Pericardul

Pericardul este structura membranară fibro-seroasă care înconjoară inima. El este situat în
mediastinul mijlociu şi este format din:
- Pericardul fibros, la exterior;
- Pericardul seros, la interior.

Raporturile pericardului:
Anterior:
· Peretele anterior al toracelui;
· Recesurile pleurale costo-mediastinale cu langhetele pulmonare corespunzătoare;
· Ligamentele sterno-pericardice.
Lateral:
· Faţa mediastinală a pulmonilor;
· Nervii frenici;
· Vasele pericardicofrenice.
Posterior:
· Esofagul toracic;
· Nervii vagi şi plexul vagal periesofagian;
· Bronhiile principale;
· Aorta descendentă toracică;
Inferior:
· Diafragma toraco-abdominală.
Superior:
· Bifurcaţia traheei;
· Vena brahiocefalică stângă;
· Crosa aortei, unde se continuă cu adventicea vaselor mari.

Pericardul fibros are formă generală de trunchi de con, cu baza mică orientată superior şi baza
mare orientată inferior. Este format din fibre de colagen şi elastice dispuse în două straturi:
- La exterior sunt fibre longitudinale, ce se întind între baza mică şi baza mare a pericardului;
- La interior sunt fibre circulare, dispuse orizontal, perpendicular pe primele.

Pericardul seros este format din două foiţe:

- Foiţa parietală, ce tapetează la interior pericardul fibros;
 - Foiţa viscerală, numită şi epicard, ce acoperă miocardul.
Cele două foiţe se continuă una cu cealaltă la baza cordului. Linia de reflexie a celor două foiţe
delimitează la baza cordului doi pediculi:
· Anterior se găseşte pediculul arterial, format de aorta ascendentă şi de trunchiul pulmonar;
· Posterior se găseşte pediculul vascular, format de venele cave superioară şi inferioară
precum şi de cele patru vene pulmonare: vena pulmonară superioară stângă , vena
pulmonară inferioară stângă, vena pulmonară superioară dreaptă şi vena pulmonară
inferioară dreaptă.

Elementele pediculului venos sunt situate la distanţă unul de celălalt, astfel încât linia de reflexie a
pericardului seros ce mulează acest pedicul are forma generală a literei “T” culcat.
La baza cordului reflexia foiţelor pericardului seros determină apariţia a două sinusuri:
- Sinusul transvers, situat superior, între pediculul arterial şi partea anterioară a pediculului
venos;
- Sinusul oblic, situat posterior, delimitat superior de ramura orizontală şi la dreapta de
ramura verticală a pediculului venos. Dacă introducem mâna sub cord, ne aflăm în sinusul
oblic.

Vascularizaţia arterială a pericardului este asigurată de:

· Artera toracică internă, în special prin ramura pericardico-frenică;
· Arterele frenice superioare;
· Arterele bronşice;
· Arterele esofagiene.

Drenajul sângelui venos se realizează către:

· Vena toracică internă;
· Vena frenică superioară;
· Venele azygos şi hemiazygos;
· Venele brahiocefalice dreaptă şi stângă.

Inervaţia pericardului fibros şi a foiţei parietale a pericardului seros este realizată de:
· Nervii frenici;
· Nervii vagi;
· Sistemul nervos simpatic toracal.
Inervaţia foiţei viscerale a pericardului seros (epicardului) este realizată de ramuri din plexul
cardiac.
Cordul – configuraţie externă

Cordul este un organ musculo-cavitar situat în mediastinul mijlociu, în torace, cu rol de pompă
aspiro-respingătoare a sângelui, ce lucrează simultan pe două circuite. Cordul conţine patru cavităţi:
două atrii şi două ventricule.
Cordului îi descriem:
· O faţă sterno-costală;
· O faţă pulmonară;
· O faţă diafragmatică;
· O margine dreaptă;
· O bază;
· Un vârf.

Mărimea cordului este aproximativ egală cu mărimea pumnului drept al respectivei persoane,
având aproximativ următoarele diametre:
- Diametrul longitudinal 8,5-9 cm, măsurat de la originea aortei până la vârful inimii;
- Diametrul transversal 9,2-10,5 cm, măsurat în partea inferioară a ventriculilor;
- Grosimea 6-7 cm, măsurată la baza ventriculilor, între originea aortei şi faţa diafragmatică.

Axul inimii se întinde între bază şi vârf şi are direcţie oblică, fiind orientat faţă de planurile
carteziene la aproximativ 45 grade anterior, inferior şi la stânga, cu mari variaţii individuale.

Pe suprafaţa cordului se identifică un şanţ circular incomplet ce separă etajul atrial de cel
ventricular, numit şanţ coronar, ce este împărţit într-un segment drept şi altul stâng de:
· Emergenţa aortei şi a trunchiului pulmonar, pe faţa sterno-costală;
· Intersecţia cu şanţul interventricular posterior, pe faţa diafragmatică.
Şanţul coronar se întinde pe faţa sterno-costală de la stânga emergenţei trunchiului pulmonar şi se
continuă între auriculul stâng şi peretele ventriculului stâng, trecând astfel pe faţa pulmonară. Aici are
traiect posterior şi inferior, ajungând pe faţa diafragmatică, pe care o străbate de la stânga la dreapta.
Depăşeşte limita dintre cavităţile stângi şi drepte şi se continuă între peretele ventriculului drept şi al
atriului drept. Ulterior intersectează marginea dreaptă a cordului şi revine pe faţa sterno-costală, pentru
a ajunge la dreapta emergenţei aortei. Şanţul coronar conţine:
· în partea stângă artera coronară stângă şi artera circumflexă, însoţite de segmentul terminal al
venei mări a inimii şi de sinusul coronar;
· în partea dreaptă artera coronară dreaptă şi vena mică a inimii.

Faţa sterno-costală este orientată anterior şi are raport cu sternul, cu cartilajele costale şi cu
arcurile anterioare ale coastelor. Această faţă este reprezentată în treimea superioară de peretele atriilor
iar în două treimi inferioare de peretele ventricular, în special al ventriculului drept. Pe această faţă,
peretele ventriculilor este separat de şanţul interventricular anterior, care începe de la stânga
infundibulului pulmonar şi ajunge până la nivelul marginii drepte a cordului, la 1-2 centimetri la
dreapta vârfului inimii. Prin şanţ sau uşor la stânga lui trec artera interventriculară anterioară şi vena
mare a inimii.
În partea superioară a feţei costale, în vecinătatea bazei cordului se observă două prelungiri atriale,
numite urechiuşe sau auricule: drept şi stâng. Acestea sunt dispuse superior de şanţul coronar şi
înconjoară parţial pe anterior pediculul arterial al cordului, formând corona cordiş.

