Sunteți pe pagina 1din 198
 
JOSEPH CONRAD
NOSTROMO
capitolul unu 
Pe timpul stăpînirii spaniole şi încă mulţi ani după aceea, oraşul Sulaco  splendoareaexuberantă a plantaţiilor de portocali stă mărturie a vechimii sale  n-a avut niciodată o importanţăcomercială alta decît a unui port de cabotaj, cu un comerţ local de indigo şi de cornute destul dedezvoltat. Galioanele oceanice grele ale conchistadorilor care, pentru cea mai mică manevră, aveaunevoie de vînt bun, ar fi stat în acalmie cînd corăbiile noastre moderne, cu velatură de goeletă, spintecăvalurile la o simplă adiere ce le flutură pînzele, şi intrarea lor la Sulaco le-a fost interzisă de calmul cepredomină în imensul golf. Sînt poituri pe lume al căror acces este îngreunat de stînci submarineperfide şi de furtuni costiere. Sulaco îşi aflase un sanctur.r inviolabil împotriva poftelor lumiicomerciale în ealmu
1
solemn al profundului Golfo Placido, enorm templu semicircular descoperit,deschis înspre ocean şi înconjurat de meterf ze trufaşe de munţi drapaţi în cortine de nori. Pe o par.e aacestui vast amfiteatru se întinde coasta rectilinie a Kepublicii Costaguana, şi ultimul pinten al cresteimuntoase îl formează un neînsemnat cap cu numele Punta Mala Din mijlocul golfului punctul acestade ţărm nu se vede dar se poate distinge masivul abrupt al înălţimilor de din' ilo de el, ca o umbrăpalidă profilată pe cer.Pe cealaltă parte pluteşte uşor ceea ce pare să fie o pată izolată de ceaţă albăstrie pe strălucireaorizontului. E peninsula Azuera, haos indescriptibil de roci sfărîmate şi de podişuri stîncoase sfîrtecatede prăpăstii. Pătrunde departe în mare, cap cioturos de stîncă legat de coasta îmbrăcată în verdeaţăprintr-un gît subţire şi lung de nisip, acoperit de tufe spinoase. Lipsit cu totul de apă, pentru că ploaiase scurge în ocean îndată ce cade, n-are  se zice  pă-mînt nici cît să crească un fir de iarbă, parc-ar fi sterp din blestem. Sărăcimea de pe acolo, asociind dintr-un obscur instinct de consolare ideea de răucu cea de bogăţie, îţi va povesti că-i otrăvitor, din cauza comorilor ascunse în el. Oamenii de rînd deprin partea locului, peonii din
estan-cias,
atîţia
vaqueros
de pe cîmpiile de la malul mării, indieniiinofensivi făcînd mile întregi pînă la tîrg cu cîte o legătură de trestie de zahăr sau cu un coş de porumbcare nu fac mai mult de cîţiva gologani, ştiu foarte bine că în bezna prăpăstiilor adînci care sfîşiepodişul Azuera zac mormane de aur strălucitor. Tradiţia vrea ca numeroşi aventurieri din vremile dedemult să fi pierit căutîndu-le. Mai merge şi vorba că de curînd  oamenii îşi mai aduc încă aminte  doi marinari rătăcitori  
americanos
poate, nişte
gringos
în orice caz de undeva de prin Statele Unite s-au înţeles c-un derbedeu, un tîrîie-brîu, un
mozo,
şi au furat toţi trei un măgăruş să le care olegătură de lemn de mină uscat şi un burduf de apă şi provizii pe cî-teva zile. Şi astfel echipaţi, curevolvere la centură, au pornit tăindu-şi cu
machetele
drum prin tufele spinoase care   acoperă   istmulpeninsulei.în seara următoare, pentru prima dată de cînd ţinea lumea minte, un fir de fum (nu putea fi decîtde la focul lor) s-a văzut ridicîndu-se străveziu drept în sus pe cer, deasupra crestei ca lama de brici acapului stîncos. Echipajul unei goelete de cabotaj, în acalmie la trei mile de ţărm, s-a uitat cu stupoarela el pînă s-a lăsat noaptea. Un pescar negru, locuind într-o colibă solitară la malul unui golf mic dinapropiere, îi văzuse pornind şi aştepta acum un semn. Cînd soarele se pregătea să apună, şi-a chematnevasta. Nu le venea să creadă : priveau minunăţia cu invidie, cu spaimă.
