Mediterana a intrat în legătură cu Oceanul Indian prin
crearea Mării Roşii (legătură care nu a durat mult deoarece ulterior s-a ridicat
Istmul de Suez); scufundarea blocului Egeid a dus la realizarea unei legături
între bazinul Mediteranean şi bazinul Ponto-Caspic, formându-se Marea
Marmara; după disparţia calotei glaciare, Anglia a fost separată de continent
(se formează în cuaternar cea mai mare parte a Mării Nordului); a avut loc o
ridicare în bloc a Peninsulei Scandinave.
Erupţiile vulcanice din această perioadă sunt o continuare a activităţii
vulcanice din pliocen, vulcanismul fiind acum asociat zonelor cu intense mişcări
epirogenetice negative ale Atlanticului de Nord şi Mediteranei.
Glaciaţia continentală a avut un important rol în modelarea reliefului
continentului european, prin crearea unui relief de eroziune glaciară (în regiunile
centrale ale glaciaţiei: Scandinavia, Scoţia etc) şi a unui relief de acumulare
glaciară şi fluvio-glaciară (în regiunile periferice). Glaciaţia montană a creat de
asemenea forme de relief tipice (“alpine”) care se întâlnesc în principalele masive
muntoase europene.
Oscilaţiile climatice din cuaternar au determinat şi variaţii însemnate în
timp şi spaţiu a florei şi faunei.
Odată cu retragerea calotei glaciare spre nordul continentului, omul înainta
dinspre sud, aducând cu el şi modificări ale peisajului, astfel încât nu se mai
poate vorbi de un peisaj natural în Europa.
Glaciaţia europeană continentală actuală este întâlnită în Islanda şi
Arhipelagul Spitzbergen, iar glaciaţia montană în Alpii Scandinaviei, Munţii Alpi
(gheţari de vale) şi Munţii Pirinei (gheţari de circ). Printre cei mai cunoscuţi gheţari
alpini se numără: Mer de Glace, Altesch, Gheţarul Rhonului, Hufi, Grindelwald
etc.
Vulcanismul actual european este prezent fie asociat zonelor de rift din
Atlantic (Islanda: Hekla, Katla), fie asociat zonelor de subducţie din bazinul

15
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

mediteranean (Etna, Vezuviu, Stromboli, Thira). Cel mai activ vulcan al


continentului este Etna, situat în partea orientală a insulei Sicilia.

Pe scurt....
☻Europa – cel mai mic continent în afara Australiei (cca.10 mil km2)

☻Puncte extreme continentale:


V – Capul Roca (9º34ʹV)
S – Capul Tarifa (36ºN)
N – Capul Nordkyn (71º08ʹN)
E – Ural (67º30ʹE)

☻Tipuri genetice de ţărmuri:


Înalte (cu fiorduri, rias, skyars, de tip dalmatin, vulcanic)
Joase (cu estuare, delte, limane, lagune, plaje şi cordoane litorale etc)

☻Continent cu o fragmentare accentuată a ţărmurilor, amplasat în cea mai mare


parte în zona temperată a emisferei nordice.

Blocul continental – 66%


Sistemul de peninsule – 27%
Sistemul de insule – 6%

☻Predomină insulele de origine continentală (Arh.Britanic), iar insulele


vulcanice se întâlnesc în zona riftului Atlantic si în zona de subducţie din
Mediterana.

☻Etape în evoluţia paleogeografică:

1. PRECAMBRIAN
- cele mai vechi uscaturi: Scutul Baltic şi Platforma Rusă (Feno –Sarmaţia)

2. PALEOZOIC
- cambrian – schiţarea geosinclinalelor: Caledonian, Ardenilor, Uralului
- silurian, devonian – OROGENEZA CALEDONIANĂ
- carbonifer, permian – OROGENEZA HERCINICĂ

3. MEZOZOIC
- triasic, jurasic – faza chimeriană veche (Dobrogea, Alpii Iulieni), chimeriană nouă (SE)
- cretacic – OROGENEZA ALPINĂ – faza austrică (Alpi, Carpaţi), laramică (E)

4. NEOZOIC – continuă orogeneza aplină: faza laramică (Alpi, Carpaţi,


Balcani, Crimeea, Caucaz), pirineană (Pirinei) în paleogen; faza savică, stirică, atică, valahă în
neogen.

5. CUATERNAR – continuă orogeneza alpină: faza valahă – mai ales sudul


Europei)
GLACIAŢIA CUATERNARĂ

16
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

I.3. RELIEFUL

I.3.1. Caractere generale

Europa este continentul care are cea mai mică altitudine medie, 340 m,
ca urmare a predominării unităţilor de platfomă (2/3 din suprafaţa continentului),
care se materializează în relief, cel mai adesea, prin unităţi joase.
Varietatea reliefului este rezultatul evoluţiei paleogeografice complexe a
teritoriului european, asociată modificărilor climatice la care a fost supus
continentul în decursul erelor geologice.
Teritoriile joase sunt predominante (cca.56% sunt câmpii joase, sub
200m altitudine), în timp ce altitudinile mari (peste 2000 m) reprezintă doar
1,5% din suprafaţa continentului. Cele mai mici înălţimi se întâlnesc în Câmpia
Pericaspică (-28 m) şi în zona polderelor olandeze (-6, -7 m), iar înălţimea
maximă este atinsă în Mont Blanc4 (4810 m).
Zonelor de cutare din paleozoic, mezozoic, terţiar le corespund teritoriile
muntoase ale Europei (concentrate în cea mai mare parte în Europa Vestica,
luată în ansamblu), iar zonelor de platformă le corespund vaste areale de
câmpii (predominante în Europa Estică). Aceste câmpii sunt de regulă joase,
fiind presărate cu morene terminale ale glaciaţiei cuaternare ce dau cele mai
mari altitudini (343 m în Podişul Valdai).
Cei mai tineri şi mai viguroşi munţi ai continentului se găsesc în
jumătatea sudică a Europei. Catenele muntoase au adesea orientare vest-est
(Alpi, Pirinei, Caucaz, parţial Balcani şi Carpaţi), ceea ce prezintă o deosebită
importanţă climatică, prin facilitarea extinderii influenţei maselor de aer oceanic
în interiorul continentului. Există şi catene montane cu orientare aproximativ
nord-sud (Munţii Scandinaviei, Munţii Apenini, Munţii Dinarici, parţial Carpaţii)
care generează o serie de particularităţi climatice, separând zone de asimetrie
climatică la vest şi est de catena muntoasă.
În diferenţierea unităţilor de relief, structura (orogen sau platformă) a
avut rolul predominant. Principalele unităţi morfostructurale ale Europei (figura
2) sunt:

1. Unitatea câmpiilor platformice care include:


- Câmpia Cristalină Baltică (corespunde Scutului Baltic, acoperit în mare
măsură de apele Mării Baltice şi Mării Albe); este o vastă peneplenă, cu
aspectul unei câmpii uşor vălurate, puternic afectată de glaciaţia pleistocenă
care a modelat aspectele de suprafaţă ale reliefului. Cel mai înalt sector este

4
Cu cei 5642 m, Vârful Elbrus din Caucaz depăşeste ca înălţime Vf.Mont Blanc, dar nu este
integrat continentului european propriu-zis, având o localizare ce il plaseaza, în cel mai bun caz,
la limita între Europa si Asia.

17
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

cel al Munţilor Hibini ce ating 1191 m. Porţiunile cele mai joase se află la
periferia Scutului Baltic.
- Câmpia Europei de Est (corespunde unei platforme bietajate, care are
un fundament cristalin precambrian şi o cuvertură sedimentară paleozoică,
mezozoică şi neozoică). Structurile caracteristice de anteclize (bombări) şi
sineclize (lăsări) au fost create ca urmare a presiunilor laterale la care a fost
supusă această unitate de platformă. Această structură nu se reflectă însă în
formele de relief (predominând inversiunile de relief) care sunt modelate în
principal ca urmare a acţiunii unor factori externi.

Figura 2. Unităţile morfostructurale ale Europei


(după I.Hârjoabă şi colab, 1982)
(1a – Câmpia Cristalină Baltică, 1c – Câmpia Europei de Est, 1b – Câmpia Germano-Polonă, 2a –
Sistemul montan caledonian, 2b – Sistemul montan hercinic, 3a – Sistemul montan alpin (grupa
nordică), 3b – Sistemul montan alpin (grupa sudică)

- Câmpia Germano-Polonă (corespunde unei platforme bietajate cu


fundament mai tânăr decât cel al Câmpiei Europei de Est, caledonian, în vest şi
hercinic în est, acoperit cu o cuvertură de sedimente mezozoice şi terţiare).
Sedimentarul are grosimi mai mari în vest, în timp ce în zona de contact cu

18
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Platforma Rusă, în est, depozitele sedimentare sunt mai puţin groase. Formele
de acumulare glaciară sunt foarte bine conservate in această câmpie, fiind
reprezentate în principal de formaţiuni morenaice.
În afara acestui areal al structurilor platformice, în Europa există şi
câmpii mai mici: câmpii periferice, premontane (Câmpia Padului, Gasconiei
etc.), câmpii intermontane (Câmpia Panonica, Câmpia Română etc.).
Relieful muntos al Europei este concentrat în următoarele unităţi
morfostructurale:

2. Unitatea sistemului montan paleozoic care cuprinde:


- Unitatea masivelor caledoniene include masive mai omogene şi mai
viguroase în vestul Scandinaviei (unde altitudinile se apropie de 2500 m) şi
masive mai joase şi dispersate în Arhipelagul Britanic. Alpii Scandinaviei au
flancul vestic mai înalt, mai fragmentat ca urmare a reactivării mişcărilor de
înălţare. Urmele glaciaţiei cuaternare se văd la tot pasul (circuri şi văi glaciare,
vârfuri piramidale, fiorduri, depresiuni lacustre).
- Unitatea masivelor hercinice cuprinde masive muntoase care se
desfăşoară începând din sudul Marii Britanii, în partea central-vestică şi
centrală a Europei. În prima parte a mezozoicului, această unitate ajunsese la
stadiul de peneplenă care apoi, sub influenţa mişcărilor alpine, a fost
dezmembrată într-o serie de masive hercinice separate prin vaste arii
depresionare. Aceste depresiuni sunt căptuşite cu depozite sedimentare
mezozoice şi terţiare.
Cele mai mari înălţimi din această unitate morfostructurală se apropie de
1900 m şi se întâlnesc în Munţii Ural şi în Masivul Central Francez.

Masivul Central Francez Masivul Calabriei


(Puy de Sancy – 1885m)

3. Unitatea alpină este cea mai nouă unitate geomorfologică montană,


având şi cea mai mare extensiune teritorială, incluzând sectorul meridional al
Europei.
Sectorul nordic (Pirinei, Alpi, Carpaţi) se caracterizează printr-o evoluţie
mai avansată, aici structurile hercinice au fost distruse aproape complet, relieful
este mult mai accidentat, cu şariaje ample, în timp ce sectorul sudic (cele trei
peninsule) are o evoluţie întârziată, păstrând unităţi ale sistemului hercinic care
nu au fost încă asimilate de orogeneza alpină (Meseta Iberică, Masivul

19
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Calabriei, Masivul Traco- Macedonean). Sensul de evoluţie a cutărilor alpine


este aşadar de la nord la sud, dar şi de la vest la est (Pirineii având cea mai
avansată evoluţie).
Alături de morfostructură, în geneza formelor de relief actuale de pe
teritoriul Europei un rol important revine factorilor modelatori externi, între care
acţiunea gheţarilor pleistoceni şi actuali şi eroziunea râurilor deţin rolul
principal. Se evidenţiază astfel pe teritoriul Europei: formele de relief acumulare
şi eroziune glaciară (dominante în jumătatea nordică a continentului), formele
de eroziune şi acumulare fluvială, formele de acumulare marină, formele
eoliene, formele vulcanice etc.

I.3.2. RELIEFUL EUROPEI SUDICE

Europa de Sud cuprinde cele trei peninsule din Marea Mediterană şi


insulele aferente, limita faţă de restul Europei trecând prin nordul Pirineilor, sudul
Alpilor, prin pasul Altare, versantul Nordic al Apeninilor, pasul Vraţa, nord-estul
Dinaricilor, defileul Timokului, urmând apoi malul drept al Dunării şi ajungând în
dreptul localităţii Vama Veche.

I.3.2.1. Peninsula Iberică, a doua ca mărime din Europa (588.415 km2),


în formă de patrulater, are ţărmurile foarte slab fragmentate, lipsind inflexiunile
adânci. Apa nu pătrunde în interiorul uscatului mai mult de 50 km (estuarul Tajo).
Relieful (figura 3) se caracterizează în primul rând prin masivitate, având o
altitudine medie de cca.660 m, în timp ce altitudinea maximă se ridică la 3478 m
(vârful Mulhacen din Sierra Nevada). Dominante sunt structurile hercinice
(Meseta, Munţii Galiciei), iar structurile alpine includ “alpidele” (în Munţii
Andaluziei), cu strate puternic cutate şi şariate şi “iberidele” (în Pirinei, Munţii
Iberici, Munţii Cataloniei şi Munţii Cantabrici), cu strate mai slab cutate, fără
şariaje.
Meseta (Podişul Castiliei) este situată în partea centrală, ocupând cca 3/5
din suprafaţa peninsulei. Este un vechi teritoriu muntos, clădit în timpul
orogenezelor caledoniene (parţial) şi hercinice. Meseta cuprinde două platouri
înalte (600-800 m), cu caracter tabular: Platoul Castiliei Vechi şi Platoul Castiliei
Noi, separate printr-o dorsală muntoasă (Cordiliera Centrală). Castilia Veche, mai
înaltă, este drenată de Duero, iar Castilia Nouă, mai joasă, este drenată de Tajo,
Guadiana, Jucar. Cordiliera Centrală cuprinde munţi cu altitudini mijlocii,
fragmentaţi sub formă de Sierre, orientate est nord est-vest sud vest (Sierra de
Guadarama, Sierra de Gredos, Sierra de Gata, Sierra da Estrella). Sierre
asemănătoare se înalţă şi la sud de Tajo (Sierra de Guadalupa, Munţii Toledo).
Zona marginală a Mesetei, îndeosebi cea vestică, prezintă structuri
asemănătoare: Podişul Estremadura, între Sierrele din lungul lui Tajo şi Sierra
Morena (drenat de Tajo, Guadiana); Podişul Portugaliei (drenat de Duero). Spre
nord-vest, zona muntoasă a Galiciei este o veche peneplenă, puternic
fragmentată, care cuprinde o serie de masive muntoase separate de văi largi.

20
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Pe latura sudică a Mesetei, Sierra Morena face trecerea spre Câmpia


Andaluziei, coborând în trepte spre sud.

Munţii Pirinei Legenda

Figura 3. Relieful Peninsulei Iberice (după Petre Coteţ, cu modificări)

Munţii Cantabrici, alături de Pirinei, se află pe rama nordică a peninsulei,


dominând ţărmul golfului Biscaya. Partea vestică (hercinică) este alcătuită din
roci dure paleozoice care se impun în relief prin cele mai mari înălţimi (Pena de

21
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Europa, 2678m), iar partea estică (alpină) este alcătuită predominant din marne,
gresii, calcare cretacice şi are altitudini mai mici. Flancul nordic al Munţilor
Cantabrici este mai abrupt, iar litoralul golfului Biscaya este destul de slab
fragmentat.
Munţii Cantabrici dispun de însemnate zăcăminte de huilă (în zona
Asturiei), minereuri de fier (zona Santander, Bilbao).
Munţii Pirinei se desfăşoară pe o lungime de circa 430 km de la Marea
Mediterană la Golful Biscaya, având o lăţime cuprinsă între 60–140 km.
Reprezintă cel mai puternic şi cel mai unitar sistem muntos al Peninsulei Iberice.
Zona axială a Pirineilor cuprinde nuclee vechi, hercinice, incluse în catenele de
tip alpin, cu predominare a rocilor cristaline şi metamorfice paleozoice, pe ele
înscriindu-se cele mai mari înălţimi: Masivul Maladetta (vârful Pico de Aneto –
3404 m). Rocile sedimentare (mezozoice şi terţiare) se întâlnesc mai ales pe
margini (Prepirinei). Pirineii sunt puţin fragmentaţi transversal, ceea ce-i face
puţin accesibili. În relief se impun formele glaciare, iar glaciaţia actuală este
prezentă prin cei cca. 70 gheţari de circ, cei mai numeroşi fiind în Masivul
Maladetta.
Munţii Iberici se prezintă sub forma unui lanţ de cca. 460 km lungime
situat în nord-estul Mesetei; cuprind culmi anticlinale (slab fragmentate, dispuse
paralel de la nord-vest spre sud-est) separate de depresiuni sinclinale, umplute
cu depozite mezozoice şi terţiare. Înălţimea maximă este atinsă în Sierra de
Mocayo (2316 m).
Cordiliera Catalonă dublează ţărmul Mediteranean, între Munţi Pirinei şi
Jucar, incluzând Munţii Cataloniei (cei mai joşi dintre lanţurile terţiare ale
peninsulei Iberice, formaţi din două lanţuri mai mult sau mai puţin paralele între
ele, separate de un uluc depresionar îngust, cu caracter longitudinal; la contactul
cu Munţii Iberici se ating cele mai mari înălţimi, de peste 1700 m) şi Munţii
Valenciei (între Ebro şi Jucar; prezintă culmi foarte ramificate, iar altitudinea
maximă este de 2070 m).
Munţii Andaluziei, între Jucar şi Gibraltar, reprezintă prelungirea
sistemului muntos alpin al Atlasului şi fac parte, prin structura lor, din sistemul
alpidelor. Cunoscuţi şi sub denumirea de Cordiliera Betică, aceşti munţi sunt
puternic fragmentaţi în lanţuri-sierre, bine izolate prin depresiuni tectonice. În
partea centrală, Sierra Nevada include şi punctul cu altitudine maximă din
întreaga peninsulă (vârful Mulhacen, 3478 m). Relieful de tip alpin este foarte
redus, ca urmare a slabei prezenţe a glaciaţiei cuaternare, iar glaciaţia actuală
este reprezentată în Sierra Nevada (munţi de zăpadă) prin cel mai sudic gheţar
din Europa, de dimensiuni mici. Foarte bine reprezentat este relieful carstic.
Unităţile de Câmpie:
Câmpia Andaluziei (pe Guadalquivir) este cea mai mare câmpie iberică,
ce se desfăşoară pe o lungime de 228 km şi are o lăţime maximă de 170 km.
Este amplasată între Cordiliera Betică şi Sierra Morena, în sud-vestul Peninsulei
Iberice, larg deschisă spre Oceanul Atlantic. Câmpia s-a format pe locul unui
vechi golf terţiar, colmatat cu sedimente fluvio-marine (marne, argile şi calcare în
est; nisipuri, prundişuri în vest). Sectorul estic al câmpiei este mai fragmentat, iar
sectorul vestic este un domeniu de terase largi (modelate de Guadalquivir) şi

22
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

şesuri mlăştinoase. În vecinătatea ţărmului sunt foarte frecvente cordoanele de


nisip şi sectoarele lagunare.
Câmpia Aragonului (pe Ebro) este situată în nord-estul Spaniei,
înconjurată din toate părţile de munţi: Munţii Pirinei şi Cantabrici în nord, Munţii
Iberici în vest şi sud-vest şi Cordiliera Catalonă în sud-est şi est. Are o lungime de
270 km şi o lăţime de 30-90 km, având formă de triunghi isoscel cu baza spre
est. Este o câmpie fluvio-lacustră, formată într-o mare depresiune tectonică a
Aragonului ce a funcţionat ca mare închisă în terţiar şi cuaternar. Această
depresiune are un relief complex: în lungul lui Ebro este un relief de câmpie, cu
terase fluviale largi, iar la periferia depresiunii, afluenţii lui Ebro ce coboară din
munţi au modelat un relief de coline, cu culmi largi separate de văi cu terase.
Câmpia Portugaliei reprezintă de fapt periferia vestică a Mesetei,
puternic coborâtă de-a lungul unor mari linii de fractură. Scufundarea Mesetei în
acest sector continuă şi astăzi, fenomenul fiind pus în evidenţă pe litoral (unde s-
au format estuare şi riasuri) şi în interiorul câmpiei (prin prezenţa unei serii de
masive-horst reziduale: Sierra da Cintra, Sierra da Setubal, Sierra Grandola.).
Între insulele asociate Peninsulei Iberice se remarcă Arhipelagul Baleare,
format din cinci insule mari (Mallorca, Menorca, Ibiza, Formentera, Cabrera) şi 11
insule mai mici, totalizând peste 5000km2. Originea acestor insule este
continentală, ele rezultând din prăbuşirea sectorului marginal vestic al peninsulei
Iberice. Predomină relieful de podiş, iar lanţul muntos de aici este o continuare a
Cordilierei Betice şi se remarcă printr-un relief carstic bine dezvoltat.
La cca. 100 km distanţă de ţărmul Africii se găseşte Arhipelagul Canare
ce aparţine Spaniei. În componenţa arhipelagului, care are o suprafaţă de peste
7000km2, intră 11 insule, din care 7 sunt mai mari (Tenerife, Fuerteventura, Gran
Canaria, Lanzarote, Gomera, La Palma, Hierro). Originea vulcanică se reflectă
bine în peisaj, prin predominarea conurilor vulcanice alcătuite din andezite,
bazalte, materiale piroclastice, cenuşă vulcanică.

I.3.2.2. Peninsula Italică (Apeninică) este a patra ca mărime din Europa


(cu cei aproximativ 150.000 km2), fiind cea mai mică dintre peninsulele sudice, cu
o lăţime variabilă, între 125 –230 km. Este izolată de Europa Centrală prin bariera
montană a Alpilor şi are numeroase insule ataşate: Sicilia, Sardinia, Corsica.
Ţărmul vestic al peninsulei este fragmentat de numeroase peninsule
destul de proeminente (interesantă este Peninsula Argentario legată de restul
uscatului doar prin nişte cordoane de nisip numite tombolo; alte peninsule:
Piombo, Virce, Campanalla), de o serie de golfuri destul de adânci (Fallonica,
Gaeta, Napoli, Salerno, Policastro). În lungul ţărmului se înşiră numeroase insule:
Elba, Giglio, Ischia, Capri.
Ţărmul estic (Adriatic) este mult mai puţin fragmentat decât cel vestic,
prezentând mai puţine peninsule, dar mai mari (Gargano, Salentina), golfuri
puţine (Manfredonia, Taranto). Ţărmul este peste tot jos, la nord de peninsula
Gargano domină tipul aluvial (parţial cu lagune), iar la sud predomină ţărmul de
abraziune, cu faleze scunde.
Relieful este predominant muntos, cuprinzând lanţul Apeninilor (care dă
şi denumirea peninsulei) şi care formează coloana vertebrală a acestei
peninsule. Apeninii se desfăşoară pe direcţia nord-vest sud-est (cu excepţia

23
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Calabriei) pe o lungime de peste 1000 km, având o lăţime de cca.100 km, nu


sunt unitari şi reprezintă o îmbinare de structuri hercinice (cutate şi fragmentate
sub formă de blocuri), structuri cutate alpine şi structuri vulcanice.
Apeninii Nordici (de la pasul Altare la izvoarele Tibrului) reprezintă un
sector asemănător ca relief şi structură cu Carpaţii flişului. În alcătuirea lor
geologică predominante sunt gresiile care se şi impun în relief prin cele mai mari
înălţimi. Înălţimile coboară destul de domol spre Câmpia Padului, iar spre Marea
Ligurică şi Preapeninii Toscani se întâlnesc numeroase abrupturi. Acest sector
Nordic al Apeninilor cuprinde: Apeninii Ligurici şi Apeninii Toscano – Emiliani.
Relieful glaciar este frecvent în Alpii Toscani, unde se întâlnesc cele mai mari
altitudini (vârful Cimone, 2163 m). Subsolul Apeninilor Nordici este bogat în
resurse de săruri de potasiu, petrol, cărbune brun.
Apeninii Centrali (de la izvoarele Tibrului la izvoarele Volturno) reprezintă
sectorul cel mai înalt al Apeninilor şi cuprind trei lanţuri: Apeninii Romani, Apeninii
Abruzzi, Munţii Sabini. Sunt alcătuiţi din calcare mezozoice şi terţiare puternic
cutate. Spre deosebire se sectorul nordic, Apeninii Centrali au fost supuşi unor
dislocări tectonice care au generat serii de lanţuri şi blocuri montane cu versanţii
abrupţi, separate de depresiuni tectonice. Bine este reprezentat nu numai relieful
carstic (polii, lapiezuri) şi relieful de eroziune fluvială, ci şi cel glaciar (la peste
1900-2000 m). Înălţimea maximă din întreg lanţul apeninic se găseşte în Apeninii
Abruzzi, în Masivul Gran Sasso d’ Italia (vârful Corno, 2914 m); acest masiv se
remarcă printr-un spectaculos relief glaciar, precum şi prin prezenţa unui mic
gheţar de firn. Între resursele subsolice din Apeninii Centrali, alături de petrol şi
cărbune brun se exploatează mangan şi pirite.
Apeninii Sudici (de la izvoarele Volturno până la extremitatea sud-vestică
a peninsulei) formează sectorul cel mai complex din punct de vedere structural şi
morfologic. Includ Apeninii Napolitani (cu Masivul Matese ce depăşeşte 2000m
altitudine), alcătuiţi din fliş şi Apeninii Calabriei (cu Masivul Aspromonte, 1956 m)
alcătuiţi din roci cristaline şi aparţinând sistemului hercinic. Sunt puternic
fragmentaţi, despărţiţi în masive izolate (cu suprafeţe netede ale culmilor, cu
versanţi abrupţi) despărţite prin defilee adânci, depresiuni. Se găsesc în plină
evoluţie tectonică (dovadă gradul ridicat de seismicitate din zonă).
Trecerea de la Apenini spre ţărmurile Mărilor Tireniană şi Adriatică se face
de obicei prin intermediul unor înălţimi submontane sau câmpii litorale.
La vest de Apenini, de la nord la sud se înşiruie:
Preapeninii Toscani (până la râul Ombrone) cuprind două unităţi: Alpii
Apuani (la nord de Arno, celebri pentru marmurele de bună calitate exploatate la
Carrara) şi Munţii Metaliferi (între Arno şi Ombrone). Trecerea spre Marea
Tireniană se face printr-o câmpie litorală îngustă şi fragmentată (Maremma
Toscană).
Preapeninii Romani (până la râul Garigliano) sunt alcătuiţi din numeroşi
vulcani, actualmente inactivi, cu cratere de tip calderă (cu numeroase lacuri de
crater: Bolsena, Bracciano, Vico, Albano) şi se termină cu o câmpie litorală
numită Maremma Romană.
Preapeninii Napolitani. Aici, alături de formele vechilor vulcani domină
formele vulcanismului actual. În golful Napoli, deasupra câmpiei, se înalţă conul

24
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Vezuviu (1186 m) din craterul enorm al lui Monte Somma. Relieful vulcanic este
bine reprezentat şi la vest de Napoli, în câmpiile Flegreene, unde apar
îngrămădiri de conuri vulcanice parţial erodate.

5
Gran Cono (conul principal al vulcanului Pompei – una din localităţile distruse de
Vezuviu) erupţia din 79 a vulcanului Vezuviu

La est de Apenini se găsesc: o câmpie litorală îngustă (la nord de


peninsula Gargano), fragmentată de râuri scurte şi paralele ce coboară de pe
flancurile Apeninilor în Adriatica; Subapeninii Adriaticii (la sud de peninsula
Gargano) reprezentaţi prin platouri alcătuite din depozite mezozoice şi terţiere
(Gargano, Murgille, Apulia).
Câmpia Padului (Lombardiei) este cea mai mare câmpie din sudul
Europei, cu o suprafaţă de 46.000 km2, încadrată la nord, sud şi vest de Alpi şi
Apenini, larg deschisă spre Adriatica. Se desfăşoară pe o distanţă de aproximativ
360 km de la vest la est, iar altitudinea medie variază de la cca. 100 m în partea
centrală, la aproximativ 300-500 m la contactul cu zona montană. Este traversată
de la vest la est de râul Pad (Po). S-a format pe locul unei inflexiuni tectonice
care a funcţionat mult timp ca golf al Mării Adriatice, golf care a fost colmatat cu
imense cantităţi de material friabil transportat din Alpi şi Apenini de către râuri şi
gheţari.
Sectorul nordic al câmpiei este mai ridicat, mai fragmentat, iar partea cea
mai netedă a câmpiei este partea central-axială (creată de aluviunile Padului) şi
compartimentul veneţian (creat de aluviunile depuse de Adige, Brenta, Piave).
Regiunea litorală a câmpiei prezintă numeroase lagune (separate de mare
prin cordoane litorale), cea mai mare fiind laguna Veneţiei (la vărsarea râului
Brenta). Subsidenţa lentă a bazinului Adriaticii în această zonă are drept
consecinţă o scufundare lentă a Veneţiei, lucru care favorizează producerea
frecventă a inundaţiilor aici. La vărsarea Padului în mare, delta înaintează destul
de repede în larg.
5
Ariile arheologice Pompei, Herculanum şi Torre Annunziata fac parte din patrimoniul UNESCO
din anul 1997

25
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Marile insule din Marea Tireniană sunt predominant muntoase:


Sicilia (separată de peninsula Italică prin strîmtoarea Messina, de 3,5 km
lăţime) are o suprafaţă de 25.426 km2 şi este de origine continentală. În nordul
insulei domină structurile terţiare, alcătuite din şisturi cristaline şi calcare,
principalele lanţuri muntoase fiind: Munţii Peloritani, Munţii Nebrodi, Munţii
Madonie. În apropierea litoralului se înalţă vulcanul Etna6 (3328 m).
Sardinia (23.812 km2) şi Corsica (8.680 km2) sunt insule de origine
continentală, separate de strâmtoarea Bonifacio (13 km lăţime); au fost cândva
unite într-un masiv unitar. Se deosebesc de Sicilia şi Apenini sub raport structural
şi sunt constituite în principal din granite. Relieful include în principal munţi cu
altitudine mijlocie, puternic fragmentaţi de falii şi eroziune fluvială.

I.3.2.3. Peninsula Balcanică (denumită aşa după Munţii Balcani), are o


suprafaţă de 468.000 km2 şi este limitată la nord de Câmpia Dunării Mijlocii şi
Câmpia Dunării Inferioare. Masivitatea din jumătatea nordică aminteşte de
Peninsula Iberică, iar sectorul sudic aminteşte mai degrabă de Peninsula Italică.
Tărmul Adriaticii este unul de tip dalmatin între peninsula Istria şi
localitatea Dubrovnik, format prin submersia unei regiuni de munţi cutaţi şi
alungiţi în lungul ţărmului. Între Dubrovnik şi strâmtoarea Otranto ţărmul este mai
jos, cu multe mlaştini, lacuri; de la strâmtoarea Otranto spre sud ţărmul este înalt,
stâncos, pe alocuri munţii plonjează direct în mare (cu golfuri de origine tectonică
şi numeroase insule în apropierea ţărmului); Peloponezul (de origine tectonică)
are ţărmul în general înalt, cu contur sinuos, cu golfuri adânci. Ţărmul Mării Egee
este foarte sinuos şi poartă pecetea mişcărilor tectonice recente (are foarte multe
insule), prezentând ţărmuri joase în golfuri şi ţărmuri înalte în lungul peninsulelor.
Ţărmul Mării Marmara şi Mării Negre este mai slab fragmentat, domină falezele
cu înălţimi variate, la baza cărora s-au format, în numeroase puncte, plaje largi.
În dreptul Balcanilor ţărmul Mării Negre devine înalt, stâncos.
Relieful Peninsulei Balcanice este predominant muntos (munţi cu structură
complexă, alcătuire petrografică variată). Câmpiile sunt mici şi fragmentate.
Unităţile orografice aparţin fie sistemului alpin (Dinarici, Pind, Balcani), fie
sistemului hercinic (care include cele mai înalte vârfuri: Musala, Olimp).
Munţii Dinarici şi Munţii Pindului cuprind 3 zone morfostructurale
longitudinale:
Zona centrală aliniază cele mai mari înălţimi din Munţii Dinarici şi Munţii
Pindului. Munţii Dinarici sunt alcătuiţi predominant din calcare mezozoice
(puternic cutate) şi cuprind platouri (planine) cu înălţimi diferite, deasupra cărora
de înalţă o serie de culmi de peste 2000 m altitudine. Formele carstice se
întâlnesc mai ales în nord (Podişul Karst), iar spre sud carstul este mai puţin
dezvoltat pentru că grosimea şi puritatea calcarelor scade, acestea alternând cu
gresii şi alte formaţiuni de fliş. Între formele carstice, impresionante sunt poliile,
unele cu peste 1 km lungime (Livno). În Munţii Pindului calcarele apar doar în
masive izolate, cea mai mare răspândire având flişul.

6
Vulcanul Etna este cel mai activ vulcan al Europei, cu ultimele eruptii in 2001, 2002-2003,
2004-2005 si 2008. Inaltimea conului sau principal este variabila de la o eruptie la alta.

26
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Figura 4. Relieful Peninsulei Balcanice (după Petre Coteţ)


(1.Câmpia Tesaliei, 2.Câmpia Macedoniei, 3.Câmpia Albaniei,4,5.Câmpia Mariţei, 6.Depresiunea
Sofiei).

Zona estică a Munţilor Dinarici şi Pindului este cea mai veche, fiind
predominant alcătuită din gresii şi şisturi cristaline paleozoice. Doar izolat sunt
prezente calcarele, însă, ca urmare a compoziţiei chimice diferite a acestora
(procent mare de silicaţi, insolubili), procesele de carstificare sunt destul de
slabe. Culmile estice ale Munţilor Pindului şi Dinarici sunt domoale, largi,
separate de văi longitudinale largi, cu terase (unele râuri au traseu rectangular,
având porţiuni de vale longitudinală largă ce alternează cu porţiuni de vale
transversală îngustă). Zona vestică este alcătuită predominant din depozite
mezozoice şi terţiare cutate (în cute simple şi largi) şi cuprinde: Peninsula Istria,
sectorul de ţărm de tip dalmatin, munţii din sud-vestul Albaniei, munţii Epirului
Grecesc.
Cele mai mari înălţimi ating 2522 m în Vf. Durmitor din Munţii Dinarici.

27
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Munţii Dinarici Golful Kotor

Munţii Balcani se prezintă sub forma a două lanţuri principale care se


desfăşoară pe o lungime de 600 km (de la Valea Timokului la Marea Neagră), cu
o lăţime de 20-50 km: Stara Planina (de înălţime mijlocie, atingând maximul
altitudinal în vârful Botev, 2376 m) şi Sredna Gora (cu înălţimi mici). Aceste
lanţuri sunt separate de o serie de depresiuni tectonice (grabene) cu fundul
neted, străbătute de afluenţi ai Mariţei (Depresiunea Sofiei, Kazanlîc, Sliven).
Munţii Balcani sunt flancaţi la nord de înălţimi de tipul subcarpaţilor: Prebalcanii,
care fac trecerea spre Podisul Bulgariei (Moesiei), dezvoltat pe formaţiuni
cretacice şi terţiare, acoperite cu loess, cu carst dezvoltat pe mari suprafeţe.
Masivul Traco-Macedonean (între cursul inferior al râului Morava şi
ţărmul Mări Egee) a fost intens peneplenizat în miocen, fragmentat sub formă de
blocuri în pliocen şi cuaternar. Masivele muntoase sunt alcătuite din roci cristaline
intruzive şi metamorfice şi sunt separate de depresiuni tectonice (colmatate cu
depozite sedimentare terţiare).
Cel mai înalt sistem muntos din Peninsula Balcanică se află la est de
Struma şi cuprinde: Munţii Pirin (între Struma şi Mesta), iar între Mesta şi Struma
se găsesc Munţii Rila (cu vârful Musala de 2925 m) şi Munţii Rodopi. Pe masivele
cele mai înalte gheţarii pleistoceni au modelat un relief de circuri şi creste alpine,
asemănător cu cel din Rodna.
Câmpiile din Peninsula Balcanică sunt:
Câmpia Albaniei (în lungul ţărmului sudic al Adriaticii) are un relief destul
de fragmentat, cu zone depresionare umplute cu formaţiuni aluvionare, separate
de înălţimi deluroase (sau chiar munţi joşi).
Câmpia Macedoniei (pe cursul inferior al Vardarului ) şi Câmpia Tesaliei
(pe cursul inferior al râului Pinios), ambele în vecinătatea Mării Egee, formate pe
teritoriul a două mari depresiuni tectonice ce au funcţionat ca golfuri marine, apoi
ca lacuri izolate. La periferia acestora se mai pot observa terasele de abraziune
ale fostelor lacuri. Aceste câmpii sunt separate de o serie de masive blocuri:
Olimp (2917 m).
Câmpia Traciei (sau a Mariţei) este situată în sud-estul Peninsulei
Balcanice şi s-a format pe locul unei depresiuni tectonice compartimentată.
Câmpia Traciei Inferioare s-a format prin umplerea compartimentului sudic cu
sedimente marine argilo-nisipoase, paleogen-neogene, iar Câmpia Traciei

28
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Superioare prin umplerea compartimentul nordic cu sedimente lacustre şi fluviale.

I.3.3. RELIEFUL EUROPEI DE VEST ŞI CENTRALE

I.3.3.1. Unitatea insulară cuprinde cca.5000 insule (unele de dimensiuni


mari, Marea Britanie, Irlanda, dar şi arhipelaguri mici: Shetland, Orkney, Hebride
şi multe insule foarte mici) care au avut o evoluţie comună cu partea continentală
a Europei, individualizându-se în cuaternar. Glaciaţia pleistocenă a acoperit cu
gheţari aproape tot teritoriul actualelor insule, cu excepţia sudului extrem, astfel
încât modelarea glaciară şi-a pus foarte pregnant amprenta în morfologia actuală
a reliefului. Structural, acest teritoriu se află la convergenţa structurilor
precambrian-caledoniene (cu largă răspândire în Europa Nordică) cu structurile
hercinice (specifice Europei Centrale).
Ţărmurile vestice sunt în general stâncoase, dantelate, înalte, cu
numeroase golfuri adânci numite firth (Firth of Lorne, Moray Firth, Firth of Clyde,
Firth of Forth), cu porţiuni de ţărm de tip rias (sud-vestul Peninsulei Wales, sud-
vestul Irlandei), în timp ce ţărmurile estice sunt joase, rectilinii, pe alocuri cu
faleze calcaroase şi cretoase, cu multe golfuri şi estuare adânci la gurile fluviilor.
Relieful celei mai importante insule a acestei unităţi, Marea Britanie
(230.030 km2, cu o desfăşurare pe cca.955 km de la Capul Duncansby din nord-
est şi Capul Lizard din sud-vest, despărţită de continent prin Strâmtoarea Dover
cu o lăţime de 35 km), se caracterizează prin: avansată peneplenizare (datorită
vechimii mari a structurilor), puternică fragmentare tectonică (cu numeroase
fracturi ce separă teritoriul în unităţi de highland şi lowland) şi erozivă, altitudine
medie redusă a reliefului (Ben Nevis, 1343 m, este înălţimea maximă), prezenţa
a două unităţi morfostructurale distincte: unitatea înaltă (cu munţi joşi, în nord şi
vest) şi unitatea joasă (de câmpie şi podiş, în sud-est), despărţite de o linie ce
ar uni localităţile Exeter (sud-vest) şi Newcastle (nord-est).
A. Munţii sunt reprezentaţi de masive distincte, separate de arii
depresionare (de natură tectonică), înălţaţi în timpul orogenezelor caledoniene şi
hercinice, peneplenizaţi, modelaţi de glaciaţia cuaternară care a săpat văi adânci,
reînălţaţi de-a lungul unor linii de falii, cu un aspect actual de podiş cu altitudini
reduse şi fragmentare intensă. Orientarea generală a acestora este nord-est sud-
vest (cu excepţia Peninilor, orientaţi nord-sud).
a. unităţile montane ce aparţin cutărilor caledoniene includ: Munţii
Grampian (Munţii Scoţiei Centrale), separaţi prin culoarele depresionare Gleen
Moore şi Glasgow-Edinburgh de Munţii Caledoniei (Munţii Scoţiei de Nord) şi
Munţii Scoţiei de Sud (continuaţi spre sud-est cu Munţii Cheviot); Munţii
Cumberland (sau Cumbrian Range), cu relief glaciar tipic (Lake District), cu cel
mai înalt vârf din Anglia (Scafell, 978m); Munţii Cambrieni (din Peninsula Wales);
Munţii Penini (lanţ muntos orientat nord-sud pe cca.400 km, pe care eroziunea l-a
transformat în podişuri cu altitudini în general reduse (250-600 m), corespunzând
unui anticlinal peneplenizat, fracturat, cu un dezvoltat relief carstic în zona
centrală). Există unităţi montane ale structurilor caledoniene şi în Irlanda: Munţii

29
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Donegal (nord-vest) şi Munţii Wicklow (sud-est).

Vf.Ben Nevis (1343m) Cliffs of Moher


(Munţii Grampian, Scoţia) (Insula Irlanda)

b. unităţile montane ce aparţin cutărilor hercinice cuprind: sudul


Munţilor Cambrieni, Munţii Cornwall-Devon (masivele muntoase din peninsula
Cornwall, cu altitudinea maximă în High Willhays, 621 m)
B. CÂMPIILE sunt reprezentate de:
Marea Câmpie Engleză este situată pe teritoriul Angliei, drenată în mare
măsură de Tamisa; este un bazin sedimentar asemănător celui parizian dezvoltat
pe depozite mezozoice şi neozoice (paleogene) cu înclinare spre est şi sud-est,
cu o predominanţă a reliefului structural.
Câmpia Centrală Scoţiei s-a individualizat într-o depresiune tectonică
limitată de falii rectilinii, situată între masive montane caledoniene, cu un relief de
ansamblu care nu este tipic de câmpie datorită numeroaselor masive şi creste
eruptive ce-i dau un aspect discontinuu (dar poate fi considerată câmpie prin
fizionomia sa agricolă: cea mai prosperă regiune a provinciei, concentrează 2/3
din populaţia Scoţiei, zonă de intensivă creştere a bovinelor, zonă de cultură
tradiţională a ovăzului şi orzului).
Câmpia litorală estică mărgineşte partea orientală a insulei sub forma
unei benzi late de 70-100 km, având o înălţime redusă, de sub 100 m.
Majoritatea insulelor sunt bordate cu astfel de câmpii care, la origine, sunt de
abraziune sau de acumulare marină sau fluvio-marină.
Insula Irlanda (84.403 km2) prezintă ţărmul nordic şi vestic destul de
crestat, cu golfuri, fiorduri şi multe insule, iar ţărmul estic este mai masiv, puţin
fragmentat. Relieful actual este consecinţa dublei influenţe a structurii geologice
şi a modelării glaciare cuaternare. În nord-vest, Munţii Donegal constituie o
continuare a Scoţiei Nordice Înalte, fiind vestigii ale lanţului caledonian, dar care
abia ating 752 m altitudine maximă; Munţii Antrim, din nord-est, reprezintă un
platou vulcanic; Munţii Wicklow, din sud-est, sunt o continuare a Ţării Galilor;
Munţii Kerry, din sud-vest, sunt de vârstă hercinică şi au o altitudine maximă de
1041 m. Centrul insulei cuprinde o zonă de câmpie şi platouri joase, uşor
ondulate: Câmpia Centrală Irlandeză, dezvoltată pe un substrat calcaros, de
vârstă carboniferă; calcarele nu aflorează decât uneori, fiind acoperite pe toată

30
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

suprafaţa lor de depozite glaciare pe care s-au format soluri fertile.


I.3.3.2. Unitatea Hercinică este separată de unitatea alpino-carpatică prin
culoarul Rhône-Saône, Dunărea Superioară, Morava Cehă, Odra Superioară,
Vistula Superioară, Nistrul Superior, Câmpia Română de nord-est. Aceasta
provine din lanţul hercinic care, după formare, a fost supus fazelor de
peneplenizare, fragmentării tectonice, bombărilor largi, activităţii vulcanice pe linii
de fractură, cutărilor depozitelor terţiare de cuvertură; în cuaternar, sectoarele
mai înalte au fost acoperite de gheţari (Masivul Central Francez, Vosgi, Sudeţi);
se prezintă azi ca o alternanţă de masive şi bazine:
A. Masivele hercinice includ două aliniamente:
a. aliniamentul intern (altitudini mai mari datorită apropierii de lanţul
alpin): Masivul Central-Francez (altitudinile cele mai mari sunt date de vulcanii
plioceni şi cuaternari: Puy de Sancy, Cantal, Puy de Dome); Munţii Vosgi; Munţii
Pădurea Neagră; Masivul Cehiei ("Patrulaterul Ceh", cu laturile paralele două
câte două: Munţii Sudeţi paraleli cu Munţii Pădurea Cehiei şi Sumava; Munţii
Metaliferi paraleli cu sectorul Colinelor Ceho-Morave; în interiorul acestui
patrulater se găseşte Podişul Cehiei, tectono-eroziv).
b. aliniamentul extern (cu altitudini mai reduse) cuprinde: Masivul
Armorican, Masivul Şistos Renan, prelungit spre sud-vest cu compartimentul
Saar şi spre nord-vest cu Podişul Ardeni, Munţii Hartz, Munţii Pădurea Turingiei,
Pădurea Franconiei.
În estul zonei hercinice apar insular: Podişul Poloniei de Sud (Podişul
Lublinului, Podişul Poloniei Mici cu Lisa Gora şi Czestochowa); horstul Dobrogei
de Nord.
B. Bazinele, umplute cu sedimente mezozoice şi terţiar cuaternare, au un
relief variat: câmpii, podişuri, piemonturi, munţi joşi, având ca notă generală
alternanţa şirurilor de cueste cu depresiuni largi, subsecvente.
Bazinul Parizian este cel mai extins, este drenat de apele din bazinele
Senei, Loirei, Meusei, Mossellei; alternanţa rocilor dure cu rocile moi şi
dispunerea monoclinală (cu cădere spre centrul bazinului) au determinat o
eroziune diferenţială ce a format un relief variat: şiruri de cueste, platouri
structurale, depresiuni subsecvente. Bazinul Acvitaniei are structură mezozoică
în nord şi est şi terţiară în sud. Cuveta Germaniei de Sud are un fundament
hercinic în nord, acoperit cu depozite mezozoice, şi posthercinic în sud, acoperit
cu depozite de molasă; include: Podişul Suabo-Franconian, Podişul Odenwald,
Podişul Hardt. Bazinul Turingiei are un aspect depresionar şi relief colinar, fiind
drenat de râul Saale. Bazinul Wesser se caracterizează printr-o predominare a
depozitelor mezozoice cutate.
I.3.3.3. Unitatea Câmpiei Nordice este situată între Marea Nordului şi
Marea Baltică (nord), regiunea hercinică şi carpatică (în sud), colinele Artois (din
Bazinul Parizian) în vest, cumpăna apelor dintre bazinele Vistulei, Niprului,
Nemanului. Include şi insulele Frisice, Peninsula Iutlanda, Arhipelagul Danez.
Cele mai mici altitudini (sub 0 m) se întâlnesc în sectorul vestic (al polderelor
olandeze), iar cele mai mari altitudini sunt cele din Colinele Baltice (313 m).
Subdiviziuni: Câmpia Germano-Polonă, Peninsula Iutlanda,
Arhipelagul Danez, Câmpia Belgiei, Olandei şi a Germaniei de Vest.

