978 606 751 912 9 Stiinta Administratiei

Dan Velicu
ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2020
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Dan Velicu
Ştiinţa administraţiei
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4,

Bucureşti Tel./fax:
0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-912-9
Introducere
Obiectivele cursului
- definirea autorităților, instituțiilor, serviciilor și agenților administrativi;
- cunoașterea sistemului autorităților administrației publice prin intermediul

legislației, practicii, jurisprudenței;
- însuşirea şi înţelegerea normelor și procedurilor administrative; - cunoașterea
modului de organizare și funcționare a administrației publice;
- aplicarea principiilor generale ale administrației în activitatea autorităților

publice.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să cunoască sistemul

administrației publice, modul de funcționare al acestuia, să aplice principiilor generale
ale administrației în activitatea autorităților publice, să utilizeze conceptele şi
principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a structurilor administrative
pentru inserţia profesională în instituţii publice şi/sau private, să identifice şi aplice
dispoziţiilor legale cu privire la sistemul administrativ, inclusiv iniţierea şi formularea
de propuneri de acte normative şi/sau administrative, să comunice orală şi scrisă, în
limba programului de studii unor mesaje structurate referitoare la o problemă de
specialitate, să aplice instrumentele strategice pentru dezvoltarea instituţională, să
administreze activităţile specifice din domeniu, cu respectarea eticii şi deontologiei
profesionale și să identifice, analizeze şi rezolve problemele din administraţia publică.
5
Cerinţe preliminare
Nu există discipline care trebuie studiate anterior în mod obligatoriu.

Discipline deservite
Drept administrativ.
Durata medie de studiu individual
Durata medie este de 2-3 ore de studiu individual.
Evaluarea
Nota obținută prin evaluarea finală – examen scris - are o pondere de 70% iar
formele de evaluare pe parcursul semestrului reprezintă 30%.
6
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1. Putere politică și
societate.................................................................................11 1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 11
1.2. Competențe 11 1.3 Generalități 12 1.4. Analiza transdisciplinară a evoluției exercitării puterii 12
1.5.Rezumat 17 1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 17 1.7. Bibliografie 18
Unitatea de învăţare 2. Organizarea statului. Separația puterilor....................................................19
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 19 2.2. Competențe 19 2.3. Generalități 20
2.4. Teorii ale separației puterilor și recepționarea celor mai semnificative principii în cadrul
constituțional 20
2.5. Rezumat 24 2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 24 2.7. Bibliografie 25
Unitatea de învăţare 3. Separaţia puterilor în stat conform constituţiei din 1991 ........................26
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare 26 3.2. Competențe 26 3.3. Generalități 27 3.4. Puteri de stat
versus autorități. Interpretarea terminologiei constituționale 28 3.5.Rezumat 31 3.6. Test de
autoevaluare a cunoştinţelor 32 3.7. Tema de control 33 3.8. Bibliografie 33
Unitatea de învăţare 4. Administrația și mediul politic. Știința administrației .............................34
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare 34 4.2. Competențe 34 4.3. Considerații generale 35 4.4.
Raporturile între administrație și instituțiile politice 37
7
4.5. Necesitatea științei 38 4.6. Obiectul cercetării 39 4.7. Conținut și caracteristici 39 4.8.
Rezumat 40 4.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 41 4.10. Bibliografie 41
Unitatea de învăţare 5. Sarcinile administrației publice......................................................................42
5.1. Obiective 42 5.2. Competențe 42 5.3. Generalități 43 5.4. Sarcinile administrației publice 44
5.5.Rezumat 46 5.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor 47 5.7. Tema de control 47 5.8. Bibliografie.
47
Unitatea de învăţare 6. Sistemul administrației publice ......................................................................48
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare 48 6.2. Competențe 48 6.3. Consideraţii generale. 49 6.4.
Caracteristicile sistemului 49 6.5. Raporturile ierarhice din cadrul sistemului. 50 6.6. Organizarea
internă a autorităţilor. 57 6.7.Rezumat 58 6.8. Test de evaluare 58 6.9. Teme de control 59 6.10.
Bibliografie 59
Unitatea de învăţare 7. Autoritățile administrației publice ................................................................60
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare 60 7.2. Competențe 60 7.3.Clasificarea autorităților administrației
publice 61 7.4.Puterea publică exercitată de autoritățile administrației publice 64 7.5. Rezumat 67
7.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 67
8
7.7. Bibliografie. 68 Unitatea de învăţare 8. Unitățile administrativ-
teritoriale..................................................................69 8.1. Obiectivele unităţii de învăţare 69 8.2.
Competențe 69 8.3. Centralizare și descentralizare. 70 8.4. Autoconducere și autoguvernare locală.
74 8.5. Rezumat 75 8.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 76 8.7. Tema de control 76 8.8.
Bibliografie. 76 Unitatea de învăţare 9. Decizia administrativă
......................................................................................77 9.1. Obiectivele unităţii de învăţare 77 9.2.
Competențe 77 9.3. Generalități. 78 9.4. Etapele elaborării deciziei administrative 80 9.5.
Transparența decizională 86 9.6. Rezumat 87 9.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 88 9. 8.Tema
de control 89 9.9. Bibliografie. 89 Unitatea de învăţare 10. Resursele administrației publice
..................................................................90 10.1. Obiectivele unităţii de învăţare 90 10.2. Competențe
90 10.3. Resursele administraţiei publice 91 10.4. Resursele umane 91 10.5. Resursele materiale şi
financiare ale administraţiei publice 96 10.6.Rezumat 98 10.7.Test de autoevaluare a cunoştinţelor 99
10.8. Tema de control 99 10.9. Bibliografie 99 Unitatea de învăţare 11. Controlul administrației
publice............................................................... 100 11.1. Obiectivele unităţii de învăţare 100 11.2.
Competențe 100
9
11.3. Generalități. 101 11.4. Controlul administrativ 102 11.5.Controlul judecătoresc. 102
11.6. Controlul prin instituții de tip ombudsman 106 11.7.Rezumat 109 11.8. Test de
evaluare a cunoştinţelor 110 11.9. Tema de control 111 11.10. Bibliografie. 111
10
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. PUTERE POLITICĂ ȘI SOCIETATE
Cuprins
1.1. Obiective
1.2.Competențe
1.3.Generalități
1.4. Analiza transdisciplinară a evoluției exercitării puterii
1.5. Rezumat
1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1.7. Bibliografie
Conținut.
Unitatea conține o prezentare a raporturilor de putere politică în cadrul

