in "apus de soare" actiunea surprinde ultimele momente din viata lui Stefan cel Mare, anii de la inceputul

secolului al XVI-lea. Legendarul personaj, ajuns la capatul puterilor, se pregateste sa moara, prima grija
fiind pregatirea unei succesiuni benefice la tronul Moldovei. actul I prezinta epoca de la inceputul
secolului al XVI-lea, actul al II-lea boala lui Stefan si desemnarea ca succesor a lui Bogdan, fiul sau, actul
al III-lea infatiseaza pedepsirea boierilor tradatori, fapt ce ii agraveaza boala, iar actul al IV-lea cuprinde
deznodamantul, trecerea in eternitate a omului-voievod. in piesa exista mai multe conflicte: unul politic,
generat de noile cercuri de putere, care incearca sa se opuna vointei domnitorului, altul psihologic, intern,
declansat de opozitia intre puterile fizice slabe ale domnului si marea sa tarie sufleteasca. Tranzitia puterii
nu este simpla, ci urmeaza o intriga complicata: la curte apar primii clevetitori, Ulea, Dragan si Stavar,
care planuiesc sa-i lase puterea lui Stefanita. Sunt trei boieri tradatori, care incercasera si in alte
imprejurari sa-1 inlature pe domnitor de la putere, pretextand ca batalia ultima nu mai trebuie tinuta,
pentru ca voievodul e prea batran. alta grija a lui Stefan este ca Oana, fiica lui, sa fie impiedicata sa se
marite cu Petru Rares, un tainuit frate al ei, fiu dobandit dintr-o legatura de tinerete a voievodului cu
Raresoaia, evitandu-se astfel o legatura incestuoasa. aceasta opozitie semnificativa, intre statura
spirituala a lui Stefan, permanenta in istorie, si epuizarea fizica a unei fiinte aflate la capatul puterilor,
genereaza intregul conflict. Puterea spirituala a domnului duce la uciderea lui Ulea, doar prin simpla
prezenta voievodala, la fel cum altadata Cidul, mort, pus pe calul sau, facea posibila retragerea unei
intregi armii straine. Boierii complotisti spala cu sangele palosul legendar al voievodului. Perenitatea
legendei se asigura prin existenta acestor arme vrajite, pastrate de urmasi cu sfintenie. Din acest punct
de vedere, otelul este un metal de o valoare mult mai insemnata decat a aurului, fiind innobilat de
folosirea in lupta.
Omul Stefan este deosebit de figura legendara a domnitorului si a conducatorului de osti. Cu un portret
impus de Grigore Ureche in "Letopisetul Tarii Moldovei", el apare si in "Dumbrava rosie", de Vasile
alecsandri, si in "Fratii Jderi", de Mihail Sadoveanu. in "apus de soare" , el este infatisat in clipe de
supferinta, fiind tratat de " doftori" straini, Smil, Klingensporn, Cesena. Se ilustreaza acum o diferenta
intre omul mitic, reprezentat de Stefan cel Mare, si omul biologic, care isi da ultima suflare ca oricare altul.
Conflictul psihologic este generat tocmai de trupul slab ce refuza sa-1 asculte: piciorul este bolnav,
"incheieturile lui sunt prinse", numai sufletul a ramas tanar. actiunea de opozitie a boierilor la vointa
domnului, declanseaza conflictul politic: ei nu-1 pot ierta pentru sprijinul dat razesimii si in special pentru
oamenii simpli, dar cu mari merite, pe care ii ridicase in ranguri. Chiar Stefan face o deosebire intre fiinta
pamanteana si omul-legenda, ce reprezinta intreaga Moldova. Ca intr-o incercare de revigorare a
trecutului, el cere sa nu fie legat cand este ars cu fierul inrosit, dar reactiile nu se lasa asteptate: Caine,
ce-ai facut pe fratele tau... Si cand isi dete sufletul striga... a! a! o! o!" (actul IV, scena 8). Diferenta dintre
cele doua ipostaze ale lui Stefan, de om si de domnitor al Moldovei, de luptator impotriva turcimii, este
evidenta: "- Ce te doare, pacatele mele? il intreaba ingrijorata doamna Maria. - Nimic, pe domnul
Moldovei... raspunde Stefan. Ce e durerea?... Si toate pe Stefan Musatin, fiul lui Bogdan si nepotul lui
alexandru cel Bun.". De iscusinta lui Stefan de a se descurca in situatii complicate nu s-a plans nimeni:
"Nimeni nu s-a plans de judecatile lui in vreme de pace - spune clucerul Moghila cu adanca evlavie - ori
ca-n razboaie n-a sarit unde a fost mai greu". El este numit "slavitul", "preaslavitul nostru stapan",
reprezentand Moldova nebiruita, intr-o unitate deplina, caci "vointa ei si a mea a fost una". Stefan
rosteste, in momentul apoteotic al testamentului sau, celebra fraza, cu valoare de adevar general-istoric,
certitudinea deplina ca viitorul tarii este mult mai important decat prezentul: "Moldova n-a fost a
stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in
veacul vecilor..." (actul III, scena 8). Remarcabila este, in testamentul lui Stefan, invocatia retorica
extinsa, ce concentreaza in cateva pasaje intreaga viata a personajului si toposul eroic al Moldovei,
generatiile care s-au jertfit pentru libertate. Urmasii sunt figurati metaforic, ca o padure tanara, in timp ce
stramosii au ingrosat pamantul patriei, presarati peste tot, "la Orbie, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe
Teleajen, la Racova, la Razboieni...". aceasta legatura de sange a oamenilor cu pamantul ii
predestineaza sa piara pe campurile de lupta, dar si sa se inscrie in marele mausoleu al eroilor patriei.