31
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Formele de suprafaţă au vârstă cuaternară, evoluând în strâns raport cu


oscilaţiile climatice cuaternare (formele glaciare sunt mai bine conservate cu cât
aparţin unei faze mai recente şi-n măsura în care nu au fost afectate de fazele
glaciare ulterioare); urmele glaciare aparţin fazelor Elster, Saale, Vistula:
morenele din Iutlanda, conurile proglaciare din Iutlanda, arcurile morenaice care
au format Colinele Baltice, Colinele Mazuriene, Colinele Pomeraniene, Colinele
Mecklenburg, "văile străvechi" pe care s-au insinuat ulterior arterele hidrografice,
excavaţiile din cadrul arcurilor morenaice baltice (transformate în lacuri); acţiunea
eoliană a întregit morfologia Câmpiei Nordice, prin transportarea nisipurilor şi
depunerea lor sub formă de dune pe malul estic al râurilor : la confluenţa Elbei cu
Havel, în jurul Berlinului, pe Oderul Mijlociu, pe cursul inferior al Wartei.)
Zonele litorale ale Mării Nordului, care au suferit în holocen mişcări de
subsidenţă, cuprind mai multe sectoare: în exterior, I-le Frisice; zona cu watt
(relief plat asupra căruia acţionează mareele); zona cu poldere (emersă cu
ajutorul digurilor). În zonele litorale ale Mării Baltice, care au înregistrat mişcări
epirogenetice pozitive în holocen, amplitudinea mică a mareelor şi curenţii litorali
antrenaţi de vânturile de vest au facilitat formarea cordoanelor litorale care au
barat golfurile şi uneori chiar râurile.
I.3.3.4. Unitatea lanţului alpin (contrastează altitudinal faţă de sectoarele
de scufundare vecine: Marea Ligurică, Valea Rhon, Câmpia Panonică) se
desfăşoară pe o lungime de 1200 km (de la Marea Ligurică la Câmpia Panonică),
având o lăţime cuprinsă între 125-265 km (mai mare în est). Pasul Altare îi
separă de Apenini, pasul Vraţa îi separă de Alpii Dinarici şi bazinul Vienei îi
separă de Carpaţi.
Alpii Vestici au altitudini mai mari, multe vârfuri depăşind 4000 m (Mont
Blanc, 4810 m, Gran Paradiso, 4061 m, Monte Rosa, 4637 m, Matterhorn,
4505m, Aletschhorn, 4195 m, Jungfrau, 4166 m, Finsteraahorn, 4274 m) şi se
desfăşoară arcuit. Include trei arcuri montane: arcul interior (Alpii Ligurici, Cotici,
Graici, Penini, Lepontini); arcul median (Alpii Maritimi, Provensali, Dofinezi,
Savoiei, Elveţiei, Bernezi, Glarici); arcul exterior (Prealpii Francezi, Prealpii
Elveţiei).
Alpii Estici au altitudini maxime sub 3800 m (Grosslockner, 3797 m) şi o
orientare vest-est, răsfirându-se digitat spre Câmpia Panonică. Cuprind tot trei
arcuri montane: arcul sudic (Alpii Lombarzi, Alpii Veneţiei, Alpii Iulieni); arcul
median (Alpii Retici, Alpii Norici, Alpii Stirici); arcul nordic (Alpii Bavariei, Alpii
Austriei).
În general, zonele centrale au cele mai mari înălţimi (cu excepţia sectorului
sud-vestic, unde cele mai mari înălţimi sunt în imediata vecinătate a Câmpiei
Padului), iar zonele laterale (internă, externă) au altitudini sub 3000m, formând
unităţi prealpine. Din punct de vedere structural, zona centrală este predominant
cristalină (şisturi cristaline, granite, gnaise), iar zonele laterale sunt predominant
sedimentare (în exterior: formaţiuni mezozoice şi terţiare; în interior: formaţiuni
mezozoice). Se adaugă şi unele iviri vulcanice terţiare (la est de lacul Como).

32
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Figura 5. Schiţa orografică a Alpilor

Alpii reprezintă un important castel de ape; colectorii principali sunt:


Dunărea, Rhinul, Rhonul, Padul (puţine râuri se varsă direct în mările anexe ale
Mediteranei). Râurile cu traseu longitudinal (cursul superior al râurilor Rhon, Rhin,
Inn, Salzach, Enns) reprezintă culoare favorabile circulaţiei. Cea mai mare parte
a râurilor sunt transversale, dar nici un râu nu străpunge transversal întregul
edificiu muntos, de aceea, pentru legăturile în sens transversal au fost necesare
tunelele. Profilul transversal al râurilor este frecvent în formă de U (datorită
modelării glaciare) şi profilul longitudinal are multe rupturi de pantă, cu chiuvete
de subsăpare devenite lacuri în holocen (Lacul celor Patru Cantoane, Zug, Thun,
Maggiore, Lugano, Como, Garda).
În timpul glaciaţiei cuaternare Alpii au fost acoperiţi de cea mai mare
calotă montană a continentului, care acoperea aproape întregul lanţ, de unde
cobora către regiunile limitrofe, în special în vest şi nord (care erau mai umede şi
reci). Datorită altitudinii mari şi umidităţii ridicate, şi în holocen s-a menţinut o
zonă glaciară extinsă în Alpi: de la 3600 m altitudine pe latura sudică (mai
uscată) şi de la 3200 m pe latura nordică şi vestică.
Gheţarii actuali (care nu depăşesc 25 km lungime) se găsesc în masivele:
Mont Blanc (Mer de Glace), Jungfrau (Aletsch), Glockner (Pasterze), Monte
Rosa, Cervino etc. Gheţarii alpini cunosc astăzi un process de retragere continuă
(mai ales după 1850 (când s-a sfârşit “mica eră glaciară”). Faţă de 2244 gheţari
existenţi în Elveţia la acea dată, astăzi mai sunt sub 2000.
I.3.3.5. Unitatea Perialpină cuprinde o serie de munţi, podişuri şi câmpii

33
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

care înconjoară lanţul alpin.


a. Munţii şi Podişul Jura se desfăşoară între Alpii Savoiei şi Munţii
Pădurea Neagră, iar în cadrul lor predomină formaţiunile sedimentare jurasice (şi
mai puţin cele cretacice şi terţiare).
Podişul Jura, cu altitudinea de 500-1000 m are o structură monoclinală; în
Munţii Jura, unde s-au resimţit cutările alpine, întâlnim o structură de tip jurasian
(cu cute regulate: - culmi paralele corespunzătoare anticlinalelor şi văi sinclinale;
există însă şi văi longitudinale de sinclinal ca şi depresiuni de anticlinal).
Altitudinile scad spre nord-est, maximul atingându-se în vârful Crêt de la Neige
(1723 m); glaciaţia pleistocenă a generat circuri, iar unii gheţari alpini au afectat
Munţii Jura (gheţarul Rhonului); relieful carstic este larg dezvoltat.
b. Podişurile Prealpine (Podişul Elveţiei, Podişul Bavariei, Podişul
Austriei) reprezintă un larg culoar depresionar interpus între Alpi, Jura şi zona
hercinică a Europei centrale; structural, cuprind un fundament de fliş şi molasă
terţiară şi un sedimentar fluvio-glaciar, glaciar şi fluviatil; relieful înclină dinspre
Alpi către zona hercinică, prezentând două trepte: o treapta piemontană (1000-
400 m) şi spre nord o treaptă de câmpie (foarte îngustă în Elveţia, ocupă
jumătatea nordică a sectorului Bavarez şi aproximativ toată suprafaţa sectorului
Austriac).
Glaciaţia pleistocenă a afectat, prin gheţarii coborâţi din Alpi, aproape tot
Podişul Elveţiei, jumătatea sudică a Podişului Bavariei, liziera sudică a Podişului
Austriac (analiza depozitelor morenaice din Podişul Bavariei a dus la stabilirea
cronologiei celor patru faze glaciare alpine, denumite după râurile de aici: Günz,
Mindel, Riss, Würm).
I.3.3.6. Unitatea Lanţului Carpatic este separată de Alpi prin
Depresiunea Panonică, prelungită cu cea a Moraviei Cehe, de Balcani prin
culoarul Timok-Nišava, de regiunile limitrofe de vorland (Podişul Poloniei, Podişul
Volâno-Podolic, Podişul Moldovei) prin culoare de vale cu aspect depresionar.
Este cel mai lung lanţ muntos din Europa (1500 km).
Nu există gheţari actuali, dar urmele glaciaţiei cuaternare sunt evidente
în relieful culmilor înalte (Tatra, Cernogora, Rodna, Făgăraş, Retezat), prin
circuri, custuri, văi glaciare etc.
Din punct de vedere fizico-geografic Carpaţii se împart în trei grupe
principale:
a. Carpaţii Nord-Vestici sunt cuprinşi între Dunăre (Bratislava) şi Biala
(afluent al Dunajecului) din sud-vestul Poloniei; aceştia cuprind o serie de culmi
paralele (alcătuite din fliş) separate de depresiuni alungite, de natură tectonică şi
sculpturală; au altitudinea medie de 1000-1400 m (foarte rar depăşesc 2000m;
vf.Gerlachovka (2663m) din masivul Tatra - cel mai înalt masiv cristalin din
întregul sistem montan carpatic, cu forme bine dezvoltate).
Carpaţii flişului încep de la Dunăre (Bratislava) prin Carpaţii Mici (768 m
altitudine maximă) în a căror axă apare fundamentul cristalin; se continuă cu
Carpaţii Albi (mai înalţi, cca.1000 m, şi mai largi, cuprinzând numeroşi martori din
calcare jurasice); apoi urmează Beschizii (Beskizii) Slovaciei, munţi mijlocii, cu o
lărgime mare şi o structură asemănătoare Obcinelor Bucovinei.
b. Carpaţii Centrali se desfăşoară între Biala şi culoarul Rika-Svia, au

34
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

altitudini care depăşesc rar 700-800 m; cuprind culmi paralele, cunstituite din fliş,
fragmentate de văi transversale slab adâncite; către nord, Carpaţii Centrali trec în
dealurile subcarpatice, pe care le domină cu 200-300 m, iar către Depresiunea
Panonică din sud, trecerea se face prin două şiruri de măguri (de 700-1000 m)
reprezentând neckurile şi masivele vulcanice ale Munţilor Vihorlat care
încadrează o depresiune subcarpatică.
c. Carpaţii Sud-Estici se desfăşoară între culoarul Rika-Svia la nord şi
Timok-Nišava la sud, având cea mai mare extindere pe teritoriul României (unde
se deosebesc trei sectoare: Orientali, Meridionali, Occidentali). Sub raportul
structurii se evidenţiază trei zone:
- zona cristalino-mezozoică apare fragmentar, fiind în mare parte
scufundată; este evidentă în Tatra, Maramureş, Rodna, Perşani, Carpaţii
Meridionali, Semenic, Almăj, Gilău, Plopiş etc; corespunde în general cu zonele
axiale cele mai înalte.
- zona flişului, mai unitară, se dezvoltă la exteriorul arcului până la valea
Dâmboviţei, înaintând şi-n masivele cristaline; cuprinde: gresii, conglomerate,
calcare, marne cretacice şi paleogene.
- zona vulcanică, în interiorul arcului carpatic, este prezentă în Munţii
Metaliferi (Slovacia), Munţii Matra, Munţii Zempléni, Vihorlat, Oaş, Gutâi,
Călimani, Gurghiu, Harghita etc.
Subcarpaţii se desfăşoară la exteriorul arcului carpatic, reprezentând o
unitate de orogen prin structură, dar cu relief deluros şi altitudini în general sub
1000 m.
I.3.3.7. Unitatea Câmpiilor Dunărene
a. Câmpia Panonică ocupă Bazinul Panonic, care s-a format prin
prăbuşirea masivului hercinic Tisia în terţiar (între lanţul Carpato-alpin şi Munţii
Dinarici). Ca dovezi ale acestei scufundări au rămas munţii insulari: Bacony,
704m, Vertes, 480 m, Mecsek, 682 m, Bitagora, Fruška Gora, Vršac; erupţiile
locale din vest; prezenţa izvoarelor termale.
Bazinul Panonic era în legătură cu Depresiunea Valahă prin Porţile de
Fier.
Sedimentarul câmpiei cuprinde la suprafaţă depozite cuaternare depuse
peste cele terţiare.
Ca lacuri relicte (din fostul Lac Panonic) cele mai importante sunt Balaton
şi Neusiedler.
Subdiviziuni: a. Câmpia Tisei (între Tisa şi Carpaţii Occidentali), mai joasă
în vest (Alföld) iar în est, la contactul cu munţii, capătă caracter piemontan (având
peste 100 m altitudine). b. Câmpia Cumanei sau a Dunării de Mijloc (între Tisa şi
Dunăre), se numeşte şi Pusta; are altitudini de peste 100 m; reţea hidrografică
slabă; frecvente dune şi lacuri sărate. c. Câmpia Felföld (între Munţii Bakony şi
Dunăre), cu aspect deluros; cu numeroşi martori de scufundare. d. Câmpia
Bratislavei (Mezöföld) (între Munţii Bakony, Carpaţii Nord-Vestici şi Alpii
Orientali), cu relief de câmpie; altitudini de 100-160 m; străbătută de Dunăre (cu
afluenţii Morava, Vah, Hron, Raba).
b. Câmpia Română este localizată la nord de Dunăre, pe teritoriul
României, prezintă o înclinare spre sud şi est, după cum s-au retras apele lacului
panonic. Câmpia este de fapt formată prin colmatarea acestui lac panonic de

35
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

către Dunăre şi afluenţii săi. Din punct de vedere genetic, pe teritoriul Câmpiei
Române se disting: sectoare piemontane, sectoare tabulare şi sectoare de
subsidenţă.

I.3.4. RELIEFUL EUROPEI NORDICE

Regiunea Scandinavia. Denumirea de Scandinavia (“insula ceţii”) a fost


dată iniţial doar Arhipelagului Danez şi sudului Suediei, teritoriu considerat mai
întâi a fi o insulă şi abia în secolul XVI s-a constatat că e vorba de o peninsulă.
Este o zonă dominată de peninsule şi insule, incluzând statele Norvegia, Suedia,
Finlanda, Danemarca, Islanda şi insulele aferente (Spitzbergen, Feroe, Jan
Mayen), desfăşurându-se în cea mai mare parte, la nord de latitudinea de 56N,
adică la latitudini comparabile cu Alaska. Statele scandinave au o mare extindere
latitudinală (peste 13 latitudine Norvegia, peste 14 Suedia şi cca.10 Finlanda).
Cea mai mare parte a peisajului scandinav este produsul ultimei glaciaţii
cuaternare care a afectat întreaga zonă, prin imensa calotă galciară instalată aici.
În cadrul Scandinaviei se pot diferenţia următoarele unităţi morfologice
principale:
a. Zona litorală norvegiană cuprinde fâşia îngustă de pe coasta vestică a
peninsulei Scandinavia, caracterizată printr-un ţărm înalt, foarte ramificat, cu
multe fiorduri lungi, înguste, întortocheate, cu pereţii abrupţi care pătrund adânc
în uscat. Foarte renumite sunt fiordurile dintre Stavanger şi Trondheim:
Sognefjord (cel mai adânc fiord al Terrei, cu 1308 m, având o lungime de 204
km, cu numeroase ramificaţii în interior, care, la gura de vărsare, prezintă un prag
format din morenele depuse de gheţarii pleistoceni, ce separă în bună măsură
apele oceanice de apele mai liniştite ale fiordului); Hardangerfjord,
Trondheimfjord.
Platforma continentală norvegiană (Strandflat) se extinde pe cca.65 km în
larg şi este presărată cu numeroase insuliţe stâncoase provenite din regiunea
litorală a unor vechi câmpii glaciare submerse. Relieful mai puţin înalt, de câmpie,
este destul de slab reprezentat în zona litorală norvegiană (Depresiunea
Trondelag, Câmpia Jaeren).
b. Munţii Scandinaviei reprezintă coloana vertebrală a peninsulei
Scandinavia, aparţinând în cea mai mare parte Norvegiei şi doar zona marginală
a versanţilor estici Suediei. Lanţul acesta muntos, cu rol evident de barieră
climatică în calea maselor de aer dinspre ocean (generând astfel un climat cu
nuanţă oceanică în Norvegia şi cu nuanţă continentală în Suedia şi Finlanda)
prezintă o clară asimetrie între versanţii vestici (abrupţi, cu fiorduri) şi cei estici
(care coboară în trepte către golful Botnic, având energii de relief mai slabe, fiind
străbătuţi de văi glaciare paralele între ele, separate de interfluvii domoale).
După înălţarea acestui lanţ muntos în timpul orogenezei caledoniene,
zona a fost supusă unui îndelungat proces de peneplenizare (în urma căruia a
rezultat peneplena paleică, care, la sfârşitul terţiarului a suferit mişcări în bloc,
mai ales sectorul său vestic, unde sunt azi Munţii Scandinaviei care mai păstreză

36
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

petece din această peneplenă). Procesele de modelare glaciară din pleistocen


au determinat crearea unui relief diferenţiat în primul rând în funcţie de
caracteristicile rocilor. Litologia foarte variată include şisturi cristaline puternic
metamorfozate, care au generat, în arealul lor de răspândire, crearea unor arii
mai joase, depresionare (ex. Depresiunea Trondheim unde s-a dezvoltat fiordul
cu acelaşi nume), precum şi formaţiuni cambriene şi siluriene intens cutate.

Figura 6. Relieful Peninsulei Scandinavice (după Petre Coteţ)


(a.Zona litorală norvegiană; b.Munţii Scandinaviei; c.Podiş piemontan în trepte, slab înclinat, cu
reţea hidrografică deasă; d.Podiş uşor vălurit, cu hidrografie confuză, în special lacuri şi martori
reziduali montani; e.Câmpii litorale interioare joase; f.Masive muntoase-martori de eroziune;
g.masive deluroase-martori de eroziune)
Munţii Scandinaviei cuprind trei sectoare distincte: sectorul sudic (are
cea mai mare extensiune şi cele mai mari înălţimi (vf. Galdhoppigen, 2469m,
Glittertind, 2425 m). Acestea sunt vârfuri piramidale care se ridică deasupra

37
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

podişurilor de aici, care au înălţimi de 1500-2000 m şi care nu sunt altceva decât


rămăşiţe ale platformei paleice, adesea acoperite cu calote glaciare); sectorul
central (cu altitudini mai reduse (800-1000 m), reprezintă o zonă de înşeuare);
sectorul nordic (cu creste accidentate, destul de înalte, ajungând până la 1800-
2000 m).
c. Norrlandul este o regiune cu aspect general de podiş care ocupă
jumătatea nordică a Suediei, înclinat de la vest spre Golful Botnic (unde se
găseşte o câmpie litorală care cunoaşte cele mai ample mişcări izostatice – aici
formaţiunile postglaciare se găsesc în prezent la peste 200 m). Regiunea
cuprinde un fundament precambrian acoperit cu acumulări glaciare şi
postglaciare (marine şi lacustre). Ca urmare a timpului scurt – de doar câteva mii
de ani – care a trecut de la retragerea ultimei calote glaciare, reţeaua hidrografică
este una tânără, cu o dezvoltare primară, având cursuri paralele şi bazine
hidrografice neramificate.
d. Suedia Centrală include Depresiunea Suediei (o zonă joasă, sub
forma unui culoar care face legătura dintre strâmtoarea Kattegat şi Marea
Baltică) care a funcţionat ca strâmtoare marină la începutul postglaciarului. Are
un relief de câmpie, uşor accidentată, care cuprinde depresiunile tectonice ale
marilor lacuri suedeze: Vänern, Vättern, Mälaren etc. La sud de această
depresiune, podişul Smaland (cu altitudini de 150-200 m) face trecerea spre
Scania.
e. Scania este sectorul peninsular din extremitatea sudică a Suediei, care
se aseamană sub aspect structural şi morfologic cu teritoriul Danemarcei.
Structurile cutate sunt duse în profunzime şi pe o inflexiune a acestora s-au
depus sedimente mezozoice şi terţiare, care apar la zi în unele faleze. Ca urmare
a acţiunii gheţarilor pleistoceni, regiunea prezintă o serie de valuri morenaice
între care există cuvete joase în care s-au instalat chiar lacuri. Scania este
principala regiune agricolă a Suediei.
f. Finlanda de nord cuprinde un podiş uşor ondulat, cu altitudini de 300-
400 m, deasupra căruia se înalţă mici masive izolate (tunturi) de 600-700 m
altitudine. Sectorul sudic (spre graniţa cu Norvegia) aparţine orogenului
caledonian, cuprinzând cele mai mari înălţimi (Haltiatunturi, 1324m).
g. Podişul Lacurilor cuprinde cea mai mare parte a teritoriului finlandez,
are o înclinare spre sud şi sud-est, cu altitudini de cca.120 m în nord şi cca.80 m
în sud. Zonele de acumulare glaciară se prezintă în relief sub forma unor culmi
deluroase alungite, cu altitudini de 200 m uneori. Înaintarea gheţarilor pleistoceni
dinspre nord-vest, a pus în evidenţă faliile preexistente în scutul precambrian, iar
lacurile ulterior formate au orientare generală nord-vest sud-est.
h. Regiunea litorală finlandeză. Un val de morene terminale (cu
altitudine de cca 200 m), Salpausselka, separă aceată regiune de câmpie de
Podişul Lacurilor. A rezultat în urma mişcărilor de ridicare postglaciare şi are
extensiunea maximă, de 100-150 km, în vest, de-a lungul golfului Botnic.
Miscările izostatice se menţin şi azi, fiind mai puternice la litoralul golfului Botnic
(cca.1m pe secol la nord de Vaasa).
i. Regiunea Daneză este o subunitate a Câmpiei Nordice şi are un relief
de câmpie morenaică, fiind cea mai ştearsă dintre câmpiile scandinave. Colinele

38
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

morenaice abia ating 171 m înălţime.


j. Regiunea insulară
Islanda (“Insula focului şi a gheţii”) este o insulă vulcanică cu o suprafaţă
de 102.950 km2, cu ţărmuri foarte crestate, cu numeroase gofuri înguste şi
adânci (fiorduri mai ales în nord şi nord-vest).
Relieful se prezintă sub forma unui platou vulcanic format în terţiarul
superior, cu altitudini de 400-600 m. Cca.24% din suprafaţa insulei include
regiuni cu altitudini sub 200 m, reprezentate prin câmpii mai bine dezvoltate la
gura râurilor din vest şi sud.
Vulcanismul a continuat şi în cuatrenar şi se menţine şi azi prin cei peste
200 vulcani existenţi în Islanda, din care cca.30 au erupt în timpuri istorice. Cele
mai importante aparate vulcanice sunt concentrate în sud: Öraefajökull (cel mai
înalt din insulă, 2115 m), Hekla (1491m, cel mai activ vulcan al insulei), Laki (un
vulcan cu cca.100 cratere) etc.
Activitatea postvulcanică se manifestă sub forma izvoarelor termale, a
gheizerelor, a emanaţiilor gazoase. Cca.200 gheizere sunt întâlnite în Islanda, cel
mai cunoscut fiind Great Geysir, situat în partea central sudică a insulei, la 50 km
nord-vest de Hekla. Potenţialul geotermal imens al Islandei este foarte bine
valorificat, fiind utilizat la încălzirea locuinţelor, a serelor etc.
Insula a fost acoperită în întregime de gheţari în pleistocen, aceştia
punându-şi amprenta în modelarea reliefului, iar astăzi cca 15% din suprafaţa
insulei este acoperită de gheţari (cca.120). Cel mai mare gheţar al Islandei, care
e în acelaşi timp şi cel mai mare de pe glob, este Vatnajokull, situat în sud-estul
insulei, având o suprafaţă de cca.8400 km2 şi o grosime de cca.1000 m.
Arhipelagul Spitzbergen este un arhipelag de origine continentală, cu o
2
suprafaţă de peste 60.000 km , care aparţine Norvegiei. Acesta reprezintă o
continuare a cutărilor caledoniene din Norvegia, iar altitudinea maximă este dată
de vf.Newton, de 1712 m.

I.3.5. RELIEFUL EUROPEI RĂSĂRITENE

Europa de Est se desfăşoară pe cca.2600 km pe direcţie nord-sud (de la


Marea Barents şi Marea Albă la Marea Neagră şi Caspica) şi pe cca.2400 km
vest-est (de la Bugul de Nord la Munţii Ural). Caracteristica principală este
predominarea reliefului de câmpie suprapus unei vaste unităţi tectonice:
Platforma Rusă; pe marginile platformei apar unităţi mai noi: Masivul Doneţ,
Munţii Ural (de vârstă hercinică), Munţii Crimeii (mezozoici).
Câmpia Europei de Est (Rusă) (cca.4.000.000 km2) s-a dezvoltat pe un
fundament precambrian care prezintă largi boltiri ce au individualizat largi
anteclize şi sineclize; cuprinde câmpii, podişuri şi regiuni colinare. Altitudinile
variază între -28 m în zona pericaspică şi peste 460 m în Colinele Timan.
(Câmpii morenaice, nisipoase, loessoide: Peciora, Dvina, Polesia,
Vetluga, Volgăi, Ponto-Caspică, Kubanului etc; podişuri (regiuni intens
peneplenizate): Volîno-Podolic, Central Rus, Volgăi, Stavropol, Valdai etc; coline:
Timanului, Ergheni, Smolenskului).
Unitatea Kola-Karelia (inclusă unităţii structurale a scutului Baltic) este

39
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

o regiune de munţi, coline, podişuri şi câmpii, cu înălţimi ce nu trec de 1200 m;


predomină relieful de acumulare şi eroziune glaciară; în post-glaciar, regiunea
Kola s-a ridicat tectonic.

Figura 7. Subdiviziunile Europei de Est (după Petre Coteţ)

(1.zone învecinate; 2.câmpii; 3.podişuri; 4.munţi; 5.limite de subunităţi; 6.lacuri; A.Unitatea de Nord;
a1.Câmpia Dvina-Peciora; B.Unitatea Centrală; b1.Câmpia Balticei; b2.Câmpia Polesiei; b3.Podişul
Valdai-Smolensk; b4.Câmpia Moscovei; b5.Câmpia Vetlugei; b6.Pod.Kamei; C.Unitatea de Sud;
c1.Pod.Volîno-Podolic; c2.Câmpia Niprului; c3.Podişul Central Rusesc; c4.Pod.Volgăi; c5.Câmpia
Pontică; c6.Podişul şi Câmpia Doneţ-Don; c7.Câmpia Caspicei; D.Unitatea de Est – Munţii Ural.)

40
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Unitatea Munţilor Ural cuprinde o serie de culmi montane paralele


desfăşurate pe cca.2000 km; înălţimea maximă: Narodnaia (1894 m); include
trei compartimente: nordic (cu piscuri, morene, văi glaciare), central (relief carstic,
vulcanic), sudic (peneplenă intens fragmentată). La acestea se adaugă şi Insula
Novaia Zemlea.
Unitatea Munţilor Crimeii şi Caucaz :
- Munţii Crimeei şi unităţile periferice colinare aparţin cutărilor alpine; au
structură complexă şi caracter disimetric; largă răspândire a reliefului carstic,
vulcanic şi structural; litoralul sudic are o structură complexă: faleze, capuri,
abrupturi petrografice etc.; în nord se găseşte o unitate de câmpie.
- Munţii Caucaz reprezintă un important sector al cutărilor alpine, cu o
tectonică activă; altitudinea maximă. – vârful Elbrus; traversaţi de trecători
înalte (peste 2000 m); alcătuiţi din granite, roci efuzive, calcare şi conglomerate
mezozoice; relief glaciar pleistocen şi actual.

Pe scurt....
☻Europa – continentul cu cea mai mică altitudine medie (340m)

☻Altitudinea maximă: Mont Blanc (4810m)

☻Altitudinea minimă: Câmpia Pericaspică (- 28m)

☻Unităţi morfostructurale:

Unitatea Câmpiilor platformice


► Câmpia Cristalină Baltică
► Câmpia Europei de Est
► Câmpia Germano-Polonă

*Sunt câmpii şi afara arealului morfostructurilor platformice:


Andaluziei, Aragonului, Portugaliei, Padului, Albaniei, Macedoniei, Traciei etc

Unitatea sistemului montan paleozoic


► Unitatea masivelor caledoniene
1. Scandinavia (Munţii Scandinaviei)
2. Arh.Britanic (Munţii Penini, Scoţiei, Cumberland, Camrieni etc)
► Unitatea masivelor hercinice
1. Aliniament intern (Mas.Centr.Francez, Vosgi, Pădurea Neagră, Mas.Cehiei)
2. Aliniament extern (Mas.Armorican, Şistos Renan, Hartz, Padurea Turingiei, Franconiei)
3. Bazinele – Parizian, Acvitaniei, Germaniei de Sud, Turingiei, Wesser.

Unitatea alpină
► Sectorul nordic (Pirinei, Alpi, Carpaţi)
► Sectorul Sudic
1. Peninsula Iberică (Munţii Cantabrici, Iberici, Cataloniei, Andaluziei)
2. Peninsula Italică (Munţii Apenini)
3. Peninsula Balcanică (Munţii Dinarici, Pindului, Balcani)

41
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

I.4. CLIMA EUROPEI

Europa beneficiază de un climat moderat în ansamblu (spre deosebire


de alte continente unde climatul oscilează între cele două extreme), ca urmare
în primul rând a poziţiei geografice a acestui continent, străbătut de paralela de
45 latitudine nordică, amplasat astfel în cea mai mare măsură în zona climei
temperate, scăldat de apele Oceanului Atlantic în partea de vest. Europa este
de fapt continentul în care, din punct de vedere al condiţiilor climatice, există
cele mai bune condiţii pentru desfăşurarea în mod optim a celor mai variate
activităţi umane.

I.4.1. Factorii climatogeni responsabili de generarea condiţiilor


climatice de pe teritoriul Europei sunt:
Aşezarea geografică, forma continentului, raporturile între masele
oceanice şi cele continentale. Prezenţa Oceanului Atlantic în vestul
continentului are o acţiune moderatoare pentru climă. Acţiunea Curentului cald
al Atlanticului de Nord (Gulf Stream), care transportă cantităţi imense de
energie calorică din zona intertropicală spre latitudinile nordice ale Europei,
determină crearea uneiea dintre cele mai importante anomalii termice de pe
glob. Astfel, în timpul iernii, abateri spectaculoase de la normală sunt
înregistrate îndeosebi pe ţărmul vestic al Scandinaviei şi în Islanda, unde
valoarea abaterilor termice poate ajunge la 15-20°C. Influenţa Curentului cald
al Atlanticului de Nord este facilitată de faptul că la latitudini mijlocii circulaţia
generală a maselor de aer este de la vest la est, ceea ce permite circulaţia
aerului dinspre Oceanul Atlantic spre continentul european.
Contururile sinuoase ale ţărmurilor Europei au facilitat infiltrarea unor mase
de apă între marile peninsule, cu acelaşi rol moderator climatic.
Existenţa enormei mase continentale în est are influenţe opuse masei
oceanice, accentuand contrastele termice, generând astfel amplitudini termice
ridicate, iar pomparea maselor de aer uscat, continental, dinspre estul Europei se
reflectă în regimul precipitaţiilor.
Relieful reprezintă un important factor de influenţă a climei continentului
european în principal prin altitudine şi orientarea principalelor lanţuri muntoase.
Există o etajare altitudinală a climei în toate masivele montane ale Europei indusă
de variaţia spaţială a principaleor elemente climatice. Principalele lanţuri muntoase
ale continentului sunt orientate vest-est, ceea ce extinde acţiunea maselor
oceanice mult în interior, accentuând în acelaşi timp şi trecerea de la climatul
temperat la cel mediteranean. Există însă şi lanţuri muntoase cu orientare
aproximativ nord-sud care au rolul de bariere climatice, fiind uneori adevărate limite
climatice, dar numai la nivel local: Munţii Scandinaviei, Munţii Dinarici, Carpaţii
Orientali. Flancurile vestice sunt mereu bogate în precipitaţii, în timp ce flancurile
adăpostite, estice, ca urmare a proceselor de fohnizare a aerului înregistrează
cantităţi mult diminuate a precipitaţiilor atmosferice.

42
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Factorii dinamici au rolul predominant în imprimarea trăsăturilor de bază


climatului european. În estul continentului se instalează centri de presiune
atmosferică cu caracter sezonier, ca urmare a regimului contrastant, de la vară la
iarnă, a temperaturii aerului, care va determina şi variaţii corespunzătoare ale
presiunii atmosferice. Astfel, în răsăritul Europei se instalează un regim anticiclonal
iarna care este înlocuit de centri de presiune atmosferică mică în timpul verii. În
vestul Europei, ca urmare a predominării maselor oceanice (cu temperatură relativ
constantă) aceşti centri barici au caracter permanent (sau cvasipermanent).
Principalii centri barici cu influenţă asupra climei continentului european
sunt:
- Anticiclonul Azorelor (centrat deasupra insulelor Azore) are un caracter
permanent, dar vara apare mult mai pronunţat (presiunea urcând la 768 mm), fiind
subliniat de ariile ciclonale din jur, de pe uscatul care se încălzeşte puternic. Vara
se deplasează spre nord, iar iarna spre sud.
- Ciclonul Islandez (centrat deasupra insulei Islanda) are tot un caracter
permanent, însă vara este abia schiţat, în timp ce iarna este mai accentuat
(presiunea coborând la 745 mm), atunci când diferenţele de temperatură dintre
continent şi ocean sunt maxime.
Aceşti doi centri de acţiune, prin interferenţa lor, duc la intensificarea acţiunii
vânturilor de vest (pe flancul nordic al Anticiclonului Azorelor şi pe flancul sudic al
Depresiunii Islandeze masele de aer se dirijează vest-est).
- Anticiclonul Asiatic (în est) acţionează mai ales deasupra Asiei şi Europei
de răsărit, fiind caracteristic anotimpului de iarnă, când determină blocarea
circulaţiei dinspre vest. Favorizează, astfel, deplasarea spre est a maselor de aer
polare, puternic continentalizate şi reci, generatoare de geruri mari. Uneori, o
proeminenţă a acestui anticiclon se dirijează spre sud-vest, către Alpi, şi se uneşte
cu anticiclonul Azorelor (prin intermediul unei mici arii anticiclonale iberice, centrată
deasupra Mesetei) rezultând o dorsală de mare presiune (puntea lui Voieikov) ce
blochează schimbul dintre nord-nord-vest şi sud-sud-estul continentului.
- Vara, deasupra Asiei şi Europei de Răsărit acţionează o arie depresionară
centrată deasupra Podişului Iran, care alimentează Europa de Est cu mase de aer
puternic continentalizate şi foarte fierbinţi, generând secete mai ales în sudul
Câmpiei Ruse.
- Iarna, deasupra Mării Mediterane se formează arii ciclonale generate de
apele mai calde ale Mediteranei, care, în deplasarea lor către est, afectează şi
teritoriul României.
Alţi centri barici care contribuie la geneza condiţiilor climatice din Europa
sunt: anticiclonul scandinav, apare mai ales vara, condiţionat de prezenţa în Munţii
Scandinaviei a platourilor acoperite cu gheţari permanenţi, transportând spre sud
masele de aer arctice maritime şi continentale şi cauzând astfel scăderi de
temperatură în Europa Centrală; anticiclonul groenlandez, mai bine pus în evidenţă
vara, când determină scăderi bruşte ale temperaturii, prin deplasarea maselor de
aer arctice către latitudini mai sudice ale Europei, iar iarna, contribuie la scăderea
temperaturilor în nord-vestul Europei şi aduce zăpezi abundente; depresiunile
călătoare, formate în Oceanul Atlantic, se deplasează spre est, pe două culoare
principale: unul nordic (din zona Arhipelagului Britanic, peste Marea Baltică (sau
peste Laponia), ajungând în Marea Albă), traseu mai activ iarna şi toamna; unul

43
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

sudic (din vestul Arhipelagului Britanic, în Bazinul Mediteranei şi apoi în Bazinul


Mării Negre, traseu mai activ primăvara şi toamna.
Legat de circulaţia generală a atmosferei sunt şi vânturile. Pe teritoriul
Europei, cu caracter regulat se înscriu vânturile de vest. Deşi arealul acestora de
manifestare este mai ales Europa Vestică, unde au intensitate şi durată mai mare,
influenţa lor se resimte până în estul continentului.
Crivăţul este caracteristic Europei estice în anotimpul de iarnă, fiind de fapt
o ramificaţie a anticiclonului siberian, aducând geruri puternice spre interiorul
Europei (până la Carpaţi).
Între vânturile cu caracter local, foarte cunoscute şi bine simţite prin
intensitatea cu care se manifestă, sunt: Mistralul (sudul Franţei), Bora (dinspre
Munţii Dinarici spre Marea Adriatică), Austrul (nord-vestul Peninsulei Balcanice),
Simunul (dispre Africa spre sudul Europei). Arealele situate în condiţii de
adăpostire faţă de direcţia predominantă a vântului cunosc înregistrarea
fenomenului de foehn (vânt cald şi uscat), iar în zonele de litoral acţionează
brizele marine.
I.4.2. Temperatura aerului prezintă variaţii spaţiale atât pe orizontală cât şi
pe verticală, strâns dependente de variaţia cantităţii de energie radiantă. În
ansamblu, temperatura aerului pe teritoriul Europei scade de la sud la nord, după
cum scade şi radiaţia totală anuală şi bilanţul radiativ. Astfel, radiaţia totală anuală
scade de la peste 120 Kcal/cm2/an în sudul Europei (sau chiar 140-160
kcal/cm2/an în Sicilia şi Grecia sudică), la cca.100 kcal/cm2/an în lungul paralelei de
50 lat.N, iar în nordul continentului, la latitudinea oraşului Stockholm, aceasta are
valoarea de cca.80 kcal/cm2/an, în timp ce în nordul peninsulei Scandinave
valoarea radiaţiei anuale este de doar 70 kcal/cm2/an.
Temperatura medie a lunii ianuarie cunoaşte scăderi de la sud-vest la
nord-est, de la cca.12C în zona Gibraltarului, în Sicilia şi în Peloponez, la
temperaturi de sub –23C în Uralul de Nord şi în Novaia Zemlea. Izoterma de 0C
are un caracter sinuos, ocolind pe la sud Islanda, cuprinde o mare parte din litoralul
norvegian, apoi trece în lungul Peninsulei Iutlanda, ajunge în bazinul superior al
Dunării, urmărind un traseu situat la sud de Dunăre, lăsând Europa sudică şi
vestică cu temperaturi pozitive, apoi trece prin sudul Crimeei ajungând pe ţărmul
Mării Caspice.
Iarna, în Europa, temperatura aerului scade chiar mai repede în lungul
paralelei (deci de la vest la est), decât în lungul meridianului (de la sud la nord),
cum ar fi normal. De exemplu diferenţa de temperatură pe direcţia vest-est, între
localităţile Aberdeen şi Kazan este de 16,3C (Aberdeen 3,3C, Copenhaga 0,8C,
Moscova –6C, Kazan –13C), iar pe direcţia sud - nord, între localităţile Lisabona
şi Tromso, diferenţa de temperatură înregistrată iarna este de doar 14,3C
(Lisabona 10,3C, Brest 7,2C, Bergen 0,9C, Tromso –3,9C).
Diferenţa semnificativă în distribuţia temperaturii dintre vestul şi estul
continentului se datorează anomaliilor termice cauzate de acţiunea Curentului cald
al Golfului şi vânturilor de vest care împing masele de aer către interior. Litoralul
norvegian şi Islanda înregistrează astfel, în timpul iernii, cea mai ridicată anomalie
termică pozitivă de pe glob. Aşa se explică faptul ca iarna, practicarea navigaţiei pe
litoralul norvegian este posibilă pâna în extremitatea nordică, în timp ce unele
sectoare ale Suediei şi Finlandei la latitudini similare au ţărmurile blocate de gheaţă

44
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

mai multe luni.

Figura 8. Distribuţia temperaturii aerului în lunile ianuarie (a) şi iulie (b) pe teritoriul
Europei (°C)
Temperatura medie a lunii iulie scade de la sud la nord pe teritoriul
Europei. Cele mai ridicate temperaturi de vară (26-28C) se înregistrează în cea
mai mare parte a peninsulei Iberice, în sudul peninsulei Italice, în sudul peninsulei
Balcanice, în nordul Mării Negre. Izoterma de 16C are un traseu care trece pe la
sudul Irlandei, pe la nord de Londra, pe la vest de Oslo, prin Stockholm, pe la sud
de Arhangelsk şi apoi spre cursul superior al râului Peciora.
Amplitudinile termice anuale cresc de la vest la est, odată cu creşterea
continentalismului climatic. La Brest, amplitudinea termică medie anuală are
valoarea de 11C, la Praga 20,5C, la Kiev 25,4C, la Moscova 29,6C, la Kazan
de 33C.
Amplitudinile termice diferă pe versanţii vestici faţă de cei estici ai unor
lanţuri muntoase (Bergen 15C, Oslo 22C). Amplitudini termice mari se
înregistrează în regiunile aflate la adăpostul unor culmi montane, chiar dacă au
aşezare vestică în cadrul continentului: Laponia interioară (26–28C), cele două
Castilii (amplitudini termice de peste 30C). De fapt întregul regim termic al Europei
Meridionale prezintă a situaţie deosebită datorită influenţei Mării Mediterane,
prezenţei Africii (continent cald), barierei montane Pirinei-Alpi-Carpati, care fac
posibilă menţinere Europei Meridionale în afara influenţelor maselor de aer reci.
Rar aceste mase de aer trec bariera montană, dând ierni mult prea aspre
pentru această regiune, în care temperaturi medii lunare sunt de regulă pozitive tot
anul. Aerul rece din nord pătrunde spre sud pe văile râurilor mari, dar acest lucru se
întâmplă destul de rar.
I.4.3. Precipitaţiile atmosferice
În ansamblu, Europa este un continent destul de omogen din punct de
vedere al precipitaţiilor. Marea fragmentare a continentului şi circulaţia
predominantă de la vest la est determină arealul de manifestare a influenţei
oceanice până departe spre est.

45
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Figura 9. Anomalii termice pozitive şi negative în luna ianuarie (°C)

Precipitaţiile atmosferice scad pe măsura depărtării faţă de ocean (la


aceeaşi latitudine) şi se diferenţiază, în acelaşi timp şi pe verticală, regiunile
muntoase reprezentând adevărate insule de pluviozitate ce contrastează cu zonele
joase înconjurătoare.
Analizând harta repartiţiei anuale a precipitaţiilor din Europa, se constată că
pe cea mai mare parte a continentului predomină valorile cuprinse între 500-
1000mm (începând de la ţărmul Mării Nordului şi până la izvoarele Peciorei, din
Peninsula Scandinavică până în Peninsula Balcanică). Valorile cele mai mari ale
precipitaţiilor atmosferice se înregistrează pe versanţii expuşi vânturilor de vest
(peste 1000 mm/an): versanţii vestici ai Munţilor din Arhipelagul Britanic, ai Alpilor
Scandinaviei, ai Carpaţilor, ai Dinaricilor; versanţii vestici şi nordici ai Alpilor şi
Pirineilor; litoralul norvegian, spre contacul cu Munţii Scandinaviei primeşte
cca.2000-3000 mm precipitaţii anual. Polul pluviozităţii din Europa este localitatea
Trvie, situată pe ţărmul dalmatin, la 1800 m altitudine, unde media pluviometrică
este în jurul a 4000 mm/an, iar cantitatea maximă de precipitaţii căzute aici a fost
de 6820 mm în anul 1927. Valorile cele mai reduse ale precipitaţiilor atmosferice
(sub 400 mm/an) se înregistrează în regiunile estice ale Peninsulei Scandinavice
(Laponia, Kola), în nordul Câmpiei Ruse, în sudul Câmpiei Ruse (mai ales în sud-
est, în Câmpia Pericaspică, unde se înregistrează o medie pluviometrică anuală
sub 200 mm). Şi unele regiuni din Europa Meridională (în condiţii de adăpostire)
primesc puţine precipitaţii: la sud de Sierra Nevada – 400 mm, în partea centrală a
Peninsulei Iberice – sub 200 mm.
Cel mai frecvent, precipitaţiile cad sub formă de ploaie, iar zăpada, deşi e
posibilă pe toată suprafaţa continentului, este un fenomen obişnuit doar în Europa
nordică, estică şi centrală, în timp ce în vestul şi sudul Europei zăpada nu formează
un înveliş stabil. Limita sudică de formare a învelişului stabil pentru regiunile joase

46
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

este izoterma de – 3C a lunii ianuarie. Durata învelişului de zăpadă creşte de la


sud-vest (7-10 zile sau mai puţin) spre nord-est (peste 200 zile).

