Delimitări conceptuale

1 Notiunea de „functionar public”. Aparitia si evolutia functionarilor publici  

Viata sociala a pus dintotdeauna multiple probleme, indeosebi de ordin administrativ. Nevoia

a dus la aparitia functiei publice si a functiilor care s-o indeplineasca. Comunitatea umana n-ar fi
avut acces la progres daca nu si-ar fi creat un intreg organism social, caruia i-a dat viabilitate
prin personalul investit in diversitatea de functii statornicite de-a lungul timpului.                     

Originea functionarilor publici o gasim in antichitatea greco-romana, acestia fiind un

corolar al conceptiei privind binele comun, res-publica, proclamat ca principiu de coeziune
politica si sociala. Acest principiu dispare odata cu prabusirea İmperiului Roman si implicit
dispar functionarii publici. Functionarii publici reapar odata cu formarea statului suveran si
evolueaza pe parcursul edificarii statului de drept public, care isi asuma in final misiunea
descifrarii, formularii si realizarii interesului general si a asigurarii serviciului public. Rezulta ca,
istoria functionarilor publici este o fateta a istoriei statului, si ca atare difera de la tara la tara.1

  Intr-o acceptiune de maxima generalitate, prin functionar public intelegem persoana care

presteaza o activitate, mai mult sau mai putin specializata, intr-un regim juridic diferit de
dreptul comun al muncii, si care este remunerata din fonduri publice.     In aceasta viziune,
functionarii publici constituie un grup cuprinzator, alcatuit din marea majoritate a personalului
institutiilor publice. Acest grup este heterogen, intru-cat este divizat intr-o multime de
subgrupuri, mai mari sau mai mici, cu misiuni specifice si regimuri juridice dintre cele mai
diverse. Sunt functionari publici, in sens larg: parlamentarii, seful de stat (chiar daca in acest caz
particular nu avem de-a face cu un grup, ci doar cu o singura persoana), membrii guvernului,
magistratii, marea majoritate a persoanelor incadrate in administratia publica civila centrala si
locala, cadrele didactice, politistii, precum si alte categorii. In pofida marii diversitati a
atributiilor ce le revin si a diversitatii continutului activitatilor pe care le desfasoara, toti
functionarii publici au o misiune generala comuna. Ei trebuie sa actioneze, intr-o forma sau
alta, pentru realizarea interesului general si asigurarea serviciului public.                         

In sens restrans, prin „functionar public” se intelege functionarii de cariera din administratia
publica adica persoana care isi dedica viata profesionala administratiei publice. Rezulta ca,
abordarea problematicii deontologiei functionarilor din administratia publica trebuie sa inceapa
cu definirea a doua concepte fundamentale, si anume : administratia publica si functionarul de
cariera din administratia publica.                                             

Administratia publica ca activitate si ca sistem  de organizare reprezinta actiunea oamenilor in

raport cu alti oameni, ceea ce insemna existenta unor numeroase si variate relatii sociale.
[2] Conceptul de administratie publica insa, face obiectul unor controverse analizate pe larg de
autorii de drept administrativ. Doi autori de referinta[3]au ajuns dupa analize complexe, la
urmatoarea definitie:  Administratia publica este activitatea executiva pusa sub semnul comenzii
sau delegarii de atributii de la nivelul institutiilor politice, desfasurata de autoritati
sau institutii[4]publice anume constituite, care isi realizeaza obiectivele slujindu-se, de regula,
de puterea publica. Intr-o alta exprimare, administratia publica este un ansamblu de structuri sau
forme organizatorice, care au ca trasatura comuna faptul ca desfasoara o activitate executiva, de
regula, de pe pozitii de autoritate fata de particulari. Prin activitate executiva se intelege

1
V. Vedinas, Statutul functionarului public, Ed. Nemira, Bucuresti, 1998, p.9
2
V. Nistor, Drept administrativ comparat, Ed. Fundatiei Academice Danubius, Galati, 2006, p.59;
3
A.Iorgovan, op.cit.,p.6, I.Vida, Puterea executiva si administratia publica, R.A. M. OF, Bucuresti, 1994, p. 9-12;
4
Termenul ”autoritate” evoca activitatea preponderent de decizie, iar termenul ”institutie” evoca activitatea
preponderent de serviciu public.
activitatea de organizare a executarii legii sau executarea directa a legii. Regim de putere publica
inseamna, in esenta, capacitatea de a emite acte unilaterale obligatorii.                                       

In contextul celor aratate, definim functionarul public ca fiind persoana fizica a carei

cariera   consta in exercitarea unei functii in cadrul administratiei publice. Trebuie sa precizam
insa ca si conceptul de functie publica face obiectul unor analize doctrinare detaliate, cu viziuni
diferite.                                                                                                             

Intr-un stat de drept, declarat constitutional ca democrat si social, functionarul public reprezinta
una din parghiile de baza prin care se implinesc principiile democratice, concretizate in natura
raporturilor stabilite intre autoritate si cetatean.                             

In ceea ce priveste problematica functiei publice si a statutului celor care o exercita, este bine de
stiut ca primul statut al functionarilor publici l-a facut imparatul Hadrian. Roma antica era
preocupata de buna administrare a statutului, iar in bizant, “serviciile publice” – asa cum au fost
numite mai tarziu in texte teoretice, erau organizate in zece ramuri, cu nenumarate ministere.
Astfel,  prin functie din cadrul administratiei publice, sau mai scurt, functie
publica intelegem situatia juridica legal determinata a persoanei fizice investite cu prerogative
in realizarea competentei unei autoritati sau institutii a administratiei publice, avand ca scop
realizarea in mod continuu a unui interes public[5].

2 Izvoarele deontologiei functionarului public

            Principalul izvor de drept este Constitutia, legea suprema in stat, in care se regasesc
multe principii care fundamenteaza comportamentul profesional al functionarului public
(principiul legalitatii, al supunerii tuturor in fata legii, completat cu cel potrivit caruia nimeni nu
este mai presus de lege, fidelitatea fata de tara si indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor care-
i revin, in care scop functionarul public depune juramantul de credinta cerut de
lege).                                                                                                 

Legea, ca act juridic al Parlamentului si avem in vedere ceea ce va constitui reglementarea cadru
in materie, legea organica privind statutul functionarului public. Ei i se adauga alte legi prin care
se reglementeaza sau urmeaza sa se reglementeze aspecte privind diferite categorii de functionari
publici.                                                                             

Alte categorii de acte normative (Hotarari de Guvern, Ordonante de Guvern, alte acte

administrative cu caracter normativ) inclusiv regulamente de ordine interioara prin care se
prescriu norme speciale privind o institutie determinata.[6]                                                      
Alaturi de aceste izvoare scrise  exista si izvoare nescrise, cutuma, existand functii sau demnitati
publice pentru care sunt instituite norme cutumiare care au capatat in timp forta de lege (mai ales
in domeniul diplomatiei).                                                              

   Nu numai in administratia din tara noastra, ci si alte state democratice ale Europei,
traverseaza in prezent un proces de modernizare, de mutatii, de gasire a celor mai capabile solutii
de asezare a ei in slujba cetateanului. Aceasta presupune un corp de functionari publici
competenti, care sa se supuna urmatoarelor reguli:

     meritocratie, transparenta si neutralitate politica;

5
V. Vedinas, Statutul functionarului public, Ed. ”Nemira”, Bucuresti, 1998, p.31
6
Op.cit. pag.157
      o functie publica bine structurata, cu functionari publici platiti corespunzator si bine
dimensionati din punct de vedere numeric al nevoilor cetatenilor;

     responsabilitate profesionala si garantarea unui nivel cat mai scazut al coruptiei;

personal bine instruit, care sa aiba vocatia de a obtine performanta si de a atinge, astfel,
standarde cat mai inalte[7].

            Misiunea administratiei publice, ratiunea ei de a fi, este realizarea, la nivelul executiv, a
interesului general stabilit de puterea politica, fie prin acte juridice unilaterale fie prin asigurarea
serviciilor publice. Din acest motiv, administratia are ca valoare fundamentala comuna servirea
interesului general, caruia i se subordoneaza. Aceasta determina principiile deontologice comune
tuturor functionarilor din administratia publica. Partea comuna a deontologiei
administrativecuprinde :

1. Principiul legalitatii, care cere ca administratia sa respecte si sa asigure respectarea legii,

in sensul cel mai larg, de la apararea ordinii si linistii publice, a drepturilor si libertatilor
cetatenilor, pana la conformitatea cu legea a tuturor actelor sau actiunilor administrative.
Acest principiu este cat se poate de firesc, atata timp cat admitem ca expresia interesului
general este legea ;
2. Principiul subordonarii ierarhice, care consacra dreptul de comanda al superiorului
ierarhic, concomitent cu obligatia de supunere a subordonatului ;
3. Principiul impartialitatii sau al egalitatii de tratament, care semnifica obligatia
administratiei publice de a nu opera nici o discriminare, interzisa de lege, atat in ceea ce
priveste accesul la functia publica, cat si in exercitiul functiei publice. Acest principiu
urmareste excluderea partizanatului de orice fel si a favoritismului din activitatea
administratiei publice ;
4. Principiul transparentei care impune administratiei sa-si motiveze actele si sa informeze
publicul cu privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o forma de control din partea
corpului social, pentru a se garanta conformitatea activitatii administrative cu interesul
general ;
5. Principiul asigurarii continuitatii activitatii care reflecta necesitatea determinata de
derularea natural-continua a vietii sociale, ca serviciile publice prestate de administratie
sa aiba un caracter continuu, neintrerupt ;
6. Principiul competentei profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea si avansarea
functionarilor publici sa se faca pe baza de concurs organizat pe criteriul capacitatii
profesionale, iar pe de alta, sa existe in cadrul administratiei un sistem specializat de
perfectionare profesionala continua.

            Trebuie sa precizam ca, fiecare corp de functionari publici serveste o anumita
colectivitate, intr-un anumit domeniu de activitate. Acestea sunt determinantele formelor de
exprimare a principiilor deontologice comune, precum si ale principiilor deontologice specifice
corpului respectiv.

