Sunteți pe pagina 1din 12

Scoala Sanitara Postliceala Fundeni

Modul BIOCHIMIE

Referat: Biochimia Sangelui

Profesor: Mihai Florenta

Elev: Raduta Ioana-Florentina


Clasa: 1L-AMG
Anul 2020
Biochimia sangelui

Sângele este un ţesut sub formă lichidă ce este alcătuit din:


 elementele figurate ale sângelui, ce sunt suspendate în
 plasmă.

În întreg organismul circulă în mod normal aproximativ 5,5 litri de sânge, ceea ce
reprezintă proximativ 1/13-1/14 din greutatea corporală a unui adult de aproximativ 55-
70 de kg. Acest volum sanguin poate fi împărţit într-un volum de 3,5 litri sau 55% din
volumul sanguin reprezentat de plasmă şi 1,5-2 litri sau 45% din volumul sanguin
reprezentat de elemenele figurate.

Prin intermediul acestui ţesut lichid se realizează toate schimburile nutritive şi de epurare
dintre organism şi mediul extern.

Aproximativ jumătate din masa saguină totală se găseşte la nivelul viscerelor şi plexurilor
subpapilare, unde circulaţia este extrem de lentă, acest sânge purtând denumirea de
sânge stagnant sau sânge de rezervă.

La sexul masculin masa sanguină este mai mare cu 10% decât la sexul feminin, în special
datorită unui volum hematic mai mare.

Alte cauze de hipervolemie (volemie crescută), în afară de sexul masculin, sunt


reprezentate de:

 Efortul fizic;
 Sarcina;
 Altitudinea crescută;
 Temperatura mediului înconjurător crescută.

Repartiţia sângelui în organism este următoarea:


 La nivel muscular, 40% din volumul sanguin;
 La nivelul pielii, 30% din volumul sanguin;
 La nivelul viscerelor, 25% din volumul sanguin;
 La nivelul coronarelor, 5% din volumul sanguin.
Plasma sanguină

Plasma sanguină este un lichid transparent ce prezintă o culoare uşor gălbuie, culoare
ce este dată prin intermediul pigmeţilor biliari. Ea reprezintă componenta lichidă a
sângelui, fiind alcătuită în proporţie de 90% din apă şi doar 10 % din reziduuri uscate.
Reziduurile uscate pot fi de natură anorganică sau organică.

Proteinele pasmatice sunt reziduuri uscate de natură organică azotate şi sunt în


cantitate de 7,5 g%. Putem vorbi despre hipoproteinemie în momentul în care acestea
scad sub 6 g% şi de hiperproteinemie atunci când cresc peste 8 g%.

Proteinele de la nivelul plasmei pot fi clasificate astfel:

 Albumine;
 Globuline;
 Fibrinogen.
Electoforeza proteielor le împarte în 5 fracţiuni: serumalbumine, fracţiunile α1, α2, β şi γ-
globulinele.

Serumalbuminele se găsesc în cantitatea cea mai mare în plasmă, fiind ½ din proteinele
totale. Au masa moleculară mare, de 68 000 daltoni, iar concentraţia lor determină cea
mai mare parte din presiunea coloid-osmotică. De asemenea, serumalbuminele sunt
foarte importante pentru transportul unor produşi hidrofobi precum acizii graşi liberi,
bilirubina, vitaminele liposolubile, hormonii sterozi.
Fracţiunea α1 are drept scop transportul unor molecule precum vitamina B12 sau
hormonii tiroidieni.
Din fracţiunea α2 fac parte ceruloplasmina, haptoglobina, angiotensinogenul, kininogenul.
Fracţiunea β poate fi împărţită în β1 şi β2, în prima categorie încadrându-se transferina,
iar în a doua β-lipoproteinele şi imunoglobulinele β2.
Fracţiunea γ globulinică este reprezentată de imunogobuline (anticorpi) ce pot fi împărţite
în Ig A, Ig D, Ig E, Ig G. γ-globulinele se formează la nivelul ganglionilor limfatici şi a
organelor limfoide, fiind sintetizate de către plasmocite (plasmocitele se formează din
limfocitele B, prin diferenţierea şi proliferarea acestora).

Fibrinogenul are o concentraţie sanguină de 0,2-0,4 g% şi este secretat la nivelul


ficatului, având un rol foarte important în coagularea sângelui.