Figura 10. Arealele cu


precipitaţii maxime în
sezonul de iarnă (zonele
cu culoare închisă)

În vestul
continentului regimul
anual al precipitaţiilor
atmosferice este relativ
uniform, datorită
predominării influenţelor
maselor de aer oceanic;
se înregistrează totuşi
un uşor maxim la
trecerea toamnă–iarnă
(datorită frecvenţei mai
mari a depresiunilor
călătoare). Ploile sunt
aici de lungă durată şi mocnite, iar secetele nu sunt un fenomen obişnuit.
În estul continentului regimul anual al precipitaţiilor atmosferice este
neuniform, datorită predominării influenţei maselor de aer de tip continental;
maximul se produce vara (în lunile iunie şi iulie), ploile de acum având caracter de
aversă şi fiind cauzate de activitatea frontală intensă precum şi de procesele
convective.
În Europa Meridională, precipitaţiile sunt mult mai neuniform răspândite în
timpul unui an. Maximul de iarnă este datorat deplasării spre latitudini mici a zonei
de acţiune a vânturilor de vest. Minimul de vară este foarte accentuat şi determină
o lungă perioadă de secetă.
Zonele arctice şi subarctice, la fel ca cele estice, au un regim pluviometric
anual caracterizat prin înregistrarea unui minim iarna.
I.4.4. Zonarea climatică
I.4.4.1. Zona temperată ocupă cea mai mare parte din suprafaţa
continentului: Europa Centrală, Europa Estică, Europa Nordică (cu excepţia
nordului Peninsulei Scandinave, a nordului Peninsulei Kola şi nordului Câmpiei
Ruse). Se pot distinge două subzone în cadrul acestei zone climatice şi anume:
subzona temperată nordică (unde invaziile periodice ale maselor de aer deosebit
de rece dinspre poli determină înregistrarea unor temperaturi mai scăzute în timpul
verii, anotimp care are durată mai mică aici); subzona temperată sudică, cu vară
mai caldă, datorită invaziilor maselor de aer tropical. Limita ce separă aceste două
subzone este o linie care împarte în două Arhipelagul Britanic, trece prin
Depresiunea Suediei Centrale, pe la sud de Sankt Petersburg şi trece apoi prin
nordul Câmpiei Ruse (pe la cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic nordic şi cel
sudic). Diferenţele mai pregnante însă se înregistrează între vestul şi estul acestei
zone temperate, diferenţiindu-se, astfel, un climat temperat oceanic (în vest), unul

47
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

temperat continental (în est), iar între ele un climat temperat de tranziţie.

Figura 11. Climatele Europei (după I.Hârjoabă şi colab, 1982)


(1.zona arctică; 2.zona subarctică de tip oceanic; 3.zona subarctică de tip continental; 4.7.climat
temperat oceanic; 5.8.climat temperat de tranziţie; 6.9.climat temperat continental; 10.climat
continental excesiv; 11.climat subtropical cu nuanţă oceanică; 12.climat subtropical cu nuanţă
continentală; 13.climă montană).
a. Climatul temperat oceanic cuprinde zona aflată sub influenţa directă a
Oceanului Atlantic (Arhipelagul Britanic, vestul Peninsulei Scandinave, vestul
Câmpiei Germano-Polone, nord-vestul Peninsulei Iberice, cea mai mare parte a
Franţei). Iernile sunt blânde, cu temperaturi de regulă pozitive, cu geruri rare (+1C
în vestul Câmpiei Germano-Polone, comparativ cu –4C în estul Câmpiei Germano
Polone), verile sunt moderat de calde (17C în vestul Câmpiei Germano-Polone,
comparativ cu 20C în est). Precipitaţiile sunt abundente, cu regim relativ uniform,
cu un uşor maxim de toamnă; ninsorile sunt obişnuite, dar nu formează un înveliş
stabil (durata stratului de zăpadă pe litoralul norvegian este de 20-30 zile).
În cadrul acestui climat se diferenţiază un climat oceanic cu nuanţă nordică,
cu ierni mai reci şi veri mai răcoroase, cu precipitaţii abundente, repartizate relativ

48
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

uniform în timpul anului (ex. Bergen, cu peste 2000 mm precipitaţii anual, 1,7C în
cea mai rece lună şi 16,7C în luna cea mai caldă) precum şi un climat temperat
oceanic cu nuanţă sudică, caracterizat prin ierni mai blânde (ex. Brest: 6,7C în
ianuarie, veri răcoroase (17,8C în august), cu cantităţi însemnate de precipitaţii şi
uniform distribuite în timpul anului).
b. Climatul temperat continental cuprinde partea răsăriteană a
continentului, incluzând, în linii mari, teritoriile de la est de Carpaţi şi est de Marea
Baltică, unde influenţa maselor de aer oceanice scade sub 50%, lăsând locul
maselor de aer continentale.
În ceea ce priveşte regimul termic, caracteristica principală este aceea a
accentuării contrastelor termice dintre sezoane, ca urmare a creşterii mediilor
termice din anotimpul de vară şi a scăderii temperaturilor de iarnă (verile
înregistrează temperaturi de 20–23C în Câmpiile Dunărene, la Bucureşti acestea
fiind de cca.23C, iar iernile au temperaturi care coboară sub zero grade, fiind de
cca. -3C la Bucureşti). Amplitudinile termice anuale cunosc aşadar o creştere de
la vest la est, ajungând la valori de cca. 30C în partea sud-estică a Câmpiei Ruse,
unde climatul se caracterizează printr-un continentalism excesiv.
Precipitaţiile atmosferice sunt mult diminuate cantitativ comparativ cu cele
din zona climatului temperat oceanic, fiind mai abundente vara, când ele se produc
în cadrul fronturilor polare. Scăderea de la vest la est a cantităţii anuale a
precipitaţiilor atmosferice poate fi ilustrată cu situaţia existentă în cadrul Câmpiilor
Dunărene: Câmpia Balatonului – 600-800 mm, Câmpia Dunării Mijlocii – 500-600
mm, estul Câmpiei Tisei – 500 mm sau mai puţin. Cele mai reduse cantităţi de
precipitaţii se înregistrează în zona cu climat continental excesiv din proximitatea
Mării Caspice, unde acestea pot scădea la valori sub 200 mm.
Trecerea de la climatul temperat oceanic la cel temperat continental se face
printr-o zonă largă cu un climat temperat de tranziţie, caracteristic Germaniei
centrale şi de est, Poloniei, vestului Câmpiei Ruse, Slovaciei. Temperatura aerului
şi precipitaţiile atmosferice au valori intermediare între cele caracteristice climatului
oceanic şi cele caracteristice climatului continental. Mediile termice ale lunilor de
iarnă sunt deja negative, deşi nu coboară mult sub zero grade (Berlin, -1C), iar
mediile lunilor de vară sunt de regulă sub 20C (17,8C la Berlin).
Regiunile montane din cadrul zonei climatice temperate au un climat
propriu, cu atât mai complex cu cât acestea sunt mai înalte. Munţii joşi şi mijlocii au
de regulă un climat temperat, umed şi rece, iar munţii înalţi (Alpi, Pirinei) prezintă o
etajarea climatică altitudinală complexă. În Alpi şi Pirinei, temperatura aerului scade
substanţial şi repede cu altitudinea atât vara cât şi iarna, iar precipitaţiile cresc
treptat până la anumite limite (maximul pluviometric pentru Europa înregistrându-se
la cca.2500 m altitudine) după care scad treptat. De la un climat temperat (la
poalele nordice) şi un climat subtropical (la poalele sudice), se ajunge, pe înălţimi,
la un climat rece alpin, cu gheţari şi zăpezi permanente.
I.4.4.2. Zona subtropicală este reprezentată prin climatul mediteranean
întâlnit în cele trei mari peninsule sudice ale Europei, excepţie făcând nord-estul
Peninsulei Balcanice şi nord-vestul Peninsulei Iberice. Se mai adaugă sud-estul
Franţei şi litoralul sudic al Crimeei.
Mediile termice sunt pozitive tot anul, iar precipitaţiile atmosferice prezintă
un regim anual caracterizat prin contraste importante între sezoane. Iarna,

49
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

precipitaţiile sunt abundente ca urmare a acţiunii vânturilor de vest ce sunt


deplasate acum mai spre sud şi a acţiunii ciclonale intense din cadrul frontului
polar, deplasat acum până la limita nordică a zonei mediteraneene. Vara, însă, ca
urmare a predominării regimului anticiclonal şi a acţiunii mult mai frecvente a
maselor de aer tropical ce determină şi înregistrarea unor temperaturi foarte
ridicate, sunt caracteristice secetele.

Cabo de Gata (Spania) – unul din cele mai aride puncte din Europa
(150mm/an; 320 zile senine/an)

În cadrul zonei cu climă mediteraneană se înregistreză o serie de diferenţieri


climatice între faţada vestică (cu un climat mediteranean oceanic, caracterizat
printr-un regim termic mai uniform şi cantităţi mai mari de precipitaţii) şi faţada
estică (cu un climat mediteranean continental, cu un regim termic şi pluviometric
mult mai neuniform, cu precipitaţii mult mai reduse cantitativ, cu veri foarte
secetoase). Localitatea Porto, din vest, primeşte cca. 1210 mm precipitaţii anual,
cu ploi înregistrate şi vara, în timp ce în localitatea Atena, din est, precipitaţiile
atmosferice abia depăşesc 400 mm anual, verile fiind extrem de uscate.
Aceste diferenţieri climatice se întâlnesc în cadrul fiecărei peninsule în parte,
ca urmare a prezenţei unor bariere orografice cu orientare nord-sud.
În Peninsula Iberică, dubla faţadă atlantică şi mediteraneană determină o
varietate mai mare a climatului, cu diferenţe semnificative între litoralul vestic şi
nord vestic (caracterizat prin cantităţi mai mari de precipitaţii, de cca.1000 mm,
uneori chiar mai mult, prin veri moderate, cu temperaturi de 18-20C) şi litoralul sud
estic (cu precipitaţii mult mai reduse, de 400-500 mm anual, cu veri călduroase, cu
temperaturi de peste 28C). Regiunile interioare se răcesc mai mult în timpul iernii
(4,5C la Madrid) şi sunt foarte fierbinţi vara (temperaturile maxime pot ajunge la
50C în cele două Castilii), în timp ce precipitaţiile atmosferice sunt reduse
cantitativ (cca.300 mm în Castilia Nouă).

50
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Tabel 1. Europa – Date climatice


Temperatura aerului (T°C)
Localitatea I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An
BERGEN 1,7 1,7 2,8 7,2 11,1 14,4 16,7 15,6 12,7 8,3 5,0 2,2 8,3
(climat temperat
oceanic N)
BREST 6,7 7,2 8,3 10,0 12,8 15,6 17,2 17,8 16,1 12,8 9,4 7,8 11,7
(climat temperat
oceanic S)
BERLIN -1,1 0,0 3,9 7,8 12,8 15,6 17,8 17,2 13,9 8,9 3,3 0,6 8,3
(climat temperat de
tranziţie)
BUCUREŞTI -2,8 -0,6 5,6 11,1 17,2 20,6 22,8 22,8 17,8 12,8 5,6 0,0 11,1
(climat temperat
continental)
ROSTOV -6,1 -4,0 1,0 9,0 16,8 20,7 23,7 22,8 16,5 9,8 2,3 -2,5 9,2
PE DON
(cl.cont.excesiv)
PORTO 9,3 10,2 11,4 14,1 15,9 19,3 20,2 20,7 19,2 16,0 12,1 9,3 14,9
(climat medit.
oceanic)
ATENA 8,9 9,4 11,7 15,0 20,0 24,4 27,2 27,2 23,3 19,4 14,4 11,1 17,8
(climat medit. estic)
TROMSO -3,3 -3,9 -3,3 0,0 3,3 8,3 11,7 11,1 6,7 2,2 -1,1 -2,8 2,2
(climat subarctic)
VAIGACI -16,1 -16,7 -18,3 -12,8 -5,6 1,1 5,6 6,7 3,3 -1,7 -7,2 -13,3 -6,1
(climat arctic
continental)
Gronfjorden -16,1 -17,8 -20,0 -14,4 -5,6 2,2 5,6 4,4 0,0 -6,1 -11,1 -13,8 -7,8
(climat arctic
oceanic)
Peninsula Italică are un climat mediteranean propriu-zis doar în regiunile
joase ale litoralului, situate de o parte şi de alta a sectorului montan, unde etajarea
climatică se impune. În cadrul Peninsulei Balcanice, cel mai tipic climat
mediteranean este caracteristic Greciei, în timp ce nordul şi nord-estul prezintă
trăsături mult mai apropiate de climatul temperat continental. Litoralul Dinaric se
caracterizează printr-o oarecare individualitate climatică în cadrul peninsulei
Balcanice (durată mai mică a secetei de vară, umiditate generală mai mare,
precipitaţii de peste 2000 mm anual).
I.4.4.3. Climatul de tip arctic şi subarctic este caracteristic părţii nordice a
continentului european şi are ca trăsături principale înregistrarea unor temperaturi
medii anuale sub 0C şi a unor cantităţi reduse de precipitaţii, în contextul
predominării influenţei maselor de aer arctice (iarna) şi a maselor de aer polar
(vara) şi a unei circulaţii generale atmosferice de la est la vest.
a. Climatul de tip arctic este întâlnit doar în arhipelagurile din nordul
Europei şi prezintă anumite particularităţi interesante ca urmare a extinderii
influenţei curentului cald al Atlanticului de Nord până în Arhipelagul Spitzbergen.
Caracteristică este instabilitatea atmosferică generală (datorită pătrunderii apelor
calde, înconjurate de ape reci, ce generează a turbulenţă a maselor de aer). Media
termică a lunilor de iarnă este mai ridicată decât în alte regiuni la latitudini similare,
fiind mai ridicată decât în luna martie, ca urmare a invaziilor maselor de aer cald.

51
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Tabel 2. Europa – Date climatice


Precipitaţiile atmosferice (mm)
Localitatea I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII An
BERGEN 200,7 152,4 137,2 111,8 99,1 106,7 132,1 185,4 233,7 233,7 203,2 205,7 2000,5
(climat temperat
oceanic N)
BREST 88,9 76,2 63,5 63,5 48,3 50,8 50,8 55,9 58,4 91,4 106,7 111,8 866,1
(climat temperat
oceanic S)
BERLIN 48,3 33,0 38,1 43,2 48,3 58,4 78,8 55,9 48,3 43,3 43,3 48,3 586,9
(climat temperat de
tranziţie)
BUCUREŞTI 38,1 27,9 43,2 40,6 63,5 96,5 58,4 45,7 38,1 40,6 48,3 38,1 570,1
(climat temperat
continental)
ROSTOV 35,0 36,0 33,0 34,1 43,2 61,5 56,2 31,2 31,2 33,0 37,2 39,1 470,0
PE DON
(cl.cont.excesiv)
PORTO 146,0 126,0 126,0 126,0 88,0 41,0 24,0 21,0 70,0 127,0 166,0 128,0 1210,0
(climat medit.
oceanic)
ATENA 55,9 40,6 35,6 20,3 20,3 15,2 5,1 10,2 15,2 43,2 71,1 71,1 401,3
(climat medit. estic)
TROMSO 104,1 96,5 83,8 60,9 53,3 53,3 58,4 73,7 119,4 114,3 101,6 99,1 1018,5
(climat subarctic)
VAIGACI 7,6 5,1 5,1 5,1 7,6 17,8 27,9 33,0 33,0 20,3 10,2 10,2 182,9
(climat arctic
continental)
Gronfjorden 35,6 33,0 27,9 22,9 12,7 10,2 15,2 22,9 25,4 30,5 22,9 38,1 297,2
(climat arctic
oceanic)
b. Climatul subarctic, interpus între cel arctic şi cel temperat, este întâlnit
în nordul Islandei, nordul extrem al Peninsulei Scandinave, nordul extrem al
Câmpiei Ruse, sudul insulei Novaia Zemlea. Aceeaşi influenţă a Curentului cald al
Atlanticului de Nord determină înregistrarea unor diferenţe între vestul acestei
subzone (cu un climat subarctic cu nuanţe oceanice, cu ierni relativ mai calde, cu
precipitaţii abundente, cu amplitudini termice mai reduse: Vardo, NE Norvegiei, 616
mm anual, uniform repartizate, cu un uşor maxim de iarnă, când influenţa
curentului cald este mai importantă, cu –6.5C în ianuarie, 9C în iulie şi o
amplitudine termică anuală de 15,5C) şi est (cu un climat subarctic continental,
caracterizat prin amplitudini termice mai mari, prin precipitaţii mai reduse cantitativ:
Narian Mar, cu 471 mm precipitaţii anual, dar vara nu este secetoasă pentru că
umezeala aerului se menţiene ridicată, cu –17C în ianuarie şi 12,5C în iulie, de
unde rezultă o amplitudine termică anuală de peste 27C).

Pe scurt....
☻Europa – continentul care are condiţiile climatice cele mai bune în
vederea umanizării; lipsesc contrastele.

☻Europa - climat mai moderat decât alte regiuni de pe glob de la


aceeaşi latitudine (datorită acţiunii vânturilor de vest şi a Curentului
Golfului)

52
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

☻Principalii centri barici:


Permanenţi (Ciclonul Islandez, Anticiclonul Azorelor)
Sezonieri (Anticiclonul Siberian – iarna, Ciclonul asiatic – vara)

☻Temperatura aerului
Ianuarie: scade de la SV (12ºC) la NE (- 23ºC)
Iulie: scade de la S (26-28ºC) la N (sub 10ºC)
Amplitudinea termică creşte de la vest la est.
Medii termice lunare pozitive tot anul in regiunile
mediteraneene şi temperat oceanice

☻Precipitaţiile atmosferice
Cantităţi anuale de 500-1500mm în cea mai mare parte a teritoriului
Cele mai mari cantităţi – peste 2000mm - (V Marii Britanii, Litoralul
norvegian, Versanţii expuşi din Pirinei, Alpi, Dinarici, Carpaţi)
Cele mai mici cantităţi – sub 400mm – (Coasta arctică, Regiunile situate la
adăpostul unor lanţuri muntoase, Regiunile extremSE, continentale)

☻Tipuri de climate:

Climat temperat
Climat temperat oceanic
Climat temperat de tranziţie
Climat temperat continental

Climat arctic şi subarctic


Cu nuanţă continentală
Cu nuanţă oceanică

Climat subtropical (mediteranean)


Climat mediteranean oceanic
Climat mediteranean continental

53
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

I.5. HIDROGRAFIA EUROPEI

Hidrografia Europei este strâns influenţată de condiţiile cadrului natural


european, în principal de caracteristicile climatice şi de relief.
Zonele climatice determină variaţii în teritoriu ale densităţii reţelei
hidrografice (cele mai mari densităţi întâlnindu-se în zona temperată cu influenţă
oceanică, respectiv Peninsula Scandinavică, Arhipelagul Britanic, Europa de Vest
în general, iar cele mai mici densităţi sunt caracteristice zonelor climatice
mediteraneană şi polară). Extremitatea sudică a Câmpiei Ruse poate fi
considerată chiar areică, întrucât Volga şi Uralul sunt în tranzit prin această
regiune. Condiţiile climatice determină şi variaţii spaţiale ale regimului de
scurgere, ale fenomenelor termice şi de îngheţ, ale alimentării râurilor (în general
alimentarea este pluvială şi nivală, însă pe regiuni restrânse, ca de exemplu în
Alpii Scandinaviei, Islanda, Spitzbergen, gheţarii reprezintă sursa principală de
alimentare a râurilor; semnificativ este şi aportul subteran).

Tabel 3. Tipuri de alimentare a râurilor europene (după M.I.Lvovici)


Arealul Alimentarea Debitul râurilor
râurilor
1. Câmpia Pericaspică peste 80% peste 80% primăvara
zăpezi
2. Câmpia Rusă (exceptând vestul şi nordul) 50-80% zăpezi 50-80% primăvara
3. Nordul Câmpiei Rusiei (exceptând fâşia de 50-80% zăpezi sub 50% primăvara
ţărm); cea mai mare parte a Finlandei
4. Jumătatea sudică a Insulei Novaia Zemlea 50-80% zăpezi peste 80% vara
5. Nordul extrem al Câmpiei Ruse; Peninsula 50-80% zăpezi 50-80% vara
Scandinavia (fâşia longitudinală centrală)
6. Fâşia orientală a Suediei, ce se prelungeşte şi 50-80% zăpezi sub 50% vara
în jumătatea nordică a Peninsulei Kola
7. Zona montană (Carpaţi, Alpi parţial) sub 50% zăpezi sub 50% primăvara
8. Pirinei (cea mai mare parte); sectorul sub 50% zăpezi sub 50% vara
scandinav între Oslo şi Stockholm
9. Sud-estul Peninsulei Italice (inclusiv insulele); 50-80% ploi 50-80% iarna
sud-estul Peninsulei Iberice; sudul Peninsulei
Balcanice (inclusiv insulele)
10. Europa Atlantică (Franţa, Benelux, Danemarca, 50-80% ploi sub 50% iarna
Arhipelagul Britanic)
11. Europa Centrală şi nord estul Peninsulei sub 50% ploi sub 50% primăvara
Iberice, nordul Peninsulei Balcanice, nordul
Peninsulei Iberice
12. Cea mai mare parte a Peninsulei Italice; ţărmul sub 50% ploi sub 50% iarna
dalmatin şi egeid.
13. Arhipelagurile Nordice (Svalbard, nordul Novaia peste 80% 50-80% vara
Zemlea) gheţari

Configuraţia masei continentale are o mare influenţă asupra lungimii


râurilor. Cele mai mari râuri se întâlnesc în Europa Centrală şi de Est (datorită
compactităţii masei continentale): Volga, Nipru, Dunăre. În vestul şi sudul

54
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

continentului, datorită fragmentării accentuate a ţărmului, nu există condiţii pentru


formarea unor artere hidrografice mari (de exemplu Arhipelagul Britanic,
Peninsula Italică), doar Loire şi Tajo depăşesc 1000 km lungime.
Relieful influenţează dezvoltarea reţelei hidrografice mai ales prin
fragmentarea sa. Astfel, zona de platformă cu fragmentare slabă este ideală
dezvoltării largi a reţelei hidrografice.
Râurile europene sunt incluse în următoarele tipuri de alimentare: tipul
nordic (subpolar) (Peninsula Scandinavia, Islanda, nordul Câmpiei Ruse); tipul
atlantic (Arhipelagul Britanic şi vestul Europei); tipul central – european, tipul est-
european, tipul mediteranean şi tipul alpin.

I.5.1. Râurile Europei


A. Spre Oceanul Arctic, mai precis spre Marea Barents şi Marea Albă,
curg râurile Peciora (1809 km, cu izvoare în partea central-nordică a Uralului şi
vărsare în golful Peciora, printr-o deltă; străbate o regiune cu climat subarctic, de
aceea alimentarea este predominant din zăpezi) şi Dvina de Nord (Severnaia
Dvina) (744 km, se varsă în Golful Dvina printr-o deltă, în apropierea oraşului port
Arhanghelsk; are alimentare în principal din zăpezi).
B. Oceanului Atlantic îi sunt tributare un număr mare de râuri europene
prin intermediul mărilor interioare (Baltică, Mediterană, Neagră) sau marginale
(Nordului, Mânecii, Biskaya).
În Marea Baltică se varsă multe râuri mici ca lungime dar importante ca
debit pentru că drenează puzderia de lacuri glaciare:
Neva (drenează lacurile tectonice Ladoga şi Onega, trece prin Sankt
Petersburg şi se varsă în Golful Finic).
Dvina de Vest (Zapadnaia Dvina) (1020 km, cu izvoare din Podişul Valdai
şi vărsare printr-o deltă, în golful Riga).
Torne (graniţa Suedia/Finlanda) (510 km, cu izvoare din Lacul Torne din
Munţii Scandinaviei şi vărsare în Golful Botnic; alimentare predominant din
zăpezi; valorificat hidroenergetic)
Neman (se varsă printr-o deltă la nord de Kaliningrad, în golful lagună
Kursk).
Vistula (1068 km) este cel mai mare râu al Mării Baltice (şi al Poloniei),
izvorăşte din Munţii Carpaţii Vestici şi se varsă în Golful Gdansk. Are un regim de
scurgere continental, cu mari pierderi de apă vara, prin evaporaţie.
Odra/Oder (903 km) izvorăşte din Munţii Sudeţi (Cehia) şi se varsă în
Golful Pomeraniei; cel mai mare afluent este Warta; este legată de Elba (prin
canalul Elba-Havel-Oder, canal ce trece prin Berlin), de Vistula (prin Warta şi
Notec); cele mai oraşe din lungul Odrei sunt Frankfurt am Oder (Germania) şi
Szczecin (Polonia) (port şi oraş industrial).
Principalele râuri tributare Mării Nordului sunt:
Elba (1165 km) izvorăşte din Munţii Sudeţi, străbate teritoriul Cehiei (cu
denumirea de Labe) unde primeşte cel mai mare afluent al său (Vltava, ce
traversează capitala ţării) precum şi afluentul Ohre (care trece prin Karlovyvary);
pe teritoriul Germaniei (unde are denumirea Elbe) străbate oraşele Dresda şi
Hamburg (unul din cele mai mari porturi ale lumii). Regimul hidrologic al acestui
râu este de tip oceanic de tranziţie, cu viituri primăvara, datorită topirii zăpezilor

55
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

precum şi datorită ploilor; apele mici sunt vara, ele accentuându-se pe măsură ce
se apropie de vărsare. Râul este navigabil, fiind legat prin canale de Odra, Rhin.
Wesser-ul (432 km) este format din două cursuri de apă ce izvorăsc din
Munţii Pădurea Turingiei şi se varsă printr-un estuar cuprins între Bremen şi
Bremerhaven (important port pentru transportul maritim containerizat). Regimul
de scurgere este de tip temperat oceanic, cu variaţii mici ale debitului în cursul
unui an, oferind posibilitatea utilizării râului pentru naviagaţie. Wesser-ul, ca şi
Ems-ul sunt conectate într-o reţea de canale vest europene.
Rhinul (1320 km) este cea mai importantă arteră de navigaţie fluvială din
Europa de Vest, folosit în navigaţie încă din perioada romană. Îzvorăşte din
Masivul Saint Gothard, traversează Lacul Boden, având în cursul superior un
regim de scurgere tipic alpin, cu ape mari vara şi ape mici iarna. După ieşirea din
lacul Boden, Rhinul primeşte afluenţi din Munţii Jura, Munţii Pădurea Neagră,
Podişul Elveţiei şi îşi modifică tipul de scurgere, predominând tipul de alimentare
pluvio-nival. Rhinul traversează apoi Masivul Şistos Renan, după care regimul
său de scurgere se modifică iar, în sensul creşterii debitelor de iarnă. Trece prin
Bonn, apoi străbate regiunea Ruhr (cu cele mai importante zăcăminte de cărbuni
din Germania), după care trece în Olanda, unde se separă în mai multe braţe,
între care unele sunt lărgite sub forma estuarelor. Această porţiune joasă de la
vărsarea Rhinului (şi a râului Maas) este amenajată complex sub forma
polderelor. În această zonă este amplasată cea mai importantă aglomeraţie
urbană olandeză, care include oraşele Rotterdam, Amsterdam, Haga.
Rhinul şi afluenţii săi principali (Neckar, Main, Mosel, Ruhr) formează o
arteră navigabilă de cca.3000 km. Este legat prin canale de Rhone, Sena, Marna,
Ems, Wesser, Elba, Dunăre (prin canalul Dunăre-Main-Rhin), care realizează
legatura între Rhin şi Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Neagră. Rhinul nu
este numai o importantă axă de transport ci şi o importantă axă economică.
Dintre râurile care se varsă în Marea Mânecii cel mai important este Sena
(776 km), al doilea râu ca mărime al Franţei (căreia îi aparţine în întregime).
Izvorăşte din Podişul Langres şi străbate de la vest la est bazinul Parizian
(curgând prin capitala ţării pe o distanţă de 33 km) şi are un curs foarte
meandrat. Este legat printr-o reţea de canale cu principalele râuri din vecinătate:
Meuse, Rhon, Loire. Cursul inferior (între Rouen şi Le Havre) reprezintă
principala arteră navigabilă a ţării, pe care se efectuează 30% din traficul maritim
francez. (Le Havre este cel mai mare port francez de pe faţada atlantică, iar
Rouen este specializat în transbordarea mărfurilor din vasele maritime în cele
fluviale).
Cel mai mare afluent este Marna, cu o lungime de 525 km, cu care
confluează în apropierea capitalei.
Cel mai important fluviu care se varsă în golful Biscaya este Loire care,
cu cei 1012 km ai săi, este cel mai lung rîu al Franţei. Drenează cca.21% din
suprafaţa ţării şi are un bazin asimetric, având majoritatea afluenţilor pe stânga.
Izvorăşte din Masivul Central Francez (unde formează mai multe defilee); cursul
său mijlociu se află în Bazinul Parizian, unde valea se lărgeşte, având tot timpul
versantul drept mai înalt şi uneori mai abrupt comarativ cu cel stâng; cursul
inferior (numit şi Armorican) se caracterizează prin îngustări şi lărgiri de vale,
potrivit litologiei. În câmpia litorală valea se lărgeşte mult. Estuarul începe în aval

56
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

de oraşul Nantes, ţine până la portul Saint Nazaire (din golful Biscaya) şi este
zona în care se practică navigaţia maritimă. În zona cursului mijlociu şi superior,
numeroase canale leagă Loire de alte fluvii (Sena, Saone).
Valea Loirei este o importantă axă economică a Franţei, fiind în primul
rând o importantă axă de circulaţie turistică (datorită atracţiei exercitate mai ales
de numeroasele castele medievale din lungul său), dar şi o importantă regiune
industrială (exploatarea cărbunelui, metalurgie, textile, îndeosebi în regiunea
Saint Etienne).
Tot în golful Biscaya se varsă şi Garonne. Izvorăşte din Pirinei (la est de
Masivul Pico d’Aneto) şi se varsă în estuarul Gironde, având o lungime de 575
km. Regimul de scurgere este dat în principal de afluenţii principali care vin din
Pirinei (cu ape mari în perioada martie-iunie). Este navigabil pe o distanţă mică:
de la confluenţa cu Dordogne până la Castets (de unde navigaţia se face în
continuare pe un canal paralel cu râul, pe o distanţă de 193 km până la
Toulouse).
Potenţialul hidroenergetic este destul de ridicat (pe Garonne şi afluenţii săi
din Pirinei) şi este valorificat prin multe lacuri de acumulare şi hidrocentrale de
capacitate mijlocie.
Râurile tributare Oceanului Atlantic:
Duero (925 km) formează graniţa Spania/Portugalia pe o lungime de
peste 100 km. Izvorăşte din Cordiliera Betică, străbate Castilia Veche (unde
valea se adânceşte mult, formând unul dintre cele mai lungi canioane din
Europa, de cca.110 km). Între afluenţii săi cel mai important este Tormes, care
izvorăşte din Sierra de Gredos şi trece prin Salamanca. Se varsă în Atlantic
printr-un mic estuar, la 3 km sud de oraşul Porto. Regimul de scurgere este
oceanic-mediteranean (cu ape mari iarna şi primăvara, când nivelul în sectoarele
înguste de vale se ridică cu 15-20 m).
Duero cât şi afluenţii săi sunt valorificaţi atât hidroenergetic cât şi pentru
irigaţii, prezentând în acelaşi timp un important potenţial turistic (multe vestigii
medievale: mănăstirea Tordesiilas, unde, în 1494, Spania şi Portugalia au
semnat tratatul prin care se împărţea Lumea Nouă între cele două puteri;
Valladolid – fosta capitală a regatului).
Tajo (1010 km) este cel mai mare râu al Peninsulei Iberice, pe care o
străbate de la vest la est, prin partea centrală. Izvorăşte din Munţii Universales,
străbate Castilia Nouă, având o vale îngustă şi adâncă şi primeşte o serie de
afluenţi, între care mai important este Jarama (193 km), care trece prin
apropierea capitalei. Se varsă în laguna Mar del Palha (pe malul căreia este
situat oraşul Lisabona), iar din lagună, ieşirea în Oceanul Atlantic se face printr-
un canal cu lungimea de 13 km şi lăţimea de 3 km. Este amenajat hidroelectric şi
dispune şi de un potenţial turistic (Toledo – declarat monument de arhitectură).
Guadiana (820 km) este un fluviu cu izvoare destul de greu de precizat, în
est-sud-estul Castiliei Noi (unde, datorită climatului arid, văile nu au apă în cea
mai mare parte a anului). Valea îşi schimbă de mai multre ori direcţia, cu unghiuri
de 90 şi se adânceşte în depozitele orizontale ale Mesetei. În bazinul său există
multe vestigii antice (Merida – centru comercial şi industrial, întemeiat de romani
în anul 25 î.Hr., adăposteşte cele mai importante ruine romane din Spania).
Guadalquivir (560 km) este principala arteră hidrografică din Câmpia

57
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Andaluziei. Izvorăşte din Cordiliera Betică şi se varsă în Golful Cadiz printr-un


estuar de 7 km lungime. Cel mai mare afluent, Genil, taie Cordiliera Betică,
venind din Sierra Nevada. Alimentarea se face în cea mai mare măsură din ploi,
cu excepţia râului Genil, care se alimentează în principal din zăpezi. Traficul
maritim se face până la Sevilla.
În Marea Mediterană se varsă un număr mai mic de râuri, datorită
climatului ceva mai arid:
Ebro (al doilea râu ca mărime din Peninsula Iberică, după Tajo) are o
lungime de 928 km, izvorăşte din Munţii Cantabrici, străbate NE Castiliei Vechi,
apoi drenează o largă depresiune unde formează Câmpia aluvionară a
Aragonului. Aici râul are un curs meandrat, lăsând pe alocuri, pe ambele părţi,
cursuri părăsite şi tot aici primeşte cei mai mulţi afluenţi, în special de pe stânga,
din Pirinei (cel mai important – Aragon). Înainte de a se vărsa în Marea
Mediterană traversează Munţii Cataloniei. Râul este utilizat pentru irigaţii şi pentru
hidroenergie.
Rhonul (812 km) izvorăşte din Elveţia de sub gheţarul Rhone din Alpii
Centrali şi are caracteristici ce-l aseamănă cu Rhinul, îndeosebi pe cursul
superior. Lacul Geneva primeşte apele Rhonului la altitudinea de 371 m; după
ieşirea din lac, la Geneva, primeşte din stânga afluentul Arve ce vine de sub
Mont Blanc, cu ape bogate şi regim tipic alpin. Pătrunde apoi în Franţa,
traversează partea sudică a Munţilor Jura (în care se succed porţiuni înguste cu
porţiuni largi), iar la Lyon confluează cu cel mai mare afluent al său, Saone. De la
Lyon la Marseiile Rhonul are direcţia de curgere N-S, în această regiune râul
folosindu-se de o depresiune tectonică între Masivul Central Francez (V) şi
înălţimile prealpine din E. Se varsă în Mediterana prin delta Camargue.
Amenajarea Rhonului pentru navigaţie a început la sfârşitul secolului XIX, iar
amenajarea în scopuri hidroenergetice s-a facut atât în Elveţia cât şi în Franţa.
Padul este cel mai mare râu al Italiei, cu o lungime de 652 km şi un bazin
hidrografic de 74.970 km2. Izvorăşte din Alpii Cotici şi străbate de la vest la est
partea continentală a peninsulei, formând câmpia cu acelaşi nume. Afluenţii de
pe cele două părţi ale fluviului se deosebesc sub aspectul regimului de scurgere
şi sub aspectul poziţiei confluenţelor. Afluenţii din Apenini vin aproape
perpendicular pe colector, iar afluenţii din Alpi, au, pe distanţe apreciabile, cursul
paralel cu Padul până ce se varsă în Pad; această trăsătură se accentuează din
amonte spre aval, încât Tartara curge cca.100 km paralel cu Padul, iar Adige nici
nu reuşeşte să-şi unească apele cu el, vărsându-se în delta comună Pad-Adige.
Cu cca.100 km înainte de vărsarea în Marea Adriatică, datorită pantei foarte mici,
râul se împarte în mai multe braţe, formând delta, cu o suprafaţă de cca.1500
2
km , care înaintează în mare cu cca.60 ha pe an, datorită cantităţilor mari de
aluviuni transportate (17 mil.t).
Struma este unul din principalele râuri ale Peninsulei Balcanice, cu o
lungime de 415 km, având izvoarele pe versantul sudic al Munţilor Vitosa (la sud
de Sofia) şi vărsându-se în Golful Orfani. Pe teritoriul Bulgariei străbate un
teritoriu predominant muntos şi are o vale îngustă şi adâncă, iar în Grecia valea
se lărgeşte mult, sub forma unei depresiuni, îngustându-se doar la vărsare,
datorită prezenţei culmilor muntoase.
Mariţa, cel mai lung râu al Peninsulei Balcanice, are o lungime de 525 km.

58
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Izvorăşte din Munţii Rila, se orientează apoi spre est, drenând câmpia sub formă
de golf depresionar dintre Balcani (în nord) şi Rodopi (în sud). Cei mai importanţi
afluenţi îi primeşte în cursul inferior, iar la vărsare formează o deltă de dimensiuni
reduse.
În Marea Neagră se varsă râurile: Dunăre, Nistru, Nipru, Bug, Don.
Dunărea, al doilea fluviu ca mărime din Europa (cu cca.2860 km lungime)
are un bazin hidrografic care ocupă 8% din suprafaţa continentului (805.300
km2). Izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră, formându-se din doi mici afluenţi:
Brege şi Brigach şi străbate regiuni variate sub aspect morfologic, climatic,
acestea punându-şi amprenta asupra regimului hidrologic.
Artera principală s-a finalizat la sfârşitul pliocenului şi începutul
cuaternarului, prin drenarea, succesiv în timp, a unor lacuri imense din bazinul
Vienei, Panonic, Pontic ce au fost separate din întinsa Mare Sarmatică prin
ridicarea Munţilor Alpi, Carpaţi, Dinarici, Balcani. Locurile de străpungere prin
epigeneză sau captare se pun în evidenţă azi prin "porţi" (defilee) ce împart
cursul Dunării în trei sectoare:
a. Sectorul Superior ("alpin") ţine de la izvoare până la Poarta Devin din
Carpaţii Mici, având o lungime de cca.1060 km. Cei mai importanţi afluenţi îi
primeşte pe dreapta (majoritatea drenând numeroase lacuri glaciare): Riss, Iller,
Gunz, Mindel, Lech, Isar, Inn (cel mai mare debit dintre afluenţii din acest sector,
cu afluentul Salzach), Traun, Enns. Înainte de a trece prin Poarta Devin, primeşte
Morava Cehă.
b. Cursul Mijlociu (Poarta Devin - Baziaş) (725 km). Între Carpaţii Mici şi
Munţii Ungariei Mijlocii, Dunărea străbate Câmpia Mică (Ungaria) şi Câmpia
Slovaciei (la N); cei mai importanţi afluenţi îi primeşte din Munţii Tatra. După
ieşirea din defileul Vişegrad, Dunărea străbate Ungaria, pe 275 km, trecând prin
Budapesta. În S Câmpiei Panonice Dunărea primeşte cei mai importanţi afluenţi
care-i măresc considerabil volumul de apă: Drava, Tisa, Sava, Morava
Sârbească.
c. Cursul Inferior (1075 km), pe teritoriul României, cuprinde cel mai
frumos şi mai lung defileu, de la Porţile de Fier (144 km).
Dunărea are funcţii complexe: naviagaţie, hidroenergie, irigaţii.
Nistrul (1352 km) izvorăşte de pe versanţii nordici ai Carpaţilor Păduroşi,
are o direcţie generală nord vest-sud est, curgând între Dealurile Precarpatice şi
Podişul Podoliei, iar apoi, în regiunea de podiş până în apropiere de vărsarea în
Marea Neagră, prin limanul Nistrului. Debitul său este variabil, datorită climatului
continental excesiv. (ex: la Tighina, faţă de un debit mediu de 310 m3/s, debitul
maxim a fost de 2500 m3/s iar cel minim de 14,7 m3/s).
Bugul de Sud (806 km) izvorăşte din Podişul Podoliei (Ucraina) şi vărsarea
se face în limanul comun al Niprului, la nord-est de Odessa.
Niprul (2200 km) este al treilea fluviu al Europei ca lungime; izvorăşte din
Podişul Valdai (la vest de Moscova), străbate succesiv trei mari regiuni
biogeografice (de pădure, silvostepă, stepă); cel mai mare oraş din cursul
Niprului este Kiev. În cursul superior alimentarea se face în cea mai mare parte
din zăpezi (50%), apoi ape subterane (27%) şi ploi (23%), ponderea zăpezilor
crescând spre vărsare. Volumul cel mai mare de apă se scurge primăvara (până
la 80%).

59
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Niprul este amenajat în scopuri hidroenergetice şi pentru irigaţii.


Donul izvorăşte din Podişul Central Rusesc şi se varsă în Marea Azov
printr-o deltă de dimensiuni modeste (340 km2). Are astfel o lungime de 1870 km,
iar bazinul său hidrografic ocupă o suprafaţă de 422.000 km2. În cursul superior
Valea Donului este foarte îngustă, cu versanţii abrupţi, puternic ravenaţi; în cursul
mijlociu valea se lărgeşte foarte mult (mai ales în aşa-zisul Cot al Donului, unde
se apropie cel mai mult de Volga) ajungând la cca.6 km; cursul inferior al Donului
străbate o regiune de câmpie (sub formă de golf între regiuni deluroase) care
scade în altitudine către câmpia litorală a Mării Azov.
În Marea Caspică, în jurul căreia este grupată reţeaua hidrografică
endoreică, se varsă două râuri importante: Volga, Ural. Alte râuri mai mici: Emba,
Kuma, Terek.
Volga este primul râu din Europa ca lungime, suprafaţa bazinului, debit
mediu, mărime a deltei. Cu o lungime de 3531 km şi un bazin hidrografic de
1.360.000 km2, Volga ocupă cca.1/3 din partea europeană a Rusiei şi însumează
cca.150.000 de cursuri de apă cu o lungime însumată de 574.000 km. Izvorăşte
din Podşul Valdai, drenând numeroase lacuri de origine glaciară. Cursul superior
este considerat până în dreptul oraşului Nijni Novgorod, iar cel mai important
afluent primit aici este Oka (1500 km). În cursul mijlociu, Volga primeşte ca
afluent important Kama (1805 km). Delta Volgăi începe cu cca. 46 km în amonte
de oraşul Astrahan, aceasta cuprinzând cca.500 braţe şi gârle şi având o
suprafaţă de 13.000 km2. Ca urmare a celor cca.25 mil.t aluviuni transportate de
Volga şi depuse la vărsare, delta creşte cu aproximativ 170 m/an.
Alimentarea Volgăi se face din zăpezi (60%), ape subterane (30%), ploi
(10%). Regimul de scurgere al Volgăi a fost regularizat destul de mult prin
realizarea a numeroase lacuri de acumulare. Pentru mărirea cantităţii de apă în
bazinul Volgăi (necesare pentru irigaţii şi pentru redresarea nivelului M.Caspice)
se preconizează transferul unui mare volum de apă din bazinele Peciora şi Dvina
de Nord.
Uralul, râu de limită între Europa şi Asia, are o lungime de 2428 km şi un
bazin hidrografic de 231.000 km2. Izvorăşte din Uralul de Sud, având în cursul
superior o vale îngustă, cu praguri şi cascade; treptat, după ieşirea din regiunea
împădurită şi trecând în cea de stepă, panta de scurgere se reduce. Se varsă
printr-o deltă formată din două braţe principale.
Râurile din zona insulară a Europei.
Arhipelagul Britanic are o reţea hidrografică relativ densă, cu râuri scurte
în general, dar cu debite bogate şi constante (cu scurgere mai mare iarna, totuşi,
când precipitaţiile sunt mai bogate cantitativ, iar temperaturile sunt mai reduse
diminuând evapotraţia). Cele mai multe râuri britanice sunt legate prin canale (cu
rol deosebit în transporturile fluviale), care au fost relativ uşor de construit datorită
cumpenelor de apă joase.
Cel mai lung râu din Arhipelagul Britanic este Shannon (368 km), din
Irlanda. Râul se varsă printr-un estuar de cca. 100 km lungime, după ce
traversează mai multe lacuri ce-i sporesc debitul. Shannon este valorificat
hidroenergetic.
Tamisa este cel mai important râu al Marii Britanii, cu o lungime de 336
km şi un bazin hidrografic de 15.300 km2; trece prin Londra şi face legătura, prin

60
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

canale, cu Liverpool, cu golful Bristol şi cu partea centrală a Angliei.


Alte râuri importante din Marea Britanie sunt: Severn, Trent, Ouse,
Derwent, Tees, Tweed.