Vitejii ce l-au insotit pe Stefan in batalii sunt morti; intr-o patetica reiterare a motivului ubi sunt, Stefan
evoca galeria imensa a eroilor. Numele lor au o veche rezonanta dacica sau sunt preluate dintr-un fond
lexical al vremii, toate subliniind indarjirea si spiritul de sacrificiu al ostenilor. in sonoritatea lor dura este
continuta vitalitatea incrancenata a poporului roman, ce nu se lasa coplesit de straini. Pe masura
discursului, gradarea sporeste in intensitate, in concordanta perfect orchestrata cu tunetele ce se
dezlantuie tot mai puternic, parca intr-un reflex exteriorizat la scara cosmica a starii sufletesti a eroului:
"Fulgera, ploua repede... Fulgere si tunete.".
Tonul evocarii lui Stefan ia aspect de litanie liturgica, de maretie trecuta si de resemnare a fiintei
trecatoare, care edifica insa, prin disolutia sa in lutul originar, reprezentand o entitate mai mare, un popor.
Tema fortuna labilis, a destinului efemer este evidenta: "Unde sunt... batranul Manuil si Goian, si Stibor, si
Cande, si Dobrul, si Juga, si Gangur, si Gotca, si Mihai Spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog
parcalabul, si Oana, si Gherman, si fiara palosului... Boldur? Pamant! Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot
pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi." Oamenii sunt trecatori, dar prin existenta lor efemera se
statorniceste perenitatea unui popor. Dusmanii, Iesi, tatari sau turci, sunt vazuti de la inaltimea spirituala
conferita de istorie voievodului: Vladislav e un molau, alexandru, un fudul, un "iagelon", o sluga a papei
de la Roma; Ivan, un nauc, cazut in mintea copiilor. Ideea aceasta, a trecerii ireversibile a timpului, indica
un adevar esential: nu prezentul, nu clipa conteaza in istoria unui popor, ci numai viitorul, deoarece
reprezentantii acestuia vin si il iau in stapanire apriori: "Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci
pana la adanci batranete... ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a
urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor...". O data ce tirada este incheiata, omul,
tinut inca in miscare de forte vitale nebanuite, se prabuseste in bratele Mariei si ale doftorului Cesena.
Ultimul mare efort este pedepsirea boierilor tradatori. Moartea survine printr-o serie lunga de gesturi, grija
pentru detaliu fiind desavarsita, naturalista fara doar si poate. Eroul trece in nefiinta aproape misterios,
lasand dupa moarte, drept mostenire, numai marea lui energie spirituala. Si, cu disparitia sa, se asterne
cortina: eroul iese din scena dupa ce-si indeplineste rolul providential. Ca la aceasta reprezentatie
participa si fortele divine o arata si letopisetele, care precizeaza ca la moartea lui Stefan a inceput sa
ploua.
Limbajul scriitorului nu este unul dialectizant, moldovenesc; in convorbirile cu Oana, Stefan vorbeste ca
un om in varsta, intr-o maniera ce nu exclude expresiile populare sau arhaismele, in buna traditie a
letopisetelor moldovenesti. Umorul, care completeaza trasaturile de caracter ale eroului, provine si din
folosirea eficienta a resurselor paremiologice ale folclorului.
"apus de soare" este piesa cea mai reusita a lui Delavrancea, personalitatea eroului fiind coplesitoare.
Teatrul lui Delavrancea mentine, la inceputul secolului al XX-lea, caracteristicile dramei romantice,
ramanand diferit de cel al lui alecsandri, vag ironizant, cu atat mai mult de jocul de masti, de rotirea in
cerc a personajelor lui Caragiale. Daca, pentru ultimul, disparitia unui provincial Mitica nu afecteaza prea
mult imensul spatiu scenic al istoriei, rolul fiind preluat prin rotatie de alt personaj de aceeasi insignifianta,
cu aceeasi biografie si acelasi comportament, pierderea unui erou de talia lui Stefan cel Mare creeaza o
puternica impresie estetica, iar in plan istoric ramane ireparabila.