Faţa pulmonară se mai numeşte şi marginea obtuză a cordului, este situată la stânga, are raport cu
faţa mediastinală a plămânului stâng, pe care lasă impresiunea cardiacă şi este formată în cea mai mare
parte de peretele ventriculului stâng.

Faţa diafragmatică este situată inferior, este plană, orientată aproximativ orizontal şi are raport cu
centrul tendinos al diafragmului. Această faţă este formată în principal de peretele ventriculului stâng,
în mai mică măsură de peretele ventriculului drept şi posterior de şanţul coronar de o mică parte
formată de atrii. Limita dintre cei doi ventriculi este reprezentată pe faţa diafragmatică de şanţul
interventricular posterior, prin care trec artera interventriculară posterioară şi vena medie a cordului.
Şanţul interventricular posterior se întinde de la intersecţia cu şanţul coronar, (intersecţie numită
crucea cordului) până la marginea dreaptă a cordului, în adiacenţa vârfului inimii, corespunzător
incizurii vârfului inimii.

Marginea dreaptă a inimii se mai numeşte marginea ascuţită sau marginea acută, datorită
aspectului pe care îl are la cadavru. Ea corespunde peretelui cavităţilor drepte şi separă faţa sterno-
costală de faţa diafragmatică. Marginea dreaptă se întinde de la vărsarea venei cave inferioare în atriul
drept până la vârful inimii, în adiacenţa căruia prezintă incizura vârfului inimii, unde intersectează
şanţurile interventriculare anterior şi posterior.
 Baza inimii este orientată superior şi posterior, având raport cu atriul stâng, nervii vagi, bifurcaţia
traheei şi bronhiile principale. Este formată în cea mai mare parte de peretele posterior al atriului stâng,
în care se varsă cele patru vene pulmonare şi de peretele părţii sinusale a atriului drept. Limita dintre
cele două atrii este dificil de identificat şi poartă numele de şanţ interatrial.

Vârful inimii este orientat anterior, inferior şi la stânga, având raport cu peretele anterior al
hemitoracelui stâng şi cu marginea anterioară a plămânului stâng. El poate avea aspect variabil şi poate
corespunde fie ventriculului stâng, fie ambilor ventriculi, situaţie în care prezintă incizura vârfului
inimii.

Atriul drept

Este cavitatea inimii ce formează partea dreaptă a reliefului radiologic al cordului şi care primeşte
sângele venos provenit din marea circulaţie.

Este poziţionat:
· anterior şi la dreaptă faţă de atriul stâng;
· posterior şi puţin superior faţă de ventriculul drept.
Cavitatea atriului drept are formă aproximativ sferică şi prezintă o prelungire anterioară, numită
auricul drept (urechiuşă dreaptă).
Din punct de vedere embriologic, atriul drept prezintă două părţi:
- o parte sinusală, posterioară, ce provine din cornul drept al sinusului venos, denumită şi
sinus venarum, situată între ostiile celor două vene cave;
- o parte anterioară ce provine din atriul primitiv.

Limita dintre cele două părţi este reprezentată la suprafaţa externă de un şanţ puţin adânc, orientat
aproximativ longitudinal, numit şanţ terminal iar în interior de o proeminenţă cu aceeaşi orientare,
numită creastă terminală. Aceasta se întinde între partea superioară a septului interatrial şi
extremitatea dreaptă a valvulei venei cave inferioare, trecând anterior şi la dreapta orificiului venei
cave superioare şi respectiv la dreapta orificiului venei cave inferioare, ajungând până la extremitatea
dreaptă a valvulei venei cave inferioare.

La interior:
· peretele peretele părţii sinusale este neted şi prezintă în spaţiul dintre orificiile celor două vene
cave o proeminenţă endocardică numită tubercul intervenos, ce are rolul de a dirija fluxul
 sanguin în viaţa intrauterină astfel: sângele provenit din venă cavă inferioară preponderent către
orificiul interatrial iar cel provenit din venă cavă superioară preponderent către orificiul
atrioventricular drept;
· peretele părţii provenite din atriul primitiv prezintă muşchi dispuşi în formă de dinţi de
pieptene, numiţi muşchi pectinaţi, ce sunt orientaţi perpendicular pe direcţia crestei terminale.
Aceştia se întind anterior de creastă terminală, către orificiul atrioventricular drept şi se
continuă sub formă de reţea pe peretele auriculului drept.

Peretele postero-lateral stâng al atriului drept este format de septul interatrial. Acesta prezintă în
partea postero-inferioară o depresiune, numită fosa ovală, la nivelul căreia peretele este subţiat.
Anterior, superior şi posterior de fosa ovală se observă o creastă proeminentă, denumită limbul fosei
ovale. Uneori persistă în aria fosei ovale o comunicare interatrială, mai frecvent întâlnită în porţiunea
superioară.

Vestibulul tricuspidian reprezintă porţiunea din podeaua atriului drept ce înconjoară orificiul
tricuspidian. În partea lui stângă se defineşte trigonul lui Koch, ce reprezintă proiecţia intraatrială
dreaptă a nodulului atrioventricular. Trigonul lui Koch are următoarele limite:
o Inserţia cuspidei septale a valvei tricuspide;
o Inserţia valvei sinusului coronar;
o Un fascicul fibros subendocardic denumit tendonul lui Todaro ce uneşte cele două structuri
şi se inseră cel mai frecvent pe trigonul fibros drept.

Anterior de trigonul lui Koch, vestibulul tricuspidian prezintă o mică porţiune membranoasă,
numită sept atrioventricular membranos, ce separă atriul drept de ventriculul stâng. Acesta este situat:
· pe partea dreaptă superior de inserţia cuspidei septale a tricuspidei. Aceasta îl separă de
septul interventricular membranos;
· pe partea stângă inferior de comisura valvelor coronariană dreaptă şi noncoronariană ale
aortei.

Anterior, atriul drept prezintă o prelungire în deget de mănuşă, dispusă deasupra părţii drepte a
şanţului coronar, numită auricul drept (urechiuşă dreaptă). Acesta este mai lăţit şi mai puţin alungit
comparativ cu cel stâng şi are perete neregulat prin prezenţa muşchilor pectinaţi.

