REVEDERE

de Mihai Eminescu

De la primele manifestari literare, folclorul a fost pentur Eminescu izvorul ce mai

important al inspiratiei poetice. El considera folclorul “izvorul curat ca lamura si mai pretios
ca aurul” deoarece sursele folclorice ale literaturii culte contribuie in mod hotarator la
definirea trasaturilor proprii a specificului national. Poetul a preluat din folclor teme, motive,
versuri, imagini pe care l-ea asamblat in creatii noi, purtand pecetea inimitabila a stilului sau.
Unele poezii ale sale sunt prelucrari de folclor cu adaosuri in planul expresiei sau al ideii:
“Revedere”, “Ce te legeni”, “La mijloc de codru”. Alte poezii (“Calin, file din poveste”,
“Luceafarul”), desi au sursa folclorica, sunt profund originale.
Conceputa intr-o prima varianta in 1875 si publicata in “Convorbiri literare” in 1879,
“Revedere” este prima poezie eminesciana in metru popular. Poezia este o elegie filozofica a
carei tema este efemeritatea omului in antiteza cu eternitatea naturii. Poetul a luat versuri din
mai multe doine populare pe care le-a asamblat, sistematizandu-le intr-un dialog intre om, ca
fiinta trecatoare, si codru, ca simbol al permanentei.
In compozitia poeziei se delimiteaza doua planuri asezate in opozitie: planul omului si
planul codrului. Cei doi protagonisti, omul si codrul, devin simboluri ale unor realitati diferite,
omul simbolizeaza conditia trecatoare, iar codrul eternitatea. Personificat, codrul devine o
fiinta care sta de vorba cu omul, subiectul fiind trecerea si permanenta, moartea si eternitatea.
Omul si codrul apar in poezie ca doi prieteni dragi ca, despartiti de mai multa vreme, se revad
si isi impartasesc cu emotie gandurile. Omul recunoaste ca s-a departat o vreme de natura
ocrotitoare; regasirea codrului starneste omului, respectiv poetului, o bucurie retinuta, dar
reala.
“Codrule, codrutule,
Ce mai faci, dragutule,
Ca de cand nu ne-am vazut
Multa vreme au trecut
Si de cand ne-am departat,
Multa lume am umblat”.
Poetul se adreseaza codrului pe un ton familiar, facand apel la diminutive
(“codrutule”, “dragutule”), prin acestea punandu-se in evidenta legatura afectiva dintre cei
doi interlocutori. Daca prima interventie a poetului are caracter interogativ, cea de-a doua nu
mai are acest caracter, ci tonalitati grav melancolice, produse de constiinta scurgerii timpului
si de sentimentul permanentei naturii.
“Codrule cu rauri lini,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tanar precum esti,
Tot mereu intineresti”
Manat de gandul trecerii timpului, glasul poetul suna de o discreta tristete. Vremea
care trece nu se mai intoarce pentru om, dar pentru codru revina, intinerindu-l cu fiecare
primavara. Profunzimea cugetarii eminesciene se regaseste in planul codrului, care se
defineste prin atemporalitate. Raspunsul codrului cuprinde doua secvente. Prima este
particularizanta, redusa la cadrul silvestru, pusa sub semnului pronumelui “eu”.
“Ia, eu fac ce fac demult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupandu-le,
Apele-ascupandu-le,
Troienind cararile
 Si gonind cantarile;
Si mai fac ce fac demult,
Vara doina mi-o ascult,
Pe cararea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Implandu-si cofeile,
Mi-o canta femeile”
Prin versurile d emia sus se evidentiaza rotatia anotimpurilor in miscarea naturii. In
timpul iernii, padurea este resemnata, visculul ii troieneste cararile si ii astupa apele. In timpul
verii, natura reinvie, isi imbraca haina verde, cararile devin locul in care se aud doinele.
Natura este apropiata omului, interferenta cu glasul si cu pasii acestuia. Raspunsul codrului e
oarecum descumpanitor pentur om, deoarece, in plina bucurie a revederii, ii reaminteste
conditia sa de fiinta trecatoare, facandu-l sa se intristeza.
“Numai omu-i schimbator,
Pe pamant ratacitor,
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa ramanem”
Folosirea pronimelui “noi” extinde observarea poetului, de la cadrul singular, la
dimensiunea unei naturi cosmice.
“Marea si cu raurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu izvoarele”
Enumeratia acestor elemente ce simbolizeaza eternitatea amplifica singuratatea si
efemeritatea omului, ducand la extrem drama lui existentiala. Omul si codrul, care reprezinta
cele doua planuri, se afla in antiteza in raport cu dimensiunile temporale. Daca pentru codru
timpul este etern si sacru, adica circular, reversibil si recuperabil, pentru om timpul linear
trece repede, in curgerea ireversibila.
Poezia are o prozodie specifica creatiilor populare. Poetul a pastrat masura de 7-8
silabe, ritmul trohaic, iar rima imperecheata.