Tabel 4. Principalele fluvii europene ierarhizate după lungime


Fluviul Lungime Suprafaţa Fluviul Lungime Suprafaţa
(km) bazinului (km) bazinului
(km2) (km2)
Volga 3 531 1 360 000 Dvina de Vest 1 020 87 900
Dunăre 2 857 805 300 Ebro 928 86 800
Ural 2 428 237 000 Duero 925 95 000
Nipru 2 200 504 000 Odra 903 125 000
Don 1 870 422 000 Guadiana 820 68 000
Peciora 1 809 322 000 Rhon 812 98 000
Nistru 1 352 72 100 Sena 776 78 600
Rhin 1 320 224 000 Dvina de Nord 744 357 000
Elba 1 165 145 800 Pad 652 74 970
Vistula 1 068 198 500 Guadalquivir 560 57 000
Loire 1 012 115 000 Mariţa 525 12 700
Tajo 1 010 81 000 Torne 510 40 240

I.5.2. Lacurile Europei sunt reprezentate de toate categoriile genetice. La


limita dintre Europa şi Asia este poziţionat cel mai mare lac de pe Terra (Marea
Caspică, cu o suprafaţă de 371.000 km2, care cunoaşte un proces de reducere
destul de alarmantă a suprafeţei datorită pierderilor prin evaporaţie ce nu sunt
compensate în totalitate de aportul fluviilor şi precipitaţii; din 1930 până în prezent
suprafaţa lacului s-a redus cu peste 40.000km2.)
Lacurile tectonice
Ladoga (18.400 km2) este cel mai mare lac european. Cca.70 de râuri
sunt tributare acestui lac, iar prin intermediul Nevei, apele lacului se scurg în
Golful Finic. Din cele cca.500 insule existente în acest lac, cele mai multe sunt
concentrate în partea de nord-vest şi sunt alcătuite din granit de Rapakivi (rocă
de fundament a Scutului Baltic).
Lacul Onega (9900 km2), cu origine mixtă, tectono-glaciară, are legătură
atât cu Marea Albă (prin intermediul unor canale), cât şi cu Marea Baltică (prin
Ladoga – Neva). Cele mai multe din cele cca.1370 insuliţe existente în acest
lac sunt constituite din roci cristaline şi material morenaic.
Lacul Balaton (600 km2) este cel mai mare lac din Europa Centrală,
Vestică şi Meridională, numit chiar mare de către unguri (deşi dimensiunile lui
nu justifică această denumire: 70 km lungime, 10 km lăţime, 1,5-3 m adâncime
medie). Cel mai important emisar este Zala, iar scurgerea către Dunăre se face
prin Sio (acest schimb de ape a făcut ca lacul să rămână dulce).
Foarte frumoase, cu unele particularităţi faunistice deosebite, sunt lacurile
tectonice din Peninsula Balcanică:
Ohrid, unul dintre cele mai vechi lacuri din Europa, un adevărat muzeu
viu pentru fauna ce se conservă aici, are o suprafaţă de 348 km 2, iar
depresiunea lacustră are o formă alungită, fiind mărginită de două falii paralele,

61
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

ceea ce face ca adâncimea lacului să crească foarte repede la mică distanţă de


ţărm.
Prespa este un lac cu ape dulci, datorită drenajului subteran şi a
precipitaţiilor ceva mai bogate. Scurgerea apei pe cale subterană este
favorizată de diferenţa de nivel de 158 m dintre lacul Prespa şi lacul Ohrid.
Lacul Neusiedler are o suprafaţă de 356 km2, din care 80% aparţine
Austriei, iar restul Ungariei. Lacul este într-un stadiu avansat de colmatare
precum şi într-un proces de uşoară sărăturare (datorită lipsei scurgerii din lac şi
a unor afluenţi semnificativi care să-l alimenteze).
Lough Neagh, lac situat pe teritoriul Irlandei, cu o suprafaţă de 296 km 2,
s-a format într-o depresiune lacustră care a luat naştere în urma unor mişcări
tectonice de coborâre (de câteva sute de metri) a porţiunii dintre Munţii Sperrin
şi Dealurile Derry de Nord (din vest) şi Podişul Antrim (din est). Zona reprezintă
o importantă arie de convergenţă hidrografică.
În unele regiuni muntoase, sinclinalele au reprezentat depresiuni ideale
pentru formarea lacurilor. Dacă acestea mai sunt şi barate tectonic, conturarea
depresiunii lacustre este foarte clară, ca în cazul lacului Fahlen (din Masivul
Santis - Elveţia), sau a mai multor lacuri din vestita structură jurasiană din
Munţii Jura (cel mai tipic este Lac de Joux)
Foarte multe lacuri europene au o geneză dublă: tectonică şi glaciară.
Lacurile glaciare formează adevărate peisaje lacustre în nordul
Câmpiei Ruse şi în Câmpia Germano-Polonă. Lacurile de circ au ponderea cea
mai mare, deşi ele sunt reduse ca dimensiuni şi puţin adânci, fiind întâlnite
practic în toate regiunile montane afectate de glaciaţie.
În Arhipelagul Lofoten, relieful prezintă o suită de circuri ocupate de
lacuri, începând din zona înaltă până la nivelul mării. Sunt şi lacuri care au
fundul la 100 m sub nivelul mării (criptodepresiuni). Cu adâncimi destul de mari
se remarcă lacurile Tennesvatn, Reinesvatn..
Lacurile glaciare din Alpi şi Carpaţi sunt foarte numeroase şi sunt formate atât prin
eroziune cât şi prin baraj morenaic.
Geneva (Leman) (580 km2), este lacul prin care Rhonul îşi vehiculează
apele. Prin studiile efectuate aici s-au pus bazele limnologiei. Seişele care se
formează în acest lac datorită diferenţelor de presiune pot atinge înălţimi de
cca.1m.
Lacul Boden (Konstanz) are o suprafaţă de 538 km2, aparţinând
Germaniei, Elveţiei şi Austriei. Prin el trece Rhinul pentru a se vărsa apoi în
Marea Nordului.
Maggiore are o suprafaţă de peste 210 km 2 şi o adâncime maximă de
372 m. Lacul ocupă cca.64 km din valea râului Ticino şi este legat de alte trei
lacuri mai mici (Orta, Varese, Lugano) formând un adevărat complex lacustru
montan.
Lacul Lugano are dimensiuni mai mici (50,5 km2) aparţinând în proporţie
de 2/3 Elveţiei, iar restul Italiei. Ocupă o veche vale de o formă mai puţin
obişnuită, mai mult o depresiune interioară alungită, deoarece nu este drenată
de un râu principal spre sud, aşa cum se întâmplă cu toate celelalte lacuri de
vale glaciară de pe versanţii sudici ai Alpilor.
Como este cel mai adânc lac al Italiei (410 m) şi al treilea ca suprafaţă

62
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

(145 km2). Are forma unui Y răsturnat, este drenat de râul Adda (unul din
afluenţii Padului).
Cel mai mare lac al Italiei este Garda (370 km2), lac de vale glaciară care
se scurge către Pad prin intermediul râului Mincio.
Tot origine glaciară au şi renumitele lacuri elveţiene: Zurich (88 km2) şi
Lacul celor patru cantoane (114 km2).
Interesante sunt şi lacurile glaciare din Marea Britanie:
Zona Lake District, amplasată în Masivul Cumbrian din Marea
Britanie, cuprinde 17 lacuri de vale glaciară, distribuite sub formă radiară,
divergentă. Alături de eroziunea glaciară, în geneza acestor lacuri mai sunt
implicate parţial tectonica şi barajele morenaice în partea terminală. Cele mai
reprezentative lacuri din acest complex sunt Windermere (cel mai lung – 17
km), Vastwater (cel mai adânc - 77m).
Cel mai mare lac din Marea Britanie, tot de origine glaciară, este
Lomond (unul din cele mai pitoreşti din Scoţia), cu o suprafaţă de 70 km 2 şi
adâncimea maximă de 187 m.
În Peninsula Scandinavică (mai ales Finlanda şi Suedia) calota
glaciară s-a suprapus pe sistem foarte complicat de fracturi tectonice din scutul
precambrian baltic, ceea ce face ca multe din lacurile de aici să aibă dublă
geneză a depresiunii lacustre (tectono-glaciară).
Lacul Paijanne este unul dintre cele mai mari lacuri ale Finlandei
(peste 1000 km2), fiind cel mai adânc lac din această ţară (93 m), cu trăsături
tipice ale unui lac tectonic modelat ulterior de glaciaţie.
Saimaa este un sistem lacustru ce se află pe flancul estic al
complexului morenaic Salpausselka.
2
Inari este un lac în Finlanda nordică, cu o suprafaţă de cca.1000 km .
Lacurile de baraj glaciar sunt mai rare (Demmenvatn, situat în fiordul
norvegian Hardanger).
Lacurile tectono-glaciare suedeze: Vanern (cel mai mare din întreaga
Peninsulă Scandinavică, al III-lea din Europa, cu o suprafaţă de 5546 km 2);
Vattern (1900 km2) situat în partea sudică a Suediei, într-un graben ce a
separat Podişul Gotland în două compartimente; Malaren (peste 1100 km2).
Alte lacuri tectono-glaciare din afara spaţiului Peninsulei Scandinave:
Neuchatel (217 km2), situat în zona de contact dintre Podişul Elveţiei
şi Munţii Jura.
Loch Ness este lacul care deţine cel mai mare volum de apă dulce
din Marea Britanie; ocupă nord-estul şanţului tectonic Gleen-Moore; este
renumit pentru legendele legate de monstrul Nessie.
Un caz interesant de lac glaciar: Tokke (Norvegia), lac care ocupă
doar 26 km2. Deşi este izolat şi se află la distanţă de 20 km de ţărmul marin al
strâmtorii Skagerrak, are apă marină în orizontul inferior; lacul a fost izolat prin
mişcări de ridicare ce au avut loc în zonă în urmă cu cca.6000 ani, după topirea
gheţarilor; de atunci, apa de mare izolată s-a încărcat treptat cu substanţe
toxice care au dus la distrugerea vieţuitoarelor; în prezent doar în orizontul de
apă de la suprafaţă se dezvoltă faună şi floră de apă salmastră.
Tot din categoria lacurilor glaciare fac parte şi Lacurile Mazuriene
(Polonia), în număr de cca. 2700, acoperind o suprafaţă de 1450 km 2; lacurile

63
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

sunt formate pe fondul unui relief morenaic; unele din aceste lacuri sunt izolate,
dar cele mai multe se leagă între ele prin canale.
Lacurile vulcanice sunt formate în cratere şi caldeire (cele mai tipice), în
văile barate de lavă, în încreţiturile rezultate din răcirea lavei. Cele mai multe
lacuri vulcanice sunt întâlnite în: Islanda, Podişul Eiffel (Germania), Masivul
Central Francez, Italia (în jurul Romei), Insulele Canare.
- lacuri de caldeiră (tipice în Canare): cele mai importante ca dimensiuni
sunt în Italia (Albano, Nemi, Bolsena, Bracciano).
- lacuri de tip maare (Lago d’ Aveno şi altele la vest de Napoli, Leacher,
Pulver şi multe altele în Podişul Eiffel, Issareles, Pavin, Chavet şi altele în
Masivul Central, Viti în Islanda).
- lacuri de baraj vulcanic (Chambon, D’Aydat).
- lacuri situate în neregularităţile pânzei de lavă (întinse dar puţin
adânci): cel mai tipic este lacul Myvatn (Islanda), lac cu o formă extrem de
neregulată, cu cca.100 insuliţe, având o suprafaţă de 27 km 2 şi o adâncime
medie de 2,3 m.
Lacurile carstice sunt foarte frecvente în zona ţărmului dalmatic (şi în
general în Peninsula Balcanică şi sudul Europei):
- lacuri de doline şi polii : Pirska Planina (din nordul masivului Durmitor);
în Alpii Calcaroşi există un număr impresionant de asemenea lacuri (ex. Lacul
Mutten din masivul Glarus, Elveţia); Popoua (Herţegovina); Zirknitzer şi Vrana
(Istria); Stymphale (Peloponez); Revermont–Aveyron (Franţa); Plitvic (Croaţia).
Ceva mai diferite ca geneză sunt lacurile Scutari (Shkroder) (Peninsula
Balcanică) şi Trasimeno (Perugia, Italia) care sunt lacuri tectono-carstice.
Limanele şi lagunele sunt foarte frecvente în Europa, mai ales în zona
următoarelor ţărmuri: Golful Biscaya (la sud de estuarul Gironde); Golful Lyon –
suită de lagune, cu maximum de intensitate de o parte şi de alta a deltei
Rhonului (Camargue); în Marea Nordului – şiragul de insule Frisice (de V, E, N)
închide numeroase golfuri lagună (Ijssel – un rest din vasta lagună Zuidersee
ce a fost în proporţie de 50% amenajată sub forma polderelor. Primele lucrări
de amenajare au început în a doua jumătate a secolului XIX, dar închiderea
efectivă a golfului Zuidersee s-a realizat în 1932. De atunci apele lagunei au
început să se îndulcească prin apa adusă de râul Ijssel); ţărmul sudic al Mării
Baltice – dezvoltarea lagunelor este aici favorizată de amplitudinea mică a
mareelor, de materialul friabil al câmpiilor glaciare şi de acţiunea curenţilor
marini; ţărmul Mării Negre - complexul lacustru Razim, limanele Nistrului şi
Niprului.
Lacurile de baraj natural şi antropic reprezintă o categorie de lacuri
destul de bine reprezentate în Europa. Lacuri de baraj natural se întâlnesc în
Munţii Carpaţi (Lacul Roşu), Munţii Apenini, Munţii Alpi. Lacurile de baraj
artificial se întâlnesc pe fluviile mari ale Europei (Volga, Dunăre, Nipru) precum
şi în arealele montane unde potenţialul hidroenergetic al râurilor este mare
(Alpii Scandinaviei, Munţii Alpi, Munţii Carpaţi, Pirinei etc). De foarte mari
dimensiuni sunt lacurile din Europa Estică amenajate pe: Volga (Samara –
6.459 km2, Volgograd – 3.117 km2, Râbinsk – 4.400 km2), Nipru (Kahovsk –
2.155 km2), Don (Tsimleansk – 2.700 km2).

64
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Pe scurt....
☻ Principalele râuri europene:

► Oceanul Arctic: Peciora, Mezen, Dvina de Nord, Onega

► Marea Baltică: Neva, Dvina de Vest,Torne, Neman, Vistula, Oder

► Marea Nordului: Elba, Weser, Ems, Rhin, Tamisa, Trent, Ouse

► Marea Mânecii: Sena

► Oceanul Atlantic: Loire, Garonne, Duero, Tajo, Guadiana,


Guadalquivir

► Marea Mediterană: Ebro, Rhon, Pad, Tibru, Struma, Vardar, Mariţa.

► Marea Neagră: Dunăre, Nistru, Nipru, Bug, Don

► Marea Caspică: Volga, Ural, Emba, Kuma

☻Principalele lacuri europene:

► Tectonice: Ladoga, Onega, Balaton, Ohrid, Prespa, Neusiedler, Logh Neagh

► Glaciare şi tectono-glaciare: Geneva, Boden, Maggiore, Lugano,


Como, Garda, Zurich, Lacul celor patru cantoane, Zona Lake District, Lomond,
Paijanne, Saimaa, Inari, Vanern, Vattern, Malaren, Neuchatel, Loch Ness, Lacurile
Mazuriene.

► Vulcanice: Albano, Nemi, Bolsena, Bracciano

► Carstice şi tectono carstice: Shkroder, Trasimeno, Vrana, Plitvic,


Mutten
► Limane şi lagune: Tărmurile Gf.Biskaya, M.Mordului, M.Neagră
► Lacuri de baraj natural: L.Roşu
► Lacuri antropice: pe Volga, Nipru, Don, Dunăre, în Alpi, Carpaţi

65
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

I.6. VEGETAŢIA, FAUNA ŞI SOLURILE EUROPEI

Vegetaţia spontană a Europei, dezvoltată în strânsă corelaţie cu


particularităţile climatice şi de relief, se păstrează în foarte mică măsură
nederanjată de om. Cel mai mult au fost afectate zonele de stepă şi silvostepă,
pădurile de foioase şi de amestec, precum şi vegetaţia mediteraneană, fiind
transformate în mare măsură în areale agricole. Aceste schimbări au
determinat modificări semnificative în fauna şi solurile continentului.
Cele mai nordice regiuni ale Europei (Novaia Zemlea, Franz Josef,
Spitzbergen, Islanda şi alte insule nordice) sunt încadrate în domeniul glaciar
şi periglaciar.
Domeniul glaciar se caracterizează printr-o floră foarte săracă, adesea
vorbindu-se de un crioplancton (plancton al gheţurilor şi zăpezilor) format din
diatomee, alge verzi, alge albastre.
Domeniul periglaciar cuprinde suprafeţele neacoperite de gheaţă,
situate la periferia inlandsis-urilor, unde predomină procesele de îngheţ-
dezgheţ. Aici vegetaţia se prezintă sub forma unor petece sau fâşii înguste,
fiind destul de rară (vegetaţie de tundră, de mlaştini ierboase etc).
Fauna zonelor cu zăpezi veşnice este destul de săracă, ursul polar
(Ursus maritimus) fiind cel mai important reprezentant, întâlnit în Spitzbergen şi
Franz Josef, precum şi în Novaia Zemlea. Pentru apele îngheţate ale nordului
european, reprezentativă este foca (Phoca vitulina).
I.6.1. Domeniul tundrei se suprapune bordurii nordice a Peninsulei
Scandinavia, Kola, Islanda.
Vegetaţia tundrei include un mozaic de plante cu înălţimi reduse (în
general 15-50 cm), cuprinzând de la formaţiuni arbustive (în care predomină
tufişurile de sălcii şi mesteceni) până la landele cu ericacee sau la pajiştile
propriu-zise de tundră (formate mai ales din graminee şi ciperacee).
În funcţie de gradul de umiditate a solului şi poziţia latitudinală, se
diferenţiază:
Tundra cu arbuşti şi subarbuşti (silvotundră) preferă solurile umede şi
impermeabile din apropierea râurilor şi lacurilor, la nord de pădurea de
conifere. Dintre arbuşti: mesteceni pitici (Betula nana, B.tortuosa, B.exilis),
sălcii pitice (Salix arctica, S.glauca, S.lapponum), arini pitici (Alnus crispa,
A.fruticosa); subarbuşti: afinul (Vaccinium uliginosum), merişorul (Vaccinium
vitis idea).
Tundra higrofilă ocupă denivelările de relief unde se adună mai multă
apă, unde se formează suprafeţe mlăştinoase, turba de sphagnum, şi creşte
salcia şi mesteacănul pitic.
Tundra mezofilă se dezvoltă pe soluri permeabile şi mai bine drenate,
fiind dominată de formaţiuni ierboase: graminee (Deschampsia arctica, Poa
abreviata, Trisetum spicatum), ciperacee (Carex rigida, C.pedata, C.nardina).
Unde există mai multă umiditate se dezvoltă o pătură deasă de muşchi

66
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

verzi (Aulacomnium turgidum, Dioranum elongatum, Polytrichum strictum)


alcătuind aşa-numita tundră de eubriosa.
Tundrele secetoase sau tundrele alcătuite din licheni (Lichenosa) se
dezvoltă pe solurile cu umiditate foarte redusă, preferând relieful calcaros şi
nisipos. Cuprind lichenul renului (Cladonia rangiferina, C.gracilis, C.alpestris) şi
lichenul islandez (Cetraria islandica, C.cucullata, C.nivalis). Din punct de vedere
economic, o importanţă deosebită o are tundra cu cladonia, deoarece este
preferată de turmele de reni. Deasupra covorului de licheni apare un strat de
ierburi (graminee, ciperacee, juncacee) şi tufişuri (arginţica - Dryas octopetala ,
mesteacănul pitic - Betula nana).
Fauna tundrei cuprinde un număr important de specii de mamifere şi
păsări: renul european (Rangifer tarandus), ursul alb (Thalassarctos maritimus),
vulpea polară (Alopex lagopus), lupul de tundră (Canix lupus laniger), iepurele
polar (Lepus timidus), popândăul de tundră (Citellus undulatus), dihorul polar
(Putorius nivalis), lemingul (Lemmus lemmus); majoritatea păsărilor migrează
către regiunile meridionale în sezonul rece: gâsca cu obraz alb, gâsca gulerată,
gârliţa (mare şi mică), raţa de gheţuri, raţa neagră; păsări răpitoare: şoimul
călător, şorecarul încălţat, ciuful zăpezilor; pescăruşul de mare, rândunica de
mare, presura de iarnă, ciocârlia laponică, potârnichea albă, potârnichea de
tundră. Reptilele aproape lipsesc, în schimb insectele au o răspândire mai
mare (în special ţânţarii şi muştele, în timpul verii).
Solurile tundrei sunt caracterizate printr-o gleizare puternică şi
supraumezire. Ele au profil subţire, cu orizonturi nediferenţiate, puternic acide.
Sunt caracteristice solurile turbo-gleice de tundră, solurile scheleto-turboase şi
solurile poligonale.
Specific Arhipelagurilor nordice (Spitzebergen, Franz Josef), dar şi
Scandinaviei de nord şi nordului Câmpiei Ruse este permafrostul.
I.6. 2. Pădurea de conifere (taigaua) se desfăşoară pe suprafeţe foarte
mari, începând de la poalele Munţilor Scandinaviei şi până la Munţii Ural
(continuând şi în Asia); spre sud ajunge mai la sud de latitudinea oraşului
Stockholm, Sankt Petersburg, până în bazinul Kamei.
În aceste păduri se întâlnesc frecvent: molidul european sau molidul
roşu (Picea abies sau Picea excelsa), molidul siberian (Picea obovata), molidul
finlandez (Picea fennica), pinul de pădure (Pinus silvestris), la care se adaugă:
mesteacănul (Betula verucosa) plopul tremurător (Populus tremula).
Fauna din taiga prezintă o anumită omogenitate, fiind săracă în ceea ce
priveşte numărul de specii: elanul (Alces alces), moscul (Moscus sibiricus), renii
de pădure (Rangifer sibiricus), ursul brun (Ursus arctos), zibelina, hermelina,
nevăstuica, iepurele, lupul, vulpea, râsul. Dintre păsări: ciocănitoarea cu trei
degete (Picoides trydactilos), cocoşul de munte, ierunca, ciocănitoarea neagră,
mugurarul, mătăsarul (Bombycilla garrulus), ciuful bărbos. Reptile: foarte
puţine: vipera comună (Vipera berus), şopârla vivipară (Lacerta vivipara).

67
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Figura 12. Zonele de vegetaţie din Europa (după I.Hârjoabă şi colab, 1982)
(1.tundră; 2.silvotundră; 3.taiga; 4.păduri de amestec; 5.păduri de foioase; 6.silvostepă; 7.stepă;
8.semipustiu; 9.vegetaţie mediteraneană).

Solul caracteristic pentru taiga este podzolul, ale cărui trăsături generale
sunt date de natura humusului, derivat din transformările suferite de litieră.
Pădurea mixtă europeană este o fâşie de tranziţie între taiga şi pădurea
de foioase, având caracteristice podzo-luvisolurile. Acestea se întâlnesc sub
forma unei benzi continui din partea nord-estică a Poloniei, prin partea central-
nordică a Câmpiei Ruse, până la Ural.
I.6.3. Pădurea de foioase ocupă o bună parte din suprafaţa Europei
Occidentale şi Centrale, inclusiv nordul Peninsulei Iberice, iar la răsărit de Nipru
pădurile se întind sub forma unei benzi subţiri până în apropierea Munţilor Ural.
Pădurea se prezintă de regulă sub formă stratificată:
Stratul arboricol este dominat de fag (Fagus silvatica), stejar (Quercus
robur), gorun (Q.Petraea), cer (Q.cerris), gârniţă (Q.frainetto). În asociaţie cu
stejărişurile mai creşte frasinul (Fraxinus excelsior), plopul tremurător (Populus
tremula), ulmul (Ulmus foliacaea), paltinul de câmp (Acer platanoides),
mesteacănul, mărul pădureţ, teiul pucios, teiul argintiu. Spre estul Europei,
pădurile sunt dominate de carpen.
Stratul arbustiv este alcătuit din arbuşti şi subarbuşti de câţiva metri

68
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

înălţime: păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus spinosa),


cătina albă, cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sanguinea), alunul (Coryllus
avellana), socul, voniceriul, murul etc.
Stratul ierbos se dezvoltă în raport de gradul de lumină, condiţiile edafice
şi termice. Primăvara, când arborii sunt desfrunziţi, apar: ghiocei, brebenei,
toporaşi. Vara, sub influenţa căldurii şi umidităţii moderate apar: iarba moale,
păiuşul de pădure, firuţa de pădure, vinariţa.
Fauna pădurilor de foioase cuprinde: mamifere: cerbul (Cervus elephus),
căprioara (Capreolus capreolus), lupul, vulpea, ursul brun, mistreţul (Sus
scrofa), jderul (Martes martes), pisica sălbatică (Felis silvestris), veveriţa
(Sciurus vulgaris); păsări: mierla, privighetoarea, sturzul mare, grangurul,
ciocănitoarea verde, pupăza, ciuhurezul de pădure etc.
Solurile caracteristice pădurilor cu frunze căzătoare sunt cele din clasa
cambisolurilor (soluri cenuşii, brune sau negre acide), a căror culoare este dată
de hidroxidul de fier. Acestea au orizontul B îmbogăţit în argilă, au pH de 5,5. Şi
luvisolurile (brun roşcate, brun roşcate luvice, brune luvice, albice) sunt bine
reprezentate.
I.6.4. Stepa se întinde sub forma unei benzi continui din Bazinul Dunării
până la Munţii Ural. Legătura între zona pădurilor de foioase şi stepă se face
prin intermediul silvostepei (formată din pâlcuri de pădure şi ochiuri de stepă,
mai mari sau mai mici). Aceasta lipseşte în vestul Europei unde pădurea de
foioase contactează direct cu vegetaţia mediteraneană.
Formaţiunile ierboase care domină stepele sunt alcătuite în cea mai
mare parte din graminee ca: păiuşca (Festuca sulcata), negara sau colilia
(Stipa capillata), obsiga sau iarba ovăzului (Bromus secalinus), bărboasa sau
păiuşul dulce (Andropogon ischemum), ovăsciorul (Avenastrum pubescens).
Apar numeroase plante cu flori viu şi variat colorate: părăsita găinilor
(Taraxacum scrotinum), păpădia (Taraxatum officinale), aglica (Filipendula
hexapeta), capul şarpelui (Echium rubrum), nu-mă-uita (Miosotis silvatica),
jaleşul (Salvia pratensis, S. nutans). Alături de acestea cresc şi unele plante cu
bulb (scânteioara, brânduşa de toamnă, laleaua pestriţă etc). Tot în formaţiunile
de stepă cresc: pelinul (Artemisia pontica), unele specii de plante cu ţepi:
scaieţii (Cirisium lanceolatum) şi ciulinii (Cardus nutans).
Fauna stepelor este bogată şi foarte variată datorită abundenţei de
hrană. Insectele sunt foarte numeroase datorită posibilităţilor de hrană şi de
mişcare. Dintre acestea se pot aminti câteva specii de gândaci din care cei mai
mulţi sunt dăunători: gândacul ghebos, cărăbuşul de stepă, gândacul de
Colorado. Reptilele sunt reprezentate de câteva specii de şopârle şi şerpi
(guşterul, şarpele lui Esculap, vipera comună). Păsările au o largă răspândire
atât ca număr de specii cât şi ca număr de indivizi: vulturul de stepă, uliul
păsărilor, uliul găinilor, uliul de stepă, potârnichea, dropia mare, găinuşa de
stepă, ciocârlia de câmp. Dintre mamifere, cele mai răspândite sunt
rozătoarele: cârtiţa europeană, iepurele comun, orbetele, şoarecele de stepă,
hârciogul, popândăul comun; carnivorele: lupul, vulpea comună, dihorul de
stepă, viezurele, nevăstuica.
Solurile caracteristice stepelor europene fac parte din categoria

69
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

molisolurilor, între care, bine reprezentate sunt cernoziomurile, soluri cu o


fertilitate naturală ridicată ca urmare a conţinutului bogat în humus. Alături de
cernoziomul propriu zis se întâlneşte şi cernoziomul levigat precum şi solurile
bălane. În condiţiile unui climat continental excesiv din Câmpia Pericaspică,
solurile dezvoltate sunt sarace în humus, cu o fertilitate naturală scăzută:
kastanoziomurile.
I.6.5. Vegetaţia mediteraneană. Se suprapune în mare măsură zonei
climatice subtropicale.
Păduri semixerofile, sempervirescente, cresc până la înălţimea de
1400m, fiind în special alcătuite din quercinee: stejarul veşnic verde sau stejarul
de stâncă (Quercus ilex), stejarul de plută (Q.suber) şi micul stejar de Kermes
(Q.coccifera). Tot aici, mai ales în partea occidentală a Mării Mediterane, cresc
câteva specii de pin: pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus
halpensis), iar pe coastele mai însorite şi pe câmpii cresc: Pinus pinea şi Pinus
pineaster.
Formaţiunile arbustive care de regulă însoţesc pădurile de stejar sunt
alcătuite din specii veşnic verzi ca mirtul (Myrtus communis), leandrul (Nerium
oleander), arbusierul (Arbutus unedo), palmierul pitic (Chamerops humilis),
fisticul (Pistacea lentiscus). De asemenea sunt prezente tufe de ericacee, iarba
osului, levănţica (Lavandula stoechas). Alături de aceste formaţiuni cu caracter
xerofil cresc şi specii de arbori cu frunze căzătoare (castanul dulce, platanul,
stejarul macedonean).
Formaţiunile de tufişuri xerofile mediteraneene care au o răspândire
destul de largă, au un caracter sempervirescent şi poartă diferite denumiri după
aşezarea lor geografică.
Maquis-ul este o formaţiune de arbuşti şi hăţişuri de înălţime joasă şi cu
arbori ce ajung până la câţiva metri (3-8 m). Este răspândit în Corsica şi în
Nordul Mării Mediterane. În componenţa lui intră mielăreaua, palmierul pitic etc.
Garriga este formată din desişuri de arbuşti şi de arbori nu prea înalţi,
alcătuiţi de regulă din stejarul de Kermes. Se mai întâlnesc specii de erica
(Erica arborea), rosmarin (Rosmarinus officinalis), cimbru etc.
Frigana este o altă formaţiune de arbuşti cu ghimpi şi ţepi (Genista
acanthoclada, Poterium spinosum, Cistus), răspândit în Grecia (de unde îi vine
şi numele).
Tomilarele (denumire spaniolă pentru desişuri şi arbuşti de mică înălţime
în care predomină plantele aromate). În unele tomilare predomină cimbrul
(Thymus vulgaris), în altele rosmarinul şi levănţica.
În regiunea mediteraneană o importantă suprafaţă de teren a fost
destinată plantelor de cultură (grâul tare, tutunul, ovăzul bizantin, orezul,
bumbacul), iar dintre arborii fructiferi: lămâiul, mandarinul, portocalul, măslinul,
smochinul, rodiul, arboraşul de ceai etc.
Fauna mediteraneană este reprezentată prin câteva specii endemice
cum sunt: hârciogul mic, porcul spinos (Hystrix cristata), muflonul (Ovis
musimon), şacalul auriu (Canis aureus), inariţa verde (Serinus serinus),
cormoranul pitic (Phalacrocorax pygmaeus), vulturul pleşuv negru (Aegypius
monachus), vipera cu corn (Vipera ammodytes), broasca ţestoasă (Testudo

70
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

graeca), scorpionul (Euscorpius europaeus).


În pădurile mediteraneene solurile sunt subţiri, adesea discontinui,
dezvoltate pe roci bogate în carbonaţi. Solul dominant este rendzina, iar când
vegetaţia este normal dezvoltată, terra rossa este acoperită cu un orizont humifer
negru.
Zonele montane ale Europei se caracterizează printr-o etajare altitudinală
a asociaţiilor vegetale ca urmare a etajării climatice. Etajul inferior este ocupat de
gorun, după care urmează fagul şi apoi coniferele. Etajul superior este domeniul
pajiştilor alpine. Ca urmare a poziţionării geografice a diferitelor masive muntoase
din Europa, există diferenţieri regionale în ce priveşte învelişul vegetal, faunistic şi
de soluri.
Zonele montane reprezintă habitatul pentru numeroase endemisme
faunistice: Rupicapra rupicapra în Carpaţi, Capra ibex în Alpi, Capra pyrenaica,
Gypaetus barbotus, în Pirinei, Marmota alpină., etc.
***
Având în vedere funcţiile multiple pe care pădurea le îndeplineşte,
păstrarea fondului forestier reprezintă şi pentru continental european o
prioritate esenţială.

Tabel 5. Ponderea suprafeţelor forestiere protejate (% din totalul suprafeţei împădurite)


Statul Procentul Statul Procentul
GERMANIA 63.6% POLONIA 18.1%
PORTUGALIA 47.3% GRECIA 18.1%
SLOVACIA 42.7% ALBANIA 15.8%
LUXEMBURG 30.7% LITUANIA 12.5%
BELGIA 29.8% CROATIA 11.5%
LIECHTENSTEIN 29.2% LETONIA 11.3%
MAREA BRITANIE 28.6% RUSIA 11%
AUSTRIA 25.9% SUEDIA 10.9%
REP.CEHA 25.3% ISLANDA 10.9%
DANEMARCA 23.2% FINLANDA 8.8%
OLANDA 23.2% BULGARIA 7.5%
UNGARIA 20.6% UCRAINA 6.9%
FRANTA 18.8% SPANIA 6.2%
ELVETIA 18.6% NORVEGIA 4.2%
Deşi supusă unui îndelungat proces de transformări, generate mai cu
seamă de defrişările impuse de introducerea în circuitul agricol a terenurilor
respective şi, ulterior, valorificarea materialului lemons în cele mai diferite
domenii, pădurea europeană ocupă totuşi astăzi un procent destul de ridicat din
suprafaţa Europei, respectiv 38%. (Europa timpurilor preistorice avea un fond
forestier care acoperea 80% din suprafaţa sa.).
Din totalul pădurilor continentului, cca.47% sunt proprietate privată, iar
pădurile naturale reprezintă doar 2-3% din suprafaţa uscatului european.
Ca urmare a unor serioase planuri de reîmpădurire, suprafeţele forestiere
cresc cu aproximativ 880.000 ha/an. În 1950, de exemplu, suprafaţa acoperită cu
păduri în Europa era de cca. 145 milioane hectare, pentru ca la nivelul anului
1990, fondul forestier să fie deja cu aproximativ 50 milioane hectare mai extins
(195 milioane hectare).

71
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Tabel 6. Fondul forestier al Europei, pe state (2001)


Stat- Suprafaţa Procent ha/loc Schimbări anuale
(mii hectare) (%) ale fondului
forestier
1990-2000
(mii hectare)
Albania 991 36,2 0,3 -8
Austria 3 886 47,0 0,5 8
Belarus 9 402 45,3 0,9 256
Belgia şi Luxemburg 728 22,2 0,1 -1
Bosnia Herţegovina 2 273 44,6 0,6
Bulgaria 3 690 33,4 0,4 20
Croaţia 1 783 31,9 0,4 2
Rep.Cehă 2 632 34,1 0,3 1
Danemarca 455 10,7 0,1 1
Estonia 2 060 48,7 1,5 13
Finlanda 21 935 72,0 4,2 8
Franţa 15 341 27,9 0,3 62
Germania 10 740 30,7 0,1
Grecia 3 599 27,9 0,3 30
Ungaria 1 840 19,9 0,2 7
Islanda 31 0,3 0,1 1
Irlanda 659 9,6 0,2 17
Italia 10 003 34,0 0,2 30
Letonia 2923 47,1 1,2 13
Liechtenstein 7 46,7 0,2
Lituania 1 994 31,9 0,5 5
Olanda 375 11,1 1
Norvegia 8 868 28,9 2,0 31
Polonia 9 047 29,7 0,2 18
Portugalia 3 666 40,1 0,4 57
Rep.Moldova 325 9,9 0,1 1
România 6 448 28,0 0,3 15
Federaţia Rusă 851 392 50,4 5,8 135
Slovacia 2 177 45,3 0,4 18
Slovenia 1 107 55,0 0,6 2
Spania 14 370 28,8 0,4 86
Suedia 27 134 65,9 3,1 1
Elveţia 1 199 30,3 0,2 4
Macedonia 906 35,6 0,5
Ucraina 9584 16,5 0,2 31
Marea Britanie 2 794 11,6 0,2 17
7
Serbia Muntenegru 2 887 28,3 0,3 -1

Din masa lemnoasă câştigată anual prin reîmpăduriri, doar o treime este
exploatată în Europa (în Rusia chiar mai puţin , respectiv 25%).
În afara intervenţiei umane directe, pădurea europeană mai este afectată
de poluare, incendii (200.000 ha distruse anual în Europa Meridională),
evenimente climatice extreme (1990 – 100 mil m3 material lemnos pierdut în
urma furtunilor violente).

7
Datele sunt din anul 2001, când Serbia şi Muntenegru nu erau entităţi statale separate

72
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Interesul statelor europene pentru protecţia şi conservarea fondului


forestier este din ce în ce mai mare. Din totalul suprafeţelor forestiere europene,
12% sunt areale protejate. Din arealele protejate, 85% sunt organizate în scopul
protejării biodiversităţii, iar 15% au ca scop protejarea peisajelor. Dintre statele
europene în care peste 20% din suprafaţa forestieră este conservată în vederea
protejării peisajelor amintim: Cehia, Slovacia, Austria, Marea Britanie, Belgia,
Portugalia, Cipru, Germania.

Tabel 7. Producţia de material lemnos în Europa (exclusiv statele Baltice)(mil.m3)


1913 1938 1950 1970 1990
Lemn „energetic” 139 127 126 69 58
Lemn industrial 119 170 161 268 310
Total 258 297 287 337 368
Statele europene în care ritmul împăduririlor este mai mic decât volumul
exploatărilor sunt: Albania, Cipru, Grecia.
Interesul pentru ocrotirea naturii, în ansamblu, s-a manifestat în Europa
încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-a înfiinţat prima rezervaţie naturală
în Ucraina (1874). Primele parcuri naţionale au fost înfiinţate în secolul XX:
Suedia (1909), Germania (1910), Austria (1912), Elveţia (1914). Treptat, toate
statele au amenajat astfel de parcuri naţionale: Italia (1922), Spania (1918),
Islanda (1928), Danemarca (1930), Bulgaria (1934), România (1935), Grecia
(1937), Finlanda (1938). Unele din aceste rezervatii naturale sunt incluse si in
patrimoniul UNESCO (vezi anexa 3).
Cele mai mari suprafeţe ale zonelor protejate se întâlnesc în Suedia şi
Germania (peste 50.000 km2 fiecare), urmate de Italia (cu peste 30.000 km2).
Ca procent al suprafeţelor ocrotite, se remarcă: Danemarca (cca.24% din
suprafaţa ţării), Grecia (cca.20%), Spania şi Olanda (cu câte 17%).

Pe scurt ....
☻Biomurile specifice Europei:

1. Tundra
Tundra cu arbuşti şi subarbuşti
Tundra higrofilă
Tundra mezofilă
2. Pădurea de conifere (Taigaua)
3. Pădurea de foioase
4. Stepa
5. Vegetaţia mediteraneana
Formaţiuni specifice: Maquis, Garriga, Frigana, Tomilare

☻Pădurea ocupă cca.38% din suprafaţa Europei.

73
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

II. EUROPA – PARTICULARITĂŢI GEOGRAFICE


UMANE

II.1. Europa. Diviziuni politico-economice

Contribuţia Europei la conturarea actualei hărţi politice a lumii, a


actualeleor sisteme economice s-a făcut simţită încă din secolul al XV-lea,
odată cu perioada marilor explorări geografice. Aceste “descoperiri geografice“
au fost în mare parte un răspuns la situaţia de izolare comercială în care se
găsea Europa până atunci.
La sfârşitul secolului al XV-lea Europa cuprindea trei mari regiuni:
Partea vestică, cea cu acces la Atlantic, includea Spania, Portugalia,
Franţa, Anglia, Olanda, state care au beneficiat de o poziţie care a impulsionat
tendinţa de expansiune, de cucerire de noi teritorii.
Partea estică, cea controlată de Rusia, care şi-a început procesul de
expansiune teritorială spre nord, apoi spre est (pe uscat). Cucerirea Siberiei a
fost facilitată de prezenţa arterelor hidrografice dense de aici. La mijlocul
secolului al XVII-lea Rusia ajunsese la Pacific, iar în secolul al XVIII-lea în
Alaska.
Partea centrală, limitată de Franţa la vest, de Rusia la est, de Imperiul
Otoman la sud-est, includea state cu o poziţie geografică mai puţin
avantajoasă, deşi multe state de aici aveau ieşire la Marea Baltică, la Marea
Nordului şi Mediterana, dar nu direct la Oceanul Atlantic. Aceste state nu au
participat la procesul expansiunii europene declanşate în jurul anului 1500, pe
de o parte fiindcă nu aveau deschidere la ocean, iar pe de altă parte deoarece
unele dintre ele erau prea puţin populate sau fragmentate politic.
Aceste puteri europene au cucerit şi colonizat teritorii pe tot globul, mai
ales în perioada secolelor XVI-XIX, astfel încât cultura europeană (limba,
creştinismul) s-au extins mult pe tot globul; avansul economic, tehnologic al
Europei i-a asigurat de regulă o influenţă şi un control atât militar cât şi
economic asupra altor ţări. Obţinerea Independenţei S.U.A. a marcat începutul
unei perioade în care practic toate coloniile puterilor europene şi-au obţinut
independenţa. Influenţa culturală şi economică rămâne (cu diferite grade de
intensitate) în multe foste colonii.
După ce, în secolele XVI-XVII, statele europene şi-au întărit poziţia de
puteri coloniale, începând din secolul al XVIII-lea, influenţa colonială europeană a
scăzut vizibil (mai ales în America), acest proces continuând în secolul al XIX-lea
şi chiar în secolul al XX-lea (Malta, fostă colonie engleză, obţine independenţa în
1964, în timp ce Hong Kong este cedat Chinei în 1997).
După 1945 s-a făcut o polarizare a naţiunilor Europei în două blocuri (cu
legături foarte limitate între ele): blocul vestic (ce a evoluat gradat spre Uniunea
Europeană de azi) şi blocul estic (care, începând din 1989 s-a fragmentat, cu
implicaţii profunde în viaţa politico-economică a fostelor state comuniste). Între

74
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

modificările care s-au produs pe harta politică a Europei după 1989-1990 se


numără: unificarea Germaniei Occidentale cu Germania Orientală la 3
octombrie 1990; destrămarea blocul sovietic, prin desprinderea iniţială a celor
trei republici baltice (Estonia, Letonia, Lituania) şi crearea, în final, a 15 state
naţionale. În 1992, Republica Federativă a Iugoslaviei a explodat în 5 formaţiuni
statale, pe teritoriul balcanic izbucnind un sângeros război civil. Ulterior, prin
separarea Serbiei de Muntenegru şi autoproclamarea independenţei Kosovo,
se măreşte numărul statelor din Peninsula Balcanică. Cehoslovacia s-a separat
paşnic în două state suverane, în 1993.
Aşasar, comunismul a dispărut într-un timp record din Europa, însă
unele sechele mai sunt încă simţite şi astăzi
Acoperind o suprafaţă de peste 4,4 milioane km2 şi cu o populaţie de
peste 500 milioane locuitori, Uniunea Europeană8 este un ansamblu politic şi
economic ce include astăzi 27 de state membre. Membrii fondatori ai uniunii au
fost: Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi Germania (de vest). În 1973,
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat, a urmat Grecia (1981), Spania
şi Portugalia (1986), Germania de est (dupa unificarea cu Germania de vest, în
1990), Austria, Suedia şi Finlanda (1995), iar valul cel mai mare de aderări a
fost în 2004, când 10 state s-au alăturat Uniunii Europene (Malta, Cipru,
Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria). Cele
mai tinere state membre UE sunt România şi Bulgaria, care au aderat la uniune
în anul 2007.
Trei state sunt actualmente
recunoscute drept candidaţi oficiali pentru
aderarea la UE (Croaţia, Macedonia,
Turcia), în timp ce alte cinci state
sunt pe lista cadidaţilor potenţiali
(Albania, Bosnia-Hertegovina,
Muntenegru, Serbia şi Islanda).
Kosovo nu intră
deocamdată în discuţie deoarece
independenţa acestui stat nu a
fost recunoscută încă de toate
statele Uniunii Europene.

◄ Localizarea Uniunii Europene pe


Glob

După întinderea teritoriului, statele europene se pot clasifica în:


- state mari (Rusia cu peste 4,2 mil.km2, Ucraina – peste 600.000 km2,
8
Sunt anumite situatii cand teritorii din cadrul statelor UE nu fac parte din uniune: Insula Man, Insulele
Channel, Insulele Feroe, Insula Groenlanda (care a decis să se retragă din UE în anul 1985). De asemenea,
anumite spaţii din afara limitelor teritoriale ale continentului European sunt parte integrantă a Uniunii
Europene: Insulele Azore, Canare, Madeira, Guyana Franceză, Guadelupa, Martinica, Reunion, Ceuta,
Melilla.

75
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Franţa, Spania , Suedia, Germania, Polonia)


- state mijlocii (Austria, Elveţia, Portugalia, Ungaria etc)
- state mici (Andorra, San Marino, Liechtenstein, Monaco, Malta, Vatican).
După numărul de locuitori, cele mai populate state europene sunt Rusia,
cu o populaţie de peste 114 milioane locuitori, Germania, cu peste 82 milioane
locuitori, Franţa şi Maresa Britanie, cu peste 60 milioane locuitori fiecare, Italia,
cu peste 58 milioane locuitori. Statul cu cel mai mic număr de locuitori din Europa
este Vatican, unde trăiesc doar 921 oameni.