Comunicările atriului drept:

 · cu vena cavă superioară, prin orificiul venei cave superioare, situat superior şi posterior (în
vecinătatea ostiului venei cave superioare, la stânga şi anterior de acesta se găseşte nodulul
sinoatrial).
· cu vena cavă inferioară, prin orificiul venei cave inferioare, situat inferior şi posterior.
Orificiul poate fi obturat incomplet de o valvulă semilunară, numită valvula venei cave
inferioare sau valvula lui Eustachio. Aceasta derivă din valva dreaptă a sinusului venos
embrionar, are dimensiuni variabile putând lipsi iar uneori poate fi exuberantă, perforată sau
de forma unor fascicule endocardice anastomozate, şi poartă numele de reţea Chiari.
· cu sinusul coronar, ce se deschide în partea inferioară a peretelui posterior, între ostiul venei
cave inferioare şi orificiul tricuspidian (inferior de creastă terminală). Acesta poate fi pârtia
închis de valvula sinusului coronar sau valvula lui Thebessius, ce derivă tot din valva dreaptă
a sinusului venos embrionar.
· cu ventriculul drept, prin orificiul atrioventricular drept, ce este închis de valva
atrioventriculară dreaptă – valva tricuspidă.

Valva tricuspidă

Orificiul tricuspid reprezintă comunicarea dintre atriul drept şi ventriculul drept. El este închis
de valva atrioventriculară dreaptă sau tricuspidă.
Orificiul tricuspid este dispus în “planul ventil” al cordului şi are deschiderea orientată
aproximativ în plan frontal, privind către anterior şi uşor la stânga (planul ventil este planul orificiilor
atrioventriculare, ce coboară în sistolă spre vârful cordului).

Valva tricuspidă ce închide acest orificiu este formată din:

· cuspida anterioară, mai întinsă;
· cuspida posterioară;
· cuspida septală.

Cele trei cuspide:

· sunt convexe pe faţa atrială şi concave pe faţa ventriculară;
· au faţa superioară netedă;
· marginea liberă şi faţa inferioară sunt neregulate din cauza inserţiei cordajelor tendinoase
ce fixează cuspidele de muşchii papilari din ventriculul drept.
Ventriculul drept

Este cavitatea cordului situată cel mai anterior (anterior şi la dreaptă faţă de ventriculul stâng).

Ventriculul drept are forma unei piramide aplatizate, mulate pe ventriculul stâng, cu vârful
orientat către vârful inimii şi baza în dreptul orificiului atrioventricular drept. Peretele anterior
corespunde feţei sterno-costale a cordului, peretele postero-inferior feţei diafragmatice iar peretele
stâng este format de septul interventricular, ce este convex, proeminând către lumenul ventriculului
drept.

Peretele septal prezintă în porţiunea postero-superioară o mică zonă cu structură membranoasă,

numită sept interventricular membranos, situată:
· pe faţa dreaptă a septului interventricular: inferior de inserţia cuspidei septale a tricuspidei;
· pe faţa stângă a septului interventricular: inferior de comisura valvelor coronariană dreaptă
şi noncoronariană ale aortei.

Pereţii ventriculului drept au suprafaţa neregulată, accidentată, prin prezenţa de structuri

musculare endotelizate ce proemină în lumenul ventricular:
· Trabecule cărnoase, dispuse sub forma unor benzi musculare nesistematizate ce se prind de
peretele ventricular fie pe întreaga lungime, fie doar prin intermediul extremităţilor;
· Muşchi papilari, în număr de trei, ce prezintă o bază mai evazată cu care se prind de faţa
internă a peretelui ventricular şi un vârf pe care se inseră cordaje tendinoase. Acestea
traversează lumenul ventricular, pentru a se ataşa de marginea liberă şi de faţa inferioară a
cuspidelor valvei tricuspide:
o Muşchiul papilar anterior, ce se inseră pe peretele anterior şi ale cărui cordaje
tendinoase se ataşează cel mai frecvent pe cuspidele anterioară şi posterioară;
o Muşchiul papilar posterior, ce se inseră pe peretele postero-inferior şi ale cărui
cordaje tendinoase se inseră preponderent pe cuspidele posterioară şi septală;
o Muşchiul papilar septal, ce este cel mai slab reprezentat, fiind deseori înlocuit de
câteva proeminenţe musculare nesistematizate. Cordajele acestuia se inseră pe toate
cele trei cuspide, cele ce fixează cuspida septală fiind mai numeroase.

Una dintre trabeculele cărnoase septale este mai proeminentă în ventricul, poartă numele de
trabeculă septo-marginală şi se întinde între baza muşchiului papilar anterior şi peretele septal. Aceasta
conţine în grosimea sa ramura dreaptă a fasciculului Hâş. În bifurcarea extremităţii superioare a acestei
trabecule pe peretele septal se observă o proeminenţă miocardică în bandă, acoperită de endoteliu, ce
se întinde până în apropierea ostiului arterei pulmonare şi poartă numele de creastă supraventriculară.
Extremitatea inferioară a trabeculei este conectată de baza muşchiului papilar anterior prin bandeleta
moderatoare. Aceasta distribuie ramura dreaptă a fasciculului Hiss către muşchiul papilar anterior.

Cavitatea ventriculului drept este sistematizată de trabecula septomarginală, împreună cu

muşchiul papilar anterior şi cu marginea liberă a cuspidei anterioare în două compartimente:
· un compartiment de primire sau de recepţie, ce primeşte sângele din atriul drept şi este
situat inferior şi la dreapta acestui orificiu;
· un compartiment de ejecţie sau de evacuare, situat superior şi la stânga şi care are
pereţii mai netezi decât restul ventriculului drept, fără trabecule cărnoase. Porţiunea
iniţială a acestui compartiment poartă numele de con arterial iar cea terminală se
numeşte infundibul şi se întinde până la valva trunchiului pulmonar. Unele tratate de
anatomie nu diferenţiază între cele două porţiuni.

Atriul stâng

Atriul stâng are pereții mai rotunjiți și mai groși decât cel drept. Anterior şi la dreapta este
separat de atriul drept prin septul interatrial. Posterior de atriul stâng se află esofagul, raportul
realizându-se prin intermediul sinusului oblic al pericardului.
Atriul stâng are origine embriologică dublă, fapt ce se reflectă în aspectul său la interior:
– teritoriul situat între ostiile venelor pulmonare, și în jurul acestora se formează prin
încorporarea venei pulmonare primitive. În consecinţă, cea mai mare parte a atriului
stâng are pereţii netezi, de tip venos.
– auriculul stâng împreună cu un mic teritoriu vecin provin din atriul primitiv. Această
regiune prezintă rari mușchi pectinaţi și câteva fascicule musculare ce pătrund în
urechiușa stângă.
Cavitatea atriului stâng are un aspect globulos, acesteia descriindu-se următorii pereţi:
 Peretele anterior corespunde aortei şi este subţire.
 Septul interatrial este așezat oblic între planul frontal și cel sagital. Pe sept se găsește o
cută endocardică cu aspect falciform (concav) numită valvula fosei ovale-falx septi.
Această „valvulă” are concavitatea spre anterior și superior, reprezentând marginea
liberă a fostului sept prim.
  Peretele posterior prezintă cele patru orificii de deschidere ale venele pulmonare,
așezate în două perechi. Orificiile venelor stângi sunt așezate superior faţă de orificiile
venelor drepte. Destul de frecvent orificiile de aceeași parte pot fuziona.
 Peretele inferior al atriului stâng este format în cea mai mare parte de orificiul
atrioventricular stâng.