La baza activitatii functionarilor publici, a comportamentului lor profesional, a conduitei

lor atat in interiorul cat si in afara institutiei publice stau urmatoarele principii de baza:

7
Romeo Paul Postelnicu, Monica Nicolle Dimitriu, Adoptarea unui cod de conduita pentru functionarii publici–
prioritate pentru Romania, in Revista de drept public, nr.3/2003, p.51;
            - egalitatea de tratament fata de tertii beneficiari ai serviciului public, respectiv, un
comportament echilibrat si nediscriminatoriu  fata de toti cei care i se adreseaza pentru
rezolvarea diferitelor probleme;

            - respectarea suprematiei Constitutiei, respectul legilor generale in materie si al tuturor

actelor normative de catre purtatorii autoritatii publice;

            - credinta si fidelitate fata de tara caruia ii apartine functionarul public;

            - discretie profesionala privind toate informatiile pe care le primeste si le detine in

exercitiul functiei sale;

            - obligatia de supunere si respect fata de seful ierarhic;

            - apararea si respectarea demnitatii si intimitatii uzagerilor serviciului public;

            - perfectionarea profesionala continua, sub diferite forme etc.       

            In fine, mentionam ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a generalizat instituirea
comisiilor paritare, care functioneaza la nivelul autoritatilor si institutiilor administratiei publice.
Acestea sunt compuse din reprezentanti ai functionarilor si din reprezentati ai conducerii, si au ca
scop ameliorarea activitatii administratiei, inclusiv sub aspect deontologic, precum si
imbunatatirea conditiilor de munca.

Etica funcționarilor publici

Morala reprezinta acel ansamblu de idei, reguli si norme cu privire la bine si la rau, corect si

incorect, just si injust si priveste normele de comportament ale oamenilor. In dictionarul
explicativ al limbii romane, morala este definita ca: 1. „Ansamblul normelor de convietuire, de
comportament al oamenilor unii fata de altii si fata de colectivitate si a caror incalcare nu este
sanctionata de lege, ci de catre opinia publica”; „etica”; „comportare (laudabila)”; „moravuri”
si  2. „Disciplina stiintifica care se ocupa cu normele de comportare ale oamenilor in
societate” .

Ca sistem rational de norme care priveste conditia individului, morala se bazeaza pe convingerea
intima a individului in comportamentul sau, mobilul intim al regulii morale fiind reprezentarea
datoriei interne a persoanei, in primul rand, fata de sine insasi . Putem deduce, astfel, ca normele
morale calauzesc conduita oamenilor care, in permanenta, isi confrunta propria comportare cu
valorile morale, adica despre bine sau rau, normal sau anormal, licit sau ilicit, corect sau
incorect, din care rezulta si definitia comportamentului ca moral sau imoral .

Fiind doar un ansamblu de reprezentari despre ceea ce este moral sau imoral, normele moralei
sunt prevazute doar cu sanctiuni morale, traduse, asa cum afirmam, in sintagma „aprobiu
public”, facandu-le chiar inoperante in situatia in care nu sunt respectate de buna-voie. In fapt,
acest gen de sanctiuni actioneaza in afara sistemului juridic si a aparatului de stat, si constau in
reactia mediului social sau a unei colectivitati, iar formele de manifestare (urmarile) ale acestei
relatii pot provoca la nivelul individului regrete, pareri de rau, mustrari de cuget sau de
constiinta.
Morala a fost, este si va fi legata de colectivitatile umane si de evolutia istorica a acestora.
Normele ei au fost anterioare celor juridice, au imbracat forma cutumei si au fost codificate pe
parcurs de catre legiuitor, functie de interesul prezentat de una sau alta dintre regulile de
comportament asupra evolutiei societatii in ansamblul ei. De aceea, se sustine, inca, ca morala a
jucat si continua sa joace un rol important, uneori semnificativ, in reglementarea relatiilor sociale
si in asigurarea ordinii publice. Codificarea acestor norme nu a ridicat si nu ridica dificultati
deosebite, in afara vointei politice de a le sanctiona, intrucat, asemanator dreptului, opereaza cu
aceleasi valori si principii fundamentale: bine, dreptate, justitie, adevar s.a.

In acest sens, s-a sustinut si demonstrat ca, in perioada antica si medievala, chiar, normele
moralei  si ale dreptului aproape se confundau, operatiunea de codificare era mai greoaie, fiind
utilizate, cand unele, cand altele, dupa caz, functie de interesele celor care imparteau dreptatea in
societate. Este de vazut si asemanarea cu normele religioase, predominante in epoca. In epoca
moderna si astazi, normele moralei si normele dreptului sunt considerate categorii distincte, care
sunt analizate de stiinte diferite, cu toate ca este vizibila stransa legatura care exista intre ele.

Normele moralei au un caracter spontan, apar si se manifesta in mediu social, legate de

manifestarea unor noi aspecte si activitati in colectivitate, pe cand, normele dreptului sunt
rezultatul sintezei, analizei, concentrarii, cizelarii unor perceptii; in fapt, sunt rodul unei creatii
constiente si organizate, efectuate de corpuri de experti si de juristi.

Cele mai evidente diferente intre normele moralei si cele juridice le constatam atunci cand
analizam sanctiunea incalcarii lor, deoarece, in comparatie cu aprobiu public, cu
desconsiderarea, marginalizarea, regretul si/sau mustrarea de constiinta specifice domeniului
moralei, normele de drept sunt impuse si aduse la indeplinirea prin forta de constrangere a
statului. Totusi, observam ca, in multe colectivitati si zone ale comportamentului uman ce tin de
traditii, normele moralei au o valoare semnificativa . Pe fond, eficienta sau ineficienta actiunii
acestui tip de norme sunt legate de profilul moral colectiv sau individual, de modul in care
efectele sanctiunii sunt resimtite de individ ori de colectivitate.

In  mod  logic, morala este legata de etica si de deontologie, intrucat etica  este stiinta care se

ocupa cu studiul principiilor morale, cu legile si dezvoltarea lor istorica, cu continutul lor de
clasa si cu rolul lor in viata sociala. Etica trateaza la randul ei, totalitatea normelor de conduita
morala corespunzatoare ideologiei unei anumite clase sociale, colectivitati umane, grup uman
sau unei entitati bazate pe profesie, preocupari culturale sau stiintifice ori unei religii. In schimb,
deontologia, ca notiune, continut si mod de exteriorizare, reduce sfera normelor morale si/sau
etice la suma indatoririlor cuiva fata de ceva, si este legata de exercitarea unei profesii si/sau
unui fenomen cultural s.a.

            1.2. Codificarea valorilor etice si morale privind functia publica

Incepand cu 2004, au crescut interesul si preocuparea guvernantilor pentru crearea unui cadru

normativ schimbat pentru morala, etica si deontologia in administratia publica, preocupari
firesti, intrucat, in primul rand, ele ar fi trebuit sa reformeze pe principii noi autoritatile si
institutiile administratiei publice si, mai ales, sa recreeze institutiile juridice, denumite: functia
publica si a functionarului public, sau functia de demnitate publica si de demnitar public, supuse,
timp de circa 40 de ani unor modificari distructive, incepand cu bazele juridice existentiale.
Reamintim, in context, tendintele uniformizarii statutului „oamenilor muncii de la oras si sat, al
muncitorilor, taranilor si a celor care lucrau in institutiile de stat”, modificarile operate cadrului
juridic referitor la functia publica si functionarul public, supus regimului de drept al muncii.
Acestor preocupari constante li s-au alaturat actiunile tot mai insistente ale sindicatelor din
administratia publica si necesitatile reformei, ale modernizarii, accelerate de perspectivele
integrarii euro-atlantice a Romaniei si comandamentele asimilarii acquis-ului comunitar in acest
domeniu.8

Obiectivele explicite ale Parlamentului, legate de functia publica si de deontologia corpului

de functionari publici, ca parte esentiala a reformei administratiei publice, au fost urmatoarele:

1       promovarea unor standarde de conduita si de integritate cat mai inalte in randul

functionarilor publici, asemanatoare statelor democratice avansate;

2       schimbarea radicala a mentalitatilor si comportamentelor in randul functionarilor publici;

3       transparenta activitatii functionarilor publici, informarea cetatenilor asupra standardelor de

conduita si de integritate pretinse acestora;

4       incurajarea controlului societatii civile asupra conduitei si activitatii functionarilor publici;

5       alinierea la standardele europene in domeniul legislativ si al criteriilor etice si

comportamentele ale functionarilor publici;

6       indeplinirea cerintelor exprese ale Uniunii Europene de a adopta unul sau mai multe Coduri
de conduita pentru functionarii publici si a unor statute aliniate reglementarilor comunitare;

7       atingerea standardelor organizatorice, functionale, etice si comportamentale din spatiul

administrativ european.

In luna februarie 2008 prin adoptarea Legii nr.25/2008 privind Codul de conduita

functionarilor publici s-a realizat un prim pas important, acela al crearii unui nou cadru normativ
care reglementeaza din perspective moderne, morale si etice, administratia publica.  Este un prim
pas, intrucat, pe baza experientei practice pe care o avem, credem ca cele mai sensibile probleme
au survenit atunci cand s-a pus in discutie necesitatea punerii in aplicare, deplin si concret, cu
rapiditatea si decizia necesare, a prevederilor  noii legii.

Codul deontologic prevede normele esentiale de conduita profesionala obligatorii pentru

toti functionarii publici, stabilind un mod de comportament care nu a mai fost pana in prezent
institutionalizat si, cu atat mai mult, respectat, adaugate celor care vizeaza conflictul de interese
si/sau utilizarea functiei pentru realizarea propriilor interese.

Codul, in sine, reprezinta atat un instrument de informare cu privire la conduita profesionala si

cea publica, la care sunt indreptatiti cetatenii sa se astepte din partea functionarilor din
administratia publica centrala sau locala, cat si un mijloc de instituire si mentinere a unui
climat de incredere si respect reciproc intre cetateni si functionarii publici, pe de o parte, si
intre cetateni si autoritatile si institutiile administratiei publice, pe de alta parte. Din perspectiva
functionarilor publici, Codul reprezinta setul cuprinzator de norme de conduita obligatorii,

8
Liviu Coman–Kund, Deontologia si statutul functionarilor din administratia publica, Ed.Europlus, Galati, 2007,
p.57;
prin care se cere functionarilor publici sa asigure un tratament egal cetatenilor in fata autoritatilor
si institutiilor publice, precum si profesionalism, impartialitate, cinste si corectitudine s.a.