Substanţele azotate neproteice din plasmă sunt reprezentate de produşi ai


catabolismului proteic precum acidul uric, urea şi creatinina, dar şi acizi aminaţi, pigmenţi
biliari şi polipeptide.
Substanţele anorganice ale plasmei sunt reprezentate de Na, K, Ca, Mg, Cl, F, Br, I, Fe
şi Cu, fosfaţi, sulfaţi.

Sodiul (Na) este în concentraţie de 138-142 mEq/l şi este principalul cation ce realizează
osmolaritatea lichidului extracelular şi mai mult, participă la menţinerea echilibrului
acido-bazic şi hidro-electrolitic.
Potasiul (K) este principalul cation intracelular, concentraţia sa plasmatică fiind doar de
15-20 mg%, adică 4 mEq/l.
Calciul (Ca) de la nivelul plasmei este într-o concentraţie de 5-5,5 mEq/l, putând fi întâlnit
sub formă liberă, ionizată sau legat de proteine.
Clorul (Cl) este unul din cei mai importanţi anioni ai plasmei şi se găseşte în concentraţia
de 103 mEq/l.
Magneziu (Mg) este un cation ce predomină în mediul intracelular, la nivelul plasmei
găsindu-se în concentraţie de 1,5-2 mEq/l.
Bicarbonatul (CO3H-) are o concentraţie de 26 mEq/l şi participă la menţinerea echilibrului
acido-bazic în limite normale.

Elementele figurate ale sângelui

Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de:

 Hematii;
 Trombocite;
 Leucocitece se împart în limfocite, monocite, neutrofile, eozinofile, bazofile.

Hematiile

Hematiile reprezintă aproximativ 2,3-2,5 litri din volumul sanguin total. Ele pot fi descrise
ca fiind elemente celulare lipsite de nucleu = anucleate, cu formă de disc biconcav, cu
diametrul de aproximativ 7,5-8,3 μm.
În anumite patologii, hematiile îşi pot modifica dimensiunile (macrocite, microcite), forma
(schizocite, anulocite).
Culoarea este roşie-portocalie, aceasta fiind determinată de prezenţa hemoglobinei.
Prezintă o zonă centrală mai palidă şi cu margini mai intens colorate.
Numărul de hematii este în mod fiziologic de 5.100.000+_ 500.000/mmc la bărbat şi de
4.600.000+_500.000 la femeie.
Principalul rol al hematiilor este de a transporta oxigenul de la nivel pulmonar la nivel
tisular şi de a prelua de aici dioxidul de carbon, ce va fi transportat până la nivel pulmonar,
unde va fi eliminat.
Hematiile sunt produse la nivelul măduvei hematogene în mod continuu din celule stem la
o rată de 2 - 3 milioane pe secundă.
Hemoglobina este proteina transportoare a oxigenului şi dioxidului de carbon de la nivelul
hematiilor, şi reprezintă 95% din aceasta.
Numărul de hematii se poate modifica în sensul creşterii sau scăderii lor şi poate fi de
natură fiziologică sau patologică.
Cauze fiziologice de creştere a numărului de hematii:

 Consumul exagerat de oxigen datorită proceselor de creştere de la vârste tinere;


 La sexul masculin;
 Domiciliul în localităţi cu altitudine mare;
 Consecutiv efortului fizic;
 Prin hemoconcentraţie în deshidratare sau emoţii.

Cauzele patologice de creştere a numărului de hematii sunt reprezentate de toate


patologiile ce sunt acompaniate de hipoxie tisulară precum tuberculoza pulmonară,
insuficienţa cardiacă etc.

Cauze fiziologice de scădere a numărului de hematii:

 Prin hemodiluţie, în urma ingestiei unei cantităţi exagerate de apă;


 La persoanele ce muncesc în medii hiperbare.

Cauzele patologice de scădere a numărului de hematii sunt frecvent întâlnite în clinică


putând fi cauzate de:

 Hemoragii;
 Hemoliză;
 Anemii de diferite etiologii.
Pentru analiza hemoleucogramei şi cunoaşterea principalelor boli din patologia sângelui
trebuie cunoscute principalele constante şi indici eritrocitari cu rol major în identificarea
modificărilor de la nivel sanguin:
1. Volumul eritrocitar mediu (VEM) ce are valoare normală cuprinsă între 80-94 μ³, o
creştere peste 94 indicând macrocitoză, iar o scădere sub 80 indicând microcitoză. Formul
prin intermediul căreia se calculează VEM este: Ht*10/E.
2. Hemoglobina eritrocitară medie (HEM) ce are valoarea normală cuprinsă între
25-32 μg, iar formula prin intermediul căreia se calculează este: Hb * 10/E.