La unirea peretelui anterior cu cel lateral se găseşte orificiul de comunicare cu auriculul stâng
ce prezintă, în comparaţie cu auriculul drept, o formă mai lungă, mai îngustă și cu margini crenelate.
În pereții atriilor se găsesc orificii de deschidere ale venelor mici ale inimii numite foraminule.

Ventriculul stâng

Ventriculului stâng îi este atribuită funcţia de principală pompă a inimii ce împinge sângele în
marea circulaţie. Structura sa va respecta pe deplin condiţiile îndeplinirii funcţiei. Forma este de con
cu vârful în jos fiind mai lung decât ventriculul drept. El se întinde de la șanțul atrioventricular la
vârful inimii pe care îl şi formează (uneori în totalitate). Axul său lung este orientat anterior, inferior și
la stânga. În secțiune transversală ventriculul stâng este aproape circular, cu pereți de până la de trei ori
mai groși decât ai ventriculului drept.
Clasic ventriculului stâng i se descriu doi pereţi, o bază şi un vârf.
Pereţii sunt următorii:
 Peretele antero-medial al ventriculului stâng corespunde septului interventricular;
 Peretele postero-lateral formează la suprafaţă fețele pulmonară şi diafragmatică ale
cordului;
Cu alte cuvinte, ventriculul stâng are un perete septal şi unul neseptal (mural). Fiecărui perete îi
va corespunde una din cele două cuspide ale valvei mitrale.
Baza ventriculului este formată de ostiul atrioventricular stâng ce prezintă valva
atrioventriculară stânga numită şi valva mitrală.
Vârful ventriculului stâng formează în general singur vârful cordului.
Ventriculul stâng prezintă două grupuri de muşchi papilari, mai dezvoltați decât cei din
dreapta: grupul papilar anterior și grupul papilar posterior. Fiecare grup este format din unul sau mai
mulţi muşchi papilari solidarizaţi între ei, la bază, de trabecule cărnoase musculare. Aceştia se desprind
de pe pereții ventriculari corespunzători și se continuă cu cordajele lor tendinoase ce se inseră pe
ambele cuspide, anterioară şi posterioară ale valvei mitrale.
 Marginea liberă a cuspidei anterioare împreună cu septul interventricular delimitează un
orificiu prin cavitatea ventriculară este subîmpărțită în două compartimente cu aspect şi funcţie
diferite:
 un compartiment de recepție (sau atrial) și
 unul de ejecţie (sau arterial).
Primul este situat posterior și la stânga cuspidei anterioare, imediat sub ostiul atrioventricular.
Cel de ejecție se continuă cu bulbul aortei și are pereții netezi, spre deosebire de compartimentul de
recepție acolo unde găsim trabeculele musculare, mult mai bine reprezentate şi mai organizate decât în
ventriculul drept.
Ultima porţiune a compartimentului de ejecţie are o podea aproape transversală, este situată imediat
sub inelul aortic şi poartă numele de vestibul aortic.

Valva atrioventriculară stângă sau mitrală

Aparatul valvular mitral are rolul de a împiedica revenirea sângelui în atriul stâng şi este format
din:
 inelul atrioventricular stâng sau mitral,
 cuspida anterioară şi cea posterioară,
 cordajele tendinoase şi muşchii papilari ai ventriculului stâng.

Ostiul atrioventricular stâng este mai îngust decât cel drept iar inelul mitral are forma literei”
D”.
Ostiile mitral, tricuspid și aortic sunt ancorate strâns la centrul tendinos al inimii.
Inelul atrioventricular stâng (ca şi cel drept de altfel) are de cele mai multe ori aspectul unui
pliu circular format de endocardul atrial ce se continuă inferior cu endocardul celor două cuspide. În
acest pliu conjunctivul din axul cuspidelor diverge în două lame. Lama superioară se continuă cu
endocardul atrial iar lama inferioară se inseră la baza ventriculului stâng. Rezultă o structură
conjunctivă rezistentă şi izolatoare electric între teritoriul atrial şi cel ventricular. Inelul mitral are însă
în structura sa şi fila coronaria, formaţiuni de ţesut conjunctiv fibros dens, ce se pot calcifica. Ca şi în
cazul inelului tricuspid însă, fila coronaria nu circumscriu întregul inel mitral.
Un segment din inelul mitral (spre vestibulul aortic) este reprezentat de continuitatea mitroaortică (va
fi descrisă la orificiul aortic).
Cuspidele atrioventriculare au un aspect foarte variabil dar în general:
 Cuspida anterioară este mai mare, semicirculară cu incizuri mici şi inconstante ce
delimitează lobuli.
  Cuspida posterioară este mai mică şi are două incizuri aproape constante, ce o subîmpart în
trei lobuli.
Fiecare cuspidă (de la nivelul inelelor atrioventriculare) prezintă:
 o zonă bazală,
 o zonă intermediară subţire denumită şi “clară” şi
 o zonă liberă ce este îngroşată şi prezintă lobuli.

Muşchii papilari sunt reprezentaţi de două grupuri, unul anterior şi unul posterior.
Cordajele tendinoase ale muşchilor papilari se vor insera la nivelul tuturor celor trei zone ale
cuspidelor. Există şi cordaje false care pleacă de pe pereţii ventriculari şi se termină tot pe pereţi.
Corzile tendinoase ce aparţin unui muşchi papilar se inseră la nivelul ambelor cuspide, dominant însă
pe cuspida corespunzătoare.