Legea de aprobare a Codului, prevede, in mod detaliat, in cuprins, „Norme generale de conduita
profesionala a functionarilor publici” drepturile si obligatiile functionarilor publici in timpul si in
exercitarea functiei publice. Aceste norme sunt obligatorii atat pentru functionarii publici cat si
pentru persoanele care ocupa temporar o functie publica din cadrul autoritatii sau institutiei
publice. Incalcarea prevederilor sale de catre functionarii publici si persoanele care ocupa chiar
temporar o functie in cadrul administratiei publice poate atrage raspunderea disciplinara , atunci
cand faptele savarsite cu incalcarea normelor de conduita profesionala creeaza prejudicii
persoanelor fizice sau juridice.

Mai inainte, insa, de a intra in detaliile analizei si a ne pronunta asupra limitelor si lacunelor sale
va trebui sa analizam fie si pe scurt care sunt pretentiile si cerintele Consiliului European in ceea
ce priveste continutul statutelor agentilor publici .

Codul de conduită al funcționarului public

 Comentarii cu privire la obiectivele si scopurile adoptarii  Codului de conduita a

functionarilor publici

Am afirmat anterior ca, prin adoptarea si intrarea in vigoare a Codului de conduita a

functionarilor publici, au fost puse bazele unui cadru normativ si institutional pentru morala
si etica functiei publice si a functionarilor publici din tara noastra. Cu toate scaparile si limitele
sale, Codul de conduita a functionarilor publici, sanctioneaza unele dintre normele esentiale de
comportare pe care sunt tinute sa le respecte persoanele numite in functii publice de autoritate.
Acest act normativ se constituie in prima incercare reusita de institutionalizare a principalelor
reguli de comportament, de moralitate, echitate si etica din administratia publica.

In opinia autorilor, Codul insereaza, in cuprinsul Capitolului II, in mod detaliat, drepturile si

indatoririle functionarilor publici in exercitarea functiilor publice, printre care se regaseste si
interdictia de a  solicita ori accepta cadouri, servicii, favoruri, invitatii sau orice alt avantaj, care
le sunt destinate personal, familiei, parintilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relatii de
afaceri sau de natura politica care le-ar putea influenta impartialitate in exercitarea functiilor
publice detinute ori pot constitui o recompensa in raport cu aceste functii.

Codul prevede, ca element al garantiei respectarii normelor prevazute in cuprinsul sau,

ca incalcarea dispozitiilor sale de catre functionarul public poate atrage raspunderea
disciplinara, in situatiile in care prin faptele culpabile se creeaza prejudicii persoanelor fizice
sau juridice.

In acest sens, s-a stabilit ca atributiile de conducere si de control ale aplicarii prevederilor

Codului sa revina Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, care poate fi sesizata cu privire
la o incalcare sau alta. Revine, evident, in conformitate cu reglementarea oferita de Statutul
functionarilor publici, comisiilor de disciplina sarcina de a examina si cerceta asemenea fapte si
de a propune masurile administrative, indeosebi de ordin disciplinar, care se cuvin.

In cuprinsul Capitolului I sunt precizate domeniul de aplicare si principiile generale. Astfel,

se arata ca, actul normativ reglementeaza normele de conduita a functionarilor publici si ca
acestea sunt obligatorii pentru functionarul public precum si pentru
persoanele  care  ocupa  temporar  o functie publica din cadrul autoritatii sau institutiei publice .

Obiectivele noii reglementari sunt cuprinse in cuprinsul articolului 2, precizandu-se ca ea

urmareste sa asigure cresterea calitatii serviciului public, buna administrare in realizarea
interesului public, precum si eliminarea birocratiei si a faptelor de coruptie, prin:

a)     reglementarea normelor de conduita profesionala necesare realizarii unor raporturi sociale si

profesionale corespunzatoare crearii si mentinerii la nivel inalt a prestigiului institutiei, a functiei
publice si al functionarilor publici;

b)     informarea publicului cu privire la conduita profesionala la care este indreptatit sa se

astepte din partea functionarilor publici in exercitarea functiilor publice;

c)     crearea unui climat de incredere si respect reciproc intre cetatenii si functionarii publici, pe
de o parte, si intre cetateni si autoritatile publice, pe de alta parte.

In referire la principiile generale care trebuie sa guverneze conduita profesionala a

functionarului public,  acestea apar formulate  in articolul 3, astfel:

a)     suprematia Constitutiei si a legii, principiu conform caruia functionarii publici au

indatorirea de a respecta Constitutia si legile tarii;

b)     prioritate interesului public, principiu conform caruia in exercitarea functiei publice

functionarii publici au indatorirea de a considera interesul public mai presus decat interesul
personal;

c)     asigurarea egalitatii de tratament a cetatenilor in fata autoritatilor si institutiilor publice,

principiu conform caruia functionarii publici au indatorirea de a aplica acelasi regim juridic in
situatii identice sau similare;

d)     profesionalismul, principiu conform caruia functionarii publici au obligatia de a indeplini

atributiile de serviciu cu responsabilitate, competenta, eficienta, corectitudine si
constiinciozitate;

e)     impartialitatea si independenta, principiu conform caruia functionarii publici sunt obligati

sa aiba o atitudine obiectiva, neutra fata de orice interes politic, economic, religios sau de alta
natura, in exercitarea functiei publice;

f)      integritatea morala, principiu conform caruia functionarilor publici le este interzis sa

solicite sau sa accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru altii, vreun avantaj ori beneficiu in
considerarea functiei publice pe care o detin sau sa abuzeze in vreun fel de aceasta functie;

g)     libertatea gandirii si a exprimarii, principiu conform caruia functionarii publici pot sa-si
exprime si sa-si fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept si a bunelor moravuri;

h)     cinstea si corectitudinea, principiu conform caruia in exercitarea functiei publice si in

indeplinirea atributiilor de serviciu functionarii publici trebuie sa fie de buna-credinta;

i)      deschiderea si transparenta, principiu conform caruia activitatile desfasurate de functionarii

publici in exercitarea functiei lor sunt publice si pot fi supuse monitorizarii cetatenilor.
Legiuitorul a tinut sa redefineasca termenii utilizati spre mai buna intelegere a textului, desi
continutul acestora nu modifica definitiile anterioare din legislatia referitoare la functia publica si
functionarii publici, conflictul de interese s.a., astfel:

a)     functionar public – persoana numita intr-o functie publica in conditiile Legii nr.188/1999
privind Statutul functionarilor publici;

b)     functie publica – ansamblul atributiilor si responsabilitatilor stabilite de autoritatea sau

institutia publica, in temeiul legii, in scopul realizarii competentelor sale;

c)     interes public – acel interes care implica garantarea si respectarea de catre institutiile si
autoritatile publice a drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale cetatenilor, recunoscute de
Constitutie, legislatia interna si tratatele internationale la care Romania este parte;

d)     interes personal – orice avantaj material sau de alta natura, urmarit ori obtinut, in mod
direct sau indirect, pentru sine ori pentru altii, de catre functionarii publici prin folosirea
reputatiei, influentei, facilitatilor, relatiilor, informatiilor la care au acces, ca urmare a exercitarii
functiei publice;

e)     conflict de interese – acea situatie sau imprejurare in care interesul personal, direct ori
indirect, al functionarului public contravine interesului public, astfel incat afecteaza sau ar putea
afecta independenta si impartialitatea sa in luarea deciziilor ori indeplinirea la timp si cu
obiectivitate a indatoririlor care ii revin in exercitarea functiei publice detinute;

f)      informatie de interes public – orice informatie care priveste activitatile sau care rezulta
din activitatile unei autoritati publice ori institutii publice, indiferent de suportul ei;

g)     informatie cu privire la date personale – orice informatie privind o persoana identificata

sau identificabila.

In legatura cu modalitatea in care legiuitorul roman a ales sa formuleze obiectivele reglementarii,

domeniile de aplicare si principiile generale, constatam anumite diferente comparativ cu modelul
oferit prin Recomandarea R.2000/10 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei.
Reglementarea oferita de Legea nr. 25/2008 privind Codul de conduita a functionarilor publici
este mai zgarcita in enuntarea notiunilor si scopurilor urmarite decat cea oferita de recomandarea
precizata. Aceasta din urma invoca, printre altele, argumentele esentiale care pot conferi greutate
si solemnitate unui asemenea act: importanta administratiei publice si rolul esential in
dezvoltarea democratica a statelor; rolul cheie al functionarilor din administratia publica;
importanta stabilirii cu claritate si exactitate a drepturilor si mai ales a obligatiilor specifice
pentru toti functionarii publici; necesitatea asigurarii conditiilor materiale si juridice
corespunzatoare pentru indeplinirea sarcinilor; necesitatea ca normele Codului sa fie aplicate
tuturor functionarilor publici si chiar persoanelor angajate de entitatile private insarcinate sa
desfasoare atributii de serviciu public; specificarea faptului ca normele Codului fac parte dintre
conditiile obligatorii impuse de administratie pe timpul indeplinirii unei functii publice; atragerea
atentiei functionarilor publici ca ei insisi sunt obligati sa ia toate masurile necesare pentru a se
conforma dispozitiilor Codului; precizarea responsabilitatilor ce revin conducerilor autoritatilor
sau institutiilor publice si functionarilor publici cu drept de conducere, coordonare sau control a
altor functionari publici de a-i ajuta sa respecte normele si sa previna orice incalcare a lor.
O comparatie sumara a denumirilor normelor care sunt reglementate de Codul roman de conduita
cu cele utilizate in Recomandarea R.2000/6 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei ne
arata ca au fost ignorate sau excluse norme cum sunt cele care se refera la: obligatia de a se
achita de indatoririle ce revin functionarilor publici; cerinta de a fi onest, impartial si eficient si
de a actiona cu competenta, echitate si intelegere netinand cont decat de interesul public;
obligatia de a tine cont de drepturile, obligatiile si de interesele legitime ale cetatenilor;
responsabilitatea functionarului public in fata sefului sau ierarhic; obligatia de a face raport;
conduita in situatiile de conflicte de interese; interesele exterioare incompatibile; protectia vietii
private a functionarilor public; reactia fata de oferirea de avantaje nedatorate; vulnerabilitatea la
influenta altuia; verificarea integritatii ; responsabilitatea superiorilor ierarhici ; incetarea functiei
publice; relatiile cu fostii functionari publici .