social.
1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege modul de evoluție al exercitării
puterii de stat și formele sub care aceasta a fost exercitată,
1.2. COMPETENȚE
După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la întrebările:
Ce este puterea politică?
Care au fost originile sale?
Care sunt legăturile dintre organizare și putere politică?
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
11
1.3 GENERALITĂȚI
În societatea contemporană, conceptul de putere este utilizat în numeroase contexte,
prezentând diverse accepțiuni sau sensuri.
Există, în imaginarul comun, o putere statală, o putere a autorităților legale, o putere

formală dar și o putere informală. Există o putere a politicului dar deseori se vorbește
despre puterea presei sau a diverselor mijloace de comunicare în masă.
Ceea ce este cert ca premisă a prelegerilor noastre constă în faptul că societatea se află
într-o dependență continuă de putere sau mai precis de exercițiul puterii.
Evident, dezbaterea asupra conceptului de putere este milenară și probabil nu va

conduce niciodată la opinii conciliabile.
Chiar și discuția asupra originilor puterii își are propria istorie.
Inițial, pentru milenii a fost dominantă teoria originii divine, teorie ce se regăsește de
la primele civilizații la sfântul Augustin, apostolul Paul sau alţi teologi. Conducătorul
statului sau cel puțin al unei comunități umane era reprezentantul divinității iar acest
atribuit îl îndrituia să exercite puterea impunând reguli supușilor.
O altă teorie – cea patriarhală – ar accentua faptul că statul ar fi luat naştere din familie
și printr-o analogie ce azi ne pare forțată, comunității umane îi corespunde un conducător.
În fine, teoria contractualistă, ce a stat la baza constituțiilor moderne, preocupată de

argumentarea puterii și de legitimitatea acesteia identifică nașterea puterii politice în
contractul dintre cetățeni,
Nu în ultimul rând, există și o teorie juridică a statului-naţiune, elaborată de Carre de

Malberg, conform căreia statul ar constitui personificarea juridică a unei națiuni.
1.4. ANALIZA TRANSDISCIPLINARĂ A EVOLUȚIEI EXERCITĂRII PUTERII
Atât datele istorice cât şi cele mai recente abordări provenite din cadrul ştiinţelor
biologice ne indică faptul că, pe parcursul existenţei sale sau, cel puţin în cele câteva mii
12
de ani în care a lăsat diverse urme, omul a trăit în forme organizate.
Organizarea nu era o structură relaţională impusă aşa cum s-a crezut uneori ci, în mod
simplu, o modalitate prin care individul își putea asigura existenţa, îşi consolida
securitatea personală sau a bunurilor personale, avea acces la resurse inclusiv la cele
alimentare, de bază, şi îşi putea proiecta un viitor, cel puţin, pe termen scurt.
Evident, organizarea, aşa cum poate fi şi astăzi regăsită în regiunile cele mai puţin
dezvoltate ale lumii – din punct de vedere social şi economic – se fundamenta pe relaţii de
sânge, filiaţie care conturau familia ca nucleu şi, în fine, o formă mai extinsă tribul sau
comunitatea.
Funcţionalitatea modului de organizare presupunea şi presupune inclusiv în formele

cele mai simple ierarhii şi reguli.
Cu alte cuvinte, dincolo de legăturile de sânge, de familie şi de orice alte tipuri de

relaţii care dau caracter unitar unei comunităţi, fie aceasta mai mare ori mai mică,
sedentară ori nomadă, vom regăsi permanent un set de reguli, de norme de convieţuire ale
indivizilor în cadrul comunităţii, norme ce devine, în mod evident, mai complexe, odată
cu dezvoltarea acesteia, şi cel puţin, o ierarhie, adică preluarea de roluri sau funcţii de
către unii dintre membrii comunităţii, care prin acordul, deseori tacit, al celorlalți, sau prin
cutumă, dobândesc competenţa de a impune fiecărui individ un anumit tip de
comportament în cadrul comunitar sau, cel puţin respectarea normelor minimale de
convieţuire.
În acest context, din perspectiva ştiinţei politice, vom putea vorbi de putere politică,
concept prin care înţelegem faptul că un individ aflat la vârful ierarhiei comunitare va
putea impune în mod direct celorlalţi indivizi un model de comportament sau realizarea de
exemplu a unor sarcini iar în cazul în care aceştia refuza a adopta acel mod de
13
comportament are capacitatea de a lua măsuri coercitive.
Prin urmare, conchidem că orice comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a

putea supravieţui.
De altfel, această acceptare a autorităţii grupului, autoritate care se exprimă prin