10 
Alt semn de viaţă, nelegiuiţii aventurieri n-au mai dat. Marinarii, indianul şi măgăruşul furat n-aumai apărut niciodată. Cît îl priveşte pe
mozo,
care era din Sulaco  nevastă-sa a plătit cîteva parastase; sărmanul patruped, fiind fără păcate, i-o fi fost probabil îngăduit să moară în pace ; dar cei doi
gringos,
fantome în veşnică agitaţie în puterea vrajei fatale a propriului lor succes, mai rătăcesc şiastăzi încă printre stînci. Sufletele lor nu se pot smulge din trupurile ce stau de veghe lîngă comoaradescoperită. Sînt bogaţi acuma, şi flămînzi, şi însetaţi  stranie mentalitate la nişte spectre de
gringos
eretici sfidînd îndărătnici chinurile foamei cu carnea uscîn-du-se pe ei, cînd un creştin ar fi renunţat şiar fi scăpat. Aceştia sînt aşadar legendarii locuitori ai podişului Azu-era păzindu-şi comoarablestemată, şi pe de o parte umbra de pe cer, iar pe de alta pata rotundă de abureală albăstruie
 
asumbrind filigrana strălucitoare a orizontului, marchează cele două puncte extreme ale curbei căreia ise zice Golfo Placido, pentru că nu se ştie ca vreodată vreun vînt puternic să fi suflat peste apele sale.Cînd trec peste linia imaginară care leagă Punta Mala de Azuera, navele care vin din Europaîndreptîndu-se spre Sulaco pierd dintr-odată ajutorul brizei vii a oceanului. Devin prada unor straturicapricioase de aer, care cîteodată se joacă şi treizeci de ore în şir cu ele. în faţa lor, fundul golfului eacoperit, cele mai multe zile din an, de o masă de nori uriaşă, opacă, nemişcată. In rarele dimineţisenine, altă umbră e aruncată pe întinsul golfului. Zorile se ivesc sus de tot, dincolo de zidul înalt alCordilierei, care-şi profilează semeţ crestele sumbre pe cer, dominînd cu pantele abrupte un soclutrufaş de păduri ce pornesc chiar de la malul mării. Dintre creste se înalţă maiestuos în azur piscul albal Higuero-tei. Vîrfuri enorme de stînci pleşuve picură pete negre   pe   cupola  netedă   a   zăpezii.Apoi soarele amiezii trage de pe golf umbra munţilor, de pe văile adînci încep să se rostogoleascănorii şi îmbrobodesc în zdrenţe întunecate marginile golaşe ale pră-păstiilor pe deasupra pantelor împădurite, ascund piscu-curile, se întind sfîşiaţi de vînturi peste zăpezile Higue-rotei. Cordiliera adispărut, parcă s-ar fi dizolvat în mase
li 
nesfîrşite de abur cenuşiu şi negru, îndreptîndu-se lent spre mare ca să se spulbere în aerul uşor,în căldura toridă a zilei. Dantela deşirată a masei de nori se străduie întruna să treacă de mijloculgolfului, dar rareori izbuteşte. Cum zic marinarii  o ronţăie soarele. Se întîmplă însă cîteodată ca unnor negru de furtună să se rupă din grămadă, să străbată toată întinderea golfului, să scape dincolopeste Azuera şi, ieşind în larg, să izbucnească deodată în flăcări şi trosnete, ca un sinistru pirat alvăzduhului plutind deasupra orizontului în luptă cu marea.Noaptea, masa do nori ridicîndu-se mai sus pe cer cufundă întreg golful calm într-o beznăimpenetrabilă, în care auzi, cînd ici cînd colo, averse căzînd brusc şi în-cetînd la fel. Nopţile asteaopace sînt proverbiale, desigur, printre marinarii de pe toată coasta occidentală a unui mare continent.Cer, coastă, mare  dispar toate de pe faţa pămîntului cînd  cum se zice prin partea locului  Placido adoarme trăgînd un
poncho