Sub aspectul formei de redactare, observam ca legiuitorul roman a uzat, si de aceasta data, de
inserarea unor principii in textul articolelor care definesc normele de conduita, ale caror
formulari sunt imprecise, greu de inteles, interpretat si/sau de aplicat, comparativ cu autorii
Recomandarii R.2000/10. Spre exemplu, atunci cand se opreste asupra „Libertatii opiniilor” se
specifica: „In indeplinirea atributiilor de serviciu, functionarul public are obligatia de a respecta
demnitatea functiei publice detinute, coreland libertatea dialogului cu promovarea intereselor
autoritatii sau institutiei publice in care isi desfasoara activitate” sau „In activitatea lor,
functionarii publici au obligatia de a nu se lasa influentati de considerente personale sau de
popularitate”

Criticabila este si lipsa de precizari din cadrul dispozitiilor generale sau a dispozitiilor finale cu
privire la eventualitatea completarii sau corelarii dispozitiilor Codului cu alte dispozitii legale
care contin indatoriri de serviciu ale functionarilor publici sau care institutionalizeaza conflictele
de interes si regimul incompatibilitatilor cum sunt Statutul functionarilor publici Capitolul V
„Drepturi si indatoriri” sau Legea nr.161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea
transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri,
Titlul IV „Conflictul de interese si regimul incompatibilitatilor in exercitarea demnitatilor
publice si functiilor publice”.

Codul deontologic nu dispune nici cu privire la conexiunile ce ar trebui facute in domeniul

constatarii abaterilor si al aplicarii sanctiunilor cu prevederile generale din Statutul functionarilor
publici.

Etica și infrastructura etică în sisteme administrative

Elementele infrastructurii etice din cadrul administratiei publice care pot fi intalnite in statele
democratice pot fi exemplificate printr-o seama de factori, care compun, in fapt, infrastructura
etica. Aceasta reprezinta metodele, sistemele si conditiile care ofera un impuls in vederea
profesionalizarii administratiei publice si adoptarii unor inalte standarde de conduita
pentru functionarii publici.

Elementele cheie ale unei infrastructuri etice sunt urmatoarele:

·                    un cadrul juridic, care sa cuprinda legi si alte acte normative prin care sa fie
definite standardele de conduita pe care ar trebui sa le respecte un functionar public, incluzand
reglementarea conflictului de interese si regimul incompatibilitatilor, metode de implementare a
standardelor, de monitorizare a  respectarii si de sanctionare a neindeplinirii acestora, inclusiv
reglementarea normativa a tuturor cazurilor de conflict de interes si/sau de incompatibilitate
dintre functia publica indeplinita si alte functii publice si/sau alte activitati remunerate sau
neremunerate;

·                    mecanisme eficiente de responsabilizare a functionarilor publici, care sa

constea intr-un set de indrumari privind activitatile publice si pentru verificarea rezultatelor
obtinute sau care au fost observate pe durata acestui proces (proceduri administrative, audit,
evaluarea performantelor institutiilor sau autoritatilor publice, comisii de monitorizare, etc.).
Aceste mecanisme de responsabilizare ar trebui sa incurajeze conduita etica a functionarilor
publici prin crearea mediului in care comiterea actiunilor non-etice sa fie greu de realizat si
totodata usor de depistat;

·                    coduri de conduita, acestea fiind implementate cu succes in state care au adoptat

in cadrul sistemului administratiei publice un stil managerial asemanator cu cel din sectorul
privat. Aceste coduri ofera indrumari pentru functionarii publici, stabilesc norme de
comportament obligatorii, reglementeaza conflictul de interior si regimul incompatibilitatilor, si,
in acelasi timp controleaza comportamentul acestora la locul de munca;

·                    un corp coordonator de conduita, acesta putand avea diferite forme (comisie,
consiliu, departament, etc.), care sa indeplineasca diferite activitati: monitorizare si control,
consiliere si/sau promovare a normelor etice in cadrul sectorului public;

·                    o societate civila activa, care sa sesizeze de indata orice act de incalcare a
normelor de conduita.

Aceste elemente servesc sau indeplinesc cel putin 3 functii: de control, de indrumare si de
coordonare.

Controlul se poate realiza prin asigurarea unui cadru juridic concret, infiintarea unor mecanisme
de responsabilizare eficiente si implicarea societatii civile.

Indrumarea se poate realiza prin angajarea spectrului politic/liderilor politici, si prin coduri de
conduita care sa cuprinda valori si standarde profesionale.

Coordonarea poate fi realizata prin asigurarea stabilitatii corpului functionarilor publici care sa

se bazeze pe politici eficiente de resurse umane si pe coordonarea infrastructurii, fie de catre un
departament central de management, fie de catre un corp special independent de monitorizare si
control.

Comportamentul functionarilor publici in cadrul institutiilor sau autoritatilor publice

reprezinta baza unor reglementari juridice, sau a unor reguli care au caracter oficial sau
neoficial. Regulile formale pot asigura consistenta, continuitatea, controlul si responsabilizarea
corpului functionarilor publici. Regulile neformale, adica acelea care nu au fost adoptate prin
acte normative, pot facilita aplicarea normelor de conduita, explicarea acestora pe intelesul
functionarilor publici, precum si sa ajute la crearea unei culturi organizationale, impamantenind
cutume si ajutand la dezvoltarea unor raporturi armonioase intre diferitele paliere ale functiei
publice.
O metoda de a dezvolta un corp de functionari publici cu o inalta conduita profesionala si morala
este aceea de a reglementa si implementa un cod de conduita.

Codurile de conduita por imbraca diferite forme.  Ar trebui mentionat faptul ca acesta
reprezinta un fenomen foarte vechi, primele astfel de coduri existand inca din antichitate; spre
exemplu, functionarii publici din Atena trebuiau sa depuna un juramant inainte de a-si indeplini
activitatile oficiale.

Primul cod de conduita modern pentru functionarii publici a fost elaborat in 1924 in Statele
Unite. Unii cercetatori ai sistemelor administratiei publice din Statele Unite au subliniat faptul ca
multe astfel de coduri de conduita au fost elaborate mai ales dupa marele scandal „Watergate”,
sau alte asemenea evenimente, cand increderea societatii civile in corpul functionarilor publici
era din ce in ce mai scazuta. Scandalul „Watergate” a impulsionat administratia sa elaboreze
astfel de coduri de etica, iar statisticile arata, in acest sens, ca inainte de 1973 doar 4 state din
SUA elaborasera astfel de coduri de etica, in timp ce intre 1973-1979, 19 state adoptasera astfel
de coduri.

In ultimii ani numeroase state, precum Noua-Zeelanda, Australia, Italia, Cehia, Portugalia, au

adoptat coduri de conduita pentru proprii functionari publici. De asemenea, Comitetul de
Ministri din cadrul Consiliului Europei a redactat si emis un Cod de conduita pentru functionarii
publici, elaborat de Grupul Multidisciplinar privind coruptia (GMC).

Exista state europene, precum Danemarca, Suedia, Finlanda sau Olanda, care nu au adoptat astfel
de coduri de conduita, insa, in conformitate cu analiza privind perceptia societatii asupra
nivelului coruptiei din randul functionarilor publici, realizata  de catre Transparency
International (Organizatia Internationala privind Transparenta), rezulta ca aceste state sunt
printre tarile cu cea mai scazuta rata a coruptiei din cadrul corpului functionarilor publici din
lume.

Asa cum subliniam mai sus, codurile de conduita pot avea diferite forme. Unele state au acte
normative de nivel superior care reglementeaza conduita functionarilor publici, acestea vand un
caracter obligatoriu. O lege detine o anumita forta juridica, lasand mai putin loc de interpretare
decat in situatia in care asemenea norme de conduita ar fi adoptate printr-un regulament intern.
Actualmente se pot observa doua tendinte in ceea ce priveste normele de conduita. Respectiv,
unele coduri de conduita cuprind un set de principii si valori generale, dar care nu reglementeaza
si  procedurile de implementare a acestor norme. Alte coduri ofera prevederi concrete privind
normele etice care trebuie urmate de functionarii publici, precum si sanctiunile aplicabile in
situatia in care acestea sunt incalcate.

Scopul unor astfel de coduri deontologice este de a reglementa raporturile dintre functionarii
publici cu diferite segmente ale societatii, fie ca provin din sectorul public sau privat. De
asemenea, ele sunt menite sa vina in intampinarea asteptarilor cetatenilor si chiar ale sistemului
administratiei publice din care fac parte. Elaborarea unor astfel de coduri ofera posibilitatea
analizarii eficiente a structurii corpului functionarilor publici.

Codurile deontologice pot avea mai multe scopuri, dintre care:

·  promovarea unei conduite etice a functionarilor publici si infranarea acestora de a avea un

comportament neprofesionist;
·  reglementarea unor standarde in conformitate cu care se poate aprecia in mod obiectiv ceea ce
constituie un comportament non-etic;

·                    reglementarea  unor  situatii  dificile  privind  procesul de luare a deciziilor;

·  stabilirea obligatiilor, responsabilitatilor si drepturilor functionarilor publici;

·  stimularea si cresterea importantei profesiei de functionar public;

·  o declaratie de principiu care sa indice existenta, necesitatea si importanta respectivului corp
profesional;

·  poate reprezenta chiar un contract intre functionarii publici si cetateni;

·  o declaratie privind dezvoltarea si perfectionarea continua a acestui corp al functionarilor

publici;

·  legitimarea normelor profesionale si o justificare a sanctiunilor aplicabile in situatia incalcarii

normelor deontologice.

Avantajele adoptarii unui cod de conduita pentru functionarii publici sunt multiple, si ar putea
fi enuntate astfel:

·  se imbunatateste mediul de lucru al functionarilor publici;

·  faciliteaza luarea unor decizii de catre functionarii publici care se afla in diferite situatii cum ar
fi conflictul de interese, oferirea si primirea unor cadouri, etc.;

·  ofera indrumari in privinta conduitei pe care trebuie sa o aiba un reprezentant al Guvernului;

·  creeaza cadrul legal in vederea imbunatatirii calitatii serviciilor oferite de reprezentantii

administratiei publice.