voinţa sau decizia conducătorului a fost larg teoretizată de filosoful englez Thomas
Hobbes la începutul epocii moderne când susţinea că monarhul sau regele nu ar domni în
virtutea unui drept divin, sau altfel spus al unei alegeri divine, indiferent de modul în care
acesta se manifestă – credinţă generalizată în Evul mediu – ci, dimpotrivă, prin acordul
(sau contractul) celorlalţi indivizi care acceptă suveranitatea sa şi inerent statutul lor de
supuşi pentru a-şi spori gradul de siguranţă personală şi pentru a exercita o autoritate
permanentă deasupra tuturor litigiilor care apar între oameni.
Demersul iniţiat de Hobbes era, fără îndoială, unul teoretic iar scopul său la acel
moment istoric era de a susţine restaurarea unui guvernământ monarhic în Anglia, însă a
unei monarhii moderne, bazate pe susţinerea socială şi nu pe dreptul divin, invocat
anterior de regii dinastiei Stuart.
Necesitatea unei ierarhii a comunităţii este, mai degrabă, o rezultantă a

subconştientului individual decât o alegere strict conştientă, o alegere bazată pe deliberare
şi raţionalism.
Reflectaţi asupra noţiunii de ierarhie.
Când v-aţi regăsit într-un grup structurat ierarhic?
Ce funcţii aţi îndeplinit şi ce funcţii au îndeplinit ceilalţi?
...............................................................................................................................................
. .............................................................................................................................................
... ...........................................................................................................................................
.....
14
01:00 necesitatea creării unui aparat administrativ, adică
....................................................................................... altfel spus a unui grup, la început minuscul, format
......................................................... ............................. din câteva persoane, care să acţioneze în numele
....................................................................................... monarhului şi să îndeplinească funcţiile politice sau
............................ .......................................................... administrative ale acestuia.
......................................................................................
.......................................................................................
......................................................... ............................. Vom regăsi, aşadar, acest aparat administrativ atunci
... când monarhul este minor şi se instituie un consiliu
de regenţă ca formă tranzitorie, atunci când monarhul
este plecat într o expediţie militară sau, cel mai des
Istoria demonstrează că în cele mai multe cazuri până când din motive obiective sau subiective monarhul nu
la începuturile epocii moderne, ierarhia s-a conturat îşi exercită funcţiile punând în pericol statul,
prin concentrarea puterii politice a unui singur om - organizarea socială şi chiar relaţiile sociale.
monarh, rege, împărat – determinată de calităţile
excepţionale ale acestuia, de lider la nivel
organizaţional sau de lider la nivel militar. Evident atunci când societatea se află pe un nivel jos
de evoluţie iar comunitatea este relativ mică aparatul
administrativ este restrâns sau centralizat.
Cu toate aceste premise, pe măsură ce ierarhia s-a
Când însă comunitatea guvernată este semnificativ
consolidat iar relaţiile apărute între membrii
mai mare iar teritoriul statului (regat, imperiu etc.)
comunităţii ori societăţii au devenit mai complexe a
este extins aparatul administrativ devine mult mai
apărut, mai ales atunci când urmaşii fondatorului
numeros, mai complex.
dinastiei nu mai aveau acele calităţi de lider,
15
Pe de altă parte, se poate afirma că nivelul structurilor de indivizi îşi exprimă autoritate asupra altora pentru
de conducere creează noi ierarhii şi separări ale realizarea unui scop comun, asumat de membrii
atribuţiilor în timp ce, în cadrul ierarhic general, se comunităţii sau impus acestora de cei care exercită
deleagă puteri unor persoane care guvernează puterea1.
comunităţile aflate la distanţă de centru sau de
În literatura recentă, C. Manda caracteriza puterea
capitala unei formaţiuni statale.
prin următoarele aspecte2:
✔ este o relaţie socială sau un ansamblu de relaţii
Pe scurt, pentru a conchide se poate afirma așa cum sociale existente între oameni, denumite relaţii de
susțin unii autori că puterea presupune un ansamblu putere

sau sistem de relaţii prin care un individ sau un grup
✔ exprimă autoritatea, ideea de forţă, putere de
comandă, de a dispune şi de a impune, precum şi ✔ este un fenomen esenţial social, adică nu poate fi
cadrul instituţional prin care se materializează concepută în afara societăţii, ea manifestându-se
numai prin relaţiile sociale
✔ puterea este un fenomen relaţional a cărei esenţă o
constituie raportul dintre subiectul puterii – ✔ este o condiţie a ordinii sociale şi a aproprierii
guvernanţii – obiectul său - guvernaţii şi mijloacele idealului comun.
necesare realizării ei (raportul existent între

constrângere şi convingere)
✔ scopul puterii este de a asigura stabilitatea

raporturilor dintre guvernaţi şi guvernanţi, în scopul
1
Deleanu Ion, op. cit., p. 59.
asumat fie de înşişi cei asupra cărora ea se exercită, 2

Manda, C., op. cit., p. 93.
fie impus de deţinători 01:30
16
Să ne reamintim...
⮚ Orice comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a putea supravieţui.
⮚ Organizarea socială implică în orice context un grad mai mare sau mai mic al
ierarhizării.
⮚ Ierarhia socială implică exercițiul puterii pentru a se atinge obiective ce țin de

interesele comunității și de interesele individului.
1.5.REZUMAT
⮚ Puterea presupune un ansamblu sau sistem de relaţii prin care un individ sau
un grup de indivizi îşi exprimă autoritate asupra altora pentru realizarea unui
scop comun, asumat de membrii comunităţii sau impus acestora de cei care
exercită puterea.
⮚ Ea este o condiţie a ordinii sociale şi a aproprierii idealului comun.
1.6. TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
1.Cum definiți noțiunea de putere politică?
2.Care este resortul relației dintre organizare și societate?
3. Care este relația dintre exercițiul puterii și comunitate?
1. Aptitudine conferită unei persoane sau unui grup de persoane de a impune, chiar
17
utilizând mijloace de constrângere, un anumit mod de conduită celorlalți membri ai
societății.
2. Societatea sau comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a putea supravieţui.
3.Puterea politică poate fi exercitată numai în cadrul comunității.
1.7. BIBLIOGRAFIE
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației, Universul Juridic, București,

2012. (35/M22)
Bibliografie suplimentară
Negoita, Alexandru, Drept administrativ si stiinta administratiei, Atlas Lex, Bucuresti,

1993. (342.9/N39)
Tabara, Vasile, Stiinta administratiei, Univ. Nationala de Aparare "Carol I", Bucuresti,
2013 . (35/T11)
18
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2. ORGANIZAREA STATULUI.
SEPARAȚIA PUTERILOR
Cuprins
2.1. Obiective
2.2. Competențe
2.3. Generalități
2.4. Teorii ale separației puterilor și recepționarea
celor mai semnificative principii în cadrul constituțional
2.5. Rezumat
2.7. Bibliografie
Conținut
Unitatea conține prezentarea principiului separației puterilor în stat.