Valva aortică
Anterior și la dreapta orificiului atrioventricular se află ostiul aortei prevăzut cu vâlvă aortei.
Valva aortică se găseşte la limita dintre vestibulul aortei şi aorta ascendentă, împiedicând
reîntoarcerea sângelui în ventriculul stâng. Valva aortică este formată din trei valvule semilunare şi un
inel fibros pe care acestea se inseră.
Valvulele semilunare sunt:
 două anterioare - stângă şi dreaptă şi
 una posterioară
Ca şi în cazul valvei pulmonare, valvulele semilunare prezintă noduli şi lunule la nivelul
marginii lor libere.
Între cuspidele aortice și peretele aortic corespunzător se găsesc sinusurile aortice (ale lui
Valsalva), mai proeminente decât sinusurile trunchiului arterei pulmonare. Limita lor superioară pe
peretele aortic, este situată superior de mărginea liberă a cuspidei corespunzătoare şi se numeşte
creastă supravalvară.
Sinusurile aortice au fost denumite în funcţie de originea arterelor coronare astfel:
 un sinus coronarian drept,
 un sinus coronarian stâng şi
 un sinus posterior denumit noncoronarian.
Ostiile arterelor coronare se găsesc în partea superioară a sinusurilor, frecvent sub creasta supravalvară
dar poziţia şi numărul acestor orificii poate fi variabil.
Inelul aortic este reprezentat de o condensare de fibre conjunctive în peretele aortic în dreptul
căreia se inseră marginea fixă a fiecărei valvule semilunare. El nu are aspectul unui cerc ci este format
din trei segmente de cerc, concave superior şi reunite la nivelul unor comisuri valvulare. Sub fiecare
comisură există un spaţiu subcomisural sau intervalvular de formă triunghiulară, cu aspect
membranos.
Între sinusul coronarian stâng și cel noncoronarian spaţiul subcomisural stâng se numește
cortina aortică (sau septul intervalvar). Acesta se termină inferior la continuitatea mitro-aortică, ce
corespunde părţii mijlocii a bazei cuspidei anterioare mitrale. Practic cortina aortică se numește sept
intervalvar deoarece solidarizează inelul aortic cu cel mitral, întinzându-se ca un perete membranos
între cele două valve.
Fiecare sinus aortic bombează spre exterior, ansamblul acestor dilataţii formând bulbul aortei.
Acesta este localizat deasupra inelului aortic.
Valva aortică se găseşte într-o regiune mai largă denumită rădăcina aortei, integrativă, ce
solidarizează şi face să lucreze împreună atât structurile prin care sângele intră în inimă cât şi cele prin
care sângele părăseşte inima.
Structurile ce compun rădăcina aortei sunt următoarele:
 continuitatea mitroaortică;
 linia de inserţie a miocardului atrial pe trigonul drept;
 tendonul conului pulmonarei;
 simfiza aortico-pulmonară;
 trigonul stâng;
 spaţiile membranoase subcomisurale;
 cortina aortică;
 septul membranos atrioventricular și
 septul interventricular.
La baza ventriculului stâng, după îndepărtarea atriilor şi a aortei se poate observa existenţa unui
singur orificiu mitroaortic. Acesta, este subîmpărţit de continuitatea mitroaortică în cele două orificii,
unul aortic și altul mitral. Acest orificiu are o individualitate anatomică dar și una funcțională.

Continuitatea mitroaortică este locul în care fuzionează cortina aortică cu peretele atriului
stâng. Aceasta conţine prelungiri ale celor două trigoane fibroase (coarnele) şi servește ca origine
cuspidei aortice a valvei mitrale.

Valva pulmonară

Această valvă este situată la distanță față de celelalte valve cardiace, în plan oblic și este
formată din trei valvule semilunare care se prind cu marginea fixă pe inelul valvular pulmonar. Valva
pulmonară separă compartimentul de ejecţie al ventriculului drept denumit şi conul arterei pulmonare
sau infundibul, de trunchiul arterei pulmonare având rolul de a împiedica reîntoarcerea sângelui în
ventricul.

Valvulele semilunare sunt:

 una anterioară şi

 doua posterioare - dreaptă şi stângă.

Fiecare valvulă limitează împreună cu peretele trunchiului pulmonar un spaţiu numit sinus
valvular. La nivelul marginii libere a fiecărei valvule se regăseşte un mic nodul valvular, care împarte
această margine în două jumătăţi numite lunule.

Valvulele semilunare sunt unite la extremităţi prin comisuri. Inferior de fiecare comisură se
găseşte câte un spaţiu subcomisural membranos, de formă triunghiulară: drept, stâng şi posterior.

Aceste spaţii sunt ocupate de structuri cu aspect membranos, ce conţin o mare cantitate de ţesut
conjunctiv fibros şi elastic. Prin intermediul lor inelul pulmonar este ancorat de miocardul ventricular
infundibular (similar cu situaţia de la aortă).

Inelul valvular pulmonar este solidarizat posterior de inelul valvular aortic prin fascicule scurte
de ţesut conjunctiv dens ce formează ligamentul conal, numit şi tendon infundibular sau simfiza
aortico-pulmonară.

Scheletul fibros al inimii

Scheletul fibros al cordului prezintă multiple funcții, printre care:

– reprezintă o bază stabilă dar deformabilă pentru fixarea valvelor cardiace,
– constituie un teritoriu de inserție pentru miocard,
– menține poziția inimii în interiorul pericardului și
– asigură discontinuitatea electrică dintre atrii și ventricule.

Acesta cuprinde un ansamblu de structuri ce au în componența lor o cantitate semnificativă de

țesut conjunctiv fibros, precum:
 Inelele atrioventriculare;
 Inelele arteriale pulmonar și aortic;
 Spațiile subcomisurale;
  Septurile membranoase interventricular și atrioventricular;
 Tendonul Todaro;
 Tendonul conului arterial;
 Trigonurile fibroase stâng și drept.
Trigonurile fibroase stâng și drept sunt mase de țesut conjunctiv fibros ce mulează rădăcină
aortei. Trigonul fibros stâng mulează la exteriorul aortei bază sinusului coronarian stâng, are un corn
anterior drept cu traiect către simfiza aortico-pulmonară, un corn posterior ce pătrunde în continuitatea
mitro-aortică și un corn anterior stâng ce se continuă cu filă coronaria anterior de inelul mitral.
Trigonul fibros drept, considerat și corpul fibros central al inimii, mulează bază sinusului
aortic noncoronarian. Este mai mare decât cel stâng, mult mai bine conturat și are o suprafața de circa
1cm pătrat. Sinusul aortic noncoronarian împreună cu trigonul drept determină o proeminenţă a
peretelui atriului drept în cavitatea atrială numită torus aortic.
Trigonul drept are un corn posterior ce se prelungește pe treimea posterioară a crestei septului
interventricular. De la vârful acestui corn pleacă în general fila coronaria ce pătrunde în partea
posterioară a inelului mitral. Cornul anterior stâng pătrunde în continuitatea mitroaortică, iar cornul
anterior drept, mulează partea superioară a septului membranos și se continuă cu filă coronaria pentru
partea anterioară a inelului tricuspid.
În vecinătatea cornului posterior al trigonului drept, subendocardic, pe podeaua atriului drept,
se poate palpa uneori o mică proeminentă (3-4 mm lungime și 1-2 mm grosime), cu structură fibroasă
densă sau cartilaginoasă numită tendonul Todaro. Acest tendon este inconstant, însă prezența să
constituie un punct de reper pentru delimitarea trigonului Koch.