Dezavantajele unui cod de conduita ar fi urmatoarele:

·  nu poate fi destul de cuprinzator astfel incat sa fie prevazute toate situatiile ce pot aparea in
practica de zi cu zi;

·  poate sa fie ineficient in situatii de conflict de interese sau coruptie;

·  poate sa intervina cu reglementari in viata privata a unui functionar public;

·  poate reprezenta un singur punct de vedere privind corpul functionarilor publici, dar acesta ar
putea sa nu fie unitar perceput la nivelul intregului aparat administrativ.

Asemenea coduri de conduita pentru functionarii publici sunt necesare, insa, nu sunt
suficiente pentru a fi garantat comportamentul etic al acestui corp. Este necesar sa existe o reala
implementare a unui asemenea cod. Totodata trebuie sa fie avut in vedere, de fiecare data cand
este conceputa strategia unei institutii sau autoritati publice, precum si bugetul acesteia in
vederea alocarii sumelor necesare pentru formarea si perfectionarea functionarilor publici in
spiritul codului de conduita. De asemenea, codurile a caror monitorizare si al caror control sunt
asigurate de catre o anumita comisie/consiliu/departament sunt aplicate si respectate cu mai mare
succes decat daca respectivul organism nu ar exista. In acelasi timp, codul de conduita trebuie
respectat nu doar de functionarii publici cu functii de executie, dar si de catre functionarii publici
cu functii de conducere. Codurile deontologice sunt cu atat mai necesare in situatia in care nu
exista o cultura organizationala a functionarilor publici si nici nu exista o traditie, in acest sens.
Statele nordice nu au asemenea coduri tocmai din motivul ca aceste norme deontologice sunt
internalizate si asumate de catre corpul functionarilor publici. Aceste coduri de conduita pot
reprezenta o sursa a identitatii profesionale sau organizationale a corpului functionarilor publici,
care de regula, nu au o astfel de identitate din cauza mediului care se afla intr-o permanenta
schimbare.

In finalul acestei sectiuni, vom prezenta situatia adoptarii codurilor deontologice pentru

functionarii publici in diferite state, atat din cadrul Uniunii Europene, cat si din statele
candidate:

·                    In Portugalia, codul deontologic al functionarilor publici a fost adoptat de catre

Consiliul de Ministri. In ciuda faptului ca nu a provocat ostilitate in randul functionarilor publici,
nu a existat nici entuziasm, acestea fie din cauza inexistentei unei consultari prealabile a
functionarilor publici, fie din cauza faptului ca sindicatele functionarilor publici au fost
indiferente in privinta actului normativ. Avand in vedere cele mentionate mai sus, codul de etica
al functionarilor publici a fost considerat mai mult un memorandum intern.

·                    In Grecia, codul completeaza Statutul functionarilor publici si explica in detaliu

regulile care guverneaza conduita corecta, tinandu-se cont de legislatie si practica de zi cu zi.
Acest cod este general acceptat datorita naturii sale morale si datorita principiilor care asigura o
inalta calitate serviciilor oferite cetatenilor, mai cu seama ca o atentie deosebita este acordata
interesului public.

·                    In Noua-Zeelanda, Comisia de Stat a Serviciilor a pus in discutie, in anul 1990,

Codul de conduita al functionarilor publici. Din acel moment, cea mai mare parte a ministerelor
au dezbatut propriile coduri care sa reflecte cerintele si circumstantelor specifice acestora. In
septembrie 1995, aceeasi comisie a definitivat un proiect care contine un ghid de promovare a
standardelor de conduita pentru cel care isi desfasoara activitatea in cadrul functiei publice.
Rezultatul acestui proiect este ghidul „Practica, Conventii si Principii ale Functiei Publice”, care
este acum la indemana managementului superior din administratia publica.

·                    In Marea Britanie a fost adoptat un prim Cod deontologic al functionarilor publici
la sfarsitul secolului al XIX-lea, insa, in 1991, a fost elaborat documentul intitulat „Carta
cetatenilor” – care stabileste unele standarde de conduita pentru functionarii publici in raporturile
cu cetatenii, precum si documentul intitulat „O guvernare transparenta”, elaborat in 1993 – care
dezvolta principiile stipulate in „Carta cetatenilor”; aceste documente inlesnesc punerea in
aplicare a standardelor deontologice, explicandu-le pana la ultimul detaliu.

·                    Estonia a fost primul stat dintre tarile Baltice care a adoptat, in 1999, un Cod de
conduita al functionarilor publici. Acesta este foarte redus, cuprinzand doar 20 de articole.
Primul articol subliniaza ideea adoptarii unui nou tip de management public, in sensul ca
functionarul public trebuie sa „serveasca” cetateanul. Standardele enuntate in acest cod sunt
foarte generale si nu sunt foarte relevante, in sensul ca nu explica ce semnifica principii precum
onestitate, impartialitate, etc. De asemenea, responsabilitatea implementarii unui astfel de cod si
sanctiunile pentru incalcarea prevederilor acestuia nu sunt enuntate intr-o maniera neechivoca.

·                    In Letonia au existat numeroase si indelungate discutii cu privire la necesitatea

adoptarii unui cod de conduita pentru functionarii publici. In 2001 a fost adoptat un document
intitulat „Instructiuni ale Cabinetului Ministrilor”, care are 17 articole tot de natura principiala.

·                    In Bulgaria, in urma unor dezbateri publice, la sfarsitul anului 2000 a fost adoptat
„Codul de conduita al functionarilor publici”, insa actul normativ este sub forma enumerarii
sumare a unor principii generale. In prezent se doreste, prin modificarea statutului functionarilor
publici, introducerea in textul legii a unui articol care sa faca referire la obligativitatea respectarii
normelor etice stabilite in respectivul cod, precum si imbunatatirea respectivului cod.

·                    In Polonia, in octombrie 2002, a fost adoptat „Codul etic al functionarilor publici”,
dupa 2 ani de dezbateri publice rezultate in urma publicarii proiectului de act normativ pe site-ul
guvernului. Codul cuprinde, ca si in situatia Bulgariei, principii generale ale conduitei
functionarilor publici. Un aspect interesant il constituie faptul ca, in vederea inlesnirii punerii in
practica a codului, a fost creat un film de aproximativ 30 de minute, care contine diferite
scenarii, insotite de comentarii, in scopul studierii unor cazuri concrete si a  instruirii
functionarilor publici. Tot in acest scop, a fost elaborat si un manual (un fel de ghid al
respectivului film), care, printre altele, cuprinde o analiza a situatiilor in care un functionar
public ar putea fi corupt.

·                    Macedonia a adoptat, in anul 2002, un cod deontologic pentru functionarii publici

cu sprijinul expertilor internationali, care este mult mai cuprinzator decat codurile Bulgariei si
Poloniei, urmand a fi adoptate si mecanisme de implementare.

In concluzie, dorim sa amintim de Recomandarea nr.10/2000 a Comitetului Ministrilor Statelor

Membre ale Consiliului Europei asupra codurilor de conduita pentru functionarii publici, unde se
subliniaza importanta functionarilor publici in sistemul administratiei publice, acestia trebuind sa
aiba un comportament corespunzator functiilor pe care le ocupa.

Conduita în cadrul relațiilor internaționale

Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor
organizaţii internaţionale, instituţii de învăţământ, conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu
caracter internaţional au obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau
instituţiei publice pe care o reprezintă.

În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor publici le este interzis să exprime

opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale.

În deplasările externe, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o conduită

corespunzătoare regulilor de protocol şi le este interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării
gazdă.

Iată cîteva reguli de protocol:

Protocolul se referă la totalitatea formelor și a practicilor de ceremonial stabilite în materie de
etichetă, onoare, prioritate şi precădere care se aplică la festivități oficiale în relaţiile diplomatice.
Etimologia cuvântului protocol provine din două cuvinte din greaca veche:“prôtos” care
înseamnă primul şi “kollào” adică ceea ce este lipit mai întâi. Termenul se referea iniţial la prima
foaie lipită pe un sul de papirus, pe care erau scrise datele asupra originii sale. Astăzi fiecare ţară
dispune de un cod propriu de practici protocolare precise, a căror respectare se impune în mod
strict.

Invitaţii şi Răspunsuri

Diferenţele culturale abundă în moduri diverse de a răspunde unei invitaţii. În majoritatea

cazurilor invitaţia va fi adresată colectiv tuturor membrilor familiei care sunt invitaţi la un
anumit eveniment. Dacă unul dintre soţi nu este specificat, atunci cel mai probabil acesta nu se
regăseşte pe lista invitaţilor.

De obicei este inadecvat să mergi însoţit de un partener la un eveniment professional. Totuşi, în

anumite părţi ale lumii, o invitaţe adresată familiei este destinată să includă toate persoanele din
casă, inclusiv oaspeţi şi vizitatori.

Se impune în mod deosebit să răspundem unei invitaţii, pentru a ne confirma sau infirma
prezenţa. Acest lucru trebuie realizat în general prin telefon, în maxim două zile de la primirea
invitaţiei. O observaţie important este că trebuie să fii foarte atent la ceea ce se cere în invitaţie.
Formula “Regrets only” înseamnă să suni doar dacă nu vei putea participa, iar “RSVP”
presupune să anunţi indiferent dacă vei fi prezent sau nu la eveniment.

Moduri de salut şi adresare

Chiar dacă în general se impune respectarea unui cod formal general valabil, va trebui să te
informezi în plus şi asupra obiceiurilor locale informale. Încearcă să înveţi câteva formule de
politeţe în limba respectivă pentru că acestea îţi vor fi de un real ajutor în majoritatea situaţiilor
sociale.

De asemenea, va trebui să cunoşti şi diferitele moduri de întâmpinare, cum ar fi sărutările,

strângerile de mână şi plecăciunile. În anumite ţări, de exemplu, nu este un lucru neobişnuit ca
bărbaţii să îşi arate afecţiune reciprocă. Diferenţe deosebite există şi în apropierea dintre oameni
când socializează, contactul vizual sau cât de tare vorbesc. Manifestă interes şi preocupare în
cunoaşterea diferitelor culture;oamenii vor aprecia acest lucru.