II.2. POPULAŢIA9

Europa este un continent bine populat, fiind locuit încă din paleolitic, după
cum atestă numeroasele vestigii preistorice descoperite în spaţiul european.
Cadrul natural de ansamblu al continentului (relief cu altitudine şi
fragmentare redusă, lipsa unor bariere montane semnificative orientate nord-sud
şi orientarea generală pe direcţia vest-est a catenelor muntoase, climat în
ansamblu moderat, resurse naturale variate etc)a permis crearea de condiţii
extrem de favorabile populării şi continuităţii populaţiei pe teritoriul continentului.

***
Omul a pătruns în Europa sub forma unor valuri migratorii succesive, venite, probabil,
dinspre sud şi est, ocupând iniţial spaţii din Europa Sudică: localitatea Isernia din Italia centrală
este considerat unul din locurile cu cele mai vechi urme de populare din Europa – cca.750.000
î.Hr. Odată cu retragerea glaciaţiei, are loc o deplasare a omului spre nordul continentului.
În ultimele 3 milenii î.Hr. continentul european a fost supus unor repetate invazii de
populaţii indo-europene, care au contribuit la naşterea primelor civilizaţii ale antichităţii,
dezvoltate în bazinul mediteranean sau în proximitatea bordurii atlantice.
Secolele V-VI A.D. s-au caracterizat prin invazii ale popoarelor germanice (franci,
lombarzi, saxoni), care s-au impus în formarea fondului populaţiei multor state occidentale.
Mozaicul populaţiei europene a fost completat ulterior prin pătrunderea slavilor (în
Balcani) şi apoi, în secolele IX-X, vichingii şi ungurii pătrund în Europa.
Prezenţa unor populaţii neeuropene în Europa, cum ar fi cea a arabilor (care au stat
cca.800 ani în Spania) şi a turcilor (care au fost prezenţi cca.500 ani în Balcani) nu a modificat
fundamental fondul populaţiei europene.

Aceasta foarte succintă trecere în revistă a istoriei populării continentului


explică diversitatea popoarelor componente ale Europei, varietatea tipurilor
umane, a limbilor vorbite, a religiilor practicate. În linii mari, putem vorbi de o
civilizaţie mediteraneană (catolică, latină), de o civilizaţie germanică
(protestantă) şi de una slavă (ortodoxă).

Evoluţia numerică a populaţiei Europei reflectă foarte bine


istoria politică şi economică a continentului, modificările climatice, războaiele,
invaziile, epidemiile etc, care au determinat o anumită evoluţie a indicatorilor

9
Datele privind aspectele demografice şi economice sunt în general de la nivelul anului 2003,
de aceea Serbia şi Muntenegru nu apar ca două unităţi statale distincte.

76
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

demografici principali.
Dezvoltarea vestitelor civilizaţii ale antichităţii a determinat o creştere
importantă a populaţiei continentului (19 mil.locuitori în 400 î.Hr., 25 mil. în 200
î.Hr., 31mil. la începutul erei noastre, 44mil. în 200 d.Hr.). Descreşterea
populaţiei în antichitate a început în secolul II d.Hr. ca o consecinţă a epidemiei
de ciumă din timpul împăratului roman Antonius. Această scădere s-a
accentuat după 251 (când încep primele invazii) care continuă pe parcursul
secolelor III, IV şi V. Ulterior, în secolul al VI-lea, ciuma din timpul lui Iustinian
(542-543) şi apariţia variolei (562) contribuie decisiv la scăderea numărului
populaţiei care ajunge la 22 mil. în anul 700. Redresarea numerică a populaţiei
se produce după anul 800, populaţia crescând gradat (25 mil. în anul 800, 28
mil. în anul 900, 30 mil. în anul 100, 35 mil. în 1100, 49 mil. în 1200, 57 mil. în
1250, 70 mil. în 1300, 74 mil. în 1340). Impresionantă este apoi scăderea
brutală a populaţiei continentului ca urmare a teribilului flagel Ciuma neagră din
perioada 1348-1350. În 1340 populaţia Europei număra 74 mil. locuitori, iar în
1400, doar 52 mil. locuitori mai populau continentul.
Ulterior, creşterea populaţiei se reinstalează într-o formă relativ regulată:
1500 – 67 mil. locuitori, 1700 – 95 mil. locuitori, 1750 – 111 mil. După 1750
creşterea este exponenţială. În perioada 1750-1800 rata de creştere este de
0.55% pe an, numărul locuitorilor Europei ajungând la 194 mil. în 1800; în
perioada1800-1850 rata de creştere este de 0.71%, determinând o creştere cu
cca.50 mil. în acest interval (245mil. în 1850); în 1850-1900 creşterea este de
0.69%, populaţia ajungând la 383 mil. în 1900 (Această creştere a populaţiei
Europei, din secolele XVII-XIX s-a produs în condiţiile în care multe state
europene s-au aflat într-o perioadă de expansiune teritorială, Europa
funcţionând ca un adevărat rezervor uman pentru aceste noi teritorii)
În perioada 1900-1950, creşterea demografică a fost de 0.58%, iar
populaţia Europei atins 594 mil. în 1950. După o creştere maximă de 0.91%
din perioada 1960-1965, aceasta se diminuează, fiind de doar 0,3% în
perioada 1980-1987 (comparativ cu 1,8% în Asia, 0,9% în America de Nord),
cu prefigurarea ratei de creştere 0 pentru următorii ani.
La nivelul anului 2004, faţă de o medie de 0,2% pentru întreg
continentul, această rată de creştere a populaţiei avea valori mult diferenţiate
pe ţări, depăşind 1% doar în San Marino, Luxemburg şi Irlanda. Cu valori
negative se înscriu state precum Bulgaria (- 0,9%), Letonia şi Estonia (- 0,7%),
Ucraina (- 0,6%), în timp ce în majoritatea celorlalte state se înregistrează o
rată de creştere a populaţiei cu valori între 0-1%.
Populaţia Europei numără azi (2004) cca. 700 milioane locuitori (acestă
cifră incluzând şi populaţia Rusiei europene precum şi a Kazahstanului
european). În condiţiile creşterii populaţiei Europei într-un ritm mai mic decât în
celelalte continente, ponderea ei în totalul populaţiei globului a scăzut, de la
cca 25% în 1950, la 13,2% în 1987, ajungând la cca. 11% astăzi.

Evoluţia numerică a populaţiei Europei depinde de evoluţia


indicatorilor demografici. În ansamblu, Europa este continentul în care fazele
tranziţiei demografice au fost parcurse, acest proces declanşându-se mai
devreme în statele din vestul, nordul şi centrul Europei, şi anume aproximativ în

77
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

a doua jumătate a secolului al XIX lea. În statele din sudul şi estul Europei
această tranziţie demografică a început să se desfăşoare mai târziu, în primele
decenii ale secolului al XX lea.
Faţă de o valoare medie pe glob a natalităţii de 25‰, media acestui
indicator demografic pentru Europa, în ansamblu, este mult mai redusă, de
10,8‰ (2004). În cadrul continentului, cele mai mari valori ale natalităţii
depăşesc 15‰ în Republica Moldova şi Albania – state care au avut multă
vreme o politică natalistă, ca de altfel toate statele europene care au avut
regimuri totalitare. Chiar şi aşa, acest indicator demografic înregistrează o
scădere categorică şi în aceste state. Tot peste media continentului, cu valori
ale natalităţii cuprinse între 12-14‰ se înscriu: Ucraina, Irlanda, Islanda,
Bosnia-Herţegovina, Serbia, Muntenegru sau chiar state occidentale ca Franţa
şi Luxemburg).
Valori ale natalităţii apropiate de 9‰ sau chiar mai mici sunt înregistrate
pe de o parte în state occidentale (Germania – cu cea mai redusă rată a
natalităţii din Europa, 8,3‰, Italia, Austria), la care se adaugă state din fostul
bloc comunist, în care tendinţa generală, după 1990, este aceea de scădere a
natalităţii: Lituania (8,6‰), Slovenia (8,9‰), Cehia (9‰), Letonia (9‰), Croaţia
(9,5‰).
În acelaşi timp, cele mai multe state occcidentale se înscriu cu valori ale
natalităţii apropiate de media continentului (Belgia, Finlanda, Liechtenstein,
Marea Britanie, Suedia, Portugalia etc).
Tendinţa generală de evoluţie a natalităţii pe ansamblul continentului
european este aceea de descreştere, în ritm mai accelerat sau mai lent în
funcţie de realităţile social-politice şi economice din fiecare stat în parte.
Mortalitatea are o valoare medie de 10,1‰ în Europa. Ca şi în cazul
natalităţii, şi mortalitatea cunoaşte aceeaşi tendinţă generală de scădere.
Evoluţia descendentă normală a mortalităţii este caracteristică majorităţii
statelor europene, începând de la mijlocul secolului al XVIII-lea, scădere care
se va face până la atingerea limitei biologice posibile, după care aceasta va
creşte uşor. Sunt însă şi state care au cunoscut o evoluţie în salturi a
mortalităţii, acest indicator demografic menţinându-se ridicat până după al
doilea Război Mondial, după care a cunoscut o scădere rapidă şi bruscă (Rusia
europeană, de exemplu).
Cele mai mici valori ale mortalităţii se înregistrează de regulă în statele
cu un standard de viaţă mai ridicat, cu progrese în domeniul medicinei, cu valori
ridicate ale natalităţii, cu o pondere mare a populaţiei tinere: Islanda (6,7‰),
Irlanda (7,8‰), Elveţia (8,5‰), Olanda (8,7‰). O excepţie interesantă este
Albania, care are cele mai reduse valori ale mortalităţii din Europa, de 5,1‰. În
statele europene dezvoltate afectate de procese de îmbătrânire demografică,
mortalitatea are valori destul de ridicate: 10,4‰ în Danemarca, 10,5‰ în
Germania, 10,4‰ în Suedia. Cele mai ridicate valori (12 - 15‰, sau chiar mai
mult) sunt caracteristice unor state desprinse din fostul bloc comunist: Ucraina
(16,4‰), Bulgaria (14,3‰), Bosnia – Herţegovina (14,2‰), Belarus (14,1‰),
Rusia Europeană (13,8‰), Letonia (13,7‰), Estonia şi Ungaria (13,2‰),
Republica Moldova (12,8‰).
Mortalitatea infantilă, strâns corelată cu nivelul de trai, cu starea de

78
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

sănătate şi nivelul educaţional, are valorile cele mai reduse în Europa nordică,
unde, faţă de o medie de 8,6‰ pentru întreg continentul, cifrele sunt mult mai
mici, menţinându-se sub 5‰ (Suedia – statul cu cea mai redusă valoare a
mortalităţii infantile din Europa – 2,8‰, Finlanda – 3,6‰, Norvegia – 3,7‰,
Islanda – 3,3‰, Danemarca – 4,6‰. Tot cu valori ale mortalităţii infantile sub
5‰ se înscriu o serie de state ale Europei Central-Vestice: Germania – 4,1‰,
Franţa – 4,2‰, Elveţia – 4,4‰, Austria – 4,7‰. Valori mult mai mari ale acestui
indicator demografic se înregistrează în statele din Europa Rasăriteană, cotele
cele mai ridicate fiind atinse în Republica Moldova (40,4‰), România (26‰),
Albania (21,5‰) şi Bosnia – Herţegovina (21‰).
În strânsă corelaţie cu evoluţia celor două componente de bază ale sale,
sporul natural se menţine în Europa la valori mult mai reduse decât în celelalte
regiuni majore ale globului. Media pentru întreg continentul este de 0‰. Se
remarcă valorile foarte scăzute ale sporului natural în fostele state comuniste,
ca o consecinţă a scăderii semnificative a natalităţii: Bulgaria (-4,6‰), Ungaria
(-3,4‰), Letonia (-4,7‰), Belarus (-3,4‰), Estonia (-3,3‰). În condiţiile
menţinerii unor valori mari ale natalităţii, sporul natural se menţine ridicat în
Albania (10‰ – cea mai mare valoare din Europa). Valori sub zero se întâlnesc
şi în statele Europei Occidentale care au parcurs mai timpuriu tranziţia
demografică, sau care au cunoscut scăderi ale valorilor natalităţii (ca urmare a
celor două războaie mondiale, sau din alte cauze): Germania (-2,3‰) – cea mai
scăzută valoare a sporului natural din Europa Occidentalăşi Italia (-1,4,‰). În
condiţiile înregistrării unor valori mari ale natalităţii, pe fondul unor valori reduse
ale mortalităţii, Islanda şi Irlanda sunt ţările cu cele mai ridicate valori ale
sporului natural din Europa Occidentală: Islanda (7‰), Irlanda (6.6‰).
Statele europene sunt încadrate astfel în categoria statelor cu o creştere
lentă sau chiar cu o descreştere a efectivelor populaţiei.
Un indicator demografic de asemenea important, a cărui evoluţie
exprimă tendinţa de evoluţie demografică, este indicele de fertilitate, a cărui
valoare minimă necesară pentru a face posibilă înregistrarea unei creşteri
demografice este de 2,1. Media la acest indicator este redusă pe ansamblul
continentului, fiind de cca.1,5. Cea mai mare valoare a indicelui de fertilitate se
înregistrează în Albania (2). În rest, nici un alt stat din Europa nu mai are valori
ale indicelui de fertilitate egale cu 2, nici măcar state ca Islanda şi Irlanda, care
intrau până nu demult în această categorie, dar care au azi valori de 1,9 ale
acestui indicator demografic. Sub media continentului, cu valori ale indicelui de
fertilitate de 1,2-1,3 se înscriu Slovenia, Cehia, Lituania, Slovacia, Grecia,
Spania, Ungaria, Andorra, San Marino.
În condiţiile menţinerii actualei rate a fertilităţii, Europa va cunoaşte o
creştere extrem de lentă a populaţiei până în jurul anului 2020, după care este
de aşteptat un declin al populaţiei.

Repartiţia geografică a populaţiei

Caracteristicile cadrului natural european, îndeosebi condiţiile climatice

79
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

şi cele ale reliefului, sunt dintre cele mai bune pentru desfăşurarea tuturor
tipurilor de activităţi umane, ele contribuind în mare măsură la facilitarea
răspândirii populaţiei pe teritoriul continentului. În distribuţia actuală a populaţiei
pe teritoriul Europei, un rol important l-au avut şi factorii social-istorici şi
economici. Aşezările umane permanente s-au extins în Europa până la
latitudini mari: 78N în Svalbard şi 72N în nordul Norvegiei (Hammerfest).
În plan altitudinal, aşezările permanente ale Europei urcă până la peste
1500m în regiunile muntoase ale Alpilor, Apeninilor, Pirineilor.

Fig.13. Densitatea medie a populaţiei pe state


Cea mai mare parte a populaţiei continentului european locuieşte în
regiunile cu altitudini sub 200 m (cca 2/3); regiunile cu altitudini cuprinse între
200-500 m concentrează cca. ¼ din populaţie, în timp ce regiunile cu altitudini
mari, de peste 1000m, sunt populate doar de 0,5% din totalul locuitorilor.
În afara Rusiei europene, care numără peste 114 milioane locuitori, cel
mai bine populat stat european este Germania (82 mil. locuitori), urmată de o
serie de state care depăşesc 60 milioane locuitori: Franţa (60,6 milioane
locuitori), Marea Britanie (60,4 milioane locuitori), urmate de Italia (58 milioane
locuitori), Ucraina (47 milioane locuitori). Aceste şase state concentrează
împreună cca. 60% din populaţia Europei.
Valoarea medie a densităţii populaţiei în Europa este de 68 loc./km2,

80
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

ceea ce plasează acest continent pe locul II pe glob între continentele globului.


Diferenţe mari apar între diferitele zone ale Europei. Valori foarte mari ale
densităţii medii se înregistrează în Europa Occidentală, unde sunt concentrate
statele cu cele mai mari densităţi din Europa: Olanda (395 loc./km2), Belgia
(339 loc./km2). Statele cu întinderi foarte mici înregistrează valori foarte mari
ale densităţii populaţiei: Monaco (16.620 loc./km2), Malta (1260 loc./km2).
Islanda este statul cu cea mai redusă valoare a densităţii populaţiei, de doar
3%. Alături de statele scandinave, care au valori reduse ale densităţii populaţiei
ca urmare îndeosebi a condiţiilor naturale restrictive (Norvegia 14 loc./km2,
Finlanda 15 loc./km2 , Suedia 20 loc./km2), statele baltice înregistrează de
asemenea valori mici ale densităţii: Estonia 29 loc./km2, Letonia 35 loc./km2,
Lituania 55 loc./km2).
Ca regiuni, cel mai bine populate sunt zonele marilor aglomeraţii urbane
(Paris, Rhin-Ruhr, Randstad-Holland, Moscova etc) iar cel mai slab populate
sunt teritoriile montane înalte şi Scandinavia (Europa Nordică în general).
Foarte slab populate, cu densităţi ce coboară sub 1 loc./km2, sunt insulele din
arhipelagurile nordice: Spitzbergen, Franz Josef, Novaia Zemlea.
Mobilitatea teritorială a populaţiei este influenţată de un complex de
factori economici, sociali, demografici şi politici.
Migraţiile interne (definitive sau temporare) sunt cele care se desfăşoară
în cadrul aceleeaşi ţări, ariile de atracţie pentru populaţie fiind legate îndeosebi
de posibilitatea practicării unor activităţi economice. La sfârşitul secolului al XX-
lea, predominante erau deplasările din mediul rural în mediul urban. Migraţii de
acest gen sunt, de exemplu, cele dintre Mezzogiorno şi zona nordică a Italiei,
sau dintre zona centrală a Spaniei şi regiunile litorale ale acesteia.
Migraţiile internaţionale sunt în principal cauzate de factori economico-
sociali. Aceste migraţii s-au diminuat mult comparativ cu situaţia de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În ultimii ani au fost foarte
frecvente deplasările muncitorilor italieni, sârbi, greci, spanioli, portughezi spre
Germania, Franţa, Elveţia, Marea Britanie, care au statutul de guest workers în
aceste ţări.
Migraţiile transcontinentale au fost predominante în secolele XVIII-XIX,
când marea migraţie europeană a fost rezultatul exploziei demografice din
Europa de Vest şi Nord-Vest (Anglia, cel mai dezvoltat stat industrial, a
alimentat permanent în secolul al XIX-lea fluxul transatlantic spre America).
Factorul politic a jucat un rol important mai ales în mobilitatea populaţiei
din fosta URSS. În Basarabia, dar nu numai, administraţia sovietică a deplasat
părţi ale populaţiei româneşti spre Siberia, iar în Basarabia au fost aduşi ruşi,
ceea ce a determinat schimbări importante în structura etnică a populaţiei mai
ales în sudul şi estul Basarabiei.

Structurile demografice

 Structura populaţiei pe grupe de vârstă

Structura populaţiei pe grupe de vârstă evidenţiază gradul de

81
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

îmbătrânire a populaţiei. În Europa procentul populaţiei cu vârsta peste 65 ani


este de cca.15% (adică mult peste media globului). La nivelul anului 2040, cca
o pătrime din populaţia continentului va avea vârsta peste 65 ani. Cea mai
evidentă tendinţă de îmbătrânire demografică este sesizată în Italia, unde
procentul populaţiei de peste 65 ani a crescut la 19,4%, după care urmează
Germania, cu 18,9% şi Grecia cu 18,8%. State ca Islanda, Irlanda se
caracterizează prin cele mai tinere populaţii din Europa, cu procente de cca.
11% din populaţie cu vârstă de peste 65 ani, depăşite chiar de Albania, care
are cel mai scăzut procent al populaţiei vârstnice din Europa, respectiv 8,6%.

Fig.14. Ponderea populaţiei urbane pe state

 Structura populaţiei pe domenii de activitate


Sectorul primar (agricultură, exploatarea forestieră, pescuit)
concentrează cel mai mic procent din populaţia activă a Europei. Cele mai
reduse procente ale populaţiei ocupate în agricultură se întâlnesc în state
dezvoltate ale Europei (1% în Marea Britanie, Luxemburg, Liechtenstein; 2% în
Germania, Belgia, Suedia), dar sunt şi unele state din Europa Centrală care au
valori sub 6% ale acestui parametru: Serbia - Muntenegru, Ungaria. Cu valori
foarte mari se ale activilor din agricultură se înscriu state ca: Albania (58%),
România (36%), Bulgaria (27%), Macedonia (24%) etc.
Din totalul populaţiei active a Europei, aproximativ o treime este
concentrată în sectorul secundar, în care descreşterea este mult mai lentă.
Sunt state din Europa Occidentală care păstrează procente ridicate ale

82
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

populaţiei active în acest sector: În afară de statele mici (Liechtenstein şi San


Marino, în care procentul populaţiei active ocupată în sectorul secundar
depăşeşte 40%), procente de peste 30% se întâlnesc în Germania (33%), Italia
(32%), Austria (30%), după care, state ca Spania, Finlanda, Danemarca,
Elveţia, Marea Britanie au cca.un sfert din populaţia activă ocupată în sectorul
secundar. Un procent ridicat al populaţiei în acest sector este înregistrat şi în
state cu industrie masivă, depăşită moral: România, Ucraina, Polonia (aici
procentul populaţiei din sectorul secundar este undeva în jurul valorii de 30%).
Cel mai redus procent din Europa se întâlneşte în Albania (14%) şi Olanda
(20%).
Sectorul terţiar (al serviciilor) concentrează cea mai mare parte a
populaţiei active din Europa, înregistrând o creştere continuă în ultima
perioadă. Statele cu cel mai mare procent al populaţiei active ocupat în sectorul
terţiar (cca. 3/4) sunt: Marea Britanie (75%), Olanda (77%), Norvegia (75%),
Suedia (95%) Franţa (74%). Alături de acestea, statele mici din Europa
Occidentală au categoric un procent foarte ridicat al populaţiei active în servicii
(Monaco – 83%, Andorra – 80%). La polul opus se situează state precum
Albania (29%), România (34%), Macedonia (43%), Bulgaria (46%).

Tabel 8. Procentul populaţiei urbane în statelele Uniunii Europene (%)


(2003)
Statul Procentul Statul Procentul
populaţiei urbane populaţiei urbane
(%) (%)
Austria 66,8 Lituania 66,9
Belgia 97,4 Luxemburg 91,8
Rep.Cehă 74,6 Malta 91,7
Cipru 69,1 Olanda 89,6
Danemarca 85,3 Polonia 61,6
Estonia 69,2 Portugalia 54,6
Finlanda 60,9 Marea Britanie 89,1
Franţa 75,5 Slovacia 57,1
Germania 87,7 Slovenia 50,8
Grecia 60,8 Spania 76,5
Irlanda 59,9 Suedia 83,4
Italia 67,4 Ungaria 65,1
Letonia 59,8

 Structura populaţiei pe medii

Europa a cunoscut în ultimele decenii un ritm ridicat de creştere a


populaţiei urbane, ca urmare a dezvoltării industriei, a reţelei de căi de
comunicaţie şi transporturilor precum şi a altor activităţi umane.
Ponderea populaţiei urbane este în medie de cca. 70 % pentru Europa,
fiind mai ridicată în Europa Vestică (75%), care este una dintre cele mai
urbanizate regiuni de pe glob, şi mai redusă în Europa Răsăriteană.

83
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

După gradul de urbanizare, ţările Europei pot fi grupate în:


●ţări cu indice redus de urbanizare (30-50%): Albania, Bosnia –
Herţegovina, Republica Moldova;
●ţări cu indice mediu de urbanizare (50-70%): majoritatea statelor din
Europa Estică, la care se adaugă: Italia, Grecia, Austria, Finlanda, Elveţia etc;
●ţări cu indice mare de urbanizare (peste 75%): situate în exclusivitate în
Europa Vestică (Belgia, cu cel mai mare indice de urbanizare – 97,4%, în afara
principatului Monaco unde acest procent este de 100%; urmează Islanda, cu
92,8%, apoi Luxemburg (91,8%), Marea Britanie (89,1%), Germania (87,7%),
Danemarca (85,3%), Suedia (83,4%).
Din totalul populaţiei Uniunii Europene, peste 70% locuieşte în cca. 3500
oraşe de peste 10 000 locuitori. În oraşele de peste 200 000 locuitori ale
Uniunii Europene (în număr de 200) locuieşte 40% din populaţie. Numărul
oraşelor milionare din Uniunea Europeană este de 30, din care 15 au peste 2
milioane locuitori (P.Cocean, 2005).

II.3. AŞEZĂRILE OMENEŞTI

II.3.1. Aşezările urbane


Primele oraşe europene au apărut în antichitate, când dezvoltarea unor
civilizaţii precum cea cretană, miceniană, elenă, a determinat apariţia şi
dezvoltarea unor oraşe în spaţiul mediteranean. Extinderea urbanismului
dincolo de limitele Europei sudice s-a făcut odată cu dezvoltarea civilizaţiilor
elenistică şi romană. Astfel, multe oraşe au apărut pe teritoriul actual al Franţei,
Marii Britanii, Ţărilor de Jos, Germaniei de Sud-Vest etc.
După ce la începutul Evului Mediu fenomenul urban a cunoscut o
stagnare îndeosebi în Europa Central-Estică, în secolele XI-XIV, urbanismul a
cunoscut un nou avânt, prin dezvoltarea unor oraşe-state comerciale italiene
(Veneţia, Genova) sau flamande (Gent, Brugge), prin dezvoltarea unor oraşe în
Germania de Nord-Est (Leipzig, Dresda), în Danemarca (Copenhaga), în Rusia,
în Polonia, în statele baltice, în Scandinavia (Lund, Oslo). Multe din oraşele
apărute acum sunt adevărate bijuterii arhitecturale (Florenţa, Verona, Koln,
Zaragoza, Reims, Nimes, Viena, Brugge).
În perioada modernă, revoluţia industrială a impulsionat naşterea a
numeroase oraşe în aproape toate statele Europei Occidentale: în bazinele
carbonifere (Ruhr, Silezia Superioară, Wales), în zone de convergenţă a căilor
ferate şi bine dotate cu resurse hidroenergetice (Rjukan – Norvegia), în zone cu
potenţial turistic balnear (Cannes, Brighton).
În 1850, populaţia urbană a Europei reprezenta 30% din total.
Creşterea populaţiei urbane a cunoscut cel mai rapid ritm în Europa
Occidentală în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După 1900 s-a înregistrat
o încetinire a ritmului datorită apropierii de nivelul maxim al urbanizării şi
epuizării rezervorului rural de populaţie (mai ales în Marea Britanie, unde
urbanizarea a început cel mai timpuriu). Populaţia Londrei, de exemplu, a
crescut de la 0,96 mil. locuitori în 1801 la 6,58 mil. loc. în 1900 (de 6,6 ori) în
timp ce în 1990 numărul locuitorilor Londrei (11 mil.) nu depăşea decât cu

84
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

foarte puţin populaţia de la începutul secolului

Tabel.9. Europa – Principalele aglomeraţii urbane (2003)


Aglomeraţia Nr.loc. Statul Aglomeraţia Nr.loc. Statul
Paris 11.175.000 Franţa Copenhaga 1.815.000 Danemarca
Moscova 10.125.000 Rusia Bruxelles 1.800.000 Belgia
Istanbul 7.910.000 Turcia Minsk 1.741.000 Belarus
Londra 7.355.000 Marea Lille (cu 1.730.000 Franţa,
Britanie Kortrijk) Belgia
Essen 6.480.000 Germania Harkov 1.680.000 Ucraina
Madrid 5.085.000 Spania Lyon 1.650.000 Franţa
Milano 4.250.000 Italia Marseille 1.515.000 Franţa
St.Petersburg 4.160.000 Rusia Valencia 1.398.000 Spania
Barcelona 3.765.000 Spania Liverpool 1.361.000 Marea
Britanie
Frankfurt am 3.605.000 Germania Nizni 1.311.000 Rusia
Main Novgorod
Katowice 3.425.000 Polonia Torino 1.295.000 Italia
Berlin 3.315.000 Germania Sheffield 1.267.000 Marea
Britanie
Atena 3.190.000 Grecia Stockholm 1.212.000 Suedia
Napoli 3.100.000 Italia Sofia 1.209.000 Bulgaria
Dusseldorf 3.030.000 Germania Belgrad 1.205.000 Serbia
Cologne 2.985.000 Germania Sevilla 1.180.000 Spania
Kiev 2.810.000 Ucraina Praga 1.169.000 Rep.Cehă
Roma 2.645.000 Italia Glasgow 1.168.000 Marea
Britanie
Birmingham 2.576.000 Marea Samara 1.158.000 Rusia
Britanie
Manchester 2.514.000 Marea Odesa 1.132.000 Ucraina
Britanie
Bucureşti 2.340.000 România Kazan 1.105.000 Rusia
Varşovia 2.220.000 Polonia Newcastle 1.074.000 Marea
Britanie
Hamburg 2.200.000 Germania Rostov pe 1.068.000 Rusia
Don
Leeds 2.089.000 Marea Ufa 1.042.000 Rusia
Britanie
Munich 2.000.000 Germania Lodz 1.040.000 Polonia
Budapesta 1.910.000 Ungaria Volgograd 1.011.000 Rusia
Viena 1.825.000 Austria Dublin 1.005.000 Irlanda
.În ultimii ani populaţia aglomeraţiei Londrei număra doar cca.7 mil.
locuitori. Odată cu creşterea populaţiei oraşelor are loc şi o creştere teritorială a
aşezărilor urbane, care, în condiţiile existenţei unei reţele dense de aşezări
poate duce la formarea unor super-aşezări. Conurbaţiile (apărute prin
contopirea unor oraşe apropiate şi cu un profil funcţional asemănător) s-au

85
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

dezvoltat în Germania (în bazinul carbonifer Ruhr), în Marea Britanie, în Olanda


etc. Aglomeraţiile urbane (formate dintr-un oraş mare, polifuncţional, şi o serie
întreagă de oraşe mai mici, cu un profil specializat) au apărut de asemenea în
Marea Britanie (Londra), Franţa (Paris), Rusia (Moscova) etc.

Fig.14. Distribuţia geografică a principalelor oraşe europene

În Europa, marile oraşe sunt cel mai adesea metropole complexe, cu


funcţii politice, industriale, culturale, uneori şi porturi, capitale ale unor state
constituite de timpuriu (Londra, Paris, Moscova, Madrid) sau metropole
regionale care pot să se apropie sau chiar să depăşească importanţa
economică a capitalei (Milano). Este mare şi ponderea oraşelor mari dezvoltate

86
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

ca urmare a industriei (Manchester, Birmingham, Leeds) precum şi a oraşelor


tipic portuare (Hamburg, Marsilia etc)
Europa deţine unele dintre primele oraşe milionare ale lumii, care au
fost însă depăşite în ierarhia mondială de oraşe de pe alte continente tocmai
datorită încetinirii ritmului de creştere după 1900. Cele mai multe dintre
capitalele statelor Europei au peste 1 milion locuitori, detaşându-se clar
capitala franceză, cu 11,1 mil. locuitori (aglomeraţia urbană), apoi Moscova
(10,1 mil. locuitori), Londra (7,5 mil. locuitori), Sankt Petersburg (4,1 mil.
locuitori), Berlin (3,3 mil. locuitori), Atena (3,1 mil. locuitori), Madrid (5 mil.
locuitori), Roma (2,4 mil. locuitori), Kiev (2,8 mil. locuitori), Lisabona (2,5 mil.
locuitori), Bucureşti (2,3 mil. locuitori), Varşovia (2,1 mil. locuitori). Alte oraşe
importante sunt: Essen (6,4 mil. locuitori), Barcelona (3,7 mil. locuitori),
Frankfurt am Main (3,6 mil. locuitori), Katowice (3,4 mil. locuitori) etc.
În contrast cu cele mai puternic urbanizate regiuni ale Europei de Vest
(Randstad-Holland din Olanda şi Rhin-Ruhr din Germania), alte regiuni ale
Europei sunt aproape complet lipsite de oraşe, fiind în general slab populate:
ţările nordice, interiorul Spaniei, Masivul Central Francez, Scoţia de Nord.

Londra (Marea Britanie) Frankfurt am Main (Germania)

Problemele urbanizării europene (ca de altfel pe întreg globul) s-au


agravat în timp (creşterea criminalităţii, formarea ghetourilor, aglomerarea
traficului, poluarea), astfel încât unele oraşe au devenit adevărate obstacole în
desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor de transporturi şi schimburi între
diferite zone: Londra, Paris, Rhin-Ruhr. Construirea unor centuri periurbane
(Londra, Berlin) s-a făcut tocmai pentru a evita traversarea acestor mari oraşe.
Toate aceste probleme generează un fenomen de dezurbanizare a marilor
oraşe, prin decongestionarea regiunilor centrale aglomerate.

II.3.2 Aşezările rurale

Primele nuclee de aşezări rurale europene datează de peste 5000 de


ani, odată cu începutul sedentarizării populaţiei, ca urmare a practicării
agriculturii.
Între factorii naturali de care s-a ţinut cont în amplasarea aşezărilor
rurale, poziţia geografică ocupă un loc important. Dintre condiţiile favorabile
oferite de poziţie menţionăm : apărarea împotriva inundaţiilor (satele de grind

87
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

din delte) ; existenţa unor resurse de material lemnos, apropierea de resursele


piscicole marine (sate de pescari de-a lungul ţărmurilor unor teritorii al căror
interior este de nelocuit, cum ar fi Islanda) ; posibilităţi de apărare, apropierea
de partea din moşie care necesită cea mai mare cantitate de muncă,
economisirea terenului fertil (satele de la poalele versanţilor abrupţi care
înconjoară poliile cultivabile din zona castică a Dinaricilor), protecţia împotriva
vântului (satele adăpostite în bazinele de recepţie ale torenţilor din Podişul
Moldovei).
Aşezările rurale s-au dezvoltat în toate unităţile de relief, iar reţeaua de
sate s-a format cu predilecţie în lungul culoarelor de vale sau la contactul
unităţilor geografice.
● Din punct de vedere al fizionomiei, satele europene se clasifică în :
Sate risipite. Acestea sunt întâlnite mai ales în zonele în care
agricultura se bazează îndeosebi pe zootehnie, fiind răspândite în Europa
oceanică (vestul Franţei), în Peninsula Scandinavică, în unele regiuni montane
ale Europei centrale (Pădurea Neagră, Carpaţi).
Sate răsfirate. Sunt răspândite în special în dealurile subcarpatice din
România, Ucraina, Polonia sau în regiunile premontane ale Alpilor.
Sate adunate. Sunt reprezentate prin sate aglomerate aflate între linia
Braunschweig-Hanovra şi zona Stuttgart-Augsburg sau în partea sudică a
Belgiei, apoi în Europa centrală, sudul Poloniei, Câmpia Română, Podişul
Moldovei şi Basarabia. Satul linear este frecvent în estul Franţei, Germania, în
zonele colinare ale Belgiei, Olandei, în Cehia, Polonia, România, Bulgaria.
●După funcţii, satele europene includ următoarele categorii:
Sate cu funcţii predominant agricole (specializate în cultura cerealelor
şi a plantelor tehnice: Meseta spaniolă, Câmpia Română, Câmpia Ucrainei;
specializate în viticultură: Câmpia Languedoc din Franţa, Subcarpaţii de
Curbură; specializate în creşterea animalelor în sistem intensiv: Olanda,
Danemarca);
Sate agro-industriale (cu activităţi agricole complexe dar şi cu activităţi
industriale din domeniul exploatării şi prelucrării lemnului, a produselor
agricole,exploatarea resurselor energetice sau miniere: Subcarpaţii Curburii,
jurul Parisului);
Sate agro-turistice (acestea valorifică o serie de elemente de mare
atractivitate turistică: aşezările rurale din lungul magistralelor transalpine, în
Franţa, Austria; din lungul magistralelor transpirineene; din lungul magistralelor
transcarpatice. În Franţa sunt peste 2 milioane reşedinţe secundare amplasate
în mediul rural, din jurul marilor oraşe pană la înălţimi de 2000 m. Satele alpine
din mediul rural beneficiază de condiţii de viaţă foarte confortabile.)
Sate pastoral-silvice (sunt întâlnite în special în zonele muntoase unde
se practică fenomenul de transhumanţă: Alpi, Pirinei, Carpaţi, Balcani).
Sate cu funcţie piscicolă (frecvente în Norvegia, Islanda).

88
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Limbile Europei

Din cele aproximativ 90 de limbi vorbite în Europa, cele mai multe


aparţin familiei limbilor indo-europene, singura familie de limbi vorbite pe toate
continentele, cu peste 670 milioane de vorbitori pe continentul nostru.
Din familia limbilor indo-europene, în Europa se vorbesc, în principal:
►12 limbi slave (cu cca.260 mil. vorbitori)10
►9 limbi romanice (cu cca.207 mil. vorbitori)11
►9 limbi germanice (cu cca.180 mil. vorbitori)12-
►2 limbi baltice (lituaniana şi letona cu cca.5 mil. vorbitori)
►2 limbi celtice (irlandeza şi bretona cu cca.260 mil. vorbitori)
Dintre limbile non-indo-europene, pe teritoriul Europei se vorbesc:
►familia fino-ugrică (19 mil. vorbitori, din care 12 milioane sunt
vorbitori de maghiară, iar restul vorbesc: finlandeza, estona şi lapona)
►limba bască (rămasă probabil dintr-un grup de limbi mediteraneene
pre-indo-europene) (cu cca.1mil. vorbitori)
►limbi altaice (turca – 6 mil. vorbitori, găgăuza – 150.000 vorbitori)
►limbi caucaziene (cecena – 53.000 vorbitori)
►limbi semitice: malteza (peste 350.000 vorbitori)
Limbile slave se vorbesc în estul continentului, limbile germanice în
vestul şi nordul Europei, iar limbile romanice în sudul şi vestul Europei (româna
este singura excepţie, care creează o insulă de latinitate în estul Europei, în
cadrul spaţiului ocupat de limbi slave).
O serie de limbi europene sunt limbi oficiale în mai multe state (germana
în 7 state, franceza în 4, engleza în 3, italiana în 3), dar în acelaşi timp, sunt
state care au mai multe limbi oficiale (Elveţia – 4, Malta – 2, Belgia – 3, Belarus
– 2, Finlanda – 2, Bosnia-Herţegovina – 3).
În unele state există mai multe limbi oficiale doar la nivel regional:
catalana, basca, galiciana (Spania), galeza (Marea Britanie), frizona (Olanda).
Din cele 6 idiomuri declarate ca limbi de lucru ale O.N.U., patru sunt
europene (engleza, franceza, rusa, spaniola).
Limbile europene s-au extins în toate continentele Globului, ajungând, în
unele situaţii, să aibă mai mulţi vorbitori în afara Europei, decât în ţara de
origine.

10
Principalele limbi slave vorbite în Europa sunt rusa, ucraineana, belarusa, poloneza, ceha,
slovaca, sîrba, bulgara, croata, slovena, macedoneana.
11
Cele mai importante limbi romanice vorbite în Europa sunt franceza, spaniolam portugheza,
italiana, româna, catalana, galiciana, retoromana, latina (Vatican)
12
Principalele limbi germanice vorbite în Europa sunt engleza, germana, olandeza, islandeza,
novegiana, daneza, suedeza, luxemburgheza, frizona.

89
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Principalele limbi vorbite în Uniunea Europeană (după procentul populaţiei vorbitoare)


Limba Populatia Limba Populatia
vorbitoare vorbitoare
Germana 18% Olandeza 5%
Engleza 13% Greaca 3%
Italiana 13% Suedeza 2%
Franceza 12% Ceha 2%
Spaniola 9% Portugheza 2%
Poloneza 9% Maghiara 2%
Româna 7%

II.4. PARTICULARITĂŢI ALE ECONOMIEI EUROPEI

Din punct de vedere economic, continentul european se caracterizează


printr-o serie de decalaje care apar între grupul statelor industrializate şi foarte
industrializate (din Europa Occidentală, regiune care reprezintă una dintre
marile forţe economice ale planetei) şi grupul statelor foste comuniste
(caracterizate încă prin ponderea mare a industriilor grele în cadrul sistemelor
industriale, sisteme a căror integrare în pieţele mondiale este destul de dificilă).

Activităţile industriale din statele componente ale continentului european


au cunoscut o tendinţă clară de integrare, care a dus la realizarea unor structuri
industriale transfrontaliere. Astfel, din cadrul structurilor industriale integrate
face parte regiunea Europei Occidentale, iar în cadrul structurilor industriale de
tranziţie sunt incluse statele foste socialiste în tranziţie (Europa Centrală şi
Răsăriteană)
Europa Occidentală este categoric o mare putere industrială mondială, lucru
favorizat de crearea U.E., ceea ce a făcut din această regiune a Europei un
rival puternic pentru regiuni extrem de avansate economic ale planetei, ca
S.U.A. şi Japonia. Îndustrializarea în cadrul acestei regiuni a fost dinamizată de
axa industrială Marea Britanie-Belgia-Germania-Elveţia-Finlanda-Italia de Nord
care a avut un rol decisiv în acest sens timp de circa două secole. Dispunând
de resurse naturale destul de limitate, Europa Occidentală este obligată să-şi
acopere o mare parte a consumului din importul unei cantităţi impresionante de
combustibili şi diverse alte materii prime. Există însăşi o serie de puncte de
aprovizionare internă, Europa Occidentală dispunând de 6% din rezervele de
combustibili fosili ai planetei şi de 5% din resursele de minereuri: petrol şi gaze
naturale în Marea Britanie, Norvegia, Olanda; cărbune în Marea Britanie,
Germania, Spania; bauxită în Spania, Franţa, Italia, Grecia; minereuri de fier în
Suedia; lemn de răşinoase în Suedia, Finlanda, Norvegia, Franţa; metale
neferoase în Spania, Irlanda, Marea Britanie, Franţa, Finlanda, Norvegia.
Alături de problemele generate de îmbătrânirea populaţiei şi declinul ratei
fertilităţii, dependenţa faţă de importuri la combustibili şi diferite alte materii
prime constituie un alt punct sensibil, a cărui rezolvare nu se poate întrevedea

90
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

decât în contextul luării unor măsuri drastice de reducere a consumului.


Ponderea populaţiei ocupate în acest sector economic oscilează în medie în
jurul a 28%, statul cu cel mai ridicat procent al activilor din industrie fiind
Germania (33%), la care se mai adaugă, cu procente de peste 30%,Austria,
Italia, Spania. În unele state acest procent este apropiat de 20% sau chiar sub
această valoare: Olanda (20%), Norvegia (22%). Valoarea producţiei industriale
deţine între 25-30% din PIB. Aceste procente se referă doar la industria
prelucrătoare, căci în cazul industriei miniere ponderea populaţiei ocupate are
valori mult mai reduse, oscilând între 0% (Islanda, Elveţia, Luxemburg,
Finlanda) şi cca.4% (Marea Britanie, Olanda, Norvegia).
În funcţie de sensul evoluţiei principalelor ramuri industriale din Europa
Occidentală trei categorii distincte se remarcă:
a. ramuri care au cunoscut o scădere a producţiei cât şi o reducere (chiar
mai rapidă) a forţei de muncă ocupate (industria carboniferă, siderurgia, textile
şi îmbrăcăminte, unele ramuri ale industriei constructoare de maşini, mai ales
construcţiile navale).

Tabel 10. PIB/loc în statele Uniunii Europene (2003)

Statul PNB/loc Statul PNB/loc


USD USD
Austria 30 349 Lituania 5 126
Belgia 29 613 Luxemburg 52 511
Rep.Cehă 8 242 Malta 10 409
Cipru 19 243 Olanda 31 524
Danemarca 39 152 Polonia 5 320
Estonia 4 863 Portugalia 14 526
Finlanda 30 496 Marea Britanie 29 642
Franţa 28 279 Slovacia 5 752
Germania 28 930 Slovenia 14 000
Grecia 15 562 Spania 20 466
Irlanda 37 822 Suedia 32 895
Italia 24 998 Ungaria 8 378
Letonia 3 984 Uniunea Europeană 21 283

Marea Britanie, Franţa, Belgia, Germania şi Spania sunt statele care au


cunoscut cel mai mare declin în sectoarele tradiţionale: industria carboniferă
(la sfârşitul anilor 80 nu se mai exploata mai nimic în Belgia; foarte puţin în
Franţa; Germania însă, după unificare, a intrat în posesia marilor cariere de
lignit din fosta RDG, care asigurau cca.70% din energia Germaniei de Est);
multe areale în care industria grea şi textilă au înflorit în trecut au avut de
suferit, de asemenea (regiunea Lancashire şi Yorkshire în Marea Britanie,
Departamentele de Nord şi Pas de Calais din Franţa, zona Rhin-Rhur din
Germania). Una din preocupările UE a fost şi identificarea regiunilor
industriale aflate în declin şi astfel s-a constatat că acestea includeau într-
adevăr zonele carbonifere în care s-a dezvoltat mult industria grea. Toate

91
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

regiunile carbonifere din Europa de Vest au cunoscut închideri de mine şi


un declin al industriei grele. Evident, sunt şi regiuni în care aceste probleme
sunt mai puţin severe, deoarece ele şi-au menţinut capacităţile industriale şi
au rezistat prin schimbări structurale: Anglia de SE, Valea franceză a
Rhonului, unele areale din sudul Germaniei, regiuni din Italia de nord şi
centrală etc.
b. sectoare industriale în care s-au înregistrat creşteri ale producţiei (în
ultimele două decenii), dar în care totuşi forţa de muncă se află în declin
(industria chimică, industria mijloacelor de transport, industria alimentară).
c. sectoare industriale noi, moderne, în care atât producţia cât şi
populaţia activă ocupată au înregistrat creşteri (tehnologiile informaţionale şi
de comunicaţie, echipamente de birou, industrie aerospaţială).