negru peste el. Cele cîteva stele rămase în larg dincolo deîncruntarea bolţii licăresc palid ca din gură de peşteră adîncă. In imensitatea asta nava pluteştenevăzută sub picioarele sale şi velele ei îţi flutură invizibile deasupra capului. Nici ochiul Domnului-Dumnezeu din cer  adaugă ei cu o sinistră impietate  n-ar putea să descopere ce unelteşte acolomina omului; şi liber ai fi să-l chemi şi pe diavol în ajutor, fără teamă, dacă şi el cu toată viclenia lui n-ar fi neputincios pe o beznă oarbă ca asta. Coasta golfului e abruptă, aproape perpendiculară jur împre-jur ; trei insuliţe pustii, care se lăfăiesc la soare chiar la marginea cortinei de nori, în faţa portuluiSulaco poartă numele  de  „Isabelele".Una e Isabcla Mare, alta e Isabela Mică, care-i rotundă, şi a treia e Hermosa, cea mai mică.Aceasta din urmă nu e mai înaltă de trei palme, şi în şapte paşi ai străbătut-o toată, un simplu vîrf tocit de stîncă cenuşie fumegînd în soare cum fumegă cenuşa încinsă după ploaie, şi unde nu e om săîncerce să pună piciorul desculţ înainte de asfinţit. Pe Isabela Mică, un palmier prăpădit cu trunchiulcioturos şi plin de ţepi, adevărat vrăjitor printre palmieri, leagănă un smoc trist de
12
foi uscate deasupra nisipului cu bobul mare. Isabela Mare are un izvor de apă limpede care iesedintr-o coastă de vîlcea bogată în vegetaţie. Seamănă cu o fîşie de pămînt întinzîndu-şi pe faţa măriiverdeaţa de smarald pe o milă întreagă, şi doi arbori crescuţi alături aştern un covor mare de umbrăsub trunchiurile lor netede. O vîlcea înţesată de tufişuri se întinde pe toată lungimea insulei ; despir-ătură adîncă şi încîlcită în partea mai înaltă, se lărgeşte şi se lăţeşte către o fîşie de plajă nisipoasă. Deaici de la capătul de jos al Isabelei Mari, printr-o des-picătură, un fel de breşă verticală parcă tăiată cusecurea în malul neted la vreo două mile, ochiul priveşte drept în portul Sulaco. E un patrulater de apăalungit, ca un lac. De o parte pintenii scurţi şi împăduriţi şi văile Cordilierei căzînd în unghi dreptchiar pe malul mării ; de cealaltă, vasta cîmpie Sulaco desfăşurîndu-se în misterul opalescent almarilor depărtări înceţoşate de tre-murul caniculei. Oraşul Sulaco prcpriu-zis  creste de ziduri, ocupolă mare, sclipiri de miridore albe ivindu-se dintre crînguri imense de portocali  e aşezat întremunţi şi cîmpie la o mică distanţă de port şi nu poate fi văzut de ps mare.
capitolul doi 
Unica dovadă de
activitate comercială
înlăuntrul portului, vizibilă de pe plaja de la IsabelaMare, o constituie extremitatea scundă a cheiului de lemn pe care Compania de Navigaţie Oceanică(sau C.N.O. cum i se zice pe scurt) îl construise în partea mai puţin adîncă a golfului, cu-rînd după
 
hotărîrea de a face din Sulaco una din escalele sale în Republica Costaguana. Statul dispune de maimulte porturi de-a lungul coastei, dar în afară de Cayta, localitate importantă, toate celelalte sînt fienişte treceri înguste şi dificile tăiate în coasta plină de stînci submarine  ca Esmeralda de pildă, laşaizeci de mile mai spre sud  fie simple rade neocrotite expuse la vînturi şi măcinate de valuri.
13
Probabil că înseşi condiţiile atmosferice care în vremile de demult împiedicaseră accesul flotelor comerciale au determinat compania C.N.O. să violeze pacea sanctuarului ce adăpostea existenţa calmăa oraşului. Brizele jucăuşe zburdînd uşor pe întinsul hemiciclu de ape cuprins de capul Azuera nuputeau fi o şicană pentru forţa admirabilei sale flote de nave cu abur. Ani în şir vapoarele cu carenăneagră trecuseră de-a lungul coastei, şi într-un sens şi într-altul, intrînd şi ieşind pe lîngă Azuera, pelîngă Isabele, pe lîngă Punta Mala, fără să se sinchisească de nimic decît de tirania timpului. Numelelor, toate din mitologie, deveniseră curente pe o coastă pe care zeii Olimpului nu stăpîniseră niciodată.