Conceptul local de punctualitate

În anumite ţări, cum ar fi Germania, dacă invitaţia este stabilită pentru ora 8.00 p.m. înseamnă că
eşti obligat să ajungi la 8.00 fix. Pe de altă parte, în alte ţări, nu trebuie să ajungi mai devreme de
9.30 p.m. Aşa că pentru a evita situaţiile penibile cel mai indicat este să vă lămuriţi îîn această
privință înainte de a participa la evenimente sociale. Serviciile specializate care lucrează în
cadrul ambasadelor sunt o sursă valoroasă de informaţii, având experienţă în domeniu.

Vestimentaţia

Aceasta variază, de asemenea, în funcţie de ţară şi eveniment. Femeile trebuie să acorde o atenţie
deosebită respectării codului vestimentar conservator, care ţine cont de lungimea fustei, decolteu
şi acoperirea braţelor. Amintiţi-vă că în alte ţări “casual” nu înseamnă deloc blugi sau pantaloni
scurţi. Este întotdeauna de preferat să fii prea îmbrăcat, decât să dai impresia de vulgaritate.

Subiecte de conversaţie

Şi în acest caz intervin diferenţele culturale. În anumite locuri, este perfect normal ca cineva să te
întrebe ce vârstă ai sau ce venit realizezi. Pentru a evita problemele este cel mai sigur să ştii ce
este adecvat să întrebi şi la ce anume să te aştepţi într-o conversaţie cu un străin. Subiectele de
conversaţie variază de la o cultură la alta. De exemplu, în unele cazuri se consideră de prost gust
discuţiile despre copii sau despre mâncare.

Cadouri

Deşi aparent este un lucru simplu a aduce un cadou gazdei, acest gest se poate transforma într-o
situaţie complicată şi înşelătoare. Multe ritualuri şi obiceiuri se referă adesea la semnificaţia
darurilor. Tipul, culoarea şi numărul florilor oferite pot avea un înţeles ascuns. În Italia
crizantemele sunt flori specifice înmormântărilor;așa că gândeşte-te de două ori înainte de a le
aduce la cină. Din nou, este necesar să fii informat asupra acestor chestiuni, deoarece gazda se
aşteaptă să primească un cadou simbolic sau uneori chiar nimic.

Cum să mănânci şi cum să bei

Este un semn de politeţe să accepţi mâncarea şi băutura care îţi sunt oferite. Dacă vrei să fii
precaut, atunci încearcă o porţie mică;la fel şi în cazul băuturilor. Dacă alegi să bei, atunci
trebuie să o faci responsabil, astfel încât să nu te pui pe tine şi ţara pe care o reprezinţi într-o
situaţie jenantă. Este posibil ca, din motive de sănătate sau religioase, să nu poţi încerca vreun
preparat culinar sau vreo bautură. În acest caz este acceptabil un refuz însoţit de o scurtă
explicaţie. În general este bine să consideri noile mâncăruri şi băuturi ca oportunităţi de
explorare a unei culturi.

Diferenţele de gen

Rolurile bărbaţilor şi femeilor variază de la o ţară la alta sau chiar între regiunile aceleaşi ţări. De
exemplu, soţul se va afla înaintea soţiei la întâmpinare, sau bărbaţii şi femeile pot merge în săli
diferite pentru a servi desertul. Chiar dacă femeile şi bărbaţii se pot separa unii de alţii pentru a
discuta fiecare între ei, practica separării efective a acestora în timpul unei cine este rară. Însă,
dacă totuşi se întâmplă, este de preferat să accepţi tradiţia.

Statut

Când toată lumea este tratată cu respect, rămân doar anumite situaţii speciale. Trebuie să stai în
picioare când un ambasador intră într-o încăpere şi să îi acorzi prioritate la intrarea sau ieşirea
din încăpere. Când se fac prezentările, acestea se fac mai întâi persoanei celei mai distinse sau
celei mai în vârstă. De asemenea, se stabileşte un loc special pentru invitatul de onoare.

Mulţumiri

Există adesea şi ritualuri în ceea ce priveşte adresarea mulţumirilor faţă de cineva. Fără excepţie,
mulţumeşte-i gazdei tale la plecare. Anumite tradiţii stabilesc modul de adresare a mulţumirilor
în ziua imediat următoare de la data evenimentului. Ce anume, cum şi când trebuie trimis un
cadou diferă în funcţie de ţara în care te afli. În majoritatea cazurilor este suficientă o notă scrisă
de mulţumire, dar dacă doreşti să fii un oaspete apreciat, atunci studiază cu atenţie obiceiurile
ţării respective.

Odată cu timpul se schimbă şi obiceiurile. În ceea ce priveşte protocolul diplomatic acesta se

modifică şi evoluează, reflectând vaste norme societale. Adesea protocolul este considerat
sinonim cu formalitatea. Însă în diplomaţie protocolul asigură normele de comportament, comun
acceptate pentru buna desfăşurare a relaţiilor interstatale. Necesitatea protocolului diplomatic
rezidă în faptul că acesta contribuie la sistematizarea şi stabilizarea comunicării şi negocierii
dintre state.

Arta conversației și comportamentul în societate

Reguli pentru reusita conversatiei

            Toate codurile de eleganta ale popoarelor latine considerau „Arta conversatiei” ca o

piatra de incercare a politetii, examenul suprem al comportarii si al manierelor elegante.
Conversatia reprezinta „cel mai frumos si mai natural exercitiu pentru spirit” (Montaigne). Exista
o arta a vorbirii, o arta a tacerii si o arta a conversatiei. Dialogul reprezinta una din formele care
contribuie cel mai mult la programul vietii spirituale.

            Calea catre o conversatie reusita trebuie sa  contina anumite etape precum: tactul,
discretia, atentia, insufletirea, umorul, cultura, politetea, sinceritatea.

            Conversatia este comparata cu o limba straina deoarece ambele trebuie sa respecte

anumite reguli:

·        La o petrecere gazda trebuie sa-si grupeze musafirii dupa pregatirea profesionala. Atunci
cand asistenta este eterogena (musafirii de diverse profesii), discutiile trebuie sa fie de interes
general, discutii asupra eternelor probleme ale vietii.

·        Evitarea subiectelor tabu si a gafelor precum grija banilor, problemele familiale sau
profesionale, consultatiile de orice gen la o receptie, adunare, are un rol important intr-o
conversatie.

·        Atentia pe care o oferim interlocutorului reprezinta unul din punctele forte ale conversatiei
deoarece trebuie sa-ti asculti cu atentie  interlocutorul pentru a nu-l pune intr-o pozitie inferioara.

·        Trebuie sa respecti opinia celuilalt chiar daca difera de a ta, caci s-ar putea sa fie bine
intemeiata.

·        Interventiile categorice de genul: << Aiurea  ! >>, << Nici vorba ! >>, << Va inselati ! >>,
<< Ce prostie ! >>, trebuie evitate deoarece sunt  o dovada a lipsei de educatie si pot bloca
conversatia.

·        Trebuie sa acordam o mare atentie in alegerea interlocutorilor si sa evitam pe cat putem

discutia cu persoanele fara discernamant sau cu persoanele cu un nivel de pregatire mai inalt
decat al nostru. In acest ultim caz putem degenera intr-o racire lingvistica.
Grija fata de ceilalti

In orice conversatie trebuie sa-ti cunosti locul si sa tii seama de cateva sugestii:

·        Daca nu esti invitatul de onoare trebuie sa incerci sa nu acaparezi intreaga conversatie,

atragand toate privirile spre tine;

·        Nu trebuie sa-ti spui in gura mare necazurile familiale ori intime in fata unei adunari
intamplatoare;

·        Nu trebuie sa fii agresiv cu ceilalti invitati, sa critici si sa corectezi vreo manie a celorlalti
deoarece dovedesti manifestari de om marginit;

·        Nu-i incarcati pe toti cei intalniti cu salutari pentru tot felul de cunostinte comune;

·        Nu-i obligati pe cei cu care intrati in discutie sa va faca mici servicii utile.

O conversatie eficienta, interesanta prin care se proclama adevaruri si se creeaza trairi emotional
– afective conduce la apararea si promovarea valorilor cu adevarat umane.

Norme de etică în comunicarea verbală

Orice activitate umană, oricât de simplă ar fi, presupune respectarea anumitor reguli, fără de care
nu se poate atinge rezultatul dorit. Comunicarea în general şi cea orală în special se desfăşoară în
cadrul unor norme, a căror respectare asigură buna înţelegere. Iată câteva reguli de bază:

1 Ascultă până la urmă interlocutorul – norma etică elementară a comunicării orale prevede
ascultarea până la capăt a interlocutorulu. Un om bine educat îşi ascultă atent interlocutorul dând
dovadă de tact şi respect pentru el. Cineva afirma că unul din cele mai importante secrete ale
diplomaţiei este de a te arata interesat de ceea ce spune cineva, chiar dacă nu te interesează cu
adevărat. Este adevărat că trăim într-un secol grăbit, dar este foarte important să ne învăţam a
asculta oamenii care doresc să vorbească cu noi. Chiar dacă doreşti să îl întrerupri pe
interlocutorul tău, trebuie să o faci cu o doză de înţelepciune folosind diferite formule (mă iertaţi
că vă întrerup, pardon). Evident uneori comunicare poate să nu fie prea importantă, având
caracter  de rutină, atunci încălcarea de etică este reparabilă, prin revenirea la subiect cu alte
ocazii. Un lucru la fel de important într-o comunicare este răbdarea. Acum trăim într-o societate
cu un nivel scăzut al culturii comunicării. De multe ori în diferite discuţii cu mai mulţi
participanţi, fiecare crede că opinia sa este cea mai indicată şi corectă. Nimeni nu vrea să aştepte,
şi toţi vorbesc în acelaşi timp.

2. Alegerea momentului potrivit pentru abordarea temei- uneori insuccesul  unei discuţii

poate fi cauzat de faptul că înainte de aceasta nu a fost confirmată disponibilitatea tuturor părţilor
referitor la subiectul respectiv. Alteori , deşi este important de discutat la acest subiect, o piedică
poate fi nematurizarea subiectului, lipsa de anumit informaţii, pentru a avea un tablou general
asupra subiectului. În cazul în care ni se propune să discutăm o problemă pentru a ne spune
opinia sau a lua o hotărâre, dar nu suntem pregătiţi pentru acest lucru, trebuie să o spunem
delicat dar foarte clar de la început. Acest lucru este necesar, deoarece unele persoane pot profita
de prezenţa, de reputaţia, sau autoritatea ta şi pot pune în circulaţie unele opinii pe care nu le
împărtăşeşti.