În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege modul de evoluție a gândirii
moderne asupra mecanismelor de putere în cadrul statal actual.
2.2. COMPETENȚE
Ce presupune principiul separării puterilor în stat?
Care sunt puterile și cum pot fi definite?
Care este relația între puteri?
19
2.3. GENERALITĂȚI
Dacă iniţial, spre exemplu, la începutul sau apogeul Evului Mediu statul se confunda
cu regele sau împăratul, pe măsură ce necesităţile economice, şi mai ales, cele militare au
condus acolo unde deja erau conturate premise în acest sens, la transformarea monarhului
medieval într-un monarh absolut - în sensul în care acesta putea să ia cele mai multe
decizii, fără a fi îngrădit de vreun alt grup social sau structură politică – prin centralizare,
aparatul administrativ (sau grupul de funcţionari care se aflau la dispoziţia monarhului) s a
mărit substanţial chiar dacă această evoluţie s-a desfăşurat pe parcursul a câteva secole iar,
pe de altă parte, s-au transferat atribuţii şi competenţe de pe plan regional sau local pe
plan central.
Deja în secolul al XVI-lea, limită ce deschide Europei epoca modernităţii timpurii,

odată cu dezvoltarea celor patru monarhii absolute atlantice (Anglia, Franţa, Spania şi
Portugalia) principiile dreptului divin şi al absolutismului, care se justificau reciproc, îşi
vor găsi atât susţinători cât şi critici.
2.4. TEORII ALE SEPARAȚIEI PUTERILOR ȘI RECEPȚIONAREA CELOR MAI

SEMNIFICATIVE PRINCIPII ÎN CADRUL CONSTITUȚIONAL
Dacă în antichitatea greacă, Aristotel se pronunţase deja pentru o separare a celor ce
exercită puterea politică, în Evul Mediu concepţia dominantă era că, în pofida unei
diviziuni a membrilor societăţii bazate pe funcţionalitate, puterea politică era concentrată
în mâna feudalilor sau a regelui.
Cu alte cuvinte, cel aflat în vârful ierarhiei, conducătorul militar avea dreptul de a
legifera şi, în acelaşi timp, de a judeca litigiile apărute între supuşii săi, şi prin urmare de a
interpreta şi aplica propriile edicte sau legi.
20
Odată cu reforma, ce a pus în discuţie autoritatea papei şi a conturat dreptul fiecărui
individ de a alege modalităţile prin care îndeplineşte un act religios, contestarea puterii
absolute a monarhilor a devenit legitimă.
Astfel, Hubert Languet (1518–1581) lansează ideea transferului de suveranitate:

aceasta aparţine poporului, se transferă monarhului pentru a fi funcţională însă cel din
urmă o va exercita în interesul şi pentru ocrotirea supuşilor săi.
Un secol mai târziu, John Locke evidenţiază trei sfere de acţiune în cadrul teoretic al
societăţii politice: legea, executarea legii prin intermediul administraţiei şi relaţiile
internaţionale.
„Puterea legislativă este, după John Locke, aceea care are dreptul de a ghida
utilizarea forței comunității pentru conservarea comunității și a membrilor acesteiaˮ.
Totuși, constată filosoful englez: Ar putea fi o tentație prea mare pentru slăbiciunea
umană, gata întotdeauna să acapareze puterea, ca aceleași persoane care au puterea de a
face legile să aibă și puterea de ale pune în aplicare, astfel putând să se sustragă de la
legile pe care le fac și să îndrepte legea, atât în întocmire cât și în execuție, în propriul
avantaj, ajungând să aibă un interes distinct de cel al restului comunității, contrar cu
scopul societății și al cârmuirii.
Prin urmare, în comunitățile bine organizate, puterea legislativă este pusă în mâinile
unor persoane diverse care, întrunite în mod corect, au, prin ele însele sau împreună cu
altele, puterea de a face legiˮ3.
Totuși, pentru aplicarea permanentă și supraveghere „este necesar să existe o
3
Locke, op. cit., p.86.
21
putere permanentă, care să se asigure de executarea legilor în vigoareˮ.
Aceasta este practic puterea executivă.
Dincolo de aceste aspecte, „controversele ce pot apărea între un membru al

comunității și cei din afară sunt soluționate de întreaga comunitate iar întregul corp este
angajat în repararea unei vătămări aduse unui membruˮ 4.
Ca urmare, celor două puteri li se adaugă o a treia pe care Locke o numește putere
federativă și care în realitate este puterea judecătorească.
Pornind de la aceste premise, Locke ajunge să constate că funcţionalitatea statului se

bazează pe trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.
Câteva decenii mai târziu, Montesquieu reia și aprofundează analiza în Spiritul legilor
(1748): Există în fiecare stat trei tipuri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă a
lucrurilor care depind de dreptul ginților și puterea executivă a celor ce depind de dreptul
civil.
Prin prima, principele sau magistratul face legi pentru o perioadă sau pentru totdeauna
și amendează sau abrogă pe cele existente. Prin cea de a doua, el face pace sau declară
război, trimite sau primește ambasadori, stabilește siguranța. Prin cea de a treia, el
pedepsește delictele sau judecă litigiile dintre particulari. Vom numi această putere ultimă,
puterea de a judeca; cealaltă în mod simplu puterea executivă a statului.
Atunci când în mâna aceleiași persoane sau aceluiași corp de magistratură puterea
legislativă se reunește cu puterea executivă nu există vreo libertate.
Nu există libertate nici dacă puterea de a judeca nu este separată de puterea legislativă
și de cea executivă. Dacă ar fi unită cu cea legislativă puterea asupra vieții și libertății
cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi legislator.
Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili
sau simpli cetăţeni -, ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite
legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridiceˮ 5.
4
Locke, op. cit., p.87.
5
Montesquieu, Spiritul legilor, vol. I, p. 196.
22
01:35 În spaţiul românesc, o primă încercare de a se

