Sunteți pe pagina 1din 3

Ion- Caracterizare personaj

Ion

Caracterizare personaj

Definitie Personaj.

Liviu Rebreanu afirma ca, pentru el “arta inseamna creatie de oameni si de viata. Astfel arta, intocmai ca
si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oamenii vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de
nisterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa
inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase
din lume”.

Fiind romancier de tranzitie el nu pastreaza numai elemente ale traditiei la nivelul tematic, al motivelor, ci
si provoaca despartirea de realismul liric anterior si instituie un realism dur,aproape impersonal, social, dar si
psihologic. Se fixeaza astfel coordonatele maturizarii romanului prin:complexitatea personajului; multiplicitatea
planului care da vitalitate vietii reflectate; gustul pentru tragic; relativizarea eforturilor eroilor de a-si schimba
pozitia sociala; in sensul esecului continuu, ceea ce da impresia de univers dat o data pentru totdeauna, marcat
de fatalitate, inchis; sondarea zonelor abisale ale constiintei umane(prin introducerea unor motive obsesive);
realizareaunei compozitii subordonata lumii pe care o surprinde alaturi de fixarea generala a psihologiei umane,
toate fac din el un romancier al “conditiei umane degradate si umilite care se razvrateste”(N. Balota).

Romanul Ion cuprinde istoria unui personaj in oscilatia sa pe axa moral-imoral-amoral, surprinsa pe
fundamentul documentar al unei fresce sociale, viata unei comunitati rurale ardelenesti in prima jumatate a
secolului XX.

Cu obiectivitate maxima si intr-o maniera moderna, Liviu Rebreanu construieste, realist, cu cateva
nuante naturaliste cu personaj complex, contradictoriu, care va trai drama ancestrala a pamantului si apoi drama
iubirii; concentrand in jurul sau toate fortele, nucleele narative si planurile analizei psihologice. Personaj eponim,
tridimensional, Ion este disous central, iar radial, sunt ordonate celelalte personaje ale caror relatii vor fi urmarite
treptat, in procesul de alterare. Aceasta alterare va evolua, in cazul lui Ion, de la simpla dezamagire la tradare,
pentru a culmina mai tarziu cu pozitia vinovatului moral de moartea Anei. Deci, autorul creeaza un personaj dintr-
o tipologie clasica care va involua de la pozitia de individ puternic pentru care simpatia disimulata a scriitorului e
prezenta in primele pagini, pana la individul scos in afara normalitatii si, in consecinta, sanctionat de legile firesti,
in finalul romanului, prin mana lui George Bulbuc.

Personaj complex, construit pe doua niveluri : constient si subconstient, Ion reactioneaza succesiv sub
impulsul obsesiilor : dorinta de a avea pamant(constient) si dragostea fata de Florica (subconstient). Contextul
social reprezinta un factor important in evolutie, mentalitatea satului identificandu-se cu ideea ca statutul
individului este in functie de pamant si proprietatea gospodariei. Rebreanu construieste un prototip al taranului,

1
Ion- Caracterizare personaj

Ion al Glanetasului nefiind depozitarul unor virtuti traditionale, ci exprimand o latura brutala, primitiva. Acesta este
probabil si motivul pentru care critica literara il surprinde in mod diferit . Astfel Eugen Lovinescu vede in Ion
“expresia instinctului de stapanire a pamantului”. In lupta lui disperata pentru schimbarea statutului social “omul
nobil si nemilos dispare pentru a nu lasa decat fiara”. George Calinescu il catalogheaza drept “o bruta careia
siretenia ii tine loc de inteligenta” si il incadreaza in tipologia parvenitului, din moment ce este un “ Julien Sorel
rural, un Dinu Paturica, dar spre deosebire de Paturica, Ion nu e inteligent si prin urmare nici ambitios. Dorinta lui
nu e un ideal, ci o lacomie obscura...”. Este optiunea eroului si nu sta sub semnul implinirii umane. Pamantul da
sens existentei si Ion nu-si concepe viata in absenta acestuia. Mai mult chiar, personajul este fixat pe o
dimensiune tragica, in lupta cu un destin nedrept pe care nu e dispus sa-l accepte . Cum tatal sau “sarac iasca si
lenes de n-avea pereche” irosise zestrea familiei, Ion se simte indatorat sa refaca avutul familiei. Ion seamana
Zenobiei: harnic, gospodar, “ce-ar fi trebuit sa fie Glanetasul a fost feciorul. Era iute si harnic, ca ma-sa. Unde
punea el mana punea si Dumnezeu mila. Iar pamantul ii era drag ca ochii din cap. Nici o brazda de mosie nu s-a
instrainat de cand s-a facut dansul stalpul casei.” Pe masura ce creste constientizeaza ca legile comunitatii sunt
aspre, ca neavand pamant impartaseste destinul tatalui si ca atitudinea acestuia din scena horei va trebui sa si-o
insusieasca si el. Societatea e cea care a stabilit aceastã unica lege. Eroul traieste cu un sentiment al frustrarii.
Complexul naste ura, sentiment care se inradacineaza in sufletul taranului: “vesnic a pizmuit pe cei bogati si
vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult, trebuie!”. Cu toate acestea isi iubeste
existent lui de taran: este istet in copilarie, fapt pentru care este elev drag lui Herdelea care il convingepe tata s
ail dea la scoala, dar Ion renunta (“Si apoi i-e mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tie coarnele
plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul”).