3. Volumul timpului destinat comunicării- un mare gânditor spunea că a vorbi prea mult
înseamnă a atenta la timpul celui ce te ascultă. De aceea fiecare mesaj trebuie să fie laconic,
conţinând doar informaţia  strict necesară. Înainte de a ne angaja într-o comunicare şi a ne
expune trebuie să ţinem cont de câteva reguli. Şi anume, gradul de interes al celor prezenţi faţă
de subiectul pe care dorim să îl expunem, oportunitatea abordării subiectului  şi timpul de care
dispun cei prezenţi pentru a asculta mesajul. Întodeauna dintr-un mesaj trebuie de scos
informaţia de prisos. Este foarte important de a oferi un mesaj concis, provocând curiozitatea şi
dându-i posibilitatea interlocutorului să afle detaliile care îl interesează.

Tonul comunicării, reprezintă un factor care în unele cazuri poate determina buna înţelegere şi
dispoziţia majoră a celor implicaţi într-o conversaţie, iar în alte cazuri poate cauza dificultăţi,
tensiune sau chiar conflicte. Evident tonul comunicării se realizează în mare măsură prin vocea
vorbitorului. Intensitatea vocii celui care vorbeşte trebuie să fie suficientă pentru a fi auzită
normal de către interlocutor. O voce prea slabă , şi mai ales dacă vorbeşti sub nas, poate enerva
ascultătorul. Unele defecte în vorbire apar chiar din neglijenţa noastră, când trunchiem unele
cuvinte cum ar fi „dimneaţa” în loc de „dimineaţa„, „văzt” în loc de „văzut„. Este cu totul
nerecomandabil de a vorbi cu o voce prea ridicată, sau, cu atât mai mult, a striga. În cazul când
vorbeşti aşa vei avea parte de un efect invers, şi vei declanşa zarvă şi tensiune. Unele persoane
utilizează tactica vocii ridicate, având convingerea că astfel au de câştigat şi pot să se impună.
Este o convingerea total înşelătoare. Vocea ridicată nu a contribuit niciodată la rezolvarea
problemelor. Tonul unei comunicări trebuie să fie moderat, fără excese enervante. 

Intervenţia în comunicare interlocutorului, în situaţiile normale, intevenţia în comunicarea

interlocutorului sunt nerecomandabile, ele dând dovadă de lipsă de educaţie. Dar acest lucru se
întâmplă în situaţiile normale când vorbitorul are simţul măsurii, îşi structurează corect
comunicare, vorbeşte laconic şi nu face risipă de timp. În celelate situaţii intervenţiile sunt
motivate, dar pot fi făcute numai în momentele potrivite. Prin urmare caracterul şi locul
intervenţiei depinde de caracterul comunicării şi de atmosfera în care se desfăşoară ea. De regulă
nu se fac intervenţii într-o comunicare oficială. Când situaţia este este neoficială şi se discută
liber, este permisă intervenţia, însă şi aici trebuie de respectat anunite norme. De obicei într-un
cerc sunt unele persoane care încearcă să se impună fără a da dreptul şi la alţii să mai spună
ceva.  Intervenţiile se fac în următoarele scopuri: a întreba sau a clarifica un aspect din mesaj, să
completezi mesajul, sau să îţi expui un punct de vedere. 9

Comunicarea în scris

Comunicarea în scris este parte componentă a activității AP, deseori aceasta îmbracă diverse
forme: răspunsuri la petiții, scrisori oficiale, acte juridice, mesaje, comunicate de presă. Toate
aceste forme fiind determinate de comunicare publică.

Comunicarea publică este comunicarea formală care tinde către schimbul și împărtășirea de
informații de utilitate publică și spre menținerea parteneriatului social, a căror responsabilitate
9
Alexei Palii, Cultura Comunicării București, 2015
revine instituțiilor publice. Trebuie să facem distincție între comunicarea publică și cea politică,
deoarece prima ține de relațiile administrației și cetățenilor prin care se caută îmbunătățirea
contactului și promovarea ideii comunității locale. Prin definiție, această trebuie să răspundă la
nevoia de transparentizarea a administrației și are ca scop patru categorii de fapte:

 modernizarea funcționării AP;

 schimbări de comportament la nivelul societății;
 crearea unei imagini moderne a AP;
 sporirea conștiinței sociale față de administrare în ansamblu.

Iata primele 5 reguli de eticheta in comunicarea scrisa pentru a dobandi un avantaj competitiv.

 Verificarea numelui destinatarului:

Prima regula esentiala in comunicarea scrisa este verificarea numelui celui care urmeaza sa
primeasca mesajul. Atat in mediul public, cat si in cel privat, comunicarea trebuie sa fie
eficienta. Pentru aceasta trebuie sa te asiguri in primul rand ca mesajul va ajunge la destinatar.
Inainte de a trimite invitatia, scrisoarea sau emailul, verifica daca numele adresantului este
corect. De asemenea, verifica daca numele persoanelor care vor primi reply la email, adresa si
domeniul sunt corecte. Daca mesajul trebuie vazut de mai multe persoane, acestea trebuie
asezate in ordinea importantei.

Daca trimiti din greseala un email unei persoane careia nu ii era destinat, aceasta trebuie
contactata cat mai curand, rugata sa ne scuze eroarea, sa ignore mesajul, iar daca este absolut
necesar, i se poate solicita stergerea acestuia.

 Subiectul relevant:

Una dintre cele mai importante reguli in comunicarea scrisa este relevanta. Intr-un mediu in care
se primesc zeci de mesaje zilnic, nimeni nu va fi interesat de un mesaj al carui subiect este diluat,
confuz, prea general ori deloc interesant. Subiectul emailului trebuie sa reprezinte o frază de 3 –
4 pana la 7 cuvinte ce rezuma continutul mesajului si trebuie sa ii ofere destinatarului un indiciu
relevant, usor de cautat intr-o data viitoare. Evita un subiect general, ambiguu sau unul mai lung
de 7-8 cuvinte.

 Adresarea potrivita:

Cunoasterea regulilor de protocol este menita sa imbunatateasca performanta in domeniul

comunicarii institutionale. Conform protocolului, formulele de adresare in comunicarea scrisa
trebuie adaptate in functie de ierarhie. Verifica functia si statutul persoanei care primeste
emailul. In general intr-un mediu profesional formulele de adresare vor fi: Domnule / Doamna +
numele de familie. Intr-un email catre o persoana care detine o anumita pozitie intr-o organizatie
se va mentiona si acesta: Domnule / Doamna director urmat de numele intreg. Formulele de
adresare nu se prescurteaza.

Curtoazia a deschis intotdeauna usi ce pareau ferecate, asadar nu ezita sa iti arati respectul si
pretuirea pentru destinatar(a): ”Stimate Domnule Profesor Stefan Popescu”, ”Distinsa Doamna
Marina Lungu” etc. In comunicarea scrisa clasica, alege cu mare atentie formulele de adresare
asezate pe invitatii sau scrisori pentru demnitarii straini, conducatorii unor institutii partenere,
destinatari cu functii in conducerile organizatiilor internationale, ale organismelor legislative sau
executive ale statelor (ministri, senatori, sefi de misiuni diplomatice, sefi ai unor ordine
religioase sau militare, etc).
  Continut clar:

Conform etichetei administrative, nu este recomandat sa trimiti un mesaj prea lung sau ambiguu
care l-ar putea deruta pe cel care il primeste. Continutul mesajului trebuie sa fie clar si concis,
intins pe maximum 3-4 paragrafe. Un paragraf nu ar trebui sa depaseasca mai mult de 4-5
randuri. Verifica intotdeauna mesajele inainte de a le trimite pentru a observa eventualele greseli
sau fraze neclare. In AP nu sunt agreate emailurile/mesaje cu prea multe abrevieri, de asemenea
nu se utilizeaza excesiv sublinierea cuvintelor si nici semnele de exclamare. Nu trimite niciodata
un mesaj fara sa il recitesti si evita formularile care ar putea fi considerate sarcastice ori prea
pretentioase. Pentru a evita orice interpretare, adopta un stil cat mai formal. Pentru a facilita
parcurgerea poti folosi numere, puncte / bullets, litere ingrosate, dar nu exagera cu fonturi
diferite sau mesaje in culori nepotrivite.

 Semnatura:

Nu in ultimul rand, acorda importanta semnaturii, care ar trebui sa se regaseasca in orice mesaj.
Aceasta trebuie sa se supuna aceleiasi reguli generale in comunicarea scrisa, relevanta. Este
indicat sa utilizezi o semnatura in care sa eviti detaliile inutile (fara fotografii, adresa de email,
multiple numere de telefon alternative, desene incluse sau motto-uri inspirationale etc).
Semnatura electronica se foloseste imediat dupa terminarea textului si trebuie sa furnizeze
informatii precum numele, functia, organizatia, numarul de telefon si adresa postala.
O comunicare scrisa buna, care sa respecte regulile de eticheta reprezinta una dintre abilitatile
profesionistilor de succes, dar si o dovada de respect pentru ceilalti.

Comunicarea scrisă ca parte componentă a comunicării publice are exigența de a informa

corect și eficient publicul indiferent de nivelul de implicare al acestuia astfel se urmărește
sporirea transparenței în AP. Finalitatea proceselor de comunicare se referă la dimensiunea
juridică și etică a emițătorului (funcționarului public) fapt decisiv în formarea imaginii publice a
administrației.
Persuasiune, manipulare, influențare

În genere, COMUNICAREA  reprezintă un proces complex de transmitere a informaţiilor în

cadrul unui cuplu pragmatic format din emiţător şi receptor. Comunicarea face posibilă
coexistenţa indivizilor şi stă la  baza raporturilor interumane. Sub orice formă, omul comunică:
fie că verbalizează, fie că tace, fie prin mimică şi gestică, individul are întotdeuna  un cuvânt de
spus. Comunicarea este  percepută ca element fundamental al existenţei umane.