Teoria separaţiei puterilor în stat a devenit extrem de concretiza acest principiu e reprezentată de
influentă în ultimele decenii ale secolului al XVIII- elaborarea Regulamentelor Organice la începutul
lea fiind fundamentând Constituţia Statelor Unite ale anilor 1830 însă inamovibilitatea judecătorilor deşi
Americii de Nord din 1787 şi constituţiilor diferitor este acceptată nu va fi materializată iar apoi prin
state ce formează această federaţie. Convenţia de la Paris (1858) şi Statutul dezvoltător
(1864) se vor face paşi către o distincţie tot mai clară
între executiv şi legislativ.
Ulterior, în textul articolului XVI din Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789
a fost considerată principiu fundamental al oricărei Totuşi, chiar în cadrul Constituţiei din 1866 puterile
constituţii: „Orice societate care nu asigură garanţia nu operează o separare completă. Art. 32 precizează
drepturilor şi nu statorniceşte separarea puterilor este că puterea legislativa se exercită colectiv de către
lipsită de constituţie.”. Domn şi representaţiunea natională în timp ce art. 35
prevede că puterea executivă este incredinţată
Domnului (...).
Astfel, principiul separaţiei puterilor în stat a devenit
Totuşi, o distincţie mai clară se face în ceea ce
în secolul al XIX-lea unul dintre pilonii oricărei
constituţii moderne şi liberale. priveşte puterea judecătorească ce urmează a se prin
intermediul instanţelor de judecată fără intervenţia
executivului (art.35).
23
Să ne reamintim...
Puterea legislativă este cea care stabilește reguli de conduită în societate prin adoptarea de
legi, puterea executivă este cea care pune în executare legile iar puterea judecătorească
este cea care tranșează litigiile între cetățeni sau sancționează încălcarea legilor.
2.5. REZUMAT
⮚ Exercitarea puterii de stat presupune îndeplinire a trei funcții esențiale:

stabilirea de reguli în vederea unei bune organizări sociale și a protejării
conviețuirii membrilor societății, punerea în practică a acestor reguli și
soluționarea litigiilor între membrii societății atunci când se încalcă regulile
stabilite.
⮚ În cadrul filosofiei politice, vom putea vorbi astfel despre existența a trei
puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.
⮚ Dacă în monarhiile antice și medievale, de regulă, aceste puteri erau

concentrate într-o singură mână, în statul modern, republică sau monarhie,
puterile au fost separate.
⮚ Separarea nu presupune nicio o distincție totală între ele în sensul unei lipse de
colaborare și nici o subordonarea a uneia față de cealaltă.
⮚ Separarea puterilor în stat urmărește menținerea unui echilibru între ele și a

unui control reciproc.
1. Ce presupune principiul separării puterilor în stat? 2.

Care sunt puterile și cum pot fi definite?
3. Care este relația între puteri?
Răspunsuri:
1. Puterile statului sunt separate, sunt exercitate de persoane diferite. Nu există între
acestea un raport de subordonare sau de conducere.
24
2. Puterile statului sunt următoarele:
-puterea legislativă.
Aceasta în numele societății adoptă legi, reguli de conduită obligatorii pentru toți
membrii societății.
-puterea executivă, care pune în execuție legile.
-puterea judecătorească.
Aceasta judecă aplicarea legilor sau încălcarea lor având și atributul de a le
interpreta.
3. Separarea lor presupune echilibru și control reciproc.
2.7. BIBLIOGRAFIE
Montesquieu, Spiritul legilor, Editura politică, București, vol. I, p. 196-198. (340/M88)
Locke, John, Al doilea tratat despre guvernământul civil, Antet, București, 2011, pp. 58-
95.
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației , Universul Juridic, Bucuresti,

2012, pp.61-62. (35/M22)
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex,

București, 2007, pp. 49-53. (35/A39)
2013. (35/T11)
25
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT
CONFORM CONSTITUŢIEI DIN 1991
Cuprins
3.1. Obiective
3.2. Generalități
3.3. Puteri de stat versus autorități. Interpretarea terminologiei
constituționale 3.4. Rezumat
3.6. Temă de control
3.7. Bibliografie
Conținut
Unitatea conține prezentarea recepționării principiul separării puterilor în stat în

Constituție.