Junona
era cunoscută pentru confortul cabinelor sale de punte,
Saturn
pentru amabilitatea căpitanuluişi pentru somptuozitatea salonului pictat şi aurit, pe cînd
Ganymede,
echipat în special pentru transportde vite, trebuia evitat de călătorii costieri. Şi indianul cel mai umil din cel mai obscur sat de pe coastăştia de
Cerberus,
cabotier mic şi negru fără nici un farmec şi nici un confort demn de numele lui, careavea misiunea să se strecoare la plajele împădurite pînă lîngă masele de stînci înalte şi ameninţătoareşi să se oprească îndatoritor în faţa oricărui mănunchi de colibe să le încarce produsele, pînă şi unpachet de un kil' jumate de cauciuc învelit în foi uscate. Şi cum rareori se rătăcea chiar şi cel mai miccolet şi mult mai rar se pierdea vreun tăuraş şi niciodată nu se înecase nici un singur pasager, numeleC.N.O. se bucura de mare încredere. Oamenii spuneau că, luaţi în seama companiei, şi ei şi averea lor în mai mare siguranţă erau pe mare decît pe ţărm, la ei acasă.Reprezentantul C.N.O. la Sulaco, care asigura serviciul pentru toată republica, era foarte mîndrude faima companiei sale. O rezuma într-un dicton care-i venea destul de des pe buze : „Noi nu greşimniciodată". Faţă de ofiţerii companiei, dictonul lua forma severă a unei sentinţe : .,N-avem voie săgreşim. N-am poftă de greşeli aici, indiferent ce ar face Smith la el acasă." Smith, pe care nu-l văzuseîn viaţa lui, era celălalt reprezentant al companiei, cu sediul la vreo mie cinci sute
14 
de mile de Sulaco. „Să nu te mai aud cu Smith ăsta al dumitale "Ap)i, caln.mdu-se brusc, schimba vorba cu o neglijenţă b>:ie studiată. „Smith n-are idee decontinentul ăsta nici cit un copil în faşă-..Exeekntul nostru Senor Mitchell," cum i se zicea în lumea de afaceri şi între oficialităţile dinSulaco, sau „Joe aferatul" pentru comandanţii de pe vapoarele companiei, ăpitanul Joseph Mitchell sefălea cu profunda cunoaştere a oamenilor şi a lucrurilor din ţară  
cosaş de Cos-taguana.
Printreacestea din urmă el număra şi frecventele schimbări ck guvern provocate de revoluţiile de tip militar,socotinilu-le extrem de supărătoare pentru bunul mers al treburilor companiei.Atmosfera politică a republicii era în general furtunoasă în zilele acelea. Patrioţii fugari aipartidului înfrînt izbutiseră să repună piciorul pe coastă cu un vapor pe jumătate plin cu arm
e
şimuniţii. Căpitanului Mitchell o asemenea ispravă i se părea de-a dreptul uluitoare, ţinînd seama detotala lor sărăcie în momentul fugii în străinătate. El făcuse atunci observaţia că „oamenii aceştia par să nu aibă niciodată destule parale în buzunar ca să-şi poată plăti biletul şi să plece din ţară." Şi era înmăsură să vorbească în cunoştinţă de cauză pentru că, într-un moment memorabil, se făcuse apel la elsă salveze viaţa unui dictator o dată cu cea a cîtorva demnitari din Sulaco  
el jefe politico,
directorulvămilor şi şeful poliţiei  care făcuseră parte din regimul răsturnat. Sărmanul Sefior Ribiera (acestaera numele dictatorului) făcuse în goană optzeci de mile pe poteci de munte după ce pierduse bătăliade la Socorro, cu speranţa de a o lua înaintea veştii fatale  ceea ce, natural, a fost zadarnică trudă cuun catîr şchiop. De altfel animalul şi-a şi dat sufletul cînd a ajuns la capătul Alamedei, unde cîntă une-ori muzica militară seara între revoluţii. „Domnule", făcea căpitanul Mitchell cu o gravitate sumbră,„şfîrşitul inoportun al acelui animal a atras atenţia asupra nefericitului călăreţ. A fost recunoscut decîţiva dezertori din armata dictatorială amestecaţi în gloata de ticăloşi care începuse să spargăgeamurile la
Intendencia." 
15
Devreme în dimineaţa acelei zile, autorităţile locale din Sulaco fugiseră să-şi caute refugiu înbirourile companiei C.N.O., o clădire solidă ridicată pe ţărm la capul debarcaderului, abandonîndoraşul la bunul plac al hoardei revoluţionare ; şi cum dictatorul era detestat de populaţie din cauza
576648e32a3d8b82ca71961b7a986505