Practica administrativă de aplicare a prevederilor Legii nr.

544/2001 privind liberul acces

la informațiile de interes public
 Comunicarea este o componentă esențială în realizarea sarcinilor sau acțiunii
administrative. Una dintre cele mai importante cerințe de modernizare a administrației locale și
centrale din România este îmbunătățirea comunicării atât în interiorul acestor instituții, cât și
îmbunătățirea comunicării dintre instituțiile de stat și cetățeni.

Majoritatea guvernelor preferă să-și administreze afacerile în secret. În Swahili, unul

dintre cuvintele folosite pentru guvern înseamna "secret cumplit". Chiar și guvernele
democratice preferă să-și administreze majoritatea afacerilor la adapost de ochii publicului si
guvernele pot găsi oricând motive pentru a pastra secrete - interesele privind securitatea
națională, ordinea publică și interesul mai larg al publicului sunt câteva exemple în acest sens.
Informția oficială este tratată de guverne drept proprietatea lor în loc de a o privi drept un bun
pe care il dețin și îl pastrează în numele poporului.

Apreciem că pentru început este nevoie să ne ocupăm de definirea conceptului de bază în

jurul căruia este dezvoltat prezentul demers, și anume ,,informația”. Ce este o informație?
Termenul de informație are diverse conotații în funcție de domeniul în care este utilizat.
Informațiile sunt cunoștințe, ,,date procesate în scopul utilizării care răspund la întrebările
„cine”, „ce”, ,,unde” și ,,când”. Acestea au înțeles prin conexiunile relaționale stabilite. Înțelesul
poate fi, însă „folositor sau nu” (Rizea, 2006, p. 17)

Informția oficială este tratată de guverne drept proprietatea lor în loc de a o privi drept
un bun pe care il dețin și îl pastrează în numele poporului. De aceea, accesul neîngradit al
cetățenilor la informația de interes public și participarea lor la luarea deciziilor sunt considerate
doua dintre premisele cele mai importante ale unei guvernări democratice și responsabile.
Informația le permite cetățenilor, pe de o parte, să aprecieze în cunoștință de cauza acțiunile
administrației, iar pe de alta parte, să participe în mod avizat la dezbaterile și la luarea deciziilor
care îi privesc.

Informarea publicului cu privire la drepturile sale si promovarea unei culturi de

transparență guvernamentală sunt esențiale pentru atingerea scopurilor legislatiei privind
libertatea de informare. Prin urmare, activitățile de promovare reprezintă o componență
esențială a unui regim bazat pe libertatea de informare. Activitățile specifice în acest domeniu
vor diferi de la o tara la alta, în funcție de diverși factori, precum modul de organizare al
corpului de funcționari publici, principalele restrângeri ale liberei circulații a informațiilor,
nivelul de cultură generală și masură în care publicul este conștient de existență acestor
informații.

Valoarea informației ar consta într-un câștig de certitudine, voi trece la dezbaterea

problemei legate de informațiile de interes public, considerând că acest câștig ar putea constitui
un motiv suficient de important pentru a apela la instrumentul democratic prevăzut de Legea nr.
544/2001 care oferă posibilitatea de a avea acces la informații de interes public. În literatura de
drept administrativ actuală s-a subliniat că manifestarea puterii discreționare este legată
indisolubil de existența unor ipoteze relativ determinate în cuprinsul normelor juridice, care lasă
posibilitatea de liberă apreciere autorității chemate să aplice norma legală (Apostol Tofan apud
Petroiu, 2014, p. 135). Sistemul legislativ românesc actual, caracterizat de norme juridice lipsite
de claritate, precizie și coerență, deschide calea libertății de opțiune în favoarea factorilor de
decizie, dând un câmp liber de acțiune puterii discreționare și, implicit, riscului excesului de
putere (Apostol Tofan, 1999, p. 219).

Legea care reglementează cadrul legal al informațiilor de interes public este Legea nr.
544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public: sferă de aplicare, tipuri și
modalități de acces la informațiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României
din octombrie 2001; aceasta stipulează că accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice
informații de interes public, reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre
cetățeni și autoritățile publice (Dragoș, 2005, p. 9).

Necesitatea creării unui cadru legal și instituțional care să asigure organizarea și

funcționarea unui schimb de informații între cetățean și administrație s-a dezbătut însă cu mult
timp înainte de apariția acestui proiect de lege.

La nivelul Uniunii Europene, în vara anului 2001 a fost lansată Carta Alba asupra
Guvernării Europene, document elaborat de catre Comisia Europeană. Pentru asigurarea unei
guvernări cât mai democratice, carta propune cinci principii: deschidere, participare,
responsabilitate, eficiență și coerență. Participarea se regăsește între aceste principii întrucât,
de-a lungul întregului proces de elaborare a politicilor comunitare, de la concepție la
implementare, depinde calitatea, relevanța și eficiența politicilor UE, încrederea în rezultatele
finale și în instituțiile pe care le pun în practică.