În urma parcurgerii acestei unități, studenții vor înțelege
modalitatea prin care Constituția actuală a României a recepționat principiul
separării puterilor în stat.
3.2. COMPETENȚE
Ce înțelegem prin autoritate legislativă?
Ce înțelegem prin autoritate executivă?
Care sunt elementele sale componente și cum interacționează?
Ce înțelegem prin autoritate judecătorească?
26
00:00 decretele-legi adoptate nu puteau asigura decât cel

3.3. GENERALITĂȚI mult un cadru constituțional tranzitoriu.
În plus, aceste acte normative cu valoare

În contextul evenimentelor din decembrie 1989,
constituțională nu fuseseră validate printr o modalitate
constituția din 1965 rămăsese fără efecte juridice iar
acceptabilă.
Astfel, parlamentul constituit în urma primelor alegeri societatea românească în ultimele decenii.
democratice, care au avut loc în 20 mai 1990, avea să
aibă și rol de adunare constituțională sau de
constituantă, fiind practic instrumentul de legitimare Într-o mare măsură, deși unele articole își regăsesc
al unei noi constituții. originile în constituțiile anterioare, există, în mod
clar, amprenta influenței unor constituții europene
printre care cea franceză din 1958 și cea spaniolă din
Lucrările pentru noua constituție au durat mai mult de 1978.
un an, implicând o serie de specialiști din domeniul
Prin urmare, textul constituţional este, în mare
dreptului constituțional și administrativ.
măsură, diferit, la nivel terminologic, prin raportare
la Constituţia din 1866 sau la cea din 1923.
Constituanta și comisia de specialitate aveau să Constituția a fost aprobată prin referendum în

urmărească redactarea unui text constituțional, care decembrie 1991 și, ulterior, în vederea aderării
să continue, pe de o parte, tradiția constituțiilor României la Uniunea europeană, a fost modificată,
democratice din 1866 și 1923 însă în cheie fiind din nou aprobată, prin aceeași procedură, în
republicană iar, pe de altă parte, să fie adaptat, 2003.
totodată, schimbările profunde, care au afectat
27
01:35 autoritate legiuitoare.
3.4. PUTERI DE STAT VERSUS AUTORITĂȚI.
INTERPRETAREA TERMINOLOGIEI
CONSTITUȚIONALE În ceea ce priveşte guvernul (Capitolul III), acesta
potrivit programului său de guvernare acceptat de
Parlament, asigură realizarea politicii interne şi
Câteva mențiuni referitoare la terminologia noii externe a ţării şi exercită conducerea generală
constituții sunt absolut necesare.
administraţiei publice.
Astfel, Titlul III este intitulat AUTORITĂŢILE

PUBLICE, eliminându-se utilizarea noţiunii de
puteri de stat sau autorităţi de stat. În ceea ce priveşte Preşedintele republicii, acesta
reprezintă statul român fiind garantul
În cadrul acestui titlu sunt definite competenţele,
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
modul de organizare şi funcţionare al parlamentului
teritoriale a ţării (art. 80 alin. 1).
(Capitolul I), preşedintelui (Capitolul II), autorităţii
judecătoreşti (Capitolul VI). Se specifică, totodată, că președintele României
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice.
În conformitate cu art. 58 alin.1, Parlamentul, format
din Camera Deputaţilor şi Senat, este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica În acest scop, Președintele exercita funcția de mediere
între puterile statului, precum si intre stat si societate.
28
Conform art.116, ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului și alte
organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca
autorităţi administrative autonome.
Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de

specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă.
Prevederile referitoare la administraţia publică locală sunt regrupate într-o

secțiune separată.
Conform art. 120, administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se

întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării
serviciilor publice.
Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în

comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi administrative autonome şi

rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
Consiliul judeţean este ales, constituind autoritatea administraţiei publice pentru

coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor
publice de interes judeţean.
În temeiul art. 123, Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul

Bucureşti.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile

publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
29
02:35 Dispozițiile art. 123 - Înfăptuirea justiției – prevăd, pe
Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi de o parte, că justiția se înfăptuiește in numele legii
primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii iar judecătorii sunt independenți si se supun numai
acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de legii.
subordonare.
Textul art. 124 stabilește principalele trăsături ce

Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios caracterizează statutul judecătorilor:
administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui
local sau al primarului, în cazul în care consideră Aceștia, odată numiți de președintele României sunt
inviolabili, potrivit legii.
actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.
Președintele ca si ceilalți judecători ai Curții Supreme
de Justiție sunt numiți pe o perioada de 6 ani. Ei pot
Textul constituţional nu utilizează nici noţiunea de fi reînvestiți in funcție. Promovarea, transferarea si
putere judecătorească. sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de
Consiliul Superior al Magistraturii, in condițiile legii.
Capitolul VI este intitulat AUTORITATEA
JUDECATOREASCĂ şi conţine câteva secţiuni Funcția de judecător este incompatibilă cu orice alta
dintre care cele mai relevante sunt:
funcție publica sau privata, cu excepția funcțiilor
didactice din invatământul superior.
- Secţiunea 1 Instanţele judecătoreşti şi
- Secţiunea 2 Ministerul Public.
30
În ceea ce privește rolul Ministerului Public, art.130 precizează că în activitatea
judiciara, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societatii si apara ordinea
de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.
Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori constituiti in parchete, in

conditiile legii.
Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii

si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei.
Funcția de procuror este incomparabila cu orice alta funcție publică sau privată, cu
excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.
Trebuie reținut că Ministerul Public nu este un minister precum celelalte în

subordinea Guvernului, ci o structură mai mult formală distinctă de executiv.
Să ne reamintim...
Constituția din 1991 revizuită în 2003 a schimbat terminologia anterioară utilizând

noțiunea de autoritate publică sau de autorități în loc de putere legislativă, executivă sau
judecătorească.
3.5.REZUMAT
⮚ Guvernul este principala autoritate a administrației centrale.
⮚ Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe

principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării
serviciilor publice.
⮚ Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală

în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în
31
condiţiile legii.
⮚ Consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi administrative

autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
1.Alte organe de specialitate se pot organiza:
a) în subordinea Guvernului;
b) numai a ministerelor;
c) în subordinea Guvernului ori a ministerelor.
2. Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari:
a) există raporturi de subordonare;
b) există raporturi de coordonare;
c) există raporturi de subordonare.