3. Concentraţia medie de hemoglobină eritocitară (CHEM) ce are valoarea


normal cuprinsă între 32-26 g/dl masă eritorcitară, o scădere a sa sub 30 putând indica
prezenţa unei anemii. Formula după care se calculează este: Hb * 100/Ht.
4. Grosimea eritorcitară medie (GEM) ce are valori curpinse între 1,7 şi 2,5 μm, o
creştere a sa peste 2,5 indicând prezenţa sferocitozei, iar o scădere sub 1,7 sugerând
platocitoză.
5. Suprafaţa eritorcitară medie ce are valori cuprinse între 120 şi 130 μm².
6. Indicele de culoare sau valoarea globulară are valori cuprinse între 0,85-1,15
μm³, sub 0,85 sugerând hipocromie, iar peste 1,15 hipercomie. Se calculează prin
intermediul raportului: Hb% deteminată/Hb% normală.

Leucocitele
Cunoscute şi sub denumirea de celule albe, leucocitele sunt definite ca celule circulante a
căror rol principal este protecţia organismului. Ele nu sunt localizate strict la nivel sanguin,
putând fi întâlnite şi la nivelul splinei, ficatului şi ganglionilor limfatici. Sunt produse la
nivelul măduvei hematogene din acelaşi tip de celule stem ca şi hematiile. Numărul
acestora este la adulţi de 6.000-8.000 leucocite/mmc, iar în cazul nou-născuţilor valorile
pot ajunge şi până la 12.000-20.000 leucocite/mmc, iar la sugari la 9.000-12.000/mmc.
Pot apare modficări fiziologice de creştere a numărului acestora în special în:
 Sarcină;
 Frig;
 Efort fizic;
 Emoţii.

Creşteri patologice ale acestora sunt întâlnite în:

 Afecţiuni inflamatorii acute, subacute şi cronice;


 Leucemie;
 Diabet zaharat;
 Neoplazii;
 Alergie.

Scăderea numărului lor în mod fiziologic se întâlneşte în special la persoanele în vârstă, iar
în mod patologic în aplazia medulară, stres, afecţiuni infecţioase ce deprimă sistemul
imun precum febra tifoidă, parotidita epidemică, rujeola, gripa.

După aspectul nucleului, leucocitele se pot împărţi în leucocite mononucleare si


polinucleare.
Leucocitele mononucleare poartă denumirea şi de agranulocite datorită absenţei
granulaţiilor eozinofile, bazofile sau acidofile din citoplasmă.
Agranulocitele mononucelare sunt reprezentate de limfocite şi monocite, iar granulocitele
polinucleare sunt reprezentate de neutrofile, eozinofile şi bazofile.
Limfocitele îndeplinesc de asemenea funcţia de apărare, fiind primele ce reacţionează la
apariţia unui antigen, ele încercând să caute, să identifice şi să se lege de proteinele
antigenului astfel încât acesta să poată fi îndepărtat. Granulocitele şi macrofagele sosesc,
înconjoară şi distrug antigenul identificat. De asemenea, realizează şi îndepărtarea
celulelor moarte sau îmbătrânite ce nu îşi mai realizează funcţia, dar şi a particulelor
străine precum praful.
Trombocitele
Trombocitele mai sunt denumite şi plachete sanguine şi sunt elemente acelulare,
anucelate, având un rol foarte important în realizarea proceselor de hemostază. Se
formează la nivelul măduvei hematogene, din aceiaşi celulă stem din care se formează
hematiile şi limfocitele. O treime din trombocite se găsesc la nivelul circulaţiei splenice,
restul găsindu-se în torentul sanguin. Durata de viaţă a unui trombocit este de
aproximativ 8 zile. Distrugerea lor are loc la nivel splenic şi hepatic, dar şi la nivelul
circulaţiei generale.

Funcțiile sângelui

Sângele are o multitudine de funcţii, printre care pot fi enumerate funcţia


circulatorie, funcţia respiratorie, funcţia nutritivă, funcţia excretorie, funcţia de menţinere
a echilibrului hidro-electrolitic, funcţia de termoreglare, funcţia de apărare a
organismului.

Funcţia circulatorie
Se ştie faptul că sângele contribuie la realizarea şi menţinerea presiunii arteriale prin
intermediul volumului său, dar şi a proprietăţilor sale fizice şi chimice. Presiunea arterială
este direct dependent de masa sanguină circulantă, motiv pentru care o scădere a
volemiei va determina o scădere a presiunii arteriale până la colpas vascular. O creştere a
volumului circulant va duce la hipervolemie (ce se întâlneşte în ingestia masivă de apă şi
sare, în mielomul multiplu, în sarcină) şi în consecinţă va creşte şi presiunea arterială.

Funcţia respiratorie
Prin intermediul sângelui se realizează transportul gazelor sanguine: a oxigenului de la
nivel pulmonar la nivel tisular, frunizând astfel necesarul de oxigen pentru realizarea
metabolismului şi totodată preluând dioxidul de carbon şi transportarea lui la nivel
pulmonar, urmat de eliminarea acestuia.

Funcţia excretorie
Prin intermediul sângelui se transportă marea majoritate a cataboliţilor de la nivel tisular
la nivelul organelor excretoare. Principalii metaboliţi transportaţi sunt reprezentaţi de
uree, acid uric, amoniac, dioxid de carbon, acid lactic, compuşi cetonici, deoarce
acumularea acestora la nivel tisular determină instalarea unor fenomene toxice.

Funcţia nutritivă
Se realizează prin intermediul sângelui, acesta funcţionând ca o punte între ţesuturi şi
organele la nivelul cărora se realizează absorbţia pricipalelor substanţe nutirive. Sângele
este principalul transportor al glucozei, al aminoacizilor, al lipidelor, absenţa acestora
împiedicând realizarea metabolismului tisular.

Menţinerea echilibrului hidro-electrolitic


Se realizează conform echilibrului lui Starling, sângele fiind principala modalitate de
comunicare a mediului extern cu cel intern, această comunicare menţinând echilibrul
fizico-chimic ce condiţionează desfăşurarea în mod fiziologic a proceselor vitale.

Funcţia de termoreglare
Homeotermia reprezintă menţinerea constantă a temperaturii corpului. Sângele
acţionează la nivelul proceselor de acumulare şi dispersare de energie termică, având
astfel un rol major în termoreglare.

Funcţia de apărare
Funcţia de apărare a sângelul este realizată atât prin intermediul imunităţii celulare de
care sunt responsabile elementele figurate specializate precum leucocitele, dar şi prin
intermediul imunităţii umorale realizate de anticorpii secretaţi de către plasmocite.

Funcţia de reglare a pricipalelor funcţii ale organismului


Este realizată prin intermediul multitudiniii de substanţe active conţinute, astfel fiind
reglate funcţii precum cea excretorie, circulatorie, digestive etc.
Proprietățile sângelui

Sângele prezintă asemeni oricărei substanţe anumite proprietăţi fizico-chimice precum:

 culoarea
 densitatea
 temperatura
 vâscozitatea
 ph-ul.
Necesitatea menţinerii constante a acestor proprietăţi este un lucru indispensabil pentru
realizarea homeostaziei.

Culoarea sângelui
este data prin intermediul hemoglobinei de la nivelul hematiilor şi diferă în funcţie de
gradul de saturare în oxigen a acesteia. Astfel, la nivel arterial, unde hemoglobina este
100% saturată în oxigen formând oxihemoglobina, sângele are o culoare de roşu intens,
pe când la nivel venos, unde saturaţia în oxigen a hemoglobinei este de 60%, dar şi
prezenţa unei mari cantităţi de hemoglobin redusă, conferă sângelui venos culoarea roşu-
închis.
Densitatea sângelui
este data de numărul de elemente figurate, dar şi de cantitatea de solviţi de la nivelul lui.

Densitatea normală a sângelui este la bărbaţi de 1061 şi la femei de 1057. Există anumite
variaţii ale densităţii sângelui, fiziologice sau patologice.
Variaţiile fiziologice apar datorită pierderii sau ingestiei de lichide.
Variaţiile patologice pot fi întâlnite în următoarele situaţii:
Scăderi ale densităţii sanguine:

 Hipoproteinemiile din cadrul hepatopatiilor, pierderilor renale, reducerea


aportului alimentar;
 Scăderea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâmplă în anemii;
Creşteri ale densităţii sanguine:

 Hiperproteinemii, ca în cazul mielomului multiplu;


 Creşterea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâlneşte în poliglobulii, în
deshidratare, în hemoconcentaţiile din şoc.
Temperatura sângelui
se încadrează între 37,7◦C şi 38 ◦C până la un maximum de 40◦C la nivel hepatic şi un
minim de 36◦C la nivelul plămânilor şi scrotului.
Vâscozitatea
poate fi definită ca fiind absenţa alunecării între straturi diferite de fluid, iar valorile sale
normale se încadrează astfel: 4,7 la bărbaţi şi 4,4 la femei, cu o medie de 4,6. Principalul
factor ce contribuie la realizarea vâscozităţii sângelui este reprezentat de numărul
elementelor figurate.
Prin intermediul vâscozităţii este influenţată rezistenţa perfierică, iar prin aceasta,
presiunea arterială.