Principalele acte normative sunt: Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile
de interes public a apărut din necesitatea de a apăra atât interesele majore ale statului – în
domeniul siguranței naționale, cât şi interesele persoanelor juridice de drept public sau privat și
interesele persoanelor fizice, pentru a se evita prejudiciile, care pot fi considerabile atât la nivel
individual, dar mai ales la nivel de securitate națională, Legea nr. 215/2001 a administrației
publice locale, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 52/2003 privind transparența
decizională în administrația publică și Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenței în exercitarea demnitătilor publice, a funcțiilor publice și în mediul de
afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
 Conform Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică,
procesul decizional are două componente majore: elaborarea actelor normative și luarea
deciziilor în sedințele forurilor deliberative.

Cu privire la metodele și formele de participare, legislația românească adoptată după

1989 a formulat următoarele soluții:

-         promovează principiul consultării cetățenilor în probleme de interes public;

-          ca forme de consultare, actele normative reglementează în special forma

referendumului, în cele doua forme: referendumul național si cel local.

Cel puțin următoarele două probleme decurg de aici:

-         se creează în general falsa impresie că participarea este permisă numai în anumite
domenii ale vieții sociale (de exemplu, la nivel local numai pentru cele de interes deosebit);

-         faptul ca domeniile consultării facultative nu sunt precis delimitate, apare întrebarea
care sunt problemele cu privire la care nu se pot consulta public cetățenii (credem că nu fac
obiectul unei asemenea consultări decât chestiunile care sunt de competența autorității publice);

-         practica referendumului, special reglementată, prezintă numeroase inconveniente. Ea

nu poate fi considerată o reală participare deoarece numai anumite probleme pot face obiectul
consultării pe aceasta cale, procedura este determinată, impusă prin lege și prin urmare,
obligatorie. Rezultatele referendumului produc efecte chiar dacă nu reprezintă o reală
majoritate. El solicită doar un răspuns închis sub forma DA sau NU. Referendumul are un rol
aprobativ, el nu produce o informație noua.

Practicile mai frecvente în materie au permis identificarea următoarelor forme de

participare: forumuri și organizații civile, reuniuni și adunări publice, informare publică precisă,
obiectivă și suficientă, dezbateri, sesiuni de informare, comitete și grupuri de discuție,
instituțiile de învațământ, asociațiile de cartier, grupuri defavorizate, anchetele publice (Franța),
audieri și consultări publice (România).

Pentru a evita situația de vulnerabilitate, este recomandabil ca persoanele desemnate în

oricare din cele trei pozitii (responsabil de informare și relatii publice, responsabil de relația cu
societatea civilă ori responsabil de relațiile cu mediile de informare) să încerce câteva de a
minimiza riscurile:

1.     aplicarea corecta a legii, poate crea unele neplăceri temporare din partea șefului cu
tendințe opace, dar va avea întotdeauna ca rezultat absolvirea de orice vină a persoanei
vulnerabile (din nefericire, administrația publică româneasca înca nu are pus la punct un sistem
obiectiv de premiere a persoanelor care dau dovada de abnegație / dedicație și profesionalism în
aplicarea corectă a dispozițiilor legale).

2.   solicitarea unui ordin sau a unei dispoziții scrise din partea șefului ierarhic superior, ori
de câte ori persoana vulnerabilă crede că există pericolul de a se expune, poate atrage
"mustrări" sau chiar retrogradări abuzive pentru "incapacitatea de a face lucrurile cum (nu)
trebuie", dar poate avea ca rezultat și conștientizarea ca acest mod de a rezolva problemele
"delicate" fragilizează tocmai poziția șefului, care va putea fi tras la răspundere pe baza unor
documente scrise, în vadita contradicție cu dispozițiile Legii.

3. direcționarea acțiunii administrative sau judiciare a cetățeanului nemulțumit împotriva

instituției (eventual, împreună cu șeful acesteia, care o și reprezintă), mai degrabă decât
împotriva persoanei vulnerabile, urmând ca, în funcție de modul în care evoluează lucrurile,
instituția să încerce să-și recupereze eventualul prejudiciu prin alte proceduri, mai târziu.

Concluziile rezultate în urma procesului de monitorizare arată că, la nivel național, rata
medie de răspuns la solicitările formulate în cadrul monitorizării indică faptul că au existat
situații în care unele instituții monitorizate nu au furnizat răspuns la cererile de informații de
interes public. O altă concluzie a fost aceea că răspunsurile instituțiilor au fost incomplete. În
ceea ce privește obligația de a răspunde în scris la solicitarea informațiilor de interes public în
termen de 10 zile, media generală calculată a fost de aproximativ nouă zile lucrătoare, dar au
existat situații în care unele instituții monitorizate au răspuns după termenul maxim de 30 zile
prevăzut de lege. S-a remarcat, de asemenea, faptul că autoritățile centrale acordă o mai mare
atenție prevederilor Legii nr. 544/2001, decât instituțiile care acționează în plan local. O altă
concluzie a fost aceea că instituțiile sau autoritățile publice răspund mai repede organizațiilor
decât simplilor cetățeni la cererile de informații de interes public. S-a constatat că o piedică în
implementarea corectă a Legii este încărcarea funcţionarilor publici responsabili și cu alte
atribuţii decât cele specifice departamentului înființat în baza Legii nr. 544/2001.