3. În vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean, consiliul judeţean:
a) are în subordine consiliilor comunale şi orăşeneşti;
b) coordonează activitatea consiliilor comunale şi orăşeneşti;
c) înfiinţează consiliilor comunale şi orăşeneşti.
4. Reprezentantul Guvernului pe plan local este:
a) primarul;
b) prefectul;
c) consiliul comunal sau orăşenesc.
5. Autonomia locală se realizează în comune şi în oraşe prin:
32
a) consiliile locale alese;
b) consiliile locale şi primarii numiţi de guvern;
c) consiliile locale alese şi primarii aleşi.
Răspunsuri: 1. c); 2.c); 3. b); 4. b); 5. c).
3.7. TEMA DE CONTROL

Redactați un referat prin care să precizați modul de receptare a principiului separației
puterilor în stat și explicați cum se conturează administrația publică în cadrul
Constituției actuale.
3.8. BIBLIOGRAFIE
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex, București, 2007, pp.
59-65. (35/A39)
Bibliografie suplimentară
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de stiinta administratiei, Universul Juridic, Bucuresti, 2012.
(35/M22)
2013(35/T11) .
33
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. ADMINISTRAȚIA ȘI MEDIUL
POLITIC. ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI
Cuprins
4.1. Obiective
4.2. Competențe
4.3. Considerații generale
4.4. Raporturile între administrație și instituțiile politice
4.5. Necesitatea științei
4.6. Obiectul cercetării
4.7. Conținut și caracteristici
4.8. Rezumat
4.10. Bibliografie
Conținut
Unitatea conține prezentarea caracteristicilor științei administrației.

În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege complexitatea raportului între
mediul politic și administrație, ce este știința administrației și care sunt raporturile ei cu
alte științe.
4.2. COMPETENȚE
Care este raportul între mediul politic și administrație?
Cum putem defini știința administrației?
Care sunt raporturile ei cu alte științe?
34
4.3. CONSIDERAȚII GENERALE A defini administrația este un bun punct de plecare
atât pentru știința administrației cât și pentru dreptul
administrativ.
Din perspectiva ştiinţei administraţiei, în literatura de În mod evident, atunci când activitatea administrativă
specialitate, se afirmă că administraţia constă într-o va avea ca finalitate satisfacerea unor interese
activitate chibzuită, raţională şi eficientă de utilizare a generale, naţionale sau locale administraţia este una
resurselor umane, materiale şi financiare în scopul publică.
obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime 6.
Este foarte important să reținem că administraţia

Din cealaltă perspectivă, respectiv cea a dreptului publică este legată organic de puterea executivă dar
public, administrația, în sensul cel mai larg, a fost nu se identifică cu aceasta, întrucât are o sferă mai
considerată drept „o activitate ce constă într-o largă de cuprindere.
prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane
în folosul altora, faţă de care prestatorul activităţii se
află în anumite raporturi juridice şi căreia
6
beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloace Oroveanu, M., Tratat de drept administrativ, 1998, p. 38.
materiale şi financiare necesare7. 7

Apostol Tofan, D., Drept administrativ, p. 15.
00:00
35
În alte cuvinte, așa cum se afirmă în mod just, de către un autor „executivul
realizează şi atribuţii administrative dar acest fapt nu ne poate conduce la a-l confunda cu
administraţia publică însăşi şi nici la ideea că executivul ar fi limitat numai la conducerea
acesteiaˮ8
Caracteristicile administrației publice
În literatura de specialitate, C. Manda a identificat următoarele trăsături considerate

principale9:
⮚ administrația este un corp social sau un grup uman, constituită ca un corp

intermediar între stat, autorităţile publice şi cetăţeni, corp creat în vederea
realizării permanente a serviciilor publice în care scop este învestită cu puteri
de către stat şi aflată sub conducerea Guvernului;
⮚ ea este divizată între administrația de stat şi administrația locală autonomă,

este centralizată şi deconcentrată în cazul structurii administrației publice a
statului şi descentralizată în cazul administrației publice din unităţile
administrativ teritoriale;
⮚ are obligația să respecte prevederile Constituției şi supremația ei și a legilor;
⮚ îndeplineşte două categorii de sarcini esenţiale: de executare şi de elaborare.
Pe lângă aceste caracteristici, se poate afirma că:
✔ administrația este structurată vertical şi orizontal;
✔ este ierarhizată, ordonată şi controlată;
✔ este formală, scrisă şi birocratică;
8
Manda C, Drept administrativ, 2007, p. 33.
9
Manda, C., op. cit., p.46-47.
36
✔ continuă permanentă şi tehnică;
✔ remunerată, civilă, laică şi egalitară.
4.4. RAPORTURILE ÎNTRE ADMINISTRAȚIE ȘI INSTITUȚIILE POLITICE
Relația dintre administrația publică și instituțiile sau raporturile dintre acestea

reprezintă un subiect dificil de tratat întrucât dacă în ceea ce privește autoritățile
administrației centrale distincția este mai clară în ceea ce privește autoritățile
administrației locale calitățile și statutele sunt suprapuse.
Este evident că atât mediul politic – și avem în vedere parlamentul și guvernul –

acționează în regim de putere politică în conformitate cu prevederile Constituției în mod
asemănător administrației care exercită la rândul său puterea de stat în raporturile cu
cetățenii sau cu alte subiecte de drept cărora le este destinată legea sau un act normativ cu
putere de lege.
Guvernul este o instituție care conduce executivul și administrația publică și care în

cele mai multe cazuri are o culoare politică ce corespunde majorității parlamentare.
Programul de guvernare este în primul rând un act politic deoarece el trebuie să

corespundă doctrinei sau ideologiei majorității parlamentare, a partidului care a câștigat
alegerile.
Cu toate acestea, la acest nivel se poate opera o distincție între membrii guvernului –
miniștrii – și corpul de funcționari care se află în subordinea lor în cadrul ministerelor sau
altor structuri și care au ca principală obligație realizarea politicilor publice.
Astfel, între mediul politic la nivel central și administrație există un raport de

subordonare.
37
La nivel local, o astfel de distincție nu este atât de evidentă deoarece autoritățile
administrației au în același timp statut politic.
Primarii, consilierii din consiliile locale sau județene sunt oameni politici chiar dacă
la nivelul administrației locale probleme legate de doctrină politică sunt mult mai puțin
prezente.
4.5. NECESITATEA ȘTIINȚEI
La o primă vedere sau analiză a aparențelor putem să ne întrebăm care ar fi scopul