Europa Centrală şi Răsăriteană include fostele state comuniste, membre ale


CAER (dizolvat în 1991), organizaţie care a impus o puternică organizare
aparent orizontală a industriei: producţiile statelor erau complementare şi
principalul furnizor de energie şi materii prime era Uniunea Sovietică. În cadrul
CAER, Cehoslovacia producea 90% din maşinile textile şi 40% din utilajul
minier al blocului comunist, Polonia 40% din utilajul carbonifer şi 60% din
echipamentul destinat industriei alimentare, Ungaria cca.50% din producţia de
autocare şi autobuze, România peste 45% din utilajul petrolier, R.D.G. peste
60% din producţia de maşini unelte . După dizolvarea CAER au apărut
dificultăţi mari în cadrul structurilor industriale concepute să funcţioneze într-o
structură regională integrată şi centralizată.
Ponderea populaţiei ocupate în industrie oscilează între 30-45%, în general,
dar sunt unele state în care doar un foarte mic procent din populaţia activă este
ocupat în activităţile induatriale (Albania – 14%). Contribuţia producţiei
industriale la realizarea PIB este de 35 – 60%. Deşi multe state au populaţii
numeroase, puterea de cumpărare a locuitorilor este mică iar industria nu este
specializată în producţia bunurilor de larg consum la standardele moderne.
La prima vedere Europa pare destul de bine înzestrată cu resurse naturale,
însă, raportat la procentul pe care populaţia Europei îl reprezintă din totalul
mondial şi la cotele la care se ridică consumul la multe din materiile prime (un
consum mediu de combustibili pe cap de locuitor de două ori mai mare ca
media globului în Europa Occidentală, de exemplu), acestea nu sunt suficiente.
În plus, faptul că Europa este zona cel mai timpuriu industrializatăşi exploatarea
resurselor naturale a fost mai intensă, reduce simţitor şansele ca noi depozite
minerale apreciabile să fie descoperite aici. Spre deosebire totuşi de alte
regiuni ale lumii, în Europa nu se estimează o creştere a populaţiei, lucru care
este avantajos din punct de vedere al valorificării resurselor naturale.
Fără să neglijăm importanţa zăcămintelor existente, apreciem că Europa
este dependentă de importuri la numeroase resurse (petrol, bauxită, cupru,
minereuri de fier bogate în conţinut).
Dintre resursele minerale existente în subsolul continentului, cele mai
importante sunt cele energetice, la care se adaugă minereurile feroase şi
neferoase, precum şi rocile de construcţie.

92
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

II.4.1. Industria energetică

II.4.1.1. Industria carboniferă

● Cărbunii au fost exploataţi în Europa încă din perioada romană (în


Anglia), iar exploatarea la o scară mai largă începe în Evul Mediu (în secolul al
XI-lea în Germania, în secolul al XII-lea în Anglia, în secolul al XIII-lea în Scoţia
şi Belgia şi în secolul al XVI-lea în Rusia).
Resursele carbonifere bogate din unele state europene (Marea Britanie,
Germania, Franţa şi Belgia) au avut un rol important în dezvoltarea industrială a
acestor state, explicând în mare măsură avansul luat de economia britanică
asupra celorlalte state europene în anii revoluţiei industriale. Marea Britanie a
fost astfel cea mai importantă producătoare mondială de cărbune până spre
sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1870, Marea Britanie producea 51% din
cărbunele mondial. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea industria
carboniferă s-a dezvoltat şi în alte state europene: Germania, Franţa şi Belgia.
Între cele două războaie mondiale ritmul de creştere a producţiei de cărbune
devine mult mai lent, ca urmare a concurenţei petrolului.
După al doilea război mondial şi îndeosebi după 1973 (anul marii cotituri)
industria carboniferă a cunoscut un nou avânt, caracterizându-se mai ales prin
creşterea gradului de valorificare a cărbunilor inferiori.Principalele bazine
carbonifere din Europa (aflate în exploatare sau declin) sunt:
- Bazinele din Marea Britanie (Northumberland, Yorkshire, Wales)
- Bazinele Renane (Ruhr, bazinul franco-belgian, Saar)
- Bazinul Silezian (Silezia Cehă, Silezia Poloneză)
- Bazine insulare, de importanţă locală în: Ungaria (Komlo, Pecs),
- România (Petroşani, Gorj), Bulgaria (Mariţa), Serbia-Muntenegru, Grecia.
În perioada actuală, industria carboniferă a Europei Occidentale trece printr-
o serioasă criză, ca urmare a stagnării ramurilor mari consumatoare de cărbune
(siderurgia) şi a concurenţei cărbunelui din S.U.A. În Marea Britanie, declinul
industriei carbonifere s-a simţit încă din perioada celui de-al doilea război
mondial, ceea ce a făcut ca după o producţie maximă înregistrată în anul 1913
(292 mil.t), aceasta să se reducă la doar 28,2 mil.t în 2002. În Germania
producţia s-a înjumătăţit in ultimii 10 ani. În Franţa producţia s-a restrâns de
asemenea extrem mult în ultimii 40 de ani, astfel încât, faţă de o producţie de
58 mil.t în 1960, astăzi se mai produc abia 2,2 mil.t cărbune. În Belgia
exploatarea în sectorul estic al bazinului franco-belgian s-a redus foarte mult,
menţinându-se doar câteva mine în bazinul Kempen. În Olanda exploatarea
cărbunelui a încetat ca urmare a concurenţei gazelor naturale exploatate din
platforma continentală a Marea Nordului, ultima mină fiind închisă în 1975.
Cea mai mare producătoare europeană de cărbune superior este Polonia
(102 mil.t în 2002), urmată de Ucraina (82,9 mil.t).
Între statele care au acordat şi încă mai acordă o atenţie deosebită
cărbunilor inferiori, se numără Germania (cea mai mare producătoare mondială
de cărbuni inferiori: 181,7 mil.t în 2002), Grecia (68 mil.t), Polonia (59 mil.t),
Serbia-Muntenegru (31,9 mil.t), România (30,4 mil.t).

93
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

II.4.1.2. Industria petrolului şi a gazelor naturale

● Petrolul deţine rezerve importante mai ales în bazinul Mării Nordului,


bazin de dimensiuni impresionante, submers în cea mai mare parte, dar care
continuăşi pe uscat, în Olanda şi nordul Germaniei. În sudul acestui bazin (în
sectorul britanic şi cel olandez) predomină zăcămintele de gaze naturale (cel
mai important zăcământ fiind cel de la Gröningen), iar în jumătatea nordică (în
sectoarele norvegian şi britanic) se extrag atât petrol cât şi gaze naturale;
zonele de platformă continentală din Marea Nordului (unde a fost descoperit şi
a început să fie exploatat începând din 1965, de către Marea Britanie şi
Norvegia). Exploatarea la scară industrială a ţiţeiului a început în România, în
1857, după ce, încă din secolul al XIII-lea, s-a exploatat un mic zăcământ
(Peschelbronn) în Alsacia.
În industria petrolieră europeană cel mai mare rol îl au marile companii:
Shell (anglo-olandeză) şi British Petrolium (actualmente BP-Amoco-Arco,
angloamericană), formate pe baza dezvoltării timpurii a exploatărilor în teritoriile
care au fost dominate de olandezi (Indonezia) sau englezi (Irak, Kuweit). În
celelalte state (Franţa, Italia, Belgia, Germania) companiile petroliere sunt mai
slabe deoarece la începutul exploatării industriale a petrolului nu s-au cunoscut
zăcăminte însemnate nici pe teritoriul statelor respective şi nici în alte teritorii.
Se mai remarcă totuşi următoarele concerne petroliere: Total Fina (Franţa), Elf
(Franţa), ENI (Italia).
Rezervele de petrol ale Europei Occidentale se ridică la cca.1,8% din
rezervele mondiale, din care Norvegia deţine cel mai mare procent, urmată de
Marea Britanie.
În afara Rusiei (care este a doua mare producătoare mondială de petrol, cu
408 mil.t în 2003.), cele mai mari producţii sunt realizate de statele riverane
Mării Nordului: Norvegia (141 mil.t), Marea Britanie (104 mil.t). Deşi petrolul
extras din Marea Nordului înregistrează cel mai ridicat preţ de cost de pe glob,
totuşi el asigură celor două state independenţă energeticăşi chiar surplus
pentru export. Între statele cu producţii în creştere se numară Danemarca. Mult
mai modestă este producţia de petrol a celorlalte state europene: Germania,
Olanda, Franta, Spania, care sunt nevoite să importe cantităţi semnificative de
petrol.
● Ca şi în cazul petrolului, şi la gazele naturale a crescut ponderea
exploatărilor submarine, mai ales în Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Italia.
După Rusia, cea mai mare producătoare europeană de gaze naturale este
Marea Britanie, cu o producţie in creştere în ultimii 10 ani, ajungând la 595,4
mrd.m3 în 2002). Cea mai mare parte din această producţie este obţinută tot
din platforma continentală a Mării Nordului, iar de aici gazul metan este dirijat
prin conducte spre Hull-Sheffield, Birmingham şi Londra.
Olanda este a doua producătoare de gaze naturale din Europa (cu 75,3
mrd.m3), deşi, faţă de un vârf atins în 1977 (102,3 mrd.m3), producţia a scăzut
ca urmare a economiei de energie făcute de consumatori. Exploatările de gaze
naturale din Olanda sunt concentrate în platforma continentală din nordul ţării,
unde principalul zăcământ este cel de la Gröningen. Din nordul Olandei, prin
conducte, sunt alimentate cu gaze naturale nu numai marile oraşele din vestul

94
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

ţării (Amsterdam, Rotterdam) ci şi capitalele Belgiei şi a Franţei, de asemenea,


o altă conductă merge spre Liege şi Aachen, alimentează vestul Germaniei şi
Münchenul, apoi Elveţia şi ajunge la Milano.
Norvegia este a treia producătoare de gaze naturale din Europa (68,3
mrd.m3), având exploatări în exclusivitate submarine (Ekofisk, Frigg, Statfjord
etc). Mare parte din producţie este orientată către export. Zăcăminte importante
de gaze se găsesc şi în largul coastelor Irlandei (zăcământul Kinsale). Alte
producătoare europene sunt: Italia, cu exploatări concentrate îndeosebi în
Câmpia Padului; Germania, cu exploatări în Câmpia Saxoniei Inferioare şi în
sud-estul Bavariei. Cantităţi importante se exploateazăşi în România din
Podişul Transilvaniei. Cantităţi mai reduse de gaze naturale se exploatează în:
Polonia, din Carpaţii flişului, Depresiunea Sandomirez; Ungaria (din Câmpia
Tisei); Franţa (Lacq, Saint Bordeaux, Toulouse, Lyon), Austria (bazinul Vienei).

II.4.1.3. Industria energiei electrice

În structura producţiei de energie electrică s-a observat în ultimele decenii o


tendinţă de creştere continuă a ponderii energiei nucleare, menţinerea unei
proporţii relativ stabile a energiei hidraulice şi reducerea ponderii energiei
termoelectrice. Cele mai mari producătoare europene de energie electrică, în
afara Rusiei (care a produs 850,6 mrd.kwh energie electrică în 2002) sunt:
Germania (548,2 mrd.kwh), Franţa (528,6 mrd.kwh), Marea Britanie (360,7
mrd.kwh), Italia (270,7 mrd.kwh), Spania (229 mrd.kwh), Ucraina (167,2
mrd.kwh), Suedia (142,7 mrd.kwh).
a. Temocentralele folosesc drept combustibil principal cărbunele inferior
dar şi gazele naturale (la care se adaugă cărbunele superior pulverulent,
deşeuri de lemn, paie, turbă, păcură).
Multe termocentrale europene sunt amplasate în apropierea sursei de
combustibil: în bazine de exploatare a cărbunelui inferior (Konakovo în bazinul
Moscovei; Boxberg, Frimmersdorf în Germania; Adamov, Turoszow în Polonia;
Turceni, Rogojelu în România); în zone de exploatare a gazelor naturale
(Ortiglia în Câmpia Padului).
Există şi termocentrale amplasate în marile centre consumatoare, având de
regulă dimensiuni mici (Porcheville, lângă Paris).
b. Hidroenergia
Între statele europene, de un important potenţial hidroenergetic tehnic
amenajabil dispun: Norvegia, Suedia, Franţa. În funcţie de dimensiunile căderii
de apă, hidrocentralele se încadrează în trei tipuri: hidrocentrale de cădere
mare (peste 200 m), caracteristice în zonele montane ale continentului (Alpi,
Carpaţi, Alpii Dinarici): Reisseck – Kreuzeck (Austria, 1771 m), Grande Dixence
(Elveţia, 1740 m) etc; hidrocentrale de cădere medie (30-200 m): în Podişul
Boemiei, în Masivul Central Francez, în România (Stejaru, pe Bistriţa);
hidrocentrale cu cădere mică (sub 30 m) sunt caracteristice regiunilor în care
arterele hidrografice au debite mari: Volga, Rhinul mijlociu. În funcţie de
capacitatea de acumulare, hidrocentralele se clasifică în: hidrocentrale cu lac
de acumulare, construite pe râuri cu debite variabile, mai ales în climatul
temperat continental şi mediteranean (ex. pe Volga); hidrocentrale de ecluzare

95
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

(amenajate în complex cu lucrările de îmbunătăţire a circulaţiei fluviale):


Donzere (pe Rhon); hidrocentrale pe firul apei (care depind de debitul natural al
râului): pe Rhinul mijlociu, în Alsacia (Kembs, Ottmarsheim etc), în Suedia
(unde debitul râurilor este regularizat de lacurile naturale).
Principalul producător european de hidroelectricitate este Norvegia care, din
producţia totală de 125,9 mrd.kwh energie electrică, 125,1 mrd.kwh obţine din
hidrocentrale (2002). La distanţă destul de mare se găsesc: Suedia (cu o
producţie de 65,9 mrd.kwh energie hidroelectrică) şi Franţa (cu 60,5 mrd.kwh).
II.4.1.4. Energia nucleară este o ramură extrem de competitivă şi dinamică
în industria energie electrice din Europa.
Minereurile de uraniu sunt utilizate pentru obţinerea combustibilului
nuclear. Primul zăcământ cunoscut şi exploatat de uraniu a fost cel de la
Ioachimo, din Cehia. Printre statele care posedă resurse de uraniu se numără:
Rusia cca.130.000 t), Ucraina (40.000 t), Franţa (cu zăcămintele din Masivul
Central Francez, estimate la 12.000 t), Bulgaria şi Portugalia (cu câte 7.000 t
fiecare), Spania (Ciudad Rodrigo). Uzine de concentrare a uraniului se gasesc
în Franţa (Bessines), iar uzine de producere a uraniului îmbogăţit sunt în Marea
Britanie (Capenhusrt), Franţa (Pierrelatte). Principalii producători europeni de
uraniu sunt: Rusia (2900 t, 2002), Ucraina (824 t), Cehia (465 t), Germania
(212t), România (90 t), Spania (37 t), Franţa (20 t în 2002, faţă de 980 t în
1995!!!!), Ungaria (10 t).
Centralele atomo-nucleare de mare capacitate au fost construite, într-o
primă fază, până în jurul anului 1970, în Marea Britanie şi Franţa, însă, odată
cu descoperirea petrolului şi gazelor naturale în Marea Nordului, Marea Britanie
şi-a diminuat interesul faţă de această sursă de energie. Franţa şi Belgia, pe de
altă parte şi-au dezvoltat mult acest sector, ajungându-se ca Franţa să deţină
cea mai mare capacitate instalată în centrale atomo-electrice din Europa, iar
ponderea electricităţii provenite din atomocentrale să fie de peste 70%.
Amplasarea centralelor atomo-electrice ţine cont de mai mulţi factori. Au fost
preferate regiuni cu densitate redusă a populaţiei, departe de marile centre
urbane: Franţa (Dampierre, Saint-Laurent-des-Eaux, Chinon, Bellville-sur-Loire,
în sudul bazinului Parizian), în Marea Britanie (Wylfa în insula Anglesey); alte
centrale atomo-electrice au fost amplasate în zonele litorale: Marea Britanie
(Berkley, Oldsbury, Winfrith), Rusia (Sankt Petersburg), Germania (Stade),
Suedia, Spania (Vandellos); tot pentru acoperirea necesarului de apă unele
centrale au fost amplasate în lungul râurilor: Rhon: Franţa (Creys-Malville,
Saint-Alban, Cruas, Tricastin); Rhin: Germania (Biblis 1 şi 2, Philippsburg),
Elveţia (Kaisergaust, Beznau), Olanda (Dodewaard); Dunăre: Germania
(Gudremmingen), Austria (Zwentendorf), Ungaria (Paks), România
(Cernavodă); Pad: Italia (Trino, Mezzanone) etc.
În Europa există 443 centrale atomoelectrice (cu o putere instalată totală de
356.639 MW), din care cele mai multe se află în Franţa (59), Marea Britanie
(35), Rusia (29), Germania (20), Ucraina (14).
II.4.1.5. Energia solară dispune de un potenţial ridicat îndeosebi în statele
mediteraneene. Centrale helioelectrice care concentrează prin focalizare
energia solară se întâlnesc în: Italia (Ardano, în Sicila), Spania (Almeria),
Franţa (Targassonne, în Pirinei), aceste instalaţii având totuşi randamente

96
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

destul de mici. Cu randamente mai mari, menţionăm instalaţiile cu celule


fotovoltaice, asemenea instalaţii utilizându-se, de exemplu, în mici localităţi
insulare, pentru relee de televiziune: Kytmos în Grecia.
II.4.1.6. Energia geotermică beneficiază de resurse impresionante
îndeosebi în lungul dorsalei medio-atlantice, incluzând aşadar insulele Islanda,
Azore, Canare, la care se adaugă semnificative resurse în zona Mediteranei
(Italia central-sudică, insulele Mării Egee etc). Se mai pot menţiona: zonele
marginale ale bazinului Panonic, bazinul Vienei, bazinul Parizian, Masivul
Central Francez, munţii Jura Suabă din Germania, munţii Metaliferi etc.
Cea mai veche centrală geotermică a fost construită în Italia, la Larderello,
în 1897. Energia geotermică este azi bine valorificată în Islanda (pentru
termoficarea locuinţelor în majoritatea oraşelor, pentru încălzirea serelor sau
chiar pentru încălzirea solului, prin introducerea unor conducte cu apă caldă în
sol, în scopul realizării unor culturi neprotejate), în Franţa (pentru termoficare:
Melun, în Bazinul Parizian; pentru încălzirea serelor: Lamazere), în Ungaria
(pentru încălzirea locuinţelor, în Budapesta, Szeged; pentru sere: Csongrad,
Pecs). Şi în România energia geotermală este valorificată îndeosebi în judeţele
Bihor, Timiş, Satu Mare, pentru termoficare (Oradea), pentru încălzirea serelor
(Săcuieni), ca apă industrială etc.
II.4.1.7. Energia mareelor poate fi captată în mod eficient în zona ţărmului
nordic al peninsulei Bretagne (Franţa), estuarul râului Severn (Marea Britanie),
litoralul Mării Albe (Rusia). Energia mareelor este utilizată din feudalism, prin
construcţia unor mori mareice (secolul al IX-lea, Bretagne), însă valorificarea
acestui tip de energie nu se ridică azi la cote prea înalte. Ce mai mare centrală
mareemotrică este cea din estuarul râului Rance, din Bretagne.

II.4.2. Resurse minerale neenergetice şi valorificarea lor

● Minereurile de fier se întâlnesc pe teritoriul Europei mai ales în


fundamentul precambrian al Platformei Ruse. Cele mai mari zăcăminte se
găsesc în Ucraina, la Krivoi Rog, minereurile de aici având un conţinut ridicat
de metal (de până la 70%) şi pot fi exploatate în carieră. Alte exploatări mai
sunt la Kerci. În Rusia europeană, importante zăcăminte se găsesc la Kursk-
Belgorod, Tula, Lipeţk, Peninsula Kola. În restul continentului resursele de
minereuri de fier nu sunt prea bogate, deşi gradul de cunoaştere geologică este
cel mai ridicat din întreaga lume. Franţa este statul care dispune de zăcăminte
ceva mai bogate (concentrate îndeosebi în Lorena, la care se adaugă resurse
mai mici în Masivul Armorican: Normandia, Anjou, Bretagne), dar calitatea
acestor minereuri este inferioară. Calitate superioară au minereurile de fier din
Suedia (concentrate îndeosebi în nord: Kiruna, Gälivare), cu un conţinut în
metal de până la 70%. Mult mai reduse cantitativ, dar şi calitativ sunt resursele
de minereuri de fier din Marea Britanie (nordul bazinului Londrei), Germania
(Salzgitter), Serbia-Muntenegru (Vareş).
În afara Rusiei, care este a patra producătoare mondială de minereu de fier
(92 mil. t în 2003), cele mai importante producţii din Europa sunt realizate în:
Ucraina (63 mil.t), Suedia (21 mil.t). Industria extractivă a minereului de fier s-a
redus în majoritatea statelor Europei Occidentale, ca urmare în primul rând a

97
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

crizei siderurgiei din aceste state. Cea mai dramatică este scăderea înregistrată
de Spania, unde, faţă de 1,51 mil. t produse în 1990, în 1998 s-a mai produs
doar 26.000 t. De asemenea, în Franţa, s-a produs doar 150.000 t .
Valorificarea minereurilor de fier în siderurgie este dirijată de mari firme
producătoare de oţel, între care amintim: Usinor (Franţa), Corus (Marea
Britanie), Grupul Arbed (Luxemburg), Grupul LNM (Marea Britanie), fiecare cu o
producţie de peste 20 mil.t, Thyssen Krupp Stahl (Germania), Grupul Riva
(Italia) (cu peste 15 mil.t fiecare).
Statele europene care îşi menţin încă producţii ridicate la oţel sunt: Rusia
(48 mil.t în 2002, în scădere totuşi faţă de 1990, când a produs 89,6 mil.t),
Germania (29,4 mil.t, faţă de 42 mil.t în 1998, sau 60 mil.t în 1974), Ucraina (29
mil.t), Franţa (13,5 mil.t în 2002, faţă de 24 mil.t în 1974). În România, de la o
producţie de 9,7 mil.t cât s-a realizat în 1990, s-a ajuns la 2,5 mil.t în 2002).
Localizarea industriei siderurgice în Europa este legată fie de zonele
miniere, unde s-au dat în funcţiune capacităţile siderurgice din prima generaţie
(Midlands, Donbas, Silezia etc), fie de zonele portuare (Dunkerque – Franţa,
Taranto – Italia, Galaţi – România).
● Minereurile de mangan
Zăcăminte importante de mangan se întâlnesc în sudul Ucrainei (Nikopol),
care realizeazăşi cea mai mare producţie din Europa (830.000.t în 2003). La
distanţă mare sunt situate următoarele state: Ungaria (12.000 t), România
(5.000 t), Italia (1000t), Bulgaria (450 t).

Tabel 11. Principalele state producătoare de minereuri de cupru, plumb şi


zinc din Europa

CUPRU (2003) (t) PLUMB (2003) (t) ZINC (2003) (t)


Rusia 700.000 Polonia 57.000 Polonia 325.000
Polonia 500.000 Spania 50.000 Irlanda 252.000
Bulgaria 115.000 Suedia 50.000 Rusia 237.000
Portugalia 77.000 Irlanda 33.000 Spania 165.000
Suedia 72.000 Grecia 29.000 Suedia 143.000
Serbia şi 19.000 Finlanda 62.000
Muntenegru

● Cromul se exploatează mai ales în Finlanda (216.000 t, 2002), Rusia


(100.000 t, o producţie de peste 3 ori mai mare decât în 1996), Albania
(55.000t), Grecia (12.000 t).
● Nichelul este exploatat, în afară de Rusia, care este prima producătoare
de pe Glob (330.000t, 2003), în Grecia (23.000 t), Macedonia (5100 t), Finlanda
(2500 t)
● Minereurile neferoase nu dispun de suficiente rezerve pe teritoriul
Europei pentru satisfacerea necesităţilor de consum. Vechile zone de
exploatare Boemia, Harz, Transilvania) şi-au diminuat considerabil resursele.
Aluminiul se extrage din minereurile de bauxită, care, pe teritoriul Europei,
sunt exploatate îndeosebi în partea de sud şi sud-est (Ungaria, Grecia, Serbia-
Muntenegru, Rusia). După Rusia, care produce 3,8 mil.t bauxită (2003),
urmează Grecia – peste 2 mil.t, Ungaria – 0,7 mil.t, Serbia şi Muntenegru – 0,6

98
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

mil.t, la care se adaugă, cu o producţie mai mică, Franţa – 0,1 mil.t.


Poducţia de aluminiu, care presupune un mare consum de energie
electrică, este localizată mai cu seamă în zone cu resurse energetice
(îndeosebi hidroenergie). Alături de Rusia (care produce peste 3,4 mil.t –
2003), mari producătoare de aluminiu în Europa sunt: Germania şi Norvegia (cu
peste 1 mil.t aluminiu fiecare), Italia (780.000 t), Spania (598.000 t).
Rezervele de metale preţioase (aur şi argint) nu sunt atât de importante pe
teritoriul Europei, dând producţii infime de aur şi ceva mai semnificative la
argint (Polonia – 1200t în 2003, Rusia – 380t, Suedia – 299t, Italia – 141t).
Producţia pe care o realizează Rusia la aur (180.000t în 2003) se obţine în
special din partea asiatică.

II.4.3. Industria chimică

Industria chimică valorifică o gamă foarte largă de materii prime, iar ca


repere principale ale dezvoltării acestei ramuri industriale sunt volumul
producţiilor la: acid sulfuric, amoniac, azotaţi, sodă caustică, celuloză, mase
plastice, fire şi fibre sintetice.
Petrochimia este ramura cea mai importantă a industriei chimice grele,
care produce: cauciuc sintetic, mase plastice şi răşini sintetice, fire şi fibre
sintetice. Localizarea acestei ramuri este dependentă mai puţin de zonele de
extracţie a petrolului (astfel de localizare întâlnindu-se în România, pe Valea
Prahovei, în Olanda la Gröningen, pe ţărmul răsăritean al Marii Britanii),
preferându-se localizările din zonele portuare (maritime sau fluvio-maritime)
(ţărmul Mediteranei şi al Oceanului Atlantic). În aceste zone portuare se
realizează de regulă numai rafinarea petrolului. Uniunea Europeană dispune de
cca. 15% din capacitatea de rafinare de pe Glob.
O serie din subramurile acestei industrii înregistrează un regres în Europa
de Est (cauciucul sintetic), în timp ce Europa Occidentală (prin Franţa,
Germania şi Marea Britanie îndeosebi) se menţine la niveluri competitive pe
plan mondial.
Carbochimia este localizată îndeosebi în regiunile de extracţie a
cărbunelui, iar principalele subramuri includ: cocs metalurgic (obţinut în
apropierea centrelor siderurgice); grafit artificial (Bavaria, Valea Rhinului,
Scoţia, zona Moscovei, Zona Parisului); fibre carbonice (Marea Britanie,
Olanda, Franţa sudică, Italia nordică); industrializarea diamantelor (cu tradiţii la:
Amsterdam, Anvers, St. Petersburg, Londra, Lisabona) etc.
Produsele clorosodice reprezintă o altă subramură a industriei chimice,
care produc îndeosebi: clor, acid clorhidric, sodă caustică, sodă calcinată.
Între materiile prime folosite, sarea gemă se găseşte în cantităţi importante
pe teritoriul Europei. Cea mai mare producătoare este Germania (cu peste 14
mil.t), urmată de Franţa (7 mil.t).
Sulful, utilizat pentru producerea acidului sulfuric, are ca zone principale de
exploatare fie arealele vulcanice (Sicilia, de unde se extrage sulful nativ), fie
zăcămintele de sulf sedimentar (ca în cazul Poloniei, unde producţia de sulf
este de 917.000 t, 2003). Alte state producătoare de sulf sunt: Finlanda
(540.000 t), Belgia (400.000 t), Bulgaria (100.000 t), Ucraina (80.000 t), Rusia

99
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

(50.000 t), Lituania (45.000 t), Republica Cehă (40.000 t). După Rusia care
produce 8,2 mil.t acid sulfuric (2001), urmează Spania şi Franţa (cu câte 2
mil.t), Polonia (1,9 mil.t), Italia (1,5 mil.t), Germania 1,5 mil.t).

Tabel 12. Produse ale industriei chimice

Sodă caustică (2001) Fibre sintetice (2001) Îngrăşăminte azotoase


(2001)
Statul tone Statul tone Statul tone
Franţa 1.690.000 Rusia 43.000 Rusia 5.890.000
Rusia 1.197.000 Italia 16.000 Ucraina 2.153.000
Marea Britanie 1.057.000 Ucraina 16.000 Belarus 1.619.000
Italia 813.000 Belarus 12.000 Belgia 1.528.000
Spania 704.000 Bulgaria 12.000 Polonia 1.298.000
Belgia 660.000 Rep.Cehă 7.600 Olanda 1.109.000
Polonia 395.000 Lituania 5.500 Germania 1.102.000
România 346.000 Slovacia 2.900 Marea Britanie 1.040.000
Suedia 297.000

Acid clorhidric (2001) Acid sulfuric (2001) Acid azotic (2001)


Statul tone Statul tone Statul tone
Rusia 665.000 Rusia 8.209.000 Polonia 2.060.000
Italia 555.000 Spania 2.060.000 Belarus 879.000
Germania 481.000 Franţa 2.051.000 Bulgaria 707.000
Spania 353.000 Polonia 1.945.000 Spania 480.000
Marea Britanie 351.000 Italia 1.581.000 Italia 451.000
Franţa 263.000 Germania 1.504.000 Croaţia 250.000
Rep.Cehă 93.000 Olanda 1.000.000 Rusia 151.000
Suedia 88.000 Marea Britanie 946.000 Rep.Cehă 114.000
Finlanda 77.000 Serbia- 81.000
Muntenegru
Polonia 70.000 Suedia 57.000
Ucraina 67.000 Belgia 56.000
România 46.000

Industria îngrăşămintelor fosfatice, potasice şi azotoase foloseşte ca


materii prime în principal fosforul (cu zone de extracţie în Peninsula Kola),
potasiul, cu zăcăminte în bazinul Kamei (în Belarus), Munţii Hartz (Germania),
Alsacia (Franţa) şi azotul. Industrializarea se face în general în zona litoralului
Mediteranei (în cazul fosforului), în Germania şi Franţa (în cazul potasiului), în
Polonia (a doua producătoare mondială de acid azotic).
Industria farmaceuticăşi cosmetică este concentrată în zona Parisului, zona
Londrei, valea Rhinului etc.

II.4.4 Industriile de echipament

Subramurile acestei industrii sunt: industria de utilaj industrial, industria de

100
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

utilaj agricol, industria mijloacelor de transport, industria electronică şi


electrotehnică, industria mecanică diversă, la acestea adăugându-se ramurile
destinate construcţiilor şi lucrărilor publice (industria materialelor de construcţie,
industria lemnului).
Această ramură industrială tinde să devină ramura cu participarea cea mai
ridicată la valoarea totală a producţiei industriale mai ales în statele dezvoltate
ale Europei Occidentale.
II.4.4.1. Industria de utilaj industrial are un profil complex în multe state
europene, precum Germania, Italia, Marea Britanie, Elveţia, Franţa. În alte
state, producţia tinde spre o anumită specializare: rulmenţi în Suedia, utilaj
siderurgic şi minier în Cehia, utilaj minier, textil şi alimentar în Polonia, utilaj
petrolier şi pentru industria cimentului în România.
Localizarea acestei ramuri industriale ţine de cele mai multe ori de centrele
siderurgice sau de marile centre industriale complexe.
În Germania, industria utilajului industrial este localizată în centre din
Culoarul Rhinului (Köln), în Bazinul Ruhr (Duisburg, Essen), în porturile de la
Marea Nordului (Hamburg). În Elveţia, centrele pentru producţia de utilaj
industrial sunt amplasate în regiunea industrială nordică: Zürich; în Franţa,
astfel de centre industriale se întâlnesc în regiunea industrială de nord (Lille), în
suburbiile Parisului şi în regiunea industrială Lyon-Saint Etienne. În Italia,
regiunea industrială de nord este cea care include şi astfel de centre
producătoare de utilaj industrial (Milano, Bologna, Genova). Între centrele
siderurgice care au impulsionat dezvoltarea acestei ramuri industriale se
numără cele din Marea Britanie (Glasgow, New Castle, Birmingham,
Manchaster, Swansea).
II.4.4.2. Industria utilajului agricol este bine dezvoltată în statele vest
europene: Italia (84.000 tractoare în 2001), Marea Britanie (69.000), Germania
(47 000), Belarus (27 000), Franţa (18.000). Cu o producţie mult în scădere mai
ales după 1990 se înscriu o serie de state din Europa Central-Estică (Polonia –
4.900, România – 5.300, Croaţia – 4.500, Serbia Muntenegru – 3.000). Această
industrie este localizată: în anumite zone agricole care dau o anumită
specializare acestei ramuri industriale (Suedia sudică: Göteborg, Malmö;
Franţa: poalele Munţilor Jura etc); în anumite centre industriale cu profil
complex (Germania: Augsburg, Nürnberg); în oraşe mici şi mijlocii (Bazinul
Parizian: Vierzon, Montataire; Bazinul Londonez: Basildon, Norwich; Podişul
Prebalcanic bulgar: Ruse).
II.4.4.3. Industria mijloacelor de transport
● Industria autovehiculelor are un caracter mixt, producând atât camioane
şi alte vehicule utilitare, cât şi autoturisme, fiind foarte sensibilă la fenomenele
de criză din statele industriale.
Dintre statele europene care posedă un ciclu complet de fabricaţie pe baza
licenţelor proprii, mari producători de autoturisme sunt: Germania (8,6 mil. în
2003, aproape dublu faţă de începutul anilor ’90, fiind a doua mare
producătoare mondială), Franţa (3,2 mil.), Marea Britanie (1,6 mil.)., Federaţia
Rusă, Italia. Sunt însăşi state care realizează un importnat volum al producţiei
din dezvoltarea montajului: Spania, Polonia, Cehia.
La producţia de vehicule utilitare se remarcă: Spania (588.000 în 2003),

101
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Franţa (409.000), Germania (346.000), Italia (299.000), Rusia (239.000), Marea


Britanie (189.000), Belgia (113.000).
Industria automobilistică vest europeană acoperă cca.1/3 din producţia
mondială de autovehicule şi este orientată îndeosebi spre export (cu excepţia
Marii Britanii şi Italiei, care produc mai ales pentru piaţa internă).
Cele mai importante grupări teritoriale ale industriei automobilistice din
Europa Occidentală sunt:
■ gruparea din nordul Germaniei (Wolfsburg, Emdem, Braunschweig,
Hanovra, Bremen)
■ gruparea renană (Russelsheim, Köln, Sindelfingen, Neckarsulm,
Stüttgart)
■ gruparea bavareză (München, Ingolstadt)
■ gruparea pariziană (Paris, Boulogne-Billancourt, Flins, Poissy,
Sandouville)
■ gruparea londoneză (Dangeham, Luton, Coventry, Birmingham,
Wolverhampton, Oxford)
■ gruparea nord italiană (Torino, Milano, Modena, Desio).
In afara acestor grupări, industria automobilistică s-a dezvoltat şi în anumite
centre izolate (Belgia: Anvers; Estul Franţei: Sachaux, Mulhouse; Suedia:
Göteborg, Spania: Madrid, Barcelona; Olanda: Eindhoven).
● Industria aeronautică este una din subramurile cele mai moderne ale
industriei constructoare de maşini. Este bine dezvoltată în special în Franţa,
Germania, Rusia, Marea Britanie.
În Franţa, cele mai mari uzine sunt amplasate la Paris, Bouges, Bordeaux,
Chateauroux. În Germania, industria aeronautică este localizată atât în oraşele
din sud (Augsburg, München, Friedrichshafen) precum şi în porturilede la area
Nordului (Bremen). În Rusia, industria constructoare de avioane este dezvoltată
în zona centrală industrială (Moscova, Voronej) şi în sudul părţii europene. În
Marea Britanie, centrele industriei aeronautice sunt amplasate în aceleaşi
regiuni în care s-a dezvoltat industria constructoare de autovehicule, respectiv
în Bazinul Londrei (Derby, Weybridge, Yeovill, Bristol, Coventry, Hull,
Southampton). În Italia, importante centre ale industriei aeronautice sunt Milano
şi Torino.
● Construcţiile navale au cunoscut un regres în Europa în perioada
contemporană, ponderea statelor vest europene la producţia navală mondială
scăzând extrem de mult, de la 84% în 1950, la sub 20% astăzi.
Germania a devenit a treia producătoare mondială (1,1 mil.t în 2003),
urmată de Polonia (542.000 t), Italia (533.000 t), Olanda (124.000), Ucraina
(46.000t). Marea Britanie, mult timp lideră mondială în domeniu, a cunoscut o
scădere serioasă a producţiei care a ajuns mult sub nivelul producţiei
antebelice (1938 – 1,03 mil.t; cca. 100-125.000 t în ultimii ani).
În cadrul acestei subramuri industriale s-au înregistrat în ultimii 25 de ani
creşteri importante ale ponderii vaselor petroliere (Franţa – Saint Nazaire,
Germania – Bremen, Polonia – Gdynia, Finlanda – Valmet Oy, lângă Helsinki).
Unele state europene s-au specializat în vase de pescuit (Danemarca, Olanda,
Islanda), în vase port-containere (Germania, care produce peste 50% din

102
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

producţia mondială).
Cele mai importante şantiere navale europene sunt localizate îndeosebi în
porturile cu ape adânci şi spaţiu liber:
- la Marea Nordului: Göteborg şi Uddevalla (Suedia); Sunderland şi Hull
(Marea Britanie); Hamburg, Emden, Bremen (Germania); Stavanger (Norvegia);
Amsterdam (Olanda); Hoboken (Belgia);
- la Oceanul Atlantic: Cadiz şi Bilbao (Spania); Setubal (Portugalia);
Glasgow (Scoţia); Saint Nazaire (Franţa);
- la Marea Baltică: Kiel (Gemania); Turku (Finlanda); Malmö (Suedia);
Copenhaga (Danemarca); Gdansk (Polonia); Sankt Petersburg (Rusia);
- la Marea Neagră: Kerci, Nicolaev şi Sevastopol (Ucraina); Constanţa şi
Mangalia (România), Varna (Bulgaria);
- la Marea Mediterană: Genova, La Spezia, Monfalcone (Italia); La Ciotat
(Franţa).
● Industria de material rulant este localizată:
a. în regiuni siderurgice (Essen şi Salzgitter în Germania; Birmingham în
Marea Britanie; Lille – Franţa; Chrzanow – Polonia; Reşiţa – România);
b. în marile noduri feroviare (Crewe şi Derby în Marea Britanie; Belfort în
Franţa; Plzen şi Praga în Cehia; Paşcani – România);
c. în centre ale industriei electrotehnice (Kassel – Germania; Poznan –
Polonia; Craiova – România).
II.4.4.4.Industria electrotehnică şi electronică
Această ramură industrială este localizată de regulă în centrele industriale
complexe şi în regiunile industriale cele mai dezvoltate, cu o forţă de muncă
înalt calificată.
Între centrele specializate în industria electrotehnicăşi electronică în Europa
amintim: Tallin, Riga, Vilnius, Kaunas, Moscova, Sankt Petersburg; München,
Stüttgart, Erlangen, Berlin, Leipzig, Wernigerode, Frankfurt pe Oder, Dresda,
Wroclaw, Budapesta, Ljubljana, Timişoara, Târgu Mureş etc.
Industria electrotehnicăşi electronică este foarte avansată în statele Europei
Ocidentale, între care menţionăm: Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia,
Suedia, Elveţia, Olanda.
Producătoarele europene de aparate de radio sunt: Portugalia (7,1 mil.
bucăţi în 2001), Germania (4,7 mil.), Franţa (3,8 mil.), Ungaria (3,4 mil.), Marea
Britanie (545.000), urmate de urmate de Rusia, Belarus, Spania, Ucraina,
Polonia, Republica Moldova.
La producţia de televizoare se remarcă Polonia (7,7 mil. bucăţi în 2001),
Franţa (4,2 mil.), Spania (4,1 mil.), Ungaria (3,2 mil.), Germania (1,5 mil.), Italia
(1,2 mil.), Republica Cehă (1,1 mil.), Rusia (1 mil.).
Calculatoare se produc îndeosebi în Marea Britanie (Londra), Germania
(Mainz), Franţa (Paris).
II.4.4.5. Industria mecanică diversă
Este localizată în mici centre tradiţionale care au apărut încă din feudalism:
Solingen (Germania), Thiers (Franţa), ambele specializate în obiecte din oţeluri
speciale; centre în Munţii Jura (fabricarea semiartizanală a ceasurilor, care
asigură Elveţiei locul I în ierarhia mondială în acest domeniu).

103
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Importante centre de mecanică finăşi optică sunt în Germania: Jena,


Dresda, Oberkochen, Wetzlar, Bad Kreuznach; în Slovacia: Gottwaldov.
Specializări interesante au şi centrele Ramdom (Polonia) – maşini de cusut,
Plovdiv (Bulgaria ) – maşini de scris.
II.4.4.6. Industria materialelor de construcţie
Europa beneficiază de resurse importante şi variate de roci de construcţie,
ceea ce a determinat ampla dezvoltare a acestei industrii.
Marmura este găsită într-o paletă largă de varietăţi şi culori, marmura de
foarte bună calitate din acest continent fiind recunoscută pe plan mondial.
Europe Sudică deţine supremaţia din acest punct de vedere, cu marmură
exploatată în: Italia (vestita marmură de Carrara, din Apenini, la care se adaugă
cea exploatată din Alpi); Grecia (cu exploatări în zona Atenei şi în insulele in
sud-estul ţării); Spania (zona Saragosei, Valencia, Andaluzia, Murcia);
Portugalia (Alentejo); Franţa (Pirinei). Şi în Scandinavia se exploatează
marmură din Suedia (insula Gotland, zona sud-estică).
Granitul se exploatează din Suedia (Vibro), Finlanda (Rapakivi, Viipuri),
Italia (Baverno, Montorfano).
Calcarele, marnele şi dolomitele sunt utilizate în industria lianţilor, care
produce var, ciment, ipsos.
Între regiunile care dispun de rezerve semnificative de calcar se numără
zonele montan al Europei, în special lanţul alpino-carpatic, precum şi Câmpia
Rusă.
Cea mai mare producătoare de ciment este Italia (cu 41,7 mil.t în 2003),
urmată de Rusia şi Spania (cu câte 40 mil.t fiecare), Germania (28 mil.t), Franţa
(20 mil.t)
Industria ceramicii produce cărămizi, materiale de finisaj (Germania, Franţa,
Portugalia, Marea Britanie, Belgia); obiecte tehnico-sanitare (Italia, Franţa,
Germania, Olanda), produse de uz casnic (din caolin): Marea Britanie,
Republica Cehă, Germania, Franţa); porţelan (Franţa, Germania, Cehia –
Boemia).
Industria sticlei: Polonia, Germania, Republica Cehă, Franţa, Belgia, Marea
Britania, Italia.
II.4.4.7. Industria lemnului
Continentul european dispune de un fond forestier important, care acoperă
cca. 38% din teritoriul său. Cele mai împădurite state sunt Finlanda (72%),
Suedia (65,9%), Rusia (50,4%), ceea ce explică situarea acestor state în rândul
principalilor producători mondiali din această ramură economică. În afara
Islandei, unde pădurile acoperă doar 0,3% din suprafaţa ţării, alte state cu un
grad redus de împădurire sunt: Marea Britanie (11,6%), Olanda (11,1%),
Danemarca (10,7%), Republica Moldova (9,9%), Irlanda (9,6%).
Cheresteaua se produce mai ales în Rusia şi statele scandinave; celuloza în
Finlanda, Suedia şi Federaţia Rusă; hârtia în Germania, Finlanda, Suedia,
Italia; hârtia pentru ziar în Suedia, Finlanda, Germania, Franţa, Marea Britanie,
Spania; fibre celulozice în Germania.
Stalele scandinave au un mare excedent al acestor producţii utilizat la
export.

104
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Principalele regiuni industriale din Europa sunt în mare măsură asociate


cu zonele aglomerărilor urbane mari, unde a fost posibilă apariţia unui complex
de ramuri industriale, cu forţă de muncă asigurată de oraşele din apropiere.
Dezvoltarea de timpuriu a industriei în aceste zone urbane a fost în cele mai
multe cazuri impulsionată de resursele naturale existente în vecinătate. Unele
din aceste regiuni industriale au cunoscut un declin ca urmare a crizei din
domeniul carbonifer, siderurgic etc. Altele au reuşit să implanteze activităţi
economice noi care le-au menţinut ca zone puternice industriale în continuare.
Este, de exemplu, cazul regiunii Midlands din Marea Britanie, care, deşi a
apărut ca urmare a valorificării cărbunilor şi minereurilor de fier, are astăzi o
specializare avansată a industriilor, cu o bună reprezentare a ramurilor de vârf.
Între regiunile industriale din Europa, de mare forţă ramân: regiunea
industrială Ruhr – Rhin (cu activităţi din domeniul industriei extractive
concentrate mai ales în subregiunea Ruhr, unde s-a dezvoltat şi siderurgia,
petrochimia, industria de echipament, în timp ce subregiunea Rhin - Frankfurt
am Main – cu centre industriale ca Hannau, Frankfurt am Main, Mainz s-a
specializat în ramuri ale industriei chimice, metalurgie, industrie mecanică etc);
regiunea Silezia superioară (cu tradiţii ample în domeniul carbonifer şi textil, cu
o puternică industrie siderurgicăşi de echipament); regiunea industrială din jurul
aglomeraţiei londoneze (una din cele mai dinamice regiuni industriale din
Marea Britanie, cu un profil industrial complex); regiunea industrială din jurul
Parisului (cu ramuri ale industriilor de echipament, în principal automobile, cu o
faimoasă industrie farmaceutică, cosmeticăşi a modei, cu industrii de înaltă
tehnologie); regiunea industrială din jurul Moscovei (cu activităţi industriale
complexe).
Alături de aceste regiuni industriale europene care au tradiţie în domeniul
industriei, pe teritoriul Europei s-au dezvoltat o serie de nuclee neoindustriale a
căror apariţie a fost impulsionată, pe de o parte, de existenţa unor concentrări
industriale clasice, iar pe de altă parte de consumul de echipamente de înaltă
tehnologie din marile aglomeraţii urbane. În acelaşi timp, un rol important l-au
avut şi centrele universitare cu specialişti calificaţi în domenii tehnice de vârf.
Aşa de exemplu au apărut o serie de nuclee neoindustriale în Marea Britanie
(Cambridge, Melbourn, Milton, Girton, Hutingdon), în Franţa (Meylan-
Montbonnot, Vendargue, Grabels, Aix 2000, Avignon), în Germania (Essen,
Duisburg, Dortmund), în Olanda (Fokker), în Elveţia (Geneva) etc.