Sistemul excitoconductor al inimii

Sistemul excitoconductor al inimii este reprezentat de un ansamblu celular în care

cardiomiociţi modificați sunt grupați în noduli și fascicule ce generează și conduc stimulul electric în
masă cordului. Aceste celule musculare cardiace modificate se numesc cardiomiociţi de tip “P”. În
afară celulelor de tip "P" fac parte din acest sistem și celule de tranziție precum și fibrele Purkinje.
Celulele de tranziție se găsesc atât în periferia nodulilor cât și în traseele internodale realizând
practic intermedierea legăturii între celulele P, miociții de lucru și celulele Purkinje.
Sistemul excitoconductor cuprinde următoarele componente:
 Nodulul sinoatrial;
 Nodulul atrioventricular;
 Fasciculul Hiss, cu ramurile sale dreaptă și stângă;
 Rețeaua Purkinje.
 Nodulul sinoatrial este considerat pacemaker-ul cardiac principal, fiind responsabil de
existența ritmului sinusal. El este situat subepicardic în grosimea peretelui atrial drept, anterior de
orificiul venei cave superioare, la limita dintre partea sinusală și cea primitivă a atriului drept. Este
format din celule P și celule intermediare, are formă variabilă, de multe ori ovoidală, o lungime de 1-2
cm și o grosime de 2-3 mm. Acesta poate fi identificat urmărind porţiunea distală a arterei nodulului
sinoatrial.
Impulsul electric generat de principalul pacemaker al inimii ajunge la ambele atrii şi la nodulul
atrioventricular din aproape în aproape, prin miociţii de lucru atriali.
Nodulul atrioventricular corespunde (ca proiecţie în atriul drept) trigonului Koch. Are formă
ovală, circa 0,5-1 cm lungime și 2-3 mm grosime. Polul posterosuperior al nodulului atrioventricular
proemină în podeaua atriului drept şi este în continuare cu miociți de lucru atriali (prin care nodulul
primeşte impulsul nervos). Polul anterior se găseşte pe centrul tendinos al inimii (care îl izolează
electric de miocardul ventricular). Nodulul atrioventricular este situate pe centrul tendinos al inimii la
vârful spaţiului piramidal (spaţiu cuprins între podeaua atriului drept şi miocardul ventricular).
Fasciculul atrioventricular Hiss reprezintă în mod obișnuit singura legătură electrică între atrii
și ventricule. El continuă pentru o scurtă distanță polul anteroinferior al nodulului atrioventricular,
ajunge la faţa posterioară a septului membranos, perforează septul și pătrunde în grosimea acestuia. În
consecinţă fasciculul Hiss are trei părţi: preperforantă, perforantă şi postperforantă. Ultima dintre ele
se bifurcă în ramura stângă şi cea dreaptă.
Ramură dreaptă denumită și stâlpul drept, coboară subendocardic pe față dreaptă a septului
muscular interventricular, pătrunde în trabecula septomarginală și apoi ajunge prin bandeleta
moderatoare la bază mușchiului papilar anterior. Aici emite ramuri, formând partea dreaptă a rețelei
Purkinje, care subendocardic ajunge la miociţii de lucru.
Ramură stângă sau stâlpul stâng sau ramura lată, coboară subendocardic pe faţa stângă a
septului interventricular muscular unde formează o rețea subendocardică ce se concentrează în trei
segmente:
 Segmentul septal (mijlociu), ce coboară spre vârful inimii.
 Segmentele anterior și posterior, ce se îndreaptă spre bază papilarilor omonimi.
Toate cele trei segmente se epuizează formând partea stangă a rețelei Purkinje, care subendocardic
ajunge la miociţii de lucru.
Fasciculul Bachmann este descris ca un fascicul subțire de fibre musculare ce unește anterior
cele două atrii din vecinătatea orificiului venei cave superioare până în partea anterosuperioară a
atriului stâng.

Sistemul de conducere atrial cuprinde fasciculul interatrial Bachmann precum și alte fascicule
interatriale, cele mai multe dintre acestea se găsindu-se în șanțul interatrial deasupra locului în care
sinusul coronar perforează peretele atriului drept. Fasciculele interatriale nu sunt alcătuite din ţesut
excitoconductor ci din miocard de lucru.

În literatură se vorbeşte despre fasciculele internodale anterior, mijlociu și posterior ce pornesc de la

nodulul sinoatrial, coboară pe față dreaptă a septului interatrial și converg apoi în nodulul
atrioventricular. În realitate nu există fascicule structurate sub forma unor căi anatomice. Aceste
descrieri corespund unor trasee preferenţiale ale impulsului electric prin miocardul de lucru atrial.

Arterele cordului

Vascularizația cordului este reprezentată de cele două artere coronare și ramurile acestora.

