Drepturi Fundamentale

Pentru definirea drepturilor fundamentale cetăţeneşti este necesar de ţinut cont că acestea sunt
drepturi subiective, esenţiale pentru cetăţeni, şi datorită importanţei lor sunt înscrise în acte
deosebite, cum ar fi în Constituţii.

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru
viaţă, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltarea a
personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi".

Colocviul de la Aix din 1981 a considerat că prin noţiunea de drepturi fundamentale

individuale trebuie să se înţeleagă ,,ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute atât
persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (de drept privat şi de drept public) în
virtutea Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale, şi protejate atât contra puterii
executive, cât şi contra puterii legislative de către judecătorul constituţional (sau de
către judecătorul internaţional)".

Din punct de vedere al terminologiei se poate observa că se folosesc frecvent termenii de

drept sau libertate.
Spre exemplu Constituţia foloseşte în Titlul II denumit ,,Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale" termenul de drept, atunci când se consacră dreptul la viaţă şi la integritatea
fizică (art.24), dreptul la informaţii (art. 34), dreptul la apărare(art. 26), dreptul la învăţătură
(art. 35) etc. În acelaşi timp Constituţia foloseşte termenul de libertate atunci când consacră
libertatea individuală (art.25), libertatea conştiinţei(art.31), libertatea opiniei şi a exprimării
(art.32) ş.a.
Potrivit doctrinarului Teodor Cârnaţ, aceste categorii constituţionale, deşi diferit enunţate
semnifică doar o singură categorie juridică şi anume dreptul fundamental. Din punct de
vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept.

Prima categorie o formează dreptul civil, care asigură viaţa, posibilitatea de mişcare

a individului, asigură siguranţa sa fizică, a domiciliului său. În această categorie se includ
dreptul la viaţă, inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la libera
circulaţie, dreptul la căsătorie, la ocrotirea familiei şi copilului.

A doua categorie o formează drepturile social-economice şi culturale, adică acele

drepturi care asigură dezvoltarea materială şi culturală a persoanei, permiţând acesteia să
participe la viaţa socială. În această categorie vom include: dreptul la muncă, dreptul la
odihnă, dreptul la învăţătură, dreptul la asigurarea materială şi bătrâneţe, boală sau
incapacitate de muncă, drepturi tinerilor la asigurare din partea statului a condiţiilor necesare
dezvoltării aptitudinilor lor fizice şi intelectuale, dreptul la proprietate, dreptul la moştenire,
dreptul la un nivel de trai decent, dreptul de a te bucura de cea mai bună sănătate fizică şi
mintală pe care o poţi atinge.
O a treia categorie de drepturi o formează drepturile exclusive politice, adică drepturile care
prin conţinutul lor pot fi folosite numai pentru participarea cetăţenilor la conducerea statelor,
la guvernare şi anume drepturile electorale.

Dreptul civil este acea ramura de drept care reglementeaza raporturi juridice, patrimoniale si

nepatrimoniale, in care partile figureaza ca subiecte egale in drepturi.

Acesta are ca obiect relatiile dintre oameni, in care persoanele se afla in raport de egalitate.

Un raport de drept civil poate fi dreptul de proprietate (in cazul in care cineva are un teren si o alta
persoana ii incalca dreptul de proprietate). Ca urmare a acestei egalitati amandoua partile pot
prezenta dreptul de proprietate.

Raporturile patrimoniale sunt relatii evaluabile in bani.

Raporturile nepatrimoniale sint relatii care nu sunt evaluabile in bani, ca de ex.:

 dreptul la nume;

 dreptul la viata;

 dreptul la reluare numelui de fata dupa divort.

În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât, prin
normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale si nepatrimoniale
ale persoanelor fizice si juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei
constiinţe juridice corecte, precum si a respectării si întăririi moralei.

Un aspect important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului românesc constă în
poziţia sau funcţia sa de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de
câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine norme juridice proprii care să reglementeze un
anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma
corespunzătoare din dreptul civil.

Categorii de principii ale dreptului civil Orice sistem de drept este guvernat de anumite
principii fundamentale, adică de idei generale, comune tuturor ramurilor de drept. În acelasi timp,
fiecare ramură de drept cuprinde reguli de bază pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv,
precum si reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale ramurii de drept respective. Si
în dreptul civil îsi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile fundamentale ale
dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român; principiile uneia sau mai multor
instituţii de drept civil.

Dreptul civil este divizat in doua mari ramuri fundamentale:

 dreptul public, care reglementeaza raporturile dintre stat si particulari.

 dreptul privat care reglementeaza raporturile dintre particulari (intre ei).

Ca ramura a stiintei dreptului, dreptul civil studiaza :

 normele dreptului civil obiectiv, grupate in institutii juridice specifice.

 Solutiile concrete pronuntate de instantele de judecata in rezolvarea litigiilor civile
(jurisprudenta sau practica judiciara).
 Doctrina sau teoria dreptului civil, adica opiniile, tezele si conceptiile formulate de oameni
de stiinta (profesori si cercetatori) sau de alti juristi, in urma examinarii analitice si sintetice a
normelor legale, a solutiilor jurisprudentiale si a altor opinii doctrinare.

Elementul de baza in definirea dreptului civil il constituie ceea ce am denumit "raporturile

juridice" de drept civil, raporturi care constituie obiectul de reglementare al normelor de
drept civil (si respectiv obiectul de studiu al stiintei dreptului civil).
Dreptul civil reglementeaza doua mari categorii de raporturi sociale:
 
 raporturi patrimoniale- care au un continut economic si o valoare exprimabila in bani
(ex., raporturile de proprietate, de mostenire, de obligatii pecuniare etc.)
 
 raporturi extrapatrimoniale - acele raporturi sociale personale
nepatrimoniale, lipsite de continut economic, in care se manifesta individualitatea
persoanei (ex. cele legate de numele persoanei, de starea sa civila, de capacitatea sa
juridica etc.).
 
 
Metoda de reglementare utilizata de dreptul civil este egalitatea juridica a partilor
(subiectilor) raporturilor juridice de drept civil - spre deosebire de inegalitatea partilor, care
caracterizeaza modul de reglementare a raporturilor juridice de drept public, bazate
pe subordonarea unui subiect fata de celalalt (de pilda, subordonarea cetateanului fata de
stat, ori subordonarea organului administrativ inferior fata de cel superior, specifica
raporturilor de drept administrativ; sau subordonarea angajatului fata de patron in ce
priveste exercitarea atributiilor de serviciu, specifica raporturilor de dreptul muncii; etc.).
 
Caracterul normelor si natura sanctiunilor civile. In ramura dreptului civil, o
pondere insemnata au normele:

 dispozitive- de la care partile pot derogaprin vointa lor comuna si expresa

 supletive -cele care se aplica in mod obligatoriu numai atunci cand partile n-au reglementat
ele insele, in alt fel, raporturile lor personale
(in majoritatea celorlalte ramuri de drept - normele cu caracter imperativ sunt
net preponderente.)
Ramurii dreptului civil ii sunt specifice sanctiunile cu caracter preponderent reparator, asa
cum este, de pilda, repunerea partilor in situatia anterioara incalcarii normei, repararea
prejudiciului cauzat prin fapta ilicita si culpabila, inopozabilitatea actului intocmit cu
nesocotirea dreptului sau intereselor legitime ale altei persoane etc.(ramurilor de drept
public le sunt specifice sanctiunile cu caracter preponderent punitiv)