LA GURA SOBEI 
Poezia "La gura sobei" reia, cu aceeași tentă de artă poetică, atmosfera
din "Serile la Mircești", acum, în corelație cu aceeași spaimă a
"fenomenului boreal", fiind mai bine accentuată prietenia focului:

"Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește

Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pâlpăiește,
Si prin flacara albastră a vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveștilor minuni."
Spațiul imaginar se edifică de astă dată chiar din plasma iluzorie a
flăcărilor, Alecsandri intuind, în imaginea magică a focului
purificător, creator de lume, în simbolistica lui complexă, geneza,nașterea
creației poetice. În reveria creată de pâlpâirea veselă a flăcărilor se succed
imagini ale gândului lăsat liber, dând acum fascinantă mitologie
autohtonă : pasărea măiastră ce se luptă cu balaurul,salvând vieți
dragi  ;apar cerbii căutați pentru pietrele prețioase ce trec,,punți de
aur”dintre viață și moarte;caii din povești fug ca gândul,purtând voinicii
spre tărâmuri de vis; zmeii ascund în palatele lor fete frumoase,răpite de
pe pământ,pentru a căuta iubirea,pentru care vor fi pedepsiți ; sunt
prezente pajurile înaripate,năzdrăvane ce trăiesc pe tărâmurile
întunecate, care-i ajută pe Feții-Frumoși să revină învingători pe
pământul,unde vor găsi dreptatea și iubirea.În filmul cu atâtea personaje
de basm,undeva ,,tupilat”,ascuns între flori stă
Pepelea(Păcală),nebunaticul,privindu-le,zâmbind, pe zânele ce ies din
lacul,,cel de lapte”,loc divin neștiut de ochii pământenilor.Enumerarea
personajelor de basm arată cunoașterea de poet a poveștilor
copilăriei,farmecul de care se lasă purtat,desprinzându-se de lumea
reală.Impresionante sunt epitetele alăturate personajelor
fantastice:măiastră,de aur,mândre,năzdrăvane,dar și comparația:ca
gândul,visul oricărui muritor de a călători dincolo de țărâmul nostru.
"Iat-o pasăre măiastră prinsă-n luptă cu-n balaur
Iata cerbi cu stele-n frunte carii trec pe punâți de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iata zmei înaripați
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mparați./
Iata pajuri năzdravane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feți-frumși cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai."
Din aceasta lume imaginară,ce se perindă prin fața ochilor visători, în
final, se conturează chipul ființei iubite, o Ileană Cosânzeană din
basm,iubită cândva.Dacă celelalte personaje au dispărut din fața-i,tabloul
amintirii iubitei îi  rămâne într-o reverie  până în zori, învingând  în felul
acesta, urgia de afară.Este plină de melancolie ,de regret aducerea-
aminte a ființei iubite și acum pierdută.

Malul siretului
 Malul Siretului descrie un colț din natură în faptul zilei, când meditația
poetului transfigurează peisajul cunoscut al luncii Siretului.
Curgerea apei naște sentimentul nostalgic al trecerii vieții, regretul după
clipa de fericire pierdută. În această trecere a timpului, singura
certitudine o reprezintă viața, bucuria de a fi, de a exista în lume ca parte
a uriașului mecanism al vieții și al morții. Cu epitete ornante, dominate de
culori luminoase (alb, verde), reflex al stării de atitudine, cu sugestii
termice (căldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparații care
dau peisajului descris contururi fantastice („aburii ușori ai nopții [...] ca
fantasme se ridica”, „râul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu
personificări (râul se-nconvoaie, apa adoarme, sapă, gândirea furată se
duce la vale, lunca clocotește) și cu antiteza finală dintre șopârla
nemișcată și clocotul luncii, dintre nisipul cald și trupul rece al reptilei-
giuvaer, Malul Siretului oferă exemplul unei capodopere.
Dominante în acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasă se
înclină în apele raului, mrena salta în aer după o viespe, rațele sălbatice
lasă urme pe luciul apei.
Meditația poetului referitoare la curgerea ireversibilă a timpului și dorința
lui de a se contopi cu natura pe care o eternizează în creație sunt incifrate
în tabloul naturii care pulsează de viață în formele sale animale și
vegetale. Reveria poetului actualizează și o mitologie autohtonă alcătuită
din: balauri cu solzi de aur strălucitori, fantasme ale nopții obligate să
părăsească lunca din cauza luminii care invadează pământul, mrene care
saltă în aer.

Odă ostașișor români

Oda ostașilor români exprimă în versuri ample, de o insuflețită
solemnitate, sentimentele de venerație ale poetului, ca exponent al
întregii țări, față de eroii anonimi, care făuresc prin luptă și jertfa lor
independentă patriei. Aliat în postura "bardului bătrân", ce a cântat "în
tinerețe strămoșeasca vitejie", vine acum, "cu inima crescută și cu
sufletul mai tare", să preamărească faptele de arme ale contemporanilor,
care, "de la domn pan' la opincă", se arată la înălțimea înaintașilor,
construind o punte trainică între trecut și viitor. După o scurtă
recapitulare a victoriilor prin care luptătorii au ridicat deja "o țară mică
peste-o mare-mparatic", poetul îi asigură pe eroi că sunt însoțiți de
bătăile de inimi ale întregului neam, care plânge pe cei ce cad și fericește
pe învingători. Imaginea soarelui neatârnării și perspectiva renașterii
naționale sunt chemate să-i însufletească pe ostași până la izbânda finală.
Încheierea aduce o culminație în sublinierea valorii supreme a luptei
"ostașilor noștri", realizată într-o exprimare senlențioasa, bazată pe
repetiție și unele imagini metaforice, prezente și în alte momente ale
poeziei: "Că din vultur vultur naște, din stejar stejar răsare", "Ce la vechiul
nostru nume au adaos un renume/ Dus pe Dunăre în Mare și din Mare
dus în lume", "Astăzi lumea ne cunoaște: Român zice. Viteaz zice".
 Sub retorismul versurilor, căldura participării afective a poetului, care-i
îmbrațișează pe luptători, exprimată în varii apelative: "Dragii mei vultani
de câmpuri, dragii mei șoimani de munte", "O, viteji de viță veche", "O,
copii! de voi sunt mândru". Temperatura morală înaltă se traduce
frecvent prin propoziții exclamative și interogative, cu un impact asupra
cititorului.