               În fiecare clipă, indivizii comunică, stabilind relaţii interumane bazate pe respect
reciproc, încredere, iubire, înţelegere, loialitate, sinceritate, ori sprijin sau suport moral. 
Societatea modernă în care trăim  ne învaţă şi ne impune o diversificare a rolurilor,
comportamentelor şi relaţiilor cu care individul interacţionează. Pilonul principal  în stabilirea şi
dezvoltarea raporturilor interumane o reprezintă insăşi COMUNICAREA.

INFLUIENȚA SOCIALĂ este acțiunea exercitată de o entitate socială, orientată spre

modificarea opțiunilor și manifestărilor alteia. Ea este asociată cu domeniul relațiilor de putere și
control social de care se deosebește întru cât nu apelează la constrângere.

                  PERSUASIUNEA, însă reprezintă  o  formă de influenţare.  Aceasta este 

modalitatea de argumentare prin intermediul căreia o persoană încerceacă să convingă o altă
persoană sau un grup de persoane să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea este un
proces de ghidare al oamenilor pentru a adopta idei, atitudini sau acţiuni (raţionale sau mai puţin
raţionale). Ea se bazează pe discuţii şi „atractivitatea prezentării” în locul folosirii mijloacelor de
forţă.  La o privire mai atentă este vorba chiar de societatea în care convieţuim.

             Un exempu elocvent îl reprezintă mijloacele de comunicare în masă. Acestea reprezintă

un sector al comunicării sociale– presă scrisă, audiovizual, un sub-sector- cotidiene,
reviste,radio, televiziune prin cablu sau un organ anume: un ziar, o revstă, un post de radio sau
tv. Mijloacele de comunicare în masă  care au o uriaşă forţă de persuadare, de influenţare  a
consumatorului de informaţie, a publicului larg care „ înghite” momeala şi o „ mestecă ” cu mare
plăcere,  de cele mai multe ori în mod inconştient. Acest lucru este valabil în mai toate
domeniile, pornind de la cel comercial şi continuând cu cel al vieţii publice şi politice. Astfel
apare MANIPULAREA. Aceasta reprezintă  o formă des întâlnită în viaţa cotidiană, o formă 
extremă a persuasiunii, o  acţiune prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este
determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, şi
nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat
adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi de decizie. Diferenţa dintre manipulare
şi  persuasiune constă în faptul că actorul social persuadat cunoaşte intenţia celui care foloseşte
această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conştient de
intenţia celui care se foloseşte de acest proces de convingere. Fără îndoială că din momentul în
care acceptăm să facem parte din societatea modernă, suntem în permanenţă agresaţi de către
manipulări, persuadări şi manipulatori. De când venim pe lume, suntem obligaţi, prin legea firii
să acceptăm voit sau nu, nedreptăţile, manipulările din toate părţile şi credinţa într-o viaţă
“liniştită”.

                 Un alt exemplu îl reprezintă domeniul publicităţii unde  comunicarea are drept scop

cucerirea şi influenţarea consumatorului prin mesaje atrăgătoare. În funcţie de clientul care
trebuie convins, sunt folosite diferite mijloace de comunicare. Cand vrei să convingi pe cineva
mesajul tău trebuie să fie puternic, robust şi penetrant.

                 Consider că cei mai mulţi  dintre oameni au o  vagă idee  despre tehnicile de
manipulare şi persuasiune şi rezultatele lor. De aceea, majoritatea indivizilor, chiar şi în mod
conştient cad în capcana “informaţiei folositoare”.În acest fel,  exemplele concrete vin să susţină
cele menţionate: ziarele, revistele de scandal, televiziunea, Internetul( care va fi tratat in cele ce
urmează ca metoda clară de persuadare şi manipulare) sunt canale de comunicare care satisfac o
nevoie fundamentală a omului modern însetat de cunoaştere: informaţia. Însă aceste canale
realizează mai mult decât simpla informare. Ele influenţează în mod cert orientarea şi dirijează
opinia publică,  interesele şi motivaţiile indivizilor , conştiinţele chiar dincolo de propria voinţă,
persuadând şi manipulând “ oile rătăcite” ale societăţii.

                 Mass-media, în special televiziunea denumită sugestiv regina mass-media

modernă  şi Internetul ( care s-a dezvoltat şi a acaparat întreg mapamondul) pot merge chiar
până la distrugerea discernământului, instalarea unei apatii. Acestea duc la crearea  unei totale
dependenţe( a se observa comportamentul tinerilor a căror “aer” îl reprezintă internetul, chatul, 
jocurile, etc) şi, în cel din urmă la distrugerea vieţii, a voinţei de a înţelege şi a acţiona.

                     REALITATEA COTIDIANĂ  este una singură, iar modul în care ne raportăm la ea
este diferit în funcţie de perspective, cunoştinţe, de intelect, într-un cuvânt  în funcţie de grila de
lectură proprie fiecăruia (determinată de cunoaştere şi de starea emoţională).

                În cele ce urmează, voi trata problema comunicării prin noua tehnologie şi cea a
manipulării şi persuadării prin utilizarea Internetului. Fără îndoială,  că Internetul este o poartă
deschisă spre o altă lume…o lume a tuturor posibilităţilor, unde orice informaţii, legate de o
persoană şi până la un eveniment istoric sau o ştire de ultimă oră, de la recenzia unei cărti şi până
la dicţionare online pot fi găsite şi folosite cu ajutorul Internetului.

               De-a lungul timpului, comunicarea s-a dezvoltat odată cu evoluţia omenirii. Astfel, în
zilele noastre este necesar un singur SMS pentru a “agăţa”  fata dorită, florile şi declaraţiile de
dragoste din suflet fiind deja demodate. Fiecare generaţie aduce ceva nou, îşi impune propriile
valori, propria comunicare, astfel lumea este în continuă schimbare. În opinia multora, aceasta
înseamnă evoluţie, schimbare, progres. Ne place sau nu, aceasta este realitatea cotidiană în care
încercăm să supravieţuim. În mod paradoxal, tehnologia avansează mai rapid decât individul.

              Astăzi, putem transmite şi primi informaţii imediat, de  oriunde din lume, în doar câteva
momente,  putem comunica cu oricine, oricând din orice colţ a lumii s-ar afla. Progresul nu este
doar al ştiinţei, ci şi al limbajului, în urma căruia comunicarea are de suferit schimbări majore. 

              Utilizarea calculatorului  a devenit firească şi aproape indispensabilă,

unde MANIPULAREA ŞI PERSUASIUNEA îşi exercită mari drepturi asupra utilizatorilor
săi.

              Sistemul de comunicare cel mai eficient astăzi, pe lângă televiziuneeste INTERNETUL

(forma cea ma utilizată fiind chat-ul) această “boală” ce a acaparat în special tineretul, prin care
se manifestă cel mai bine persuadarea, respectiv manipularea. S-a constat că majoritatea celor
care utilizează  canalele chat caută în spaţiul virtual  ceea ce nu pot avea, ceea ce le lipseşte în
viaţa reală. Cei care utilizează internetul sunt interesaţi de a cunoaşte noi persoane, de a se
informa(mai puţin),  dar în timpul navigării pe net, apar diferite forme ale manipulării, al căror
scop este atragerea “clienţilor”( mai ales a  minorilor) prin reclame, site-uri erotice, jocuri
violente, etc. Menirea lor este clara: se urmăreşte distrugerea vieţii, dezorientarea lor,
implementarea violenţei, dezechilibrul psihic, comportamentul  agresiv, devenind, în acest fel,
“drogul  virtual indispensabil” al societăţii moderne. Se pare că Internetul  va deveni viitorul
tehnologic al comunicării, dar atunci omul viitorului nu va  fi vorbăreţ, ci gramofon (Şelaru
Vasile, Coman Claudiu – Comunicarea între informare şi manipulare,  Editura All Beck,
Bucureşti, 2005-p.138)

              Obişnuinţa şi dependenţa de a avea prieteni virtuali poate înlocui nevoia de a comunica
cu ceilalţi. Un alt mare dezavantaj al internetului în cadrul relaţiilor interumane este că acesta
poate distruge credibilitatea şi increderea în ceilalţi. Internetul este o sabie cu doua tăişuri: alături
de avantajele care “ne iau repede ochii”, vin din urmă cu paşi repezi dezavantajele  multiple ale
acestuia.

              Această formă extremă a persuasiunii, manipularea este în strânsă legătură cu crearea
dependenţei şi înrobirea utilizatorilor prin crearea iluziei de libertate absolută, de ieşire de sub
controlul “fratelui cel mare”, reprezentat de către societate.

             În fapt, comunicarea  este determinată de nivelul cultural, de bagajul intelectual pe care

îl posedă fiecare individ, iar limba şi sensul dat cuvintelor reprezintă expresia şi măsura
fiecăruia. Prin utilizarea chat-ului, a messenger-ului , comunicarea şi-a pierdut esenţa,  limbajul
a devenit facil, căpătând noi forme:asl, pls, sal, etc. Acesta este limbajul ”mutilat” utilizat de
cele mai multe ori în zilele noastre de către generaţia tânără, care reprezintă viitorul de mâine.

             Având în vedere cele expuse mai sus, putem afirma că societatea modernă poate fi
denumită  societate electronică , cu peste 300 de milioane de utilizatori de Internet, majoritatea
„fanii” chat-ului. (Şelaru Vasile, Coman Claudiu – Comunicarea între informare şi
manipulare, Editura All Beck, Bucureşti, 2005- p. 148)
                OBSERV  că în zilele noastre, manipularea a ajuns la un nivel în faţa căreia individul
de rând este neputiincios , o simplă piesă de şah pe tabla vieţii, în care acesta  îşi pierde
personalitatea şi  eul propriu.

             În final, închei printr-un citat  sugestiv al celebrul autor american de  literatură
motivaţională, Hilary Hinton Zig Ziglar, care menţiona  faptul că: „Cea mai puternică armă 
a influenţării este propria ta integritate.”

Colegiul ,, Mihai Eminescu” din Soroca

NOTE DE CURS

Deontologia funcționarului public

 Autor: TANAS Diana,

grad didactic doi, Colegiul „Mihai Eminescu” din Soroca

Ședința catedrei „Psihopedagogia și asistența socială”.

Șef de catedră _______________________

Irina Arbuz

Proces-verbal nr.____

"___"____________2018

Aprobat de:

Consiliul Profesoral al Colegiului „Mihai Eminescu” din Soroca.

Director _______________________
Tatiana Vişniovaia

"___"____________2018