105
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

II.4.5. AGRICULTURA

Condiţiile favorabile ale cadrului natural (relieful, clima, solurile), vechimea


acestei ocupaţii, tradiţiile, fac din Europa un ansamblu agricol puternic şi variat.
Practicată din neolitic (revoluţia neolitică), agricultura europeană a cunoscut
transformări esenţiale în urma revoluţiei industriale de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, care au constat în extinderea
terenurilor agricole şi modernizarea utilajelor agricole. Progresele înregistrate în
industrie s-au reflectat mereu şi în agricultură prin creşterea productivităţii
agricole.
Agricultura Europei de azi are un caracter intensiv, dezvoltându-se pe
seama unui fond funciar important (cca. 100 milioane hectare, excluzând
Rusia) şi remarcându-se prin: procent în scădere a populaţiei ocupate în
agricultură (mai ales în statele Occidentale); producţii medii la hectar suprioare
mediei mondiale în cele mai multe cazuri, randament agricol superior etc.
Solurile şi clima sunt factorii naturali definitorii în conturarea profilului
agrogeografic al Europei. Continentul dispune atât de soluri cu grad ridicat de
fertilitate (molisoluri, argiluvisoluri), la care se adaugăşi solurile din luncă, din
delte (Ron, Pad), câmpiile litorale (sudul Franţei), solurile formate pe roci
vulcanice, pe depozite loessoide (Câmpia Română), pe piemonturi şi glacisuri
de acumulare (Podişul Getic, regiunea piemontană din nordul Italiei), dar şi de
soluri cu grad scăzut de fertilitate (spodosolurile), în timp ce solurile de tundră
sunt considerate soluri nefertile.
Terenurile cultivate reprezintă cca.29% din suprafaţa continentului. Pentru
extinderea acestora s-au efectuat despăduriri, desţeleniri, desecări, terasări etc.
Despăduririle au afectat masiv statele mediteraneene, precum şi landele din
Franţa (Bretagne), Belgia, Olanda, Danemarca, Germania, Marea Britanie.
Desţelenirea stepelor a fost amplificată mai ales în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, în sudul Europei estice.
Desecarea mlaştinilor, bălţilor şi lacurilor s-a făcut pe suprafeţe mari în
Europa nordicăşi centrală. Ample lucrări de acest gen s-au facut în Câmpia
Padului, Câmpia Română, Lunca Dunării etc.
Terasarea versanţilor a fost necesară mai ales pentru cultura viţei de vie.
Lucrări de terasare s-au făcut pe valea Rhinului (Germania), în regiunea de
podiş din România etc.
Construirea de poldere s-a făcut cu succes în Olanda, Belgia, Danemarca,
Franţa, Germania.
Regiunile de câmpie includ cele mai importante areale agricole ale
continentului: câmpiile din nord-vest (Câmpia Germano-Polonă, Bazinul
Parizian, Bazinul Londonez, Bazinul Aquitaniei), cu un climat favorabil culturii
cerealelor, plantelor tehnice şi creşterii bovinelor; câmpiile central-estice
(Câmpia Panonică, Câmpia Dunării Inferioare, Câmpia Rusă), cu un climat
continental, favorabil mai ales culturilor cerealelor şi unor plante iubitoare de
căldură (floarea soarelui); câmpiile sudice (Câmpia Padului), cu un climat
blând, propice culturilor termofile (orez, bumbac). În cadrul acestora sunt

106
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

incluse şi “huertas”-urile spaniole (Valencia, Murcia, Andaluzia), în care


predomină cultura citricelor, măslinului, legumelor, precum şi o serie de
depresiuni intramontane din sudul Peninsulei Balcanice (Thessalia, Argolida).
Regiunile muntoase sau colinare joase sunt de regulă zone în care se
practică policultura şi creşterea animalelor. Se remarcă: masivele hercinice
joase din Europa central-vestică (cu o agricultură specializată în creşterea
animalelor sau în cultura unor plante iubitoare de umezeală – cartof, sfecla de
zahăr); zonele colinare din jurul depresiunii Panonice şi din arealul
extracarpatic, unde, pe fondul policulturii s-au individualizat arii specializate în
pomicultură (Piemontul Getic, Serbia), viticultură (Subcarpaţii Curburii,
Republica Moldova, nord-estul Ungariei).

II.4.5.1. Cultura plantelor

Cerealele
1. Grâul este o cultură cerealieră careia îi sunt caracteristice următoarelor
arii de cultură şi producţie:
■ regiunea nord-vestică, în cadrul căreia se remarcă Franţa (cu 30,7 mil.t în
2003), Germania (19,2 mil.t), Marea Britanie (14,2 mil.t), cu o predominare a
grâului comun, cu cel mai ridicat randament din lume (peste 7t/ha în Belgia,
Olanda sau Danemarca);
■ regiunea mediteraneană, cu producţii însemnate în Italia (6,2 mil.t), unde
principalul areal de cultură este Câmpia Padului, urmată de Spania (6,2 mil.t)
care are ca principală arie de cultură Meseta;
■ regiunea centrală şi sud-estică, reprezentată îndeosebi prin Câmpia
Panonică, Câmpia Dunării Inferioare şi câmpiile din nord-estul Mării Negre; este
cea mai extinsă zonă de cultură a grâului din lume, dispunând de condiţii
pedoclimatice extrem de favorabile, însă cu un randament scăzut. Cu producţii
importante se remarcă îndeosebi: Rusia, 34 mil.t, urmată de Polonia (7,8 mil.t),
România, Ungaria.
Localizarea industriei de morărit şi panificaţie este dependentă fie de
arealele de cultură a grâului (centrele din Câmpia Rusă), fie de importul grâului,
în zonele portuare (Genova, Roma, Palermo, Constanţa), sau e concentrată în
zona marilor aglomeraţii umane unde se concentreazăşi consumul (Paris,
Londra. Moscova, Madrid, Barcelona, Budapesta, Bucureşti etc).
2. Secara se cultivă mai cu seamă în Europa Nordică (statele Scandinave,
Rusia, Polonia, Germania) care reprezintă unul din principalele areale de
cultură de pe Glob. Secara se cultivă şi în zona muntoasă a Alpilor, având
condiţii de cultură până la altitudini de cca. 2000m.
3. Orzul se pretează foarte bine la condiţiile pedoclimatice europene, acest
continent concentrând cca. jumătate din totalul suprafeţei cultivate cu această
cereală pe plan mondial. În statele din nord-vestul Europei ponderea orzului în
totalul suprafeţei agricole este foarte ridicată (35% în Danemarca, cca.20% in
Germania, Marea Britanie, Finlanda) (I.Muntele, 2000). Ponderi semnificative
se întâlnesc şi in Rusia, Belarus, statele baltice. Producţia este concentrată în
următoarele areale: Câmpia Germano-Polonă, Câmpia Rusă, Bazinul

107
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Londonez, Bazinul Parizian. Cca.60% din producţia mondială este concentrată


in Europa, principalii producători fiind: Rusia (17,9 mil.t – 2003), Germania
(10,6 mil.t), Franţa (9,9 mil.t), Spania (8,6 mil.t), Ucraina (6,8 mil.t), Marea
Britanie (6,3 mil.t), Danemarca, Polonia, Belarus, Finlanda.
4. Ovăzul se cultivă indeosebi in zona din jurul Mării Baltice, principalii
producători fiind: Rusia (5,1 mil.t în 2003), Finlanda (1,3 mil.t), Germania
(1,1mil.t), Polonia (1,1 mil.t), Suedia (1 mill.t), Ucraina, Spania, Marea Britanie,
Belarus, Franţa.
5. Cultura porumbului este larg răspândită în fâşia centrală a continentului
ce pleacă din sudul Rusiei şi ajunge până in Franţa (incluzând bazinul Dunării).
Principalul producător este Franţa, cu o producţie de 11,6 mil.t în 2003.
Urmează România, cu 9,5 mil.t, apoi Italia cu 8,7 mil.t , Ucraina (6,9 mil.t),
Spania (4,3 mil.t), Serbia –Muntenegru (3,8 mil.t). Producţiile de porumb sunt
dependente, mai ales în estul continentului, de capriciile vremii. .
Plantele oleaginoase
a. Floarea soarelui este cultivată pe spaţii extinse în Europa în urmatoarele
areale: sud-vestul continentului, unde principalii producători sunt Franţa, Spania
şi Italia; bazinul Dunării, în cadrul căruia se remarcă Ungaria, România (în
scădere după 1990), Serbia - Muntenegru, Bulgaria; partea europeana a
Federaţiei Ruse, unde se realizează aproximativ o pătrime din producţia
mondială, dar care înregistrează de asemenea o scădere a producţiei.
Prelucrarea şi valorificarea industrială a florii soarelui se face în principal în
statele cultivatoare, la producţia de ulei de floarea soarelui remarcându-se:
Federaţia Rusă, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia-Muntenegru, Spania.
b. Soia are arealul de cultură centrat pe teritoriul Italiei (principalul
producător european - 397.000 t), cu ramificaţii spre vest, spre Spania sau spre
bazinul Dunării: Serbia Muntenegru (226.000 t), România (225.000 t, Ungaria,
precum şi spre sudul Rusiei (393.000 t) şi Ucraina. La producţia de ulei de soia
se remarcă o serie de state care importă soia: Germania, Olanda, Marea
Britanie, Franţa.
c. Cultura măslinului este specifică peninsulelor sud-europene, în cadrul
cărora, cei trei mari producători, Spania, Italia, Grecia, acoperă 2/3 din
producţia mondială.
La producţia de ulei de măsline primele trei producătoare mondiale sunt din
Europa: Spania (locul I pe Gob cu 1,3 mil.t în 2003), Italia (557.000 t), Grecia
(367.000 t). Se mai adaugă, cu producţii mai mici: Portugalia, Franţa, Cipru,
Albania. Spania, Italia şi Grecia sunt şi mari exportatoare de măsline şi ulei de
măsline.
Plantele textile
a. Bumbacul este o cultură recentă în Europa iar arealul său de cultură
este restrâns, incluzând mai ales zona mediteraneană, îndeosebi Peninsula
Balcanică. Principalul producător este Grecia (363000 t în 2003, ceea ce
reprezintă cca. 2% din producţia mondială), unde cultura se face mai ales in
zonele centrale (Attica, Beoţia).
Dezvoltarea industriei bumbacului în Europa este în cea mai mare parte
legată de import, astfel, cele mai mari producătoare sunt Germania, Marea
Britanie, Polonia. Centre faimoase ale industriei textile în care industria

108
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

bumbacului este bine reprezentată, sunt la: Manchester (Marea Britanie);


Milano, Genova, Veneţia, Napoli (în Italia); Renania – Westfalia, Rin-Neckar,
Hamburg-Bremen, Saxonia-Turingia (în Germania); Mulhose – Strasbourg, Lille
– Roubaix, Munţii Vosgi (în Franţa); Anvers, Bruxelles (în Belgia); Lodz, Silezia
superioară (Polonia) etc.
b. Cultura inului s-a restrâns mult în ultimele decenii, atât în zona de
cultură din Câmpia Rusă (Rusia, Belarus, Statele Baltice), cât şi în cea din
nord-vestul şi vestul continentului (Franţa, Belgia, Olanda). După 1989, declinul
producţiei este extrem de sever în state din Europa Centrală precum Polonia,
Rep.Cehă, România.
c. Cânepa înregistrează aceeaşi reducere a suprafeţelor cultivate şi a
producţiei ca şi inul, fiind cultivată îndeosebi în Rusia, care este principalul
producător european.
Industria de prelucrare a inului şi cânepii, în ansamblu, deşi în regres,
păstrează centre de producţie renumite în Marea Britanie (Dundee şi Belfast),
Belgia (Gand), statele baltice (Lituania, Estonia, Letonia), Polonia nordică,
Germania, Rep.Cehă, Ungaria, Slovacia. .
Sfecla de zahăr găseşte pe teritoriul european condiţii propice de cultură,
distingându-se următoarele areale:
Arealul de câmpie din nord-vestul continentului, din Franţa până în Polonia
(Franţa, 31,4 mil.t, locul I pe Glob, cu 12,3% din producţia mondială), Germania
(25,6 mil.t), Polonia (14,1 mil.t); în această zonă de cultură randamentul este
mult peste media pe glob (ajungând sau chiar depăşind 50-75t/ha);
Bazinul Dunării (România, Serbia - Muntenegru, Ungaria, cu producţii în
declin după 1990, în special în România, unde, de la 6,5 mil t în 1988,
producţia a scăzut la 3,2 mil.t în 1990, pentru ca în 1999 să înregistreze abia
902.000 t);
Câmpia Padului (Italia 12,5 mil.t în 1999);
Sud-vestul Federaţiei Ruse (Podolia, Câmpia Niprului, nordul Basarabiei),
cu o producţie în declin evident (Ucraina: 45,6 mil.t în 1985, 22,8 mil.t în 1996,
16,5 mil.t în 1999; Rusia: 31,2 mil.t în 1985, 16,1 mil.t în 1996, 12 mil.t în 1999).
La producţia de zahăr se remarcă: Franţa (4,3 mil.t în 2003), Germania (4,1
mil.t), Rusia (2 mil.t), Polonia (1,9 mil.t).
Cartoful găseşte condiţii propice de cultură în cea mai mare parte a
teritoriului continentului, dar cele mai ridicate randamente se înregistrează în
vest (45 t/ha în Olanda, Belgia) în timp ce în estul continentului randamentul
este mult inferior (10 t/ha în România). Principalele areale de cultură a
cartofului sunt:
Partea central-estică a Europei (unde se realizează 2/5 din producţia
mondială): Rusia (36,7 mil.t în 2003), Ucraina (18,5 mil.t), Polonia (13,7 mil.t),
Belarus (8,5 mil.t). Producţia pe cap de locuitor atinge 1000 kg/loc în Belarus şi
600 kg/loc în Polonia. Cultura cartofului se face atât în zona de podiş (Valdai),
zone colinare (Belarus, Polonia) cât şi în zone de câmpie (Ucraina, Polonia);
Europa Occidentală are producţii mai reduse, aici fiind absorbit surplusul din
est. Principalii producători de aici sunt: Germania (10,1 mil.t în 2003), Franţa
(6,4 mil.t), Olanda (6,3 mil.t), Marea Britanie (5,9 mil.t).

109
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Legumicultura
Europa asigură cca.15% din producţia mondială de produse legumicole,
remarcându-se mai ales marii producători din sudul continentului: Italia, Spania,
Grecia.
a. leguminoasele pentru boabe: fasolea (introdusă în Europa de spanioli,
fiind originară din America Centrală, este cultivată îndeosebi în Italia, Spania şi
statele balcanice); mazărea (Franţa produce peste 2 mil.t, ocupând locul I în
ierarhia mondială, asigurând o mare parte din piaţa europeană, mai ales în
formă conservată).
b. legumele cu bulbi: ceapa (Europa deţine 20% din suprafaţa cultivată pe
Glob, principalii producători fiind Spania, Polonia, Ucraina, România); usturoiul
(cu cele mai mari producţii în statele mediteraneene, cele mai importante reale
de cultură fiind: litoralul spaniol, aria carpatică, coasta estică a Mediteranei,
sudul Europei în general).
c. tomatele au ca principală arie de cultură sudul şi sud-estul continentului
(Italia, Grecia, Ucraina, Portugalia, România, Franţa, sudul Rusiei), de unde
plecă un flux masiv spre nordul continentului (ţările scandinave, Germania,
Marea Britanie).
Pomicultura are condiţii bune atât în zona mediteraneană (cu condiţii
optime de cultură atât pentru arborii fructiferi specifici zonei subtropicale cât şi
celor specifici zonei temperate: Italia, Spania) precum şi în zona temperată a
Europei (Franţa, România, Polonia, Rusia, Germania).
a. Mărul se cultivă în următoarele areale:
- partea europeană a Rusiei, Basarabia Centrală, sudul Ucrainei,
piemonturile nord-caucaziene;
- regiunile subcarpatice din România, Ungaria, Polonia;
- văile Rinului şi Elbei (Germania);
- nordul Franţei (Normandie, Bretagne, Lorraine);
- regiunea prealpină din nordul Italiei cu extinderi spre Toscana, Lombardia
şi Veneţia;
- nordul Spaniei (Cantabria), cu o producţie de foarte bună calitate.
Mari exportatori: Franţa, Italia, România, Polonia, Ungaria.
b. Părul se cultivă îndeosebi în nordul Italiei (zona prealpină a Lombardiei şi
Veneţiei), Spania, Franţa, Elveţia, Grecia, Serbia - Muntenegru. Italia şi Spania
au excedente pentru export.
c. Cultura prunului găseşte condiţii bune de dezvoltare în Europa de sud-
est. Principalii producători sunt statele iugoslave, România (locul II pe Glob),
Ungaria, Ucraina, R.Moldova.
d. Piersicul se cultivă îndeosebi în aria mediteraneană din sudul Europei
(Italia, Grecia, Spania, Franţa).
e. Caisul se cultivă mai ales în statele mediteraneene (Spania, Italia) şi în
statele din bazinul dunărean.
f. Cireşul se întâlneşte tot în statele sudice (Italia, Spania, Franţa) şi în
statele din bazinul dunărean (România, Ungaria), de unde se formează un flux
spre Germania şi nord-vestul continentului.
g. Vişinul se cultivă în sud-estul Europei (cu extinderi spre Europa Centrală
sau Italia). Cele mai mari producţii se obţin în România, Bulgaria, sudul Rusiei

110
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

europene.
h. Smochinul se cultivă în Spania (Andaluzia mai ales), Italia, Portugalia,
Grecia.
i. Curmalul, introdus de mauri în Spania, se cultivă încă în acest stat, în
jurul localităţii Elche din huerta Murciei, pe coasta sud-estică.
j. Citricele au ca arie de cultură bazinul mediteranean (cu o dominanţă a
portocalului şi lămâiului). În Spania, plantaţiile de citrice se întâlnesc pe coasta
Mediteranei (Valencia, Murcia) şi în Andaluzia, acest stat producând cca. 6,2
mil.t citrice (2003, locul V pe Glob). În Italia, jumătate din producţie se obţine
din Sicilia, la care se mai adaugă ale regiuni de cultură cum ar fi: Calabria,
Basilicata, Puglia. În 2003 producţia de citrice a Italiei s-a ridicat la 2,8 mil.t). O
altă producătoare europeană importantă este Grecia care cultivă portocale,
mandarine şi lămâi în special în Peloponez, producţia de citrice ridicându-se la
1,48 mil.t în 2003.
Viticultura deţine în Europa 2/3 din suprafaţa cultivată de pe glob, însă
aceste suprafeţe cultivate sunt în scădere. Spania (1,25 mil.ha), Italia (0,94
mil.ha) şi Franţa (0,9 mil.ha) deţin 1/3 din suprafaţa mondială. La acestea se
mai adaugă Portugalia (0,36 mil.ha), România (0,23 mil.ha), R.Moldova (0,19
mil.ha), Grecia, Ucraina, Bulgaria, Germania, Ungaria.
Cel mai mare producător este Italia (peste 9 mil.t struguri, 4,4 mil.t vin), aici
viticultura practicându-se de la poalele Alpilor până în sudul extrem (cu
concentrări în Colinele Toscanei, zonele prealpine şi cele preapeniniene).
Franţa produce peste 7mil.t struguri şi peste 4,7 mil.t vin din următoarele areale
de cultură: valea Loirei (continuată la sud cu Poiton – Charente, unde se obţine
renumitul cognac), regiunea Bordeaux (cu vinuri de consum), Bourgogne (zona
Dijon), Alsacia, Champagne, Languedoc-Roussillon. Franţa nu este numai un
mare producător ci şi cel mai mare consumator de vinuri de pe Glob.
Spania deţine plantaţii viticole în special în Andaluzia (Alicante, Malaga,
Xeres), Canare, Valencia, La Rioja. Producţia de struguri este de peste 3 mil.t,
iar cea de vinuri atinge 4,6 mil.t În Portugalia viticultura se practică în zona
Porto, în Arhipelagul Madeira, asigurând acestui stat producţii mari de struguri
şi vinuri. În Grecia struguri se obţin mai ales din Creta, Samos, Insulele Ionice,
Attica, iar vinuri din Peloponez.
Alte state din sud-estul Europei în care se practică cu succes viticultura
sunt: România (zonele colinare: Subcarpaţii de Curbură, Podişul Moldovei,
Dobrogea, Podişul Târnavelor), Bulgaria, R.Moldova, Ucraina (Crimeea).
Dintre statele Europei Centrale se remarcă Germania (Valea Rinului şi a
afluenţilor Neckar şi Main, jurul lacului Boden), Ungaria (vinuri de Tokay),
Austria, Slovacia, Elveţia.
Comeţul este dominat de vinuri, urmate de stafide şi apoi de struguri de
masă. Marii exportatori din zona mediteraneană (Italia, Franţa, Spania,
Portugalia) sau din sud-estul continentului (Grecia, Bulgaria, România,
R.Moldova) au pieţe mari de desfacere în nord-vestul continentului.

111
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

II.4.5.2. Creşterea animalelor

a. Creşterea bovinelor
Domină sistemul intensiv de creştere, mai ales în regiunile joase, în cele
înalte sistemul gospodăresc fiind încă bine reprezentat (Alpi, Carpaţi, zona
masivelor hercinice), dar cu producţii de foarte bună calitate.
Rusia deţine cel mai mare efectiv (26,5 mil. capete în 2003) care este
concentrat în strânsă legătură cu zonele de consum (în ariile periurbane ale
Moscovei şi St.Petersburgului se cresc vaci pentru lapte, iar în zona Uralului
pentru carne). Ucraina este specializată în producţia de carne şi are un efectiv
de peste 10 mil. capete.
În Europa Centrală, în Polonia (6,8 mil.capete) şi România (3,1 mil.capete),
nu se remarcă o specializare strictă sau un grad ridicat de intensivizare; în plus,
efectivele au scăzut brusc după 1990.
Europa Occidentală este o arie cu randament foarte mare însă efectivele nu
sunt prea mari, cu excepţia Franţei (19,7 mil), Germaniei (13,7 mil). Efective
semnificative se întâlnesc şi în Marea Britanie (peste 10 mil.), Italia (peste 10
mil) şi Irlanda. Specializarea este foarte avansată iar gradul de intensivizare
este maxim (producţia ajunge la peste 5000 l lapte/vacă în Danemarca,
Olanda, Suedia, Belgia).
Între ariile specializate amintim: nord-vestul Franţei (din Bretagne în
Picardia) pentru producţia de carne şi lapte; zona alpinăşi prealpină (Elveţia,
Austria) pentru produse lactate; Olanda (cu cel mai ridicat grad de mecanizare,
specializată în producţia de carne şi lapte exportate în mare măsură);
Danemarca (producţia de lapte).
Principalele state producătoare de lapte şi produse lactate din Europa sunt:
Rusia (locul III pe Glob la producţia de lapte, cu peste 28 mil.t, 2003),
Germania (28 mil.t), Franţa (25,5 mil.t), Marea Britanie (15 mil.t), Ucraina (13,3
mil.t), Italia (12 mil.t), Polonia (11 milt), Olanda (10,8 mil.t). La producţia de unt
se remarcă: Franţa (a cincea producătoare mondială de unt, cu 450.000 t în
2003), Germania (435.000 t), Rusia (280.000 t), Polonia (185.000 t) si, cu
producţii în jurul a 150.00 t, se înscriu: Irlanda, Ucraina, Marea Britanie, Italia.
Pentru producţia de carne, în poziţii fruntaşe sunt: Franţa (locul IV pe Glob
în 2003, cu 6,5 mil.t carne), Germania (6,5 mil.t), Spania (5,4 mil.t), Rusia (4,9
mil.t), Italia (4,2 mil.t), Marea Britanie şi Polonia cu câte 3 mil.t fiecare, Olanda
şi Danemarca, cu peste 2 mil.t fiecare (cifrele reprezintă producţia de carne în
ansamblu, nu doar cea de vită).
b. Creşterea ovinelor
Arealele cele mai importante pentru creşterea ovinelor în Europa sunt:
Estul Europei: Rusia (13,7 mil, în special merinos pentru lânăşi karakul
pentru blăniţe, mai ales în stepele din jurul Mării Caspice), Ucraina, România,
Bulgaria. Toate aceste state au înregistrat scăderi spectaculoase ale
efectivelor.
Europa Mediteraneană reprezintă o arie tradiţională de păstorit
transhumant. Majoritatea ţărilor de aici sunt specializate în producţia de lapte
din care se obţin brânzeturi renumite, dar şi în producţia de carne şi lână.
Efectivele urcă la 23,8 mil capete în Spania, 10,9 mil capete în Italia, peste 10

112
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

mil. în Franţa şi peste 8 mil. în Grecia.


Marea Britanie are cel mai mare efectiv de ovine din Europa (35,7
mil.capete în 2003), condiţiile cele mai propice creşterii ovinelor întâlnindu-se în
regiunile muntoase ale Scoţiei, Wales, Irlanda de Nord, specializate mai ales în
producţia de lână.
Localizarea actuală a industriei de prelucrare a lânii în Europa păstrează
încă acele nuclee iniţiale, de la începuturile industriei textile tradiţionale
europene, care şi-au diversificat şi perfecţionat mult activităţile: Marea Britanie
(zona Yorkshire, Lancashire, Londra, Scoţia de sud-est); Franţa (zona nordică
şi zona Parisului); Germania (Renania – Westfalia, Bavaria, Valea Rhinului);
Italia (Piemont, Venţia, Lombardia); Belgia (Gand).
c. Caprinele se cresc în special în arealul mediteranean, unde domină rasa
alpină, producătoare de lapte. Cu efective destul de mari se remarcă: Grecia,
Spania, Italia, Albania, Franţa. La acestea se adaugă Bulgaria, România.
Franţa şi Spania sunt statele în care nicelul tehnic al producţiei este cel mai
ridicat.
d. Cabalinele
În Europa, calul este prezent pe întreg continentul, dar într-o manieră difuză,
efectivele cele mai importante fiind întâlnite într-o serie de state din centru şi
din est: Rusia (1,5mil, 2003.), România (879.000 capete), Ucraina (700.000),
Polonia (550.000), Germania (520.000).
e. Porcinele
Sunt crescute în sistem intensiv, utilizându-se pe scară largă nutreţurile
concentrate. Cele mai mari efective sunt cele ale Germaniei (2003, 26,2
mil.capete, cel mai mare producător de carne de porc de pe continent), Spaniei
(23,5 mil), Poloniei (18,6 mil.), Rusiei (17,3 mil.), Franţei (15,2 mil.),
Danemarcei (13,3 mil.), Olandei (11,1 mil.), Ucrainei (9,2 mil.).
f. Piscicultura
Bazinul nord atlantic este principala zonă de pescuit a Europei. Producţiile
cele mai mari de peşte sunt obţinute în Rusia (3,7 mil.t, 2003), Norvegia (3,1
mil.t), Danemarca (1,5 mil.t), Spania (1,4 mil.t).

Industria pielăriei şi încălţămintei valorifică unele produse animaliere (dar în


acelaşi timp utilizeazăşi o serie de înlocuitori) şi are o răspândire legată nu doar
de regiunile cu renume în creşterea animalelor, ci şi de zonele bazate pe
import. State ca Franţa, Marea Britanie, Italia importă, de exemplu, piei brute
pe care le tăbăcesc.
Industria încălţămintei este bine reprezentată în: Italia (Modena, Legnone),
Franţa (Paris, Fougeres), Marea Britanie (Northampton), Germania
(Offenbach). Între statele cu excedent de încălţăminte valorificat pentru export
sunt: Italia, R.Cehă, Polonia, Slovacia, România, Elveţia, Spania.
Industria blănăriei (pe baza blănurilor naturale sau artificiale) s-a dezvoltat
în Rusia precum şi în state europene unde s-au amenajat crescătorii de
animale pentru blănuri de lux (Germania, Austria, Ungaria).
Marochinăria este prezentă prin mari unităţi industriale specializate în
Marea Britanie, Franţa, Italia.

113
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

II.4.5.3. Tipuri de peisaje agrare europene

În funcţie de particularităţile pe care le îmbracă activităţile agricole,


consecinţă îndeosebi a condiţiilor naturale, pe teritoriul Europei se disting
următoarele tipuri de peisaje agrare:
a. Peisajul terenurilor cultivate deschise (openfield) este întâlnit în
special în regiunile de câmpie ale Europei şi parţial în cele de deal din
Europa Central-Vestică şi Europa Sud-Estică. Activitatea agricolă principală
este cultura plantelor, creşterea animalelor având doar un caracter
secundar), în special cultura cerealelor, plantelor tehnice, plantelor furajere,
datorită predominării solurilor cernoziomice şi ale celor brune de pădure.
b. Peisajul terenurilor cultivate închise (bocage, pays d’enclos) este
întâlnit în regiunile centrale şi vestice ale Franţei precum şi în alte ţări unde
gradul de fragmentare al reliefului este ridicat (ex. Carpaţii Meridionali).
Activitatea agricolă de bază din aceste regiuni unde predomină gospodăriile
individuale, este creşterea animalelor (dezvoltată pe baza pajiştilor naturale
ce acoperă cea mai mare parte a zonelor respective). Dintre culturile
agricole, cartoful este cel care se pretează cel mai bine la astfel de condiţii.
c. Peisajul pomicol colinar este caracteristic îndeosebi regiunilor de deal
din centrul şi sud estul Europei. Aici s-au individualizat plantaţii pomicole
intensive mai ales în: Franţa, Germania, Serbia - Muntenegru, România,
Ungaria, R. Moldova.
d. Peisajul agro-pastoral montan şi colinar se întâlneşte la altitudini de
1600-2000 m, dar e prezent şi în cadrul unor depresiuni intramontane, la
altitudini mai mici (700-900 m). Astfel de peisaje agricole sunt caracteristice
Munţilor Pirinei, Carpaţi, unde creşterea animalelor păstrează un caracter
transhumant.
e. Peisajul agrar mediteranean este caracteristic statelor din bazinul
Mării Mediterane. Condiţiile pedoclimatice de aici permit cultura viţei de vie,
măslinului, citricelor.

114
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

II.4.6. SECTORUL ECONOMIC TERŢIAR

Sectorul terţiar acaparează cel mai mare procent al populaţiei active în


statele Europei Occidentale, unde sunt frecvente situaţiile când peste 3/4 din
totalul populaţiei active este ocupată în acest sector. Multe regiuni ale U.E. în
care sectorul agricol este practic absent iar sectorul industrial este de
asemenea slab reprezentat nu fac altceva decât să exporte serviciile lor în
schimbul bunurilor de consum. O asemenea situaţie nu poate fi sănătoasă
pentru o ţară întreagăşi de aceea, în anii 90, declinul sectoarelor industriale şi
ascensiunea sectoarelor terţiare în diferite ţări ale U.E. a stârnit îngrijorare reală
(majoritatea statelor vest europene şi-au diminuat procentul populaţiei active
ocupate în industrie; Germania însă se numără printre statele în care acest
procent a rămas ridicat, lucru care explică în parte poziţia economică
dominantă a acestui stat în Europa Occidentală).
Există unele regiuni de importanţă internaţională în domeniul serviciilor:
regiunea Bruxelles, regiunea Luxemburg, regiunea Strassbourg (cu cele mai
multe instituţii ale U.E.), regiunea Londra, Paris, Frankfurt, Milano (centre
financiare de talie internaţională), regiunea Rotterdam, Antwerp, regiunea
Hamburg (centre internaţionale pentru transporturi), regiunile de coastă ale
Franţei, Italiei, Spaniei (ce atrag o clientelă internaţională).

II.4.6.1. TRANSPORTURILE

Transporturile reprezintă o parte cheie a sectorului serviciilor, deoarece


deservesc toate ramurile economice. Deşi politicile europene în domeniul
transporturilor nu sunt atât de elaborate ca cele în domeniul agricol, de
exemplu, există preocupări în vederea încurajării revitalizării transporturilor
feroviare, pentru a decongestiona traficul rutier.

II.4.6.1.1. Tansporturile feroviare

În Europa de Vest şi Centrală, căile ferate au devenit principalul mod de


transport pentru mărfuri şi călători încă de la jumătatea secolului al XIX-lea,
când o reţea densă de linii ferate a fost dată în exploatare îndeosebi în
regiunile bine populate.
Primele linii feroviare europene au fost construite la începutul secolului al
XIX-lea în Anglia (Stockton-Darlington în 1825 şi Liverpool-Manchaster în
1830), ca o necesitate impusă de revoluţia industrială. Primele materii prime
transportate pe aceste căi ferate au fost cărbunii.
După al doilea Război Mondial, nu au fost schimbări prea mari în ceea ce
priveşte volumul de mărfuri transportate pe căile ferate în Europa Occidentală
(unde dezvoltarea şi avantajele oferite de transporturile rutiere au cauzat o
stagnare a secorului feroviar), în schimb în fostele state comuniste, în condiţiile
unei economii centralizate, traficul pe căile ferate a sporit considerabil.
Astăzi, reţeaua feroviară are o distribuţie neuniformă pe teritoriul Europei,
fiind foarte bine reprezentată în Germania (peste 40.000 km), în Franţa (peste

115
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

30.000 km), Polonia (cca. 23.000 km). În Federaţia Rusă lungimea reţelei
feroviare depăşeşte 87.000km). O categorie aparte de căi ferate sunt cele
destinate trenurilor de mare viteză, totalizând cca.1400km pe teritoriul Europei:
în Franţa (de la Paris spre Lyon, Strassbourg, Bordeaux, Lille, circulă TGV), în
Germania (Würzburg – Hanovra, Mannheim – Stuttgart, circulă ICE), în Italia
(Roma – Florenţa), în Spania (Madrid – Sevilla, Madrid – Barcelona).
Cele mai mari densităţi ale reţelei feroviare pe 100 km2 se înregistrează în
Germania, Belgia, Luxemburg, Cehia (cu peste 10 km/100 km2). Densităţi
cuprinse între 5 şi 10 km/100 km2 se înregistrează în Ungaria, Marea Britanie,
Polonia, Olanda. Cele mai mici densităţi sunt caracteristice, de regulă, statelor
Scandinave.
Cele mai mari noduri feroviare de pe teritoriul Europei sunt: Moscova,
München, Bruxelles, Paris, Viena, Varşovia, Bucureşti.
Cea mai mare parte a reţelei feroviare europene include căi ferate de
suprafaţă. La acestea se adaugă căile ferate subterane (incluzând căile ferate
amplasate în zonele miniere şi metrourile din Londra, Paris, Moscova, Madrid,
Lyon, Bucureşti), căile ferate din tuneluri (Elveţia, Italia, Franţa), căile ferate
suspendate (în Bazinul Ruhr: Wuppertal; Liverpool în Anglia).
Cea mai mare parte a statelor europene au căi ferate cu ecartament normal
(1435 mm). Căile ferate cu ecartament mare (1524 mm) sunt specifice
Federaţiei Ruse, iar cele cu ecartament foarte mare 1676 mm) se întâlnesc în
Spania. Ecartamentul îngust (700-1200 mm) este specific regiunilor montane
ale continentului.
Teritoriul Europei este străbătut de o reţea densă de căi ferate, atât linii
magistrale (de importanţă internaţională), cât şi căi ferate principale (de
importanţă naţională) sau secundare (care deservesc de regulă marile oraşe
ale Europei sau regiuni economice). Între magistralele feroviare de importanţă
internaţională menţionăm:
- Paris – Bruxelles – Amsterdam
- Paris – Barcelona – Madrid – Lisabona
- Frankfurt – Rotterdam
- Bucureşti – Budapesta – Berlin
- Sofia – Bucureşti – Chişinău – Moscova
- Lisabona – Paris – Varşovia – Moscova, care este cea mai veche
magistrală transcontinentală.
În privinţa gradul de modernizare, reţeaua feroviară europeană se remarcă
prin procentele cele mai ridicate de pe Glob a gradului de electrificare şi a
liniilor feroviare multiple. Cea mai mare lungime a căilor ferate electrificate se
găseşte în Germania (peste 18. 000 km), apoi în Franţa (peste 14.000 km) şi
Polonia (peste 11.000 km). În Elveţia reţeaua feroviară este electrificată în cea
mai mare parte. Statele care au cel mai mare procent de linii multiple sunt:
Marea Britanie, Germania, Olanda, Franţa.
Reţeaua feroviară europeană este completată de o serie de tunele, care
asigură legăturile feroviare între Europa Centralăşi Nordicăşi Europa Estică,
traversând Alpii. Primele tunele europene au fost construite în secolul al XIX-
lea:
- Frejus (în 1871, are 13 km) (Franţa/Italia)

116
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

- Sankt Gottard (1882, are 15 km) (Alpii Elveţieni)


- Arlberg (1883, are 10 km) (Alpii Austriei)
- Simplon (1905, cel mai lung tunel din Europa, 20 km) (Elveţia/Italia). Şi în
Italia, pe linia ferată Florenţa – Bologna, este un tunel de peste 18km ngime
care traversează Apeninii.
Între căile ferate de altitudine se remarcă Kleine Scheidegg – Jungfraujoch
(3454 m) şi Zermatt – Gornergrat (3098 m).
Un tunel aparte este Eurotunelul, prin care se realizează legătura între
Marea Britanie şi continent. Tunelul a fost dat în exploatare în 1994 şi are o
lungime de 50,5km, unind localităţile situate de o parte şi de alta a Canalului
Mânecii (Folkestone, în apropiere de Dover, Marea Britanie şi Calais din
Franţa).

II.4.6.1.2. Transporturile rutiere

Căile rutiere europene sunt renumite încă din perioada romană (“via
militaris” – legau provinciile marginale ale Italiei de Roma; “via Flamina” şi “via
Appia” traversau Apeninii intersectând Roma; “via Ostia” – cea mai veche cale
de legătură (sec.7 î.Hr.) care lega centrul istoric Ostia (de pe ţărmul Mării
Tireniene) de oraşul Roma.
Reţeaua rutieră europeană a fost modernizatăşi extinsă începând din
secolul al XVIII-lea, dar mai ales în secolul al XX-lea, înregistrând azi densităţi
dintre cele mai ridicate pe continentul european. Continentul dispune astăzi de
peste 4,5 mil.km căi rutiere, din care un procent reprezentativ revine
autostrăzilor.
Franţa are cea mai extinsă reţea rutieră din Europa, cu o lungime de
894.000 km, urmată de Germania, cu 460.000 km.
Reţeaua de autostrăzi europene este concentrată îndeosebi în Europa de
Vest (Germania (11.800km), Franţa, Spania, Italia, Belgia, Marea Britanie,
Olanda.
Prima autostradă europeană a fost construită între Berlin şi München. Între
autostrăzile actuale menţionăm:
- Hamburg – Bremen – Koln – Frankfurt am Main – Heidelberg
- Amsterdam – Rotterdam – Bruxelles – Paris
- Paris – Lyon – Marseille
- Berna – Basel – Freiburg – Strassboug – Frankfurt
- Berna - Zurich – Lugano – Milano – Genova
- Trieste – Veneţia – Padova – Bologna – Bari – Taranto
- Roma – Napoli – Regio
- Marseille – Nice – Genova – Pisa – Livorno.
În urma Convenţiei de la Geneva din 1950, pe teritoriul Europei au fost
marcate anumite magistrale rutiere transeuropene, cele mai importante
fiind: E15 (Edinburgh – Marsilia), E30 (Rotterdam – Moscova), E35
(Amsterdam – Roma), E50 (Brest – Doneţk), E60 (Brest – Constanţa), E70
La Coruna – Bucureşti – Varna), E75 (Gdansk – Atena).
Reţeaua rutieră este completată de numeroase tunele rutiere: Grand
Saint Bernard (1960, Elveţia/Italia), Mont Blanc (1965, Italia/Franţa), Frejus

117
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

(1980, Franţa/Italia), Gudvangen (11,4 km, Norvegia). Cel mai lung tunel
rutier din lume (Laerdal, 24,5 km) s-a dat în folosinţă în anul 2000 în
Norvegia nordică.

În paralel cu dezvoltarea reţelei rutiere a crescut considerabil şi parcul


de autovehicule (Europa deţinând al doilea parc de autoturisme de pe Glob,
cu peste 250 mil. bucăţi). Cele mai mari parcuri le deţin Germania (44,6 mil
în 2003), Italia (peste 30 mil), Franţa (peste 25 mil.), Marea Britanie, Rusia,
Spania, urmate de Polonia şi Olanda.

II.4.6.1.3. Transporturile navale

Practicate în bazinul mediteranean încă din antichitate, transporturile


maritime au reprezentat o modalitate de dezvoltare şi expansiune a
vestitelor civilizaţii care s-au conturat în această parte a continentului,
furnizând astfel Europei moderne o tradiţie îndelungată. Puteri maritime de
rang mondial s-au dezvoltat în Europa încă din secolele XV-XVI, Spania şi
Portugalia fiind posesoarele unor impresionante flote maritime pentru
vremurile respective, lucru care a şi impulsionat “marile descoperiri
geografice”.
Transporturile maritime au condiţii bune de dezvoltare în statele Europei
Occidentale, prin larga deschidere la Oceanul Atlantic, la acestea
adăugându-se statele riverane Mării Mediterane. Din punct de vedere al
flotei maritime comerciale se disting: Grecia (peste 17% din flota mondială),
Norvegia (peste 7%), Germania (cca 4%), Marea Britanie (2,4%),
Danemarca (2%), Suedia (1,9%), Italia (1,7%), Belgia (1%). Unele din
aceste state practică aşa numita cărăuşie pe mare.
Porturile maritime cu cel mai mare trafic de mărfuri din Europa sunt:
Rotterdam (peste 314 mil.t) (depăşit pe Glob doar de Singapore), Anvers
(peste 130 mil.t), ambele făcând parte din categoria porturilor gigantice. Cu
un trafic de peste 50 mil.t se înscriu o serie de porturi foarte mari ale
Europei: Hamburg şi Marseille (cu peste 92 mil.t fiecare), Amsterdam (peste
70 mil.t), Le Havre (peste 68 mil.t), Londra (peste 51 mil.t), Genova (peste
51 mil.km), Grimsby/Immingham (Marea Britanie, cu peste 52 mil.t). În
categoria porturilor cu trafic între 20-50 mil.t intră: Trieste, Barcelona,
Algesiras etc. Numeroase sunt porturile din categoria celor mijlocii (10-20
mil.t) (Constanţa) sau mici şi foarte mici, care abundă în state cu teritoriu
insular bine reprezentat (Grecia etc).
Europa dispune de o reţea hidrografică viguroasă, care reprezintă un
mare potenţial şi în domeniul transporturilor fluviale. Principalele căi
navigabile de pe teritoriul Europei sunt reprezentate de principalele fluvii:
Dunărea, Volga (ambele cu bazine hidrografice de mari dimensiuni, cu
debite considerabile), Rhinul, Rhonul, Sena, Elba, Weser, Vistula, Nipru.
Dunărea este cel mai important fluviu european din punct de vedere al
navigaţiei, ca urmare a direcţiei vest-est a cursului sau, care a facilitat asftel
realizarea traficului fluvial între Europa de Vest şi Europa Răsăriteană.
Dunărea traversează 10 ţări şi drenează 4 capitale (Viena, Bratislava,

118
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Budapesta, Belgrad), dar bazinul său hidrografic se extinde în 17 state.

Tabel 13. Statele din bazinul Dunării (şi procentul deţinut din bazinul Dunării - %)
(■ - state strabătute de cursul Dunării)

Statul % din bazinul Statul % din bazinul


Dunării Dunării
România ■ 28,9 Ucraina ■ 3,8
Ungaria ■ 11,7 Cehia 2,6
Austria ■ 10,3 Slovenia 2,2
Serbia şi Muntenegru■ 10,3 Moldova ■ 1,7
Germania ■ 7,5 Elveţia 0,32
Slovacia ■ 5,8 Italia 0,15
Bulgaria ■ 5,2 Polonia 0,09
Bosnia – Herţegovina 4,8 Albania 0,03
Croaţia ■ 4,5

România dispune, aşadar, de cel mai important procent din suprafaţa


bazinului Dunării, incluzând sectorul dunărean cel mai favorabil pentru
navigaţie. Dacă înainte de intrarea în ţară, la Belgrad, debitul mediu al Dunării
este de 4000m3/s, înainte de despărţirea în cele trei braţe, Dunărea are un
debit de cca. 6500m3/s.
Dunărea este navigabilă de la Ulm şi respectiv Regensburg (Bavaria), iar
din cei 300 afluenţi importanţi pe care îi colectează, 60 sunt navigabili. Canalul
navigabil Rhin – Main – Dunăre, numit şi Canalul Europa (dat în funcţiune în
1992, cu o lungime de peste 530 km) asigură legăturile economice între 13
state europene, legând porturi de la Marea Nordului şi Marea Mânecii
(Rotterdam, Anvers, Le Havre) cu porturile de la Marea Neagră (prin
intermediul Canalului Dunăre-Marea Neagră, dat în funcţiune în 1984).

