Sunteți pe pagina 1din 4

Student: Raul Conicica

Specializarea: Coregrafie
Anul I, semestrul I

Trăsăturile și specificul tragediei, între apolinic și dionisiac

 
Pentru a putea începe să înțelegem trăsăturile și specificul tragediei, între apolonic
și dionisiac, trebuie, mai întâi, să avem o viziune clară a ceea ce înseamnă tragedia. În
lucrarea Poetica, Aristotel ne oferă o definiție asupra tragediei: „Aşadar, tragedia este
imitaţia unei acţiuni alese şi depline, cu o anumită întindere, într-o limbă frumoasă,
deosebită ca formă, potrivit diferitelor părţi ale tragediei, imitaţia făcută de personaj e în
acţiune, iar nu printr-o povestire, şi care, stârnind mila şi frica, săvârşeşte purificarea
caracteristică unor asemenea emoţii. Numesc o limbă frumoasă limba cu ritm, armonie şi
cânt; şi înţeleg prin deosebită sa formă, că în ele părţi sânt realizate numai cu ajutorul
metrului, pe când altele, dimpotrivă, sânt făcute cu ajutorul cântului. Cum imitaţia este
făcută de personaje în acţiune, trebuie să considerăm, mai întâi, ca o parte a tragediei,
întocmirea spectacolului; pe urmă, vin cântul şi limba: căci acestea sânt mijloacele
întrebuinţate pentru săvârşirea imitaţiei.” 1
În gândirea grecilor antici există multe concepții legate despre existența lor pe
Pământ. Termenii apolinic și dionisiac provin din cultura acestora și se referă la zeitățile
artei, Apollo și Dionysos.
Cartea scrisă de Frederich Nietzsche, Nașterea tragediei, ne oferă o descriere asupra
atributelor dintre aceste zeități. „Cele două zeități ale artei, Apollo și Dionysos ne fac să
ajungem la concluzia că, în universul grecilor, există un contrast uriaș, atât în origine, cât și
în finalitate, între artele plastice (cele apolinice) și cea neplastică (muzica), adică arta lui
Dionysos” 2. Avem, deci, două lumi artistice distinctive: una a visului și cealaltă a beției.

Aristotel, Poetica, EDITURA ȘTIINȚIFICĂ, București, 1957, p.24


1

Nietzsche, F., Nașterea tragediei, Editura PAN, București, 1992, p. 180


2

1
O lume a viselor care arată imagini plăcute și surâzătoare, dar și triste, întunecate,
piedici neașteptate, așteptările anxioase adunate într-un loc cum rezumă autorul o „comedie
divină” a vieții fiind exprimată de greci prin Apollo: zeul prevestitor al tuturor forțelor
plastice. Acesta arată prin artă, viața care devine posibilă și demnă să fie trăită cu tot cu
greutățile ei.
În schimb, zeul Dionysos ne prezintă o lume asemănătoare cu beția, care îl cuprinde
pe om când acesta se simte înșelat de formele cunoașterii aparențelor. Consumul abundent
al băuturilor începând cu popoarele primitive asociate cu sosirea primăverii, de bucuria
irumperii întregii naturi, trezește acest instict dionisiac continuat mult de om, precum în
corurile bahice grecești și orgiile „Sacheilor” având exemple până și în Evul Mediu
german.
Acest farmec dionisiac, după cum explică autorul, restabilește legătura dintre om și
om, natură înstrăinată, dușmană sau subjugată își sărbătorește împăcarea cu fiul rătăcitor
„omul”. Punctul de întâlnire al celor doi termeni, apolinic și dionisiac, reprezintă tragedia
simțită și trăită de om pe Pământ de la naștere până la moartea sa. Aceste porniri artistice
ale naturii într-o lume a visului față de realitatea în care individul o trăiește și își caută
evadarea prin beție. Autorul ajunge la concluzia că artistul este un „imitator” visător
apolinic sau un artist dionisiac cuprins de beție sau să fie ambele cum este în tragedia
greacă descrisă de Frederich Nietzsche.
În lucrarea Istoria antropologică a activării reflexului teatral, teoreticianul Cristian
Stamatoiu ne prezintă clar efectul dionisiac: „După retragerea sa în Olimp, ritualul
dionisiac va fi perpetuat de muritori. Fără a fi neapărat preoți / preotese la un altar fix, ei se
dedicau existențial zeului sperând în protecția acestuia în asigurarea fertilității agricole, dar
și în înlesnirea unei vieți mai senine… postmortem. Atașamentul, în special al viticultorilor,
față de acest ritual, prin performarea Marilor și Micilor Dionysii, trebuie înțeles prin
intermediul gândirii lor mitologice cu puternice valențe simbolice și metaforice. Imitația lui
Dionysos – zeu al sevelor și al fertilității vegetale – a implicat de la început simbolizarea
extincției și a renașterii naturii.” 3.

3
Stamatoiu, C., Istoria antropologică a activării reflexului teatral , Editura Eikon, București, 2015,
pag. 58

2
Cristian Stamatoiu oferă o descriere bine cercetată a tragediei. „Această viziune
antropologică se va însoți și de cristalizarea în jurul tragediei a unei expresii artistice bine
individualizate. Ea prevede un anume traseu conflictual, ajungându-se cu formalizarea până
la specificarea pentru o anumită epocă a numărului fix de „onkos” (măști) și de „coreuți”
(membri ai corului). În tragedia hellenică vom avea deci 28 de personaje-măști, pe când la
romani ele se vor fi multiplicat până la 43 (Pandolfi, op. cit., 48-49), pentru ca numărul
inițial al coreuților să fie de 15 membri (Couty, Ringaert, op. cit., 13). În ceea ce privește
decorul, acesta trebuia să simbolizeze obligatoriu interioare ale unor palate / temple cu
arhitectură clasică, având în vedere natura nobilă a personajelor.” 4

4
Stamatoiu, C., Istoria antropologică a activării reflexului teatral , Editura Eikon, București, 2015,
pag. 58

3
Bibliografie
1. Aristotel, Poetica, trad.de acad. prof. C. Balmuş, EDITURA ȘTIINȚIFICĂ,
București, 1957.
2. Stamatoiu, C., Istoria antropologică a activării reflexului teatral, Editura Eikon,
București, 2015.
3. Nietzsche, F., Nașterea tragediei, trad. Ion Dobrogeanu-Gherea și Ion Herdan,
Editura PAN, București, 1992.

S-ar putea să vă placă și