Arteră coronară stângă

Originea arterei coronare stângi este situată la jumătatea peretelui sinusul aortic coronarian
stâng, deasupra marginii superioare a valvulei semilunare. Artera are traiect prin partea stângă a
șanțului coronar, într-o masă de țesut adipos, fiind situată între trunchiul arterei pulmonare și urechiușa
stangă. După acest scurt traseu coronara stângă se împarte de obicei în două ramuri:
o artera interventriculară anterioară și
o artera circumflexă.
Artera interventriculară anterioară (descendenta anterioara- engl.) coboară în șanțul
omonim împreună cu venă mare a inimii, față de care are un raport variabil. Ajunge la incizură
vârfului inimii și se continuă pe față diafragmatică cu ceea ce numim arteră recurentă, ce se
poate anastomoza sau nu cu interventriculara posterioară și cu artera circumflexă la vârful
cordului.
Ramurile arterei interventriculare anterioare sunt reprezentate de:
 Ramuri ventriculare drepte anterioare;
 Ramuri ventriculare stângi anterioare;
 Ramuri septale anterioare;
 Ramuri septale posterioare, ce provin din arteră recurentă.
Arteră circumflexă înconjoară cordul prin segmentul stâng al șanțului coronar, acoperită
inițial de urechiușă stângă și venă mare a cordului, însoțește apoi sinusul venos prin șanțul coronar
stâng, acoperită de o acumulare de țesut adipos, și se termină variabil la stângă sau la dreaptă față de
cruce inimii. Uneori coboară în șanțul interventricular posterior că arteră interventriculară posterioară.
Ramurile ventriculare ale arterei circumflexe sunt reprezentate de artera diagonală a
ventriculului stâng şi artera marginii obtuze. Acestea pot avea origine şi în artera interventriculară
anterioară sau direct din coronara stângă. De asemenea artera circumflexă emite o ramură terminală
mare în mijlocul feţei diafragmatice a ventriculului stâng, artera diafragmatică a ventriculului stâng, şi
o ramură terminală mică, reprezentată de artera nodulului atrioventricular. Aceasta din urmă pătrunde
pe sub septul interatrial şi ajunge prin spaţial piramidal la nodulul atrioventricular.
Uneori artera circumflexă se poate termina ca arteră interventriculară posterioară.
Ramurile atriale ale arterei circumflexe sunt reprezentate de:
 Artera nodulului sinoatrial (inconstantă);
 Artera anastomotică a lui Kugel (cu coronara stângă);
 Artere ale urechiuşei stângi;
 Ramuri atriale anterioare, ramuri atriale laterale şi ramuri atriale posterioare.

Arteră coronară dreaptă

Artera coronară dreaptă începe în regiunea mijlocie a sinusului coronarian drept, printr-un
ostiu a cărui suprafața este așezată în general deasupra marginii valvulei semilunare. De fapt ostiul
poate ocupa orice poziţie în sinusul coronarian.
Coronara dreaptă este înconjurată mai ales la origine, dar și în restul traseului său subepicardic, de o
atmosferă adipoasă mai bine reprezentată decât în cazul coronarei stângi.
Artera se angajează în jumătatea dreaptă a șanțului coronar, apoi înconjoară marginea dreaptă a
inimii și ajunge pe față diafragmatică, urmând una dinte modalitățile descrise în continuare:
 Pătrunde în șanțul interventricular posterior și devine arteră interventriculară posterioară
(sau descendentă posterioară- engl.), ce va emite arterele ventriculare septale posterioare
pentru treimea posterioară a septului interventricular.
 Se termină înainte de crucea inimii, fie în șanțul coronar, fie coborând pe față diafragmatică
a ventriculului drept.
 Se termină distal de crucea inimii, fie în șanțul coronar, fie pe față diafragmatică a
ventriculului stâng.
În privință ramurilor coronarei drepte, acestea pot fi grupate în ramuri ventriculare anterioare,
ramuri ventriculare posterioare sau diafragmatice și ramuri atriale anterioare, marginale și posterioare.
Ramurile ventriculare anterioare sunt reprezentate de:
 Artera dreaptă a conului pulmonarei.
 Artera diagonală a ventriculului drept, ce are un traseu subepicardic pe suprafața
ventriculară sternocostală și se poate anastomoza cu o ramură din descendentă anterioară.
- Arteră ventriculară a marginii drepte, ce are un lung traseu subepicardic pe marginea dreaptă a inimii.
- Ramuri ventriculare de mici dimensiuni, fără traseu subepicardic, care pătrund rapid, încă din șanțul
coronar în masă ventriculară.
Ramurile ventriculare posterioare se desprind în general “în palisadă”, pornind din
convexitatea descrisă de arteră şi având un traseu subepicardic pe faţa diafragmatică a ventriculului
drept.
Ramurile atriale se împart în anterioare, marginale şi posterioare. Din grupul anterior face
parte artera nodulului sinoatrial (arteră ce poate fi unică sau dublă).
Arterele atriale ce fac parte din grupurile marginal şi posterior, sunt puţin numeroase, de dimensiuni
mici, ce pătrund rapid în peretele atrial, fiind în general greu evidenţiabile prin disecţie.

Venele cordului

Sistemul venos al cordului este reprezentat în principal de: sinusul venos, vena mare a inimii,
vena medie a inimii, vena mică a inimii, vena marginii stângi, vena posterioară a ventriculului stâng,
venă oblică a atriului stâng, venele cardiace mici și venele cardiace anterioare.
Sinusul coronar reprezintă cea mai mare venă a inimii. Se găsește în jumătatea stângă a
șanțului coronar, subepicardic, pe față diafragmatică, situat superior de arteră circumflexă. Uneori
acoperă ramura pentru nodulul atrioventricular a arterei circumflexe. Extremitatea terminală a
sinusului ajunge la crucea cordului, străbate spaţial piramidal și pătrunde în peretele atriului drept.
Ostiul sinusului este flancat pe partea dreaptă de o valvulă incompletă numită valvulă ostiului sinusului
coronar.
Sinusul drenează circa două treimi din debitul venos coronarian. La originea sa, sinusul primește vena
mare, iar în dreptul crucii cordului primeşte vena medie și vena mică a inimii. În treimea medie a
sinusului se vărsa venă oblică a atriului stâng și venă posterioară a ventriculului stâng.
Vena mare a inimii începe în regiunea apexului, apoi urcă în şanţul interventricular anterior,
unde are raport variabil cu artera interventriculară anterioară. Trece peste ramurile din coronara stângă,
intră în jumătatea stângă a şanţului coronar şi se termină fără limită aparentă în extremitatea stânga a
sinusului coronar. Drenează sângele venos din teritoriile vecine şi uneori primeşte o venă distinctă a
marginii obtuze.
Vena medie a inimii ocupă şanţul interventricular posterior şi drenează în sinusul coronar în
vecinătatea crucii cordului. În apropierea vârfului inimii se poate anastomoza cu vena mare.
Vena mică a inimii se găseşte în partea dreaptă a şanţului coronar, înconjoară marginea dreaptă
a inimii, ajunge pe faţa diafragmatică şi se termină în sinusul coronar.
 Vena oblică a atriului stâng are originea pe faţa posterioară a atriului stâng, în vecinătatea
vărsării venelor pulmonare stângi şi drenează în sinusul coronar. Originea sa este conţinută în
ligamentul Marshall.
Vena posterioară a ventriculului stâng, aşa cum îi arată şi numele, este cea mai mare venă de pe
faţă diafragmatică a ventriculului stâng, având drenaj către sinusul coronar.
Există şi vene ce nu drenează în sinusul coronar, acestea sunt venele anterioare şi venele mici.
Venele anterioare ale inimii drenează sângele venos de pe faţa sternocostală a ventriculului drept şi se
termină fie în vena mică a inimii fie în atriul drept prin orificii numite foramine.
Cea mai mare dintre aceste vene este vena marginii drepte, ce se varsă şi ea în atriul drept.
Venele mici ale inimii sunt destul de numeroase, se formează în grosimea miocardului şi se
deschid în toate cavităţile inimii, în special în atriu drept, prin orificii numite foraminule.