Canalul Corint Canalul Kiel

Oraşele din lungul Dunării au avut condiţii de dezvoltare şi a unor activităţi


portuare: Ulm, Ingolstadt, Regensburg, Passau, Linz, Viena, Bratislava,
Budapesta, Novi Sad, Belgrad, Ruse, Brăila, Galaţi, Tulcea.

119
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Alte canale navigabile de mare importanţă strategică şi economică sunt:


Canalul Corint (Korinthos) (cu o lungime de 6,3 km şi o lăţime de 24m, leagă
Marea Egee de Marea Ionică); Canalul Volga – Don (leagă Marea Caspică de
Marea Neagră), Canalul Kiel (leagă Marea Baltică de Marea Nordului).
O reţea de canale bine dezvoltată se întâlneşte în Federaţia Rusă (peste
120.000 km), astfel încât transporturile navale pe Volga, Kama, Peciora, Neva,
Don, Nistru, Nipru sunt foarte bine puse la punct. Federaţia Rusă dispune, în
acelaşi timp, de cea mai mare flotă fluvială (peste 7 milioane tone), urmată de
Olanda, Germania, Franţa, Polonia.

II.4.6.1.4.Transporturile aeriene

Transporturile aeriene joacă un rol important în transportul pasagerilor pe


distanţe mai mari de 300 km, îndeosebi în Europa Occidentală. Companiile
aeriene europene de importanţă internaţională sunt: British Airways (Marea
Britanie), Lufthansa (Germania), Air France (Franţa), SAS (Danemarca), KLM
(Olanda).
Europa deţine numeroase aeroporturi de talie internaţională. După traficul
de pasageri, cele mai importante aeroporturi europene sunt: Londra (cel mai
mare trafic de pasageri de pe glob, 103,6 mil. în 1999), Paris (68,9 mil.),
Frankfurt (45.8 mil.), Amsterdam (37,1 mil.t), Madrid (28 mil.t), Roma (24,7
mil.t), Milano (23,6 mil.t), Munchen (21,3 mil.), Zurich (20,9 mil.), Stockholm
(18,3 mil.), Manchaster (17,7 mil.).

Aşadar, Europa Occidentală dispune de o infrastructură foarte dezvoltată,


reprezentată de o reţea de căi de transport foarte bine pusă la punct. Reţeaua
de autostrăzi este paneuropeană, căile navigabile interne sunt extinse pe întreg
teritoriul, toate fluviile cu excepţia celor din Spania şi Italia fiind legate prin
canale navigabile.
Majoritatea magistralelor feroviare sunt electrificate, reţeaua trenurilor de
mare viteză se extinde foarte mult, fiind proiectată la nivel continental.
Conductele de hidrocarburi sunt extinse pe întreg teritoriul iar sistemul de
telecomunicaţii este unul dintre cele mai performante de pe glob. În cadrul
transporturilor în Europa Occidentală se au în vedere următoarele orientări
pentru viitorul apropiat: încurajarea revitalizării transporturilor pe calea ferată
(pentru a se reduce presiunea mare asupra căilor rutiere); la nivel regional se
acordă asistenţă pentru modernizarea drumurilor (mai ales în zonele periferice,
mai puţin populate), pentru construcţia de poduri (pentru a lega insule de uscat)
etc.

120
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

II.4.6. 2. TURISMUL

Europa beneficiază de un imens potenţial turistic atât natural cât şi antropic


care a contribuit la dezvoltarea deosebită a economiei turistice în acest
continent.
Fluxul turistic din continentul european a crescut considerabil în ultimele
decenii, astăzi Europa primind aproximativ jumătate din totalul turiştilor
internaţionali de pe Glob. Sunt numeroase state în care numărul turiştilor
egalează sau depăşeşte numărul total de locuitori, ca de exemplu: Franţa,
Spania, Portugalia, Grecia, Ungaria, Elveţia, Austria. O oarecare stagnare a
turismului caracterizează state precum Germania şi Elveţia (datorită
suprasaturării pieţei interne), în timp ce alte ţări cunosc mai departe un turism
dinamic (Franţa, Spania) ca urmare a vechii tradiţii în acest domeniu.

Tabel 14. Număr total de turişti internaţionali în principalele state europene


(1998)
Statul Nr.turişti Statul Nr.turişti
internaţionali internaţionali
(mil) (mil)
Franţa 70,0 Ungaria 15,0
Spania 47,7 Portugalia 11,2
Italia 34,8 Elveţia 11,0
Marea Britanie 25,7 Grecia 10,9
Polonia 18,8 Olanda 9,1
Austria 17,3 Belgia 6,2
Germania 16,5 Ucraina 6,2
Republica Cehă 16,3 Irlanda 6,0
Rusia 15,8

Principalele regiuni turistice europene :

Zonele limitrofe ţărmurilor mediteraneene concentrează cca. 1/3 din


mişcările turistice de pe Glob. Dezvoltarea turismului în această regiune a fost
facilitată de: tradiţiile turistice din zonă, relativa apropiere de concetrările
urbanindustriale din nord-vestul continentului, cu nivel de trai ridicat, condiţiile
climatice favorabile, existenţa unei importante reţele de centre culturale vechi
etc.
În zona de ţărm s-au dezvoltat astfel regiuni turistice de o mare atractivitate:
Cote d’Azur (Nice, Cannes, Monte Carlo); Costa Bravo (pe ţărmul catalon al
Spaniei); Costa Blanca şi Costa del Sol, cu centrul polarizator Malaga; coasta
adriatică a Italiei (îndeosebi în jurul Veneţiei); coasta sudică a Italiei (în special
în jurul golfului Napoli); insulele greceşti (Insulele Ionice, Insulele Ciclade,
Creta); coasta atlantică portugheză (Algarve); coasta adriatică a Croaţiei.

121
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Un număr impresionant de turişti preferă vizitarea centrelor urbane din


sectorul mediteranean, unde comori arhitecturale pot fi admirate în oraşele
muzeu de aici sau în diferite aşezări cu moşteniri istorice şi culturale. În Italia,
centre urbane „asaltate” de turisti sunt: Roma şi Vaticanul, Florenţa, Pisa,
Perugia, Bologna, Parma, Milano, Verona, Napoli, Palermo; în Franţa: Avignon,
Arles, Aix-en Provence; în Spania: Cordoba, Sevilla, Granada, Madrid, Burgos,
Segovia, Valladolid, Salamanca, Toledo, Avilla, Zaragosa, Barcelona; în
Portugalia: Lisabona, Porto, Coimbra, Sintra; în Grecia: Atena, Pireu, Delphi,
Olympia, mănăstirile de la Meteora şi Athos, Salonic.
Zonele limitrofe ţărmului Oceanului Atlantic se remarcă printr-o serie de
concentrări turistice cum ar fi: litoralul Bretagne (cu turişti francezi în special),
litoralul Ţării Bascilor (cca. 5 milioane turişti anual); insula Wight, Insulele
Normande. În Marea Britanie, importante sunt şi o serie de staţiuni tradiţionale
(din secolul XIX) care au rămas în continuare poli de atracţie: Brighton,
Eastbourne, Blackpool.
Marile centre urbane din Europa Atlantică: Paris (cel mai important
centru turistic mondial, cu peste 10 milioane turişti anual); Londra; Bruxelles;
Amsterdam, Strasbourg, Berlin, Viena, Geneva,Gand, Anvers. Multe din aceste
centre urbane au alte centre turistice secundare în zonă, formând adevarate
regiuni turistice de interes major.
Zona lanţului montan alpin reprezintă cel mai important areal turistic
montan de pe Glob. Sectorul francez (Grenoble – Annecy) se remarcă prin cel
mai intens turism, centrul polarizator fiind Chamonix.
Zonele litorale din Europa de Est sunt valorificate turistic mai ales în
sectorul Mării Negre (în Bulgaria – un ţărm înalt şi amenajări turistic discontinui;
în România - amenajare turistică complexă începând de la sud de complexul
Razim; în Crimeea – staţiuni ca Ialta, Feodosia). O atractivitate deosebită
prezintăşi Lacul Balaton, cu staţiuni la standarde internaţionale (Siofok,
Fonyod, Tihany).
Centrele urbane din Europa de Est sunt intrate în circuitul turistic fie prin
marile oraşe: Moscova, Sankt Petersburg, Varşovia, Cracovia, Budapesta,
Praga, fie printr-o serie de oraşe mai mici care au rolul de staţiuni
balneoclimaterice (Karlovy Vary, Vatra Dornei) sau sunt păstrătoarele unui
trecut istoric impresionant (oraşele medievale: Sighişoara).
Zona montană din Europa de Est dispune de centre turistice care sunt
localizate îndeosebi în masivele montane înalte din Carpaţi – Tatra, unde se
pot practica sporturile de iarnă (Slovacia, Polonia, România), Balcani
(Bulgaria), arealele carstice (Croaţia- zona lacurilor Plitvice, România – Carstul
din Apuseni, Ungaria – Aggtelek) au şi ele un important potenţial.

În Europa, aşadar, zona mediteraneană este regiunea în care concentrarea


activităţilor turistice este excesivă, în timp ce estul Europei se caracterizează
prin mişcări turistice mai limitate. Potenţialul turistic din Europa de Est a început
sa fie valorificat din ce în ce mai bine prin introducerea agroturismului şi
turismului rural care vor contribui, cu siguranţă, la energizarea activităţilor
turistice şi în această parte a Europei.

122
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Anexa 1

EUROPA - SUPERLATIVE GEOGRAFICE

► Cel mai mare stat european: Rusia (4.238.500 km2)


2
► Cel mai mic stat european: Vatican (0,44 km )

► Cea mai mare peninsulă: Pen.Scandinavică (800.000 km2)


2
► Cea mai mare insulă : Marea Britanie (230.030 km )

► Cel mai lung lanţ muntos: Carpaţi (1500 km)

► Cel mai înalt vârf muntos: Mont Blanc (4810m)

► Cel mai înalt pas: Hérens (Alpii elveţieni), 3480m

► Cea mai înaltă cascadă: Utigord (Norvegia), 800m

► Cel mai înalt vucan: Etna (Sicilia), 3328m

► Cel mai jos punct european: -28m (în Câmpia Pericaspică)

► Cel mai lung fluviu: Volga, 3531km

► Cel mai mare bazin hidrografic: Baz.Volgăi, 1.360.000 km2

► Cel mai mare lac din Europa: Ladoga (18.400 km2)

► Cel mai adânc lac: Hardindalsvatnet (Norvegia), 514m

► Cel mai mare golf: Golful Botnic (117.000km2)

► Cel mai lung fiord: Sognefjord (Norvegia) (204km)

► Cea mai îngustă strâmtoare: Khalkís (Grecia), 40m

► Cea mai lată strâmtoare: Otranto (150 km)

► Cea mai adâncă strâmtoare: Karpathos (Grecia), 1591m

► Cea mai lungă peşteră: Optimisticeskaia (Ucraina), 183 km

► Cea mai „înaltă” capitală: Andorra la Vella (1070m)

► Localitatea cea mai nordică: Ny-Alesund (Svalbard), 78°56’N

123
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

► Cel mai nordic oraş capitală: Reykjavik

► Cel mai populat stat: Rusia (partea europeană): 114.508.000 locuitori

► Statul cu cea mai mare densitate de locuitori: Monaco (16.620loc./km2)

► Statul cu cea mai mică densitate de locuitori: Islanda (3 loc./km2)

► Statul cu populaţia cea mai tânără: Albania (25.6%, populaţie sub 15 ani)
(2003)

► Statul cu populaţia cea mai bătrână: Monaco (22,4 %, populaţie peste 65 ani)
(2003)

► Cel mai bogat stat (cel mai mare PIB/loc): Luxemburg (52 511 $/loc) (2003)

► Cel mai sărac stat (cel mai mic PIB/loc): Rep.Moldova (411 $/loc) (2003)

► Cel mai lung tunel rutier din lume: Laerdal (Norvegia) (24 509 m)

► Cel mai lung tunel feroviar: Eurotunel, 50,5 km

► Cel mai lung pod: Oresund (Danemarca/Suedia), 7,8 km

Podul Oresund

124
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Anexa 2

EUROPA

LISTA OBIECTIVELOR INCLUSE IN PATRIMONIUL MONDIAL


CULTURAL ŞI NATURAL UNESCO

ALBANIA
Oraşul antic Butrint (1992 – 1999)
AUSTRIA
Graz – centrul istoric/orasul vechi (1999)
Peisajul cultural Hallstatt – Dachstein – Salzkammergut (1997)
Salzburg – oraşul vechi (1996)
Semmering – Vechea cale ferată (1998)
Viena – Centrul istoric (2001)
Viena – Palatul şi grădinile Schönbrunn (1996)
Peisajul cultural – Wachau (2000)
AUSTRIA SI UNGARIA
Peisajul cultural Neusiedlersee/Fertö (2001)
BELARUS
Castelul Mir (2000)
BELARUS SI POLONIA
Belovezhskaya Pushcha/Pădurea Bialowieza (1979 – 1992)
BELGIA
Beffrois de Flandre et Wallonie/Clopotnite din Flandra şi Valonia (1999)
Béguinages flamandes (1998)
Brűgge/Bruges – Centrul istoric (2000)
Bruxelles – Constructiile „Art Nouveau” ale arhitectului Victor Horta (2000)
Bruxelles – La Grande Place/Grote Markt (Marea Piata) (1998)
Les quatre ascenseurs du Canal du Centre et leurs sites, La Louvière et
Le Roeulx/Cele patru lifturi de pe Canal du Centre şi imprejurimile lor, La
Louvière si Le Roeulx (1998)
Spiennes – Minele de cremene din Neolitic (2000)
Tournai – Catedrala Nôtre Dame (2000)
CEHIA
Brno – Vila Tugendhat (2001)
Ceský Krumlov – Centrul istoric al oraşului (1992)
Holasovice – Situl istoric al satului (1998)
Kromeriz – Castelul şi parcul (1998)
Kutná Hora (Centrul istoric al oraşului cu biserica Sf.Barbara) şi Sedlec
(Catedrala Sf.Maria) (1995)
Peisajul cultural Lednice – Valtice (1996)
Castelul Litomyšl (1999)
Olomouc – Coloana Trinitatii (Sf.Treimi) (2000)
Praga – Centrul istoric al oraşului (1992)
Teli – Centrul istoric al oraşului (1992)

125
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Zelena Hora – Biserica de pelerinaj Sf.Nepomuk (1994)


CROATIA
Dubrovnik – Orasul vechi (1979 – 1994)
Plitvička Jezera/Parcul national Lacurile Plitvice (1979 – 2000)
Poreč – Complexul Episcopal Bazilica lui Euphrasius din centrul istoric
(1997)
Sibenik – Catedrala Sf.Iacob (2000)
Split – Complexul istoric cu Palatul lui Diocletian (1979)
Trogir – Oraşul istoric (1997)
DANEMARCA
Mormintele, pietrele runice şi biserica din Jelling (1994)
Helsinger – Castelul Kronborg („Castelul lui Hamlet”) (2000)
Catedrala din Roskilde (1995)
ELVETIA
Mănăstirea Sankt Gallen (1983)
Mănăstirea Sf.Ioan/Baselgia San Jon din Műstair (1983)
Berna – partea veche a orasului (1983)
Bellinzona – Cele trei castele, zidul de apărare şi fortificatiile (2000)
Jungfrau – Aletsch – Bietschhorn (2001)
ESTONIA
Tallinn – Centrul istoric („orasul vechi”) (1997)
FINLANDA
Petäjävesi – Biserica veche (1994)
Rauma – Orasul vechi (1991)
Situl preistoric Sammallahdenmäki (1999)
Fortăreata Suomenlinna (1991)
Complexul de gatere Verla (1996)
FRANTA
Monumentele romane şi romanice din Arles (1981)
Salina regală din Arc-et-Senans (1982)
Catedrala Amiens (1981)
Avignon – Centrul istoric (1995)
Catedrala Bourges (1992)
Canal du Midi (1996)
Capul Girolata, Capul Porto Scandola (rezervatia naturală) şi Piana
Calanches (1983)
Carcassonne – Oraşul istoric fortificat (1997)
Catedrala Chartres (1979)
Chemin de St.Jacques-de-Compostelle/Drumul spre Santiago de
Compostella (1998)
Palatul şi grădinile din Fontainbleau (1989)
Abatia cisterciana Fontenay (1981)
Lyon – Situl istoric (1998)
Mont Saint-Michel (insula cu catedrala) şi golful omonim (1979)
Nancy – Pietele (places) Stanislas, de la Carrière şi d’Alliance (1983)
Orange – Teatrul roman şi Arcul de Triumf (1981)
Paris – Malurile Senei (1991)

126
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Apeductul roman Pont du Gard (1985)


Provins – Oraşul targurilor medievale (2001)
Reims, Caterdala Notre-Dame. Manastirea Saint Rémi şi Palatul
Tau (1991)
Jurisdictia Saint-Émiliom (1999)
Biserica Saint Savin sur Gartempe (1983)
Starssbourg – Grand Île (1988)
Valea Loirei intre Sully-sur-Loire şi Chalonnes (2000)
Palatul şi grădinile Versailles (1979)
Bazilica şi colina Vézelay (1979)
Peşterile cu picturi presitorice din Valea Vézère (1979)
FRANTA SI SPANIA
Pirinei – Mont Perdu (1999)
GERMANIA
Catedrala Aachen (1978)
Bamberg (1993)
Berlin – Insula Muzeeleor (Museuminsel) (1999)
Berlin şi Potsdam – Palate şi parcuri (1990, 1992, 1999)
Castelele Augustusburg şi Falkenlust din Brühl (1984)
Gradina regală Dessau – Wörlitz (2000)
Casele memoriale Luther din Eisleben şi Wittenberg (1996)
Complexul industrial minier Zollverein din Essen (2000)
Goslar – Oraşul istoric şi minele de la Rammelsberg (1992)
Catedrala Sf.Maria şi Biserica Sf.Mihail din Hildesheim (1985)
Catedrala din Köln (1996)
Lorsch – Fosta mănăstire a benedictinilor şi fosta mănăstire Altenmünster
(1991)
Lübeck – Oraşul hanseatic (1987)
Mănăstirea Maulbronn (1993)
Situl fosilifer Messel (1995)
Quedlinburg – Biserica mănăstirii, castelul şi oraşul vechi (1994)
Reichenau – Insula monastică (2000)
Rhinul – Valea mijlocie superioară (2002)
Speyer – Catedrala (1981)
Trier – Monumentele romane, Catedrala Sf.Petru şi Biserica Sf.Maria
(1986)
Völkingen – Otelariile (1994)
Castelul Wartburg (1999)
Weimar, Oraşul clasicilor culturii germane (1998)
Wies, Biserica de pelerinaj (1983)
Wismar si Stralsund – Centrele istorice (2000)
Würzburg – Resedinta episcopala (1981)
GRECIA
Atena/Athina – Acropole (1987)
Muntele Athos, Republica monastica (1988)
Bassai/Vassai, templul lui Apollo Epikurios (1986)
Delfi, situl arheologic (1987)

127
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Insula Delos (1990)


Epidaur, Situl arheologic (1988)
Manastirile Daphni, Ossios Lukas şi Néa Moni (1990)
Meteora (1988)
Micene si Tirint, situri arheologice miceniene (1999)
Mistra/Mistrás, Situl arheologic (1989)
Olympia (Archea Olimbia), Situl arheologic (1989)
Insula Patmos, Centrul istoric (Chorá) cu manastirea Sf.Ioan „Teologul” şi
Pestera Apocalipsei (1999)
Rhódos, Orasul medieval (1988)
Salonic (Thessalóniki) – Monumente paleocrestine şi bizantine (1988)
Samos – Templele Pythagoreion şi Heraion (1992)
Vergina, Situl arheologic (1996)
IRLANDA
Ansamblul arheologic de la Bend of the Boyne (1993)
Skellig Michael, Insula cu asezarea monahala din Evul Mediu timpuriu
(1996)
ITALIA
Alberobello – Trulli (1996)
Agrigento – Aria arheologica (1997)
Aquileia – Vestigiile arheologice şi Bazilica Patriarhului (1998)
Assisi – Catedralele (2000)
Barumini – Nuraghi/Su Nuraxi (1997)
Casale – Vila romana cu mozaicuri (2002)
Caserta – Palatul Regal cu parcul, Apeductul din Vanvitelli şi Complexul
San Leucio (1997)
Castel del Monte (1996)
Cilento şi Vallo di Diano (Parcul National) şi siturile arheologice Paestum,
Velia şi Certosa di Padula (1998)
Costiera Amalfitana/Coasta amalfitana (1997)
Crespi d’Adda (1995)
Insulele Lipari (2000)
Ferrara, Oraşul renascentist şi delta fluviului Pad (1995-1999)
Florenta (Firenze) – Centrul istoric (1982)
Matera – I Sassi (1993)
Milano – Biserica Santa Maria delle Grazie (1980)
Modena – Catedrala, Torre Civica şi Piazza Grande (1997)
Napoli – Centrul istoric (1995)
Padova – Gradina Botanica (1997)
Pienza – Centrul istoric (1996)
Pisa – Piata Domnului (1987)
Pompei, Herculanum şi Torre Annunziata, Ariile arheologice (1997)
Portovènere, Cinque Terre şi insulele Palmária, Tino şi Tinetto (1997)
Ravenna – Monumentele paleocrestine (1996)
San Gimignano – Centrul istoric (1990)
Siena – Centrul istoric (1995)
Tivoli – Villa d’Este (2001)

128
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Torino si imprejurimile – Resedintele regale ale Casei de Savoia (1997)


Urbino – Centrul istoric (1998)
Picturile rupestre de la Val Camonica (Valcamonica) (1979)
Val de Noto – Vechi oraşele baroce (2002)
Venetia/Venezia – Oraşul şi laguna (1987)
Verona – Oraşul vechi (2000)
Vicenza (oraşul) şi regiunea Veneto (vilele construite de arhitectul
Palladio) (1994-1996)
ITALIA SI VATICAN
Roma, Centrul istoric al oraşului şi proprietatile Vaticanului în afara
zidurilor sale, precum şi biserica San Paolo Fuori le Mura (1980-1990)
LITUANIA
Vilnius – Centrul istoric (1994)
LITUANIA SI FEDERATIA RUSA
Kursiu Nerija (2000)
LUXEMBURG
Luxembourg – Oraşul vechi şi fortificaţiile (1994)
MACEDONIA
Ohrid – Oraşul şi lacul ominim cu imprejurimile (1979 – 1980)
MAREA BRITANIE
Giant’s Causeway and Causeway Coast/Drumul giganţilor şi ţărmul
aferent (1986)
Durham, Castelul şi Catedrala (1986)
Ironbridge Gorge/Cheile Ironbridge (1986)
Studley Royal Park (1986)
Stonehenge, Avebury and Associated Sites (1986)
Gwynedd, Castles and Town Walls of King Edward/Castelele şi fortificaţiile
din vremea regelui Edward (1986)
Saint Kilda (1986)
Palatul Blenheim (1987)
Zidul lui Hadrian (1987)
Westminster Palace, Westminster Abbey and Saint Margaret’s
Church/Palatul Westminster, Abaţia Westminster şi biserica Sf.Margareta
(1987)
Tower of London/Turnul Londrei (1988)
Canterbury Cathedral, St.Augustine’s Abbey and St.Martin’s Church/
Oraşul Canterbury cu Catedrala, abaţia Sf.Agustine şi biserica Sf.Martin
(1988)
Old and New Towns of Edinburgh/Oraşul Edinburgh (1995)
Maritime Greenwich (1997)
Heart of Neolithic Orkney (1999)
Blaenavon Industrial Landscape (2000)
Dorset and East Devon Coast (2001)
Derwent Valley Mills (2001)
New Lanark (2001)
Saltaire (2001)
Insula Henderson (1998)

129
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Gough Island Wildlife Reserve/Rezervatia naturală din insula Gough


(1995)
Historic Town of St.George and Related Fortification, Bermuda/Partea
veche a oraşului Saint George din Bermude şi fortificaţiile adiacente
(2000)
MUNTENEGRU
Regiunea Naturală şi cultural istorică din Kotor 1979)
Parcul Naţional Durmitor (1980)
NORVEGIA
Urnes Stavkirke/Biserica de lemn din Urnes (1979)
Bryggen (1979)
Røros (1980)
Desenele rupestre de la Alta (1985)
OLANDA
Shokland şi împrejurimile (1995)
Amsterdam, liniile de apărare ale oraşului (1996)
Kinderdijk-Eishout (1997)
Ir.D.F.Woudagemaal/statia de pompare D.F.Wouda (1998)
Droogmakerij de Breemster (1999)
Rietveld Schröderhuis/Casa Rierveld Schröder (2000)
Willemstad, Oraşul vechi şi portul (1997)
POLONIA
Cracovia/Krakow, Centrul istoric al oraşului (1978)
Salina Wielicka (1978)
Lagărul de concentrare de la Auschwitz (1979)
Varsovia/Warszawa, Centrul istoric al oraşului (1980)
Zamość, Partea veche a oraşului (1992)
Toruń, Oraşul medieval (1997)
Castelul cavalerilor teutoni de la Malbork (1997)
Complexul religios arhitectural şi peisagistic de la Kalwaria Zebrzydowska
(1999)
Bisericile păcii de la Jawor şi Swidnica (2001)
PORTUGALIA
Angra do Heroismo, Zona centrală a oraşului (1983)
Lisabona, Mosteiro dos Jerónimos şi Turnul Belem (1983)
Mănăstirea Batalha (1983)
Mănăstirea Tomar (1983)
Centrul istoric al oraşului Évora (1986)
Mănăstirea Santa Maria d’Alcobaça (1986)
Peisajul cultural de la Sintra (1995)
Centrul istoric al oraşului Porto (1996)
Siturile artei preistorice din Valea Câo (1998)
Pădurea de laur din Madeira (1999)
Regiunea viticolă Alto Douro (2001)
Centrul istoric al oraşului Guimarães (2001)
ROMÂNIA
Delta Dunării (1991)

130
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Satele cu biserici fortificate din Transilvania (1993 – 1999)


Mănăstirea Horezu (1993)
Bisericile pictate din Moldova (1993)
Centrul istoric al oraşului Sighişoara (1999)
Cetăţile dacice din Muntii Orăştiei (1999)
Bisericile de lemn din Maramureş (1999)
FEDERATIA RUSA13
Sankt Petersburg, Centrul istoric şi grupurile de monumente alăturate
(1990)
Kizhi Pogost (1990)
Moscova, Kremlinul şi Piaţa Rosie (1990)
Monumentele istorice din oraşul Novgorod şi împrejurimi (1992)
Ansamblul cultural şi istoric din Insulele Solovetski (1992)
Vladimir şi Suzdal, Monumentele albe (1992)
Sergiev Posad, Ansamblul arhitectural (mănăstiri) Serghei Sf.Treime
(1993)
Kolomenskoie, Biserica Voznesenski (a Înălţării Domnului)(1994)
Pădurile virgine din ţinutul Komi (1995)
Vulcanii din Kamceatka (1996-2001)
Lacul Baikal (1996)
Munţii de Aur din sistemul orografic Altai (1998)
Partea occidentală a munţilor Caucaz (1999)
Complexul istoric al Kremlinului din oraşul Kazan (2000)
Mănăstirea Ferapontov (2000)
Partea centrală a Munţilor Sihote-Alin (2001)
SERBIA
Stari Ras şi Sopoćani (1979)
Mănăstirea Studenica (1986)
SLOVACIA
Vlkolinec (1993)
Banská Štiavnica (1993)
Spišsky Hrad şi monumentele culturale asociate (1993)
Aria de conservare urbană Bardejov (2000)
SLOVENIA
Peşterile Škosjan
SPANIA
Granada, La Alhambra, El Generalife, El Albayzin (1984 – 1994)
Centrul istoric al oraşului Córdoba (1984 – 1994)
Catedrala din Burgos (1984)
Mănăstirea El Escorial de lângă Madrid (1984)
Barcelona – Parcul Güell, Palatul Güell şi Casa Mila (1984)
Pestera Altamira (1985)
Segovia – oraşul vechi şi Apeductul (1985)
Monumentele istorice din oraşul Oviedo şi împrejurimi (1985 – 1998)
Partea veche a oraşului Santiago de Compostella (1985)
13
sunt incluse şi obiectivele din partea asiatica a Federaţiei Ruse

131
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Ávilla, oraşul vechi şi bisericile extramuros (1985)


Arhitectura mudejară din Aragon (1986 – 2001)
Toledo, oraşul istoric (1986)
Parcul Naţional Garajonay (1986)
Partea veche a oraşului Caceres (1986)
Sevilla – Catedrala, Alcazarul şi Archivo General de las Indias (1987)
Partea veche a oraşului Salamanca (1988)
Manastirea Poblet (1991)
Ansamblul arheologic de la Merida (1993)
Mănăstirea regală Santa Maria de Guadalupe (1993)
Drumul către Santiago de Compostella (1993)
Parcul National, Donana (1994)
Oraşul fortificat, Cuenca (1996)
Valencia, La lonja de la Seda/Bursa Matasii (1996)
Las Medulas (1997)
Barcelona – Palau de la Musica Catalană şi Spitalul San Pau (1997)
Mănăstirile San Millan din Yusso şi Susso (1997)
Arta rupestră a Bazinului Mediteranean prezentă în Peninsula Iberică
(1998)
Alcalá de Hermes, Universitatea şi perimetrul adiacent (1998)
San Cristóbal de la Laguna (1999)
Ibiza, Biodiversitate şi cultură (1999)
Situl arheologic Atapuerca (2000)
Bisericile romane din Vall de Boi (2000)
Ansamblul arheologic Tárraco (2000)
Palmeria din Elche (2000)
Fortificaţiile romane ale oraşului Lugo (2000)
Peisaj cultural din jurul oraşului Aranjuez (2001)
SUEDIA
Drottningholm, Domeniul Regal (1991)
Birka şi Hovgården (1993)
Skogkyrkogården (1994)
Orasul hanseatic Visby (1995)
Ţinutul Laponiei (1996)
„Satul biserică” de la Gammelstad (1996)
Karlskrona, Portul şi oraşul (1998)
Regiunea litorală înaltă a Golfului Botnic (2000)
Peisaj agricol din S insulei Öland (2000)
Zona minieră Falun (2001)
UCRAINA
Kiev – Catedrala Sf.Sofia şi mănăstirea Pecerska (1990)
Lvov – Centrul istoric al oraşului (1998)
UNGARIA
Budapesta, Cartierul cetăţii Buda şi malurile Dunării (1997 – 2000)
Satul tradiţional Hollokö(1987)
Parcul Naţional Hortobágy (1999)
Mănăstirea benedictină Pannonhalma şi împrejurimile (1996)

132
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Cimitirul paleocreştin Pécs (2000)


Peisajul cultural/etnografic al regiunii viticole Tokay (2002)
UNGARIA SI SLOVACIA
Peşterile Aggtelek şi Carstul Slovac (1995-2000)
VATICAN
Oraşul stat Vatican (1984)

Vatican

133
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Anexa 3

INSULELE DIN EUROPA

Nr. Insula/arhipelagul Suprafaţa Geneza Statul căruia


crt (km2) aparţine
1 Ahvenanmaa 1.552 continentală Finlanda
2 Andros 382 continentală Grecia
3 Arran 432 continentală Marea Britanie
4 Azore 2.247 vulcanică Portugalia
5 Baleare 5.014 continentală Spania
6 Bornholm 588 continentală Danemarca
7 Canare 7.242 vulcanică Spania
8 Capri 10.4 continentală Italia
9 Cefalonia 786 continentală Grecia
10 Chios 845 continentală Grecia
11 Ciclade 2.580 continentală, vulcanică Grecia
12 Corsica 8.680 continentală Grecia
13 Creta 8.312 continentală Grecia
14 Dodecanez 2.705 continentală Grecia
15 Egadi 39 continentală Italia
16 Insulele Egeene 9.113 continentală Grecia
17 Elba 223,5 continentală Italia
18 Eubeea 4.019 continentală Grecia
19 Feroe 1.399 vulcanică Danemarca
20 Franz Josef 20.800 continentală Rusia
21 Frisice 480 acumulare marină Olanda, Germania,
Danemarca
22 Fionia (Fyn) 3.500 continentală Danemarca
23 Gotland 3.001 continentală Suedia
24 Hebride 7.540 continentală Marea Britanie
25 Helgoland 85 ha continentală Germania
26 I-le Ionice 2.257 continentală Grecia
27 Irlanda 84.403 continentală Marea Britanie,
Irlanda
28 Ischia 47 vulcanică Italia
29 Islanda 102.950 vulcanică Islanda
30 Itaca (I-le Ionice) 96 continentală Grecia
31 Jan Mayen 374 vulcanică Norvegia
32 Kithira 278 continentală Grecia

134
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

33 Lemnos 460 continentală Grecia


34 Lesbos 1.640 continentală Grecia
35 L-le Lipari 114 vulcanică Italia
36 Madeira 794 vulcanică Portugalia
37 Malta 316 continentală Malta
38 Man 588 continentală Marea Britanie
39 Marea Britanie 230.030 continentală Marea Britanie
40 Monte Cristo 10,4 continentală Italia
41 I-le Normande 195 continentală Marea Britanie
(Channel)
42 Novaia Zemlea 82.000 continentală Rusia
43 Orkney 975 continentală Marea Britanie
44 Pantelleria 83 vulcanică Italia
45 I-le Pelagie 27 continentală Italia
46 Rodos 1.404 continentală Grecia
47 Samos 180 continentală Grecia
48 Sardinia 23.812 continentală Italia
49 Scilly 15,6 Marea Britanie
50 Shetland 1.429 continentală Marea Britanie
51 Sicilia 25.426 continentală Italia
52 Seelland 7.444 continentală Danemarca
53 Arh. Spitzbergen 61.467 continentală Norvegia
54 I-le Sporade continentală Grecia
55 Surtsey 2,7 vulcanică Islanda
56 Sylt 99 acumulare marină Germania
57 Thira (Santorin) 75,4 vulcanică Grecia
58 I-le Toscane 289 continentală Italia
59 I-le Vesterálen 2.400 continentală Norvegia

Insula Thira (Santorin) (Grecia)

135
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Anexa 4 STATELE EUROPEI


Statul Capitala Suprafaţa Populaţia (loc) Densitate
2 2
(km ) (loc/km )
Albania Tirana 28.748 3.563.112 104
Andorra Andorra la Vella 468 70.549 151
Austria Viena 83.870 8.184.691 98
Belarus Minsk 207.600 10.300.483 50
Belgia Bruxelles 30.528 10.364.388 339
Bosnia-Herţegovina Sarajevo 51.129 4.025.476 79
Bulgaria Sofia 110.910 7.450.349 67
R.Cehă Praga 78.866 10.241.138 130
Croaţia Zagreb 56.542 4.495.904 79
Damemarca Copenhaga 43.094 5.432.033 126
Elveţia Berna 41.290 7.489.370 181
Estonia Tallin 45.226 1.332.893 29
Finlanda Helsinki 338.145 5.223.442 15
Franţa Paris 544.030 80.656.178 111
Germania Berlin 357.021 82.431.390 231
Grecia Atena 131.940 10.668.000 81
Irlanda Dublin 70.280 4.015.767 57
Islanda Reykjavik 103.000 296.737 3
Italia Roma 301.230 58.103.033 193
Muntenegru Podgorica 13.812 620.145 45
Letonia Riga 64.589 2.290.237 35
Liechtenstein Vaduz 160 33.717 211
Lituania Vilnius 65.200 3.596.617 55
Luxemburg Luxembourg 2.586 468.571 181
Macedonia Skopjie 25.333 2.045.262 81
Malta Valletta 316 398.053 1260
Marea Britanie Londra 244.820 60.441.457 247
R.Moldova Chişinău 33.843 4.445.421 131
Monaco Monaco 1,95 32.409 16.620
Norvegia Oslo 324.220 4.593.041 14
Olanda Amsterdam 41.526 16.407.491 395
Polonia Varşovia 312.685 38.653.144 123
Portugalia Lisabona 92.391 10.566.212 114
România Bucureşti 238.391 22.329.977 94
Rusia (europ.) Moscova 4.238.500 114.508.000 27
San Marino San Marino 61,2 28.880 472
Slovacia Bratislava 48.845 5.431.363 111
Slovenia Ljubliana 20.273 2.011.070 99
Spania Madrid 504.782 40.341.462 80
Suedia Stockholm 449.964 9.001.774 20
Serbia Belgrad 88.361 7.335.000 83
Ucraina Kiev 603.700 47.425.336 79
Ungaria Budapesta 93.030 10.006.835 108
Vatican Vatican 0,44 921 2093

136
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Anexa 5 EUROPA - INDICATORI DEMOGRAFICI


Spor natural Natalitate Mortalitate Mort.inf Indice de Indice de
Statul (‰) (‰) (‰) (‰) fertilitate creştere a
populaţiei
Albania 10,0 15,08 5,12 21,52 2,04 0,52
Andorra 2,9 9,00 6,07 4,05 1,29 0,95
Austria - 0,9 8,81 9,70 4,66 1,36 0,11
Belarus - 3,4 10,83 14,15 13,37 1,39 - 0,09
Belgia 0,3 10,48 10,22 4,68 1,64 0,15
Bosnia-Herţegovina 4,1 12,49 8,44 21,05 1,71 0,44
Bulgaria - 4,6 9,66 14,26 20,55 1,38 - 0,89
R.Cehă - 1,4 9,07 10,54 3,93 1,20 - 0,05
Croaţia - 1,8 9,57 11,38 6,84 1,39 - 0,02
Damemarca 1,0 11,36 10,43 4,56 1,74 0,34
Elveţia 1,3 9,77 8,48 4,39 1,42 0,49
Estonia - 3,3 9,91 13,21 7,87 1,39 - 0,65
Finlanda 0,7 10,50 9,79 3,57 1,73 0,16
Franţa 3,1 12,15 9,08 4,26 1,85 0,37
Germania - 2,3 8,33 10,55 4,16 1,39 0,00
Grecia - 0,5 9,72 10,15 5,53 1,33 0,19
Irlanda 6,6 14,47 7,85 5,39 1,87 1,16
Islanda 7,0 13,73 6,68 3,31 1,92 0,91
Italia - 1,4 8,89 10,30 5,94 1,28 0,07
14
Serbia-Muntenegru 1,7 12,20 10,49 12,89 1,67 0,03
Letonia - 4,7 9,04 13,70 9,55 1,26 - 0,69
Liechtenstein 3,3 10,41 7,06 4,70 1,51 0,82
Lituania - 2,3 8,62 10,92 6,89 1,19 - 0,30
Luxemburg 3,7 12,06 8,41 4,81 1,79 1,25
Macedonia 3,3 12,00 8,73 10,09 1,57 0,26
Malta 2,2 10,17 8,00 3,89 1,50 0,42
Marea Britanie 0,6 10,78 10,18 5,16 1,66 0,28
R.Moldova 2,5 15,27 12,79 40,42 1,81 0,22
Monaco - 3,4 9,26 12,71 5,43 1,76 0,43
Norvegia 2,2 11,67 9,45 3,70 1,78 0,40
Olanda 2,4 11,14 8,68 5,04 1,66 0,53
Polonia 0,8 10,78 10,01 8,51 1,39 0,03
Portugalia 0,4 10,82 10,43 5,05 1,47 0,39
România - 1,0 10,70 11,74 26,43 1,36 - 0,12
San Marino 2,1 10,18 8,07 5,73 1,33 1,30
Slovacia 1,2 10,62 9,43 7,41 1,32 0,15
Slovenia - 1,3 8,95 10,22 4,45 1,24 - 0,03
Spania 0,5 10,10 9,63 4,42 1,28 0,15
Suedia 0,0 10,36 10,36 2,77 1,66 0,17
Ucraina - 1,9 14,49 16,42 20,34 1,40 - 0,63
Ungaria - 3,4 9,76 13,19 8,57 1,32 - 0,26
Vatican 0,01

14
Datele sunt din anul 2003, când Serbia şi Muntenegru nu erau entităţi statele separate

137
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

BIBLIOGRAFIE

► Braunstein Florence (2000) – Istoria civilizaţiilor (Histoire de Civilisations),


Editura Lider, Bucureşti.
► Caloianu N., Hârjoabă I. (1982) – Geografia continentelor. Europa, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti.
► Ciulache Sterie (1985) – Climatele Pământului, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti.
► Chifane – Drăguşani C. (1985) – Peisaje în mişcare, Editura Albatros,
Bucureşti.
► Cocean P. (2005) – Geografia Europei, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj Napoca.
► Cocean P. (2002) – Geografie Regională, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj Napoca.
► Cole John (1996) – Geography of the World’s Major Regions, Routledge,
Londra.
► Coteţ P. (1967) – Europa şi Asia. Geografie Fizică, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
► Drîmba O. (1995) – Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura ştiinţifică, Bucureşti.
► Erdeli G., et al (1999) – Dicţionar de geografie umană, Editura Corint,
Bucureşti.
► Erdeli G., Dumitrache Liliana (2001) – Geografia populaţiei, Editura Corint,
Bucureşti.
► Erhan Elena (1982, 1985) – Curs de meteorologie – climatologie (partea I şi
II), Iaşi
► Gates E.S. (1972) – Meteorology and Climatology, Londra.
► Gâştescu P. (1990) – Fluviile Terrei, Editura Sport – Turism, Bucureşti.
► Gâştescu P., Cioacă A. (1986) – Insulele Terrei, Editura Albatros, Bucureşti.
► Groza O. (2000) – Geografia Industriei, Editura Universităţii « Al.I.Cuza » Iaşi.
► Guillochon Bernard (2003) – Globalizarea - o singură planetă, proiecte
divergente, Editura Enciclopedia Rao, Bucureşti.

138
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

► Hârjoabă I. (1994) – Istoria civilizaţiilor materiale, Editura Universităţii


“Al.I.Cuza” Iaşi.
► Hârjoabă I. (1983) – Europa – caracterizare fizico-geografică, Universitatea
“Al.I.Cuza”, Iaşi.
► Hârjoabă I. (1969) – Curs de geografie fizică a continentelor, vol.I, Caracterele
fizico-geografice generale, Europa Meridională, Universitatea “Al.I.Cuza”, Iaşi.
► Ianoş I., Iacob Gh. (1989) – Câmpiile Terrei, Editura Albatros, Bucureşti
► Iaţu C., Muntele I. (2002) – Geografia economică, Editura Economică,
Bucureşti.
► Ignat D. (1989) – Transporturile ieri şi azi, Editura tehnică, Bucureşti.
► Ilinca N. (1999) – Geografie umană. Populaţia şi aşezările omeneşti, Editura
Corint, Bucureşti
► Kendrew W.G.(1953) – The climate of continents, Londra.
► Larion Daniela (2002) – Geografia continentelor – Europa, curs IDD,
Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi
► Larion Daniela (2005) – Clima municipiului Vaslui, Editura Terra Nostra, Iaşi
► Lefèvre-Balleydier Anne (2003) – Mări şi oceane, Editura Enciclopedia Rao,
Bucureşti.
► Lupaşcu Angela (2001) – Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti.
► Lupei Nestor (1986) – Zestrea energetică a lumii, Editura Albatros, Bucureşti.
► Manta I. (2008) – Terra se destăinuie, Editura Lider, Bucureşti.
► Marin I. (1995) – Continentele. Geografie Regională, Editura Universităţii din
Bucureşti.
► Marin I., Nedelcu Al. (1985) – Geografie mondială, Editura Prahova S.A.,
Ploieşti.
► Matei H., Neguţ S., Nicolae I., Radu Caterina (2001) – Enciclopedia Europei,
Editura Meronia, Bucureşti.
► Muntele I. (2000) – Geografia agriculturii, Editura Universităţii « Al.I.Cuza »
Iaşi.
► Muntele I. (2000) – Geografia turismului, Editura Universităţii « Al.I.Cuza » Iaşi.
► Neguţ Silviu et al (1978) – Superlative geografice, mică enciclopedie, Editura
Ion Creangă, Bucureşti.
► Neguţ Silviu, Nicolae I. (2003) – Enciclopedia recordurilor geografice, Editura
Meronia, Bucureşti.
► Roşu Al., Ungureanu Irina (1977) – Geografia mediului înconjurător, Editura

139
Daniela Larion – Geografia continentelor - EUROPA

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.


► Stoica Marin, Stoica Georgeta (2009) – Miracolele lumii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
► Tarbuck Edward, Lutgens Frederick (1992) – The Earth – An Introduction to
Physical Geology, Fourth Edition, Macmillan, New York.
► Trebici V. (1975) – Mică enciclopedie de demografie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
► Ungureanu Al., Velcea I.(1993) – Geografia economică a lumii contemporane,
Editura « Şansa » S.R.L., Bucureşti.
► Ungureanu Al. (2000) – Geografia resurselor naturale, Centrul de multiplicare
al Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi.
► Ungureanu Al., Muntele I. (2006) – Geografia populaţiei, Editura Sedcom
Libris, Iaşi.
► Walter H. (1978) – Vegetaţia pământului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
► Zăvoianu I. (1988) – Râurile – bogăţia Terrei, Editura Albatros, Bucureşti.
► * * * World Reference Atlas, Teknologisk Forlag, Oslo (1994)
► * * * Geografia de la A la Z, Editura Ştiinţificăşi Enciclopedică, Bucureşti (1986)
► * * * Images economiques du monde, SEDES, Paris (1990-2002)
► * * * Calendario Atlante de Agostini (1995-2005)
► * * * National Geographic (1995 -2005).

140

S-ar putea să vă placă și