Dorinta de a avea pamant este justificata prin biografie (“Iubirea pamantului l-a stapanit de mic
copil(…).De atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama…”) si prin realitatea sociala, dar devine nefireasca prin
dimensiunile pe care le capata. Din tipic eroul devine atipic, caci pamantul tinde sa suplineasca orice impuls
afectiv. In acelasi timp se concretizeaza si dimensiunea mitica a gliei spre care simte o atractie, traind senzatia
zamislirii din aceeasi substanta. De aceea, contemplarea pamantului ii ofera lui Ion modelul de lume perfecta, un
adevarat paradis.

In scena cheie a sarutarii pamantului se traseaza o alta dimensiune a eroului. Toaa disponibilitatea lui
afectiva, neconsumata pentru ca nu o iubeste pe Ana, iar la Florica renunta-se, se indreapta asupra pamantului,
o substituire a femeii iubite, a unei “iubite patimase”. Atractia este, acum, profundpasionala, luand forma aproape
patologica a patimii. Gestul de a saruta pamantul denota o pornire atavica, iar senzatiile organice reflecta o
oarecare intunecare a umanului in favoare privitimismului instinctual. Personificarile si epitetele metaforice
conoteaza o perceptive subiectiva a unui narrator care se substitute personajului pentru a reproduce mai fidel
patima devoratoare a pamantului antropomorfizat in ipostaza unei femei ispititoare. Toate gesturile lui reflecta o
stare de fericire, air untreaga scena e alcatuita dintr-o suita de imagini comportamentale si observatii psihologice
carora li se ataseaza si un symbol specific. Imbratisarea pamantului trebuie interpretata ca un process continuu
de transfere dinspre planul material spre cel erotic, un eros ce dobandeste dimensiunile mistice. De aceea, scena

2
Ion- Caracterizare personaj

are datele unui ritual. Starea de rusine nu impiedica grandoarea senzatiilor, pentru el pamantul insemnand viata,
iar ideea posesiunii e introdusa prin voluptate, pofta ochilor, a trupului. Sentimentul de beatitudine trait in fata
pamantului este alterat de un fior ce reprezinta simbolul anticipator al mortii, impreuna cu imaginea lutului ramas
pe mana- manusa de doliu, finalul scenei facand posibila legatura umanului cu pamantul- ibovnica, ceea ce
aduce, pentru o vreme, impacarea glasului din sufletul lui Ion.

Intregul roman e un studiu de caz intr-o formula estetica moderna. Asimiland cunostintele modern,
stiintifice (psihoanaliza), romancierul le insereaza direct in personalitatea eroului si realizeaza un cuplu inedit
taran- pamant, bazat pe o iubire devenita patologica.

Rebreanu realizeaza un portret proiectat in viziunea celorlalte personaje, care, apoi, este motivate
auctorial printr-o prezentare biografica si se reflecta in atitudinea eroului. Fiecare apropiere sau sanctionare duce
la intregirea imaginii celui care se afirma si ca personaj exponential. Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”,
“talharul”, “sarantocul”, in timp ce pentru Ana este “Ionica, norocul meu”; preotul Belciug il numeste “stricat” si
“bataus”, un “om de nimic”, “obraznic”, insa dupa ce ii lasa pamanturile bisericii este numit “mandru crestin”. Cel
mai iubit elev a lui Herdelea, Ion este privit, la inceput, cu intelegere de catre acesta pentru ca, o data cu actiunile
sale distrugatoare, sa isi schimbe si acesta parerea.

Interesant si remarcabil este faptul ca, in ciuda momentelor diabolice si a actelor iresponsabile, Ion nu
ne apare ca o imagine hidoasa a raului, caci prozatorul il priveste cu simpatie si-l cladeste in asa fel incat,
neabsolvindu-l fatis de vina, il inzestreaza cu resorturi si trairi interioare in stare sa-I motiveze comportamentul.

Cu Ion, Liviu Rebreanu realizeaza un personaj memorabil, expresie sintetica si esentializata a relatiei
dintre taranul transilvanean si pamant, imagine dura si plina de forta in care se intrupeaza in egala masura calaul
si victim, visul si cosmarul, destinul si fatalitatea.

S-ar putea să vă placă și