Limfaticele cordului

Reţeaua limfatică a cordului este formată dintr-un plex limfatic subendocardic, unul
intramiocardic şi unul subepicardic, unite între ele. Sensul drenajului este dinspre endocard spre
epicard.
Drenajul pentru inima dreaptă şi inima stânga sunt relativ individualizate. În partea stângă
colectoarele limfatice se reunesc între trunchiul pulmonar și urechiușă stingă și drenează apoi într-un
ganglion traheobronşic inferior.
În partea dreaptă colectoarele se reunesc anterior de aortă și ajung într-un ganglion mediastinal
anterior sau brahiocefalic.
Există ganglioni intermediari subepicardici, situați posterior de trunchiul pulmonar, anterior de
aortă și între orificiile venelor pulmonare.

Inervaţia extrinsecă a cordului

Ambele sisteme vegetative, simpatic și parasimpatic, participă la inervația extrinsecă a

cordului. Această inervație este atât senzitivă cât și motorie.
Există un plex nervos cardiac la bază cordului, în care ajung atât fibrele simpatice cât și cele
parasimpatice. Plexul este localizat în jurul vaselor mari și poate fi sistematizat într-o componența
superficial, între aortă și trunchiul pulmonar, și o componentă profundă în jurul venei cave și posterior
de aortă ascendentă. Plexul conține și ganglioni considerați în general ganglioni parasimpatici
paraviscerali și intramurali.
 Inervația parasimpatică se realizează prin intermediul ramurilor cardiace cervicale și toracale
ale celor doi nervi vagi. Ramurile vagale drepte ajung mai ales în partea superficială a plexului cardiac,
iar cele din vagul stâng în partea profundă. Nervii cardiaci cervicali superiori se desprind din nervul
vag, inferior de ganglionul inferior al vagului. Ramurile vagale cardiace inferioare se desprind din
nervul laringeul recurent.
Inervaţia simpatică se realizează prin nervi cardiaci cervicali superiori, mijlocii și inferiori
precum și prin 3-4 nervi cardiaci toracici. Din plexul cardiac ramurile nervoase formează plexuri în
jurul arterelor coronare și ramurilor acestora.
Din plexurile periarteriale, filetele nervoase ajung la miocardul atrial și cel ventricular precum și la
nodulii sistemului excitoconductor.

Proiecţia inimii, a pericardului şi a zonelor de auscultaţie cardiacă

Proiecția pericardului are aspectul unui patrulater cu margini convexe ce se obține unind patru
puncte:
 Punctul superior drept este pe marginea superioară a celei de a două coaste drepte, la doi
centimetrii de stern.
 Punctul inferior drept este pe marginea superioară a coastei șapte, la doi centimetrii de
stern.
 Punctul superior stâng este marcat de prima articulație condrosternală stângă.
 Punctul inferior stâng se găsește în spațiul cinci intercostal stâng, pe linia medioclaviculară.
Proiecția recesurilor costomediastinale pleurale acoperă parțial anterior pericardul și desenează
pe peretele anterior al toracelui două triunghiuri:
– Triunghiul superior se numește “timic”, are vârful inferior spre unghiul sternal și bază superior
spre incizură jugulară.
– Triunghiul inferior se numește “pericardic”, are vârful superior în dreptul articulațiilor
condrosternale numărul patru, iar bază inferior spre bază apendicelui xifoid. Lateral acest
triunghi este delimitat de marginile recesurilor pleurale costomediastinale. În suprafața
trigonului, pericardul are raport direct, nemediat, cu peretele sternocostal.
Datorită interpunerii recesurilor pleurale costomediastinale proiecția inimii obținută prin
percuție se înscrie în aşa numita arie a matității relative. Această arie are o suprafața mai mică decât
proiecția pericardului și este delimitată prin unirea a patru puncte astfel:
 Punctul superior drept este situat în dreptul articulației trei condrocostale drepte.
  Punctul inferior drept este situat în dreptul articulației condrosternale șase drepte.
 Punctul superior stâng în spațiul doi intercostal stâng, la doi centimetrii lateral de stern.
 Punctul inferior stâng este în spațiul cinci intercostal stâng, pe linia medioclaviculară.
Aria matității cardiace absolute este conținută de aria matității relative și reprezintă regiunea
în care cordul vine în raport nemediat cu peretele toracic. Această arie are aspect triunghiular și poată
fi obținută prin unirea a trei puncte:
 Vârful acestei arii corespunde articulației sternocostale patru stângi.
 Punctul inferior drept corespunde articulației şase sternocostală dreaptă.
 Punctul inferior stâng spațiului cinci intercostal stâng la 2 centimetrii lateral de stern.

Proiecţia orificiilor inimii

o Orificiul mitral se proiectează pe marginea stângă a sternului, în spaţiul trei intercostal stâng.
Axul său este pe linia care uneşte extremitatea spaţiului trei intercostal stâng cu extremitatea
spaţiului patru intercostal drept.
o Orificiul tricuspid se proiectează pe jumătatea inferioară a liniei care uneşte extremitatea
spaţiului patru intercostal stâng cu extremitatea spaţiului şase intercostal drept.
o Orificiul aortic se proiectează pe o linie transversală ce trece prin extremitatea spaţiului trei
intercostal stâng. Numai o treime din axul lung al acestui orificiu depăşeşte la stânga marginea
sternală.
o Orificiul pulmonar se proiectează pe o linie transversală ce trece prin articulaţia trei
sternocostală stângă şi numai o jumătate din axul lung al acestui orificiu depăşeşte la stânga
marginea sternală.
Focarele de auscultaţie sunt regiuni în care se realizează cea mai bună percepţie a zgomotelor
cardiace. Aceste focare nu corespund cu proiecţia orificiilor respective datorită raporturilor diferite ale
orificiilor şi caracteristicilor fizice de transmitere a sunetului.
Proiecţia focarelor de auscultaţie este reprezentată de:
 Focarul mitral - în spaţiul cinci intercostal stâng pe linia medioclaviculară.
 Focarul tricuspid - la vârful sternului, în plin stern.
 Focarul pulmonar - parasternal în spaţiul doi intercostal stâng.
 Focarul aortic - parasternal în spaţiul doi intercostal drept.