Variaţii ale vâscozităţii


Scăderi ale vâscozităţii:
 Anemia;
 Hemoragia.
 Creşteri ale vâscozităţii:
 Creşterea numărului de elemente figurate ca în cazul leucemiilor, poliglobuliilor.
Ph-ul sanguin
Variaţiile ph-ului sanguin se face în mod normal între 7,38-7,42, o creştere a ph la 7,6-7,8
determinând instalarea comei, la 6,8 sau 8 aparând decesul.

Antigenele şi anticorpii ABO

Sistemul ABO este primul sistem de antigene de grup sanguin identificat, fiind şi cel mai
bine cunoscut. A fost descoperit în anul 1900 la Universitate din Viena de Karl Landteiner.
Este alcătuit din următoarele grupe majore: A, B, AB şi O. Pentru realizarea grupelor
sanguine sunt responsabili două antigene şi doi anticorpi.

Persoanele ce au grupa de sânge A (sau grupa II) prezintă pe suprafaţa hematiilor


antigenul A, deci anticorpii anti-A nu vor fi prezenţi deoarece producerea lor de către
organism ar determina distrucţia propriilor hematii.

Persoanele ce au grupa de sânge B (sau grupa III) prezintă pe suprafaţa hematiilor


antigenul B, deci anticorpii anti-B nu vor fi prezenţi.

Persoanele ce au grupa de sânge AB (sau grupa IV) prezintă pe suprafaţa hematiilor atât
antigen A, cât şi antigen B, la aceştia lipsind atât anticorpii anti-A cât şi anticorpii anti-B. Ei
sunt primitorii universali, putând primi sânge de la orice grupă de sânge.

Persoanele ce au grupa O (sau grupa I) nu prezintă nici antigen A, nici antigen B pe


suprafaţa hematiilor, deci ei vor fi donatori universali, însă nu vor putea primi sânge decât
de la donatori tot cu grupa O.
Grupele de sânge se moştenesc prin gene de la nivelul cromozomului 9, fiecare individ
primeşte una din cele trei alele (A, B sau O) de la fiecare părinte.
Atât alela A, cât şi alela B sunt alele dominate faţă de O. Astfel, indivizii ce vor avea
genotipul AO, vor avea fenotipul A. Persoanele ce au fenotipul O, au genotipul OO, ei
moştenind alela recesivă de la ambii părinţi. Alelele A şi B sunt codominante, de aceea
dacă alela A este moştenită de la un părinte şi alela B este moşteniă de la altul, fenotipul
va fi AB.
Antigenele A şi B nu se găsesc doar pe suprafaţa hematiior, ele sunt secretate în mod
normal şi la nivelul fluidelor corpului precum salivă, lacrimi şi urină.

Rh-ul sanguin
Tipurile de Rh au fost descoperite în anul 1940 de Karl Landsteiner şi Alexander Wiener.

Sistemul Rh a fost numit după maimuţele rhesus, ele fiind utilizate pentru obţinerea
antiserumului utilizat în identificarea mostrelor de sânge. Dacă antiserul va glutina
sângele, însemna că Rh-ul era pozitiv. Dacă antiserul nu aglutina mostra de sânge,
însemna că era Rh-ul era negativ. În moştenirea Rh-ului sunt implicate două alele: D şi d.
Indivizii pot fi homozigoţi dominanţi (DD) sau heterozigoţi (Dd), aceştia având Rh-ul +. Cei
care sunt homozigoţi recesivi (dd) sunt numai Rh-.

Din punct de vedere clinic, incompatibilitatea Rh-ului, asemeni incompatibilităţii grupelor


de sânge, poate duce la numeroase complicaţii. Cea mai frecvent întâlnită este
incompatibilitatea de Rh-ului dintre mamă şi făt, ce se întâmplă numai la mame cu Rh-ul–
(dd) şi făt cu Rh-ul+. Anticorpii materni pot străbate placenta şi distruge hematiile fătului.
Acest risc creşte cu fiecare sarcină, la primul născut neexistând de obicei complicaţii decât
dacă mama a avut transfuzii sanguine în antecedente.

S-ar putea să vă placă și