științei administrației.
O astfel de reflecție poate fi determinată mai ales de dezvoltarea studiului dreptului

administrativ.
Totuși, dacă observăm așa cum am indicat în prelegerile anterioare evoluția

administrației în ultimele secole am ajunge la concluzia că în epoca modernă administrația
a devenit extrem de complexă întrucât o serie de exigențe ale omului societății
contemporane au fost preluate spre a fi soluționate de către autoritățile administrației
centrale sau locale.
Spre exemplu, asigurarea condițiilor de tratament a diverselor boli, asigurarea unor

servicii sociale pentru persoanele defavorizate (ajutoare de șomaj, concedii etc), alte
servicii sociale, asigurarea unui grad de instrucție și educație prin învățământ, toate
acestea sunt domenii care fie se regăseau în sarcina comunităților locale fie lipseau
adesea.
Având în vedere această dezvoltare a administrației și creșterea explozivă a

complexității activităților desfășurate știința administrației a devenit necesară pentru a
38
cunoaște mecanismele și resorturile interioare care În urma acestor considerații, devine evident că
condiționează funcționalitatea autorităților obiectul științei administrației este administrația
administrației publice. publică sau mai clar în opinia noastră mecanismele
interioare care permit funcționarea în condiții de
eficiență a administrației publice.
4.6. OBIECTUL CERCETĂRII

Conform unui autor știința administrației reprezintă politologiei, a managementului, a psihologiei și nu în
„o ramură a științelor despre societate care are ca ultimul rând prin cunoașterea dreptului
obiect de cercetare fenomenul administrativ, ca sistem administrativ11.
și acțiune, în toată complexitatea sa, în scopul sporirii
eficienței executive10.
Astfel, rezumând în alte cuvinte, managementul, ca

4.7. CONȚINUT ȘI CARACTERISTICI
știință a organizării eficiente în plan economic
conturează un cadrul suficient pentru a înțelege cum
Dacă știința administrației își propune să cunoască un pot fi luate deciziile, ce factori sau ce etape pot fi
obiect atât de complex devine evident că o asemenea avute în vedere și cum pot fi eficientizate instituțiile
activitate științifică nu poate fi decât una administrative în timp ce sociologia îi poate
interdisciplinară. împrumuta metode de investigare extrem de
10
Santai, I., Dreptul administrativ și știința administrativă,
Alma Mater, Sibiu, 2011, p.17. Vezi Tabără, V., op. cit., p.
19.
Pentru a cunoaște în profunzime fenomenul
11
administrativ sunt necesare abordări de tip Tabără, V., op. cit., p.19.
02:35
sociologic, recurgerea la elemente din sfera
39
necesare.
Statistica contribuie cu metodele sale de cercetare cantitativă în timp ce istoria

permite o mai bună înțelegerea a evoluției instituțiilor.
Nu trebuie însă să confundăm știința administrației cu dreptul administrativ chiar

dacă multe element sunt comune.
Dreptul administrativ reprezintă un ansamblu de norme juridice prin care se

reglementează răspunderi și obligații, modul de organizare și funcționare al entităților
administrației în timp ce știința administrației este chemată să reflecteze asupra condițiilor
sau contextului care a determinat o anumită organizare punându-și permanent întrebări
asupra factorilor care ar mări eficiența sau funcționalitatea.
Să ne reamintim...
Administraţia constă într-o activitate chibzuită, raţională şi eficientă de utilizare a

resurselor umane, materiale şi financiare cu finalitatea obţinerii unor rezultate maxime cu
eforturi minime.
4.8. REZUMAT
⮚ Administraţia publică este legată organic de puterea executivă dar nu se

identifică cu aceasta, întrucât are o sferă mai largă de cuprindere.
⮚ Administrația este un corp social sau un grup uman, constituită ca un corp

intermediar între stat, autorităţile publice şi cetăţeni, corp creat în vederea
realizării permanente a serviciilor publice în care scop este învestită cu puteri
de către stat şi aflată sub conducerea Guvernului;
⮚ Obiectul științei administrației este administrația publică sau mai clar în
40
opinia noastră mecanismele interioare care permit funcționarea în condiții de
eficiență a administrației publice.
1. Cum putem delimita administrația de puterea executivă în mod
simplu? 2.Care este obiectul științei administrației?
Răspunsuri:
1. Administraţia publică este legată organic de puterea executivă dar nu se identifică cu

aceasta, întrucât are o sferă mai largă de cuprindere.
2. Obiectul științei administrației este administrația publică sau mai clar în opinia noastră
mecanismele interioare care permit funcționarea în condiții de eficiență a administrației
publice.
4.10. BIBLIOGRAFIE
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex,,

București, 2007, pp. 96-107. (35/A39)
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de stiinta administratiei , Universul Juridic, Bucuresti,

2012, pp. 9-104, (35/M22).
2013, pp. 11-38. (35/T11)
41
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. SARCINILE ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE
Cuprins
5.1. Obiective
5.2. Competențe
5.3. Generalități
5.4. Sarcinile administrației publice
5.5. Rezumat
5.7. Bibliografie
Conținut
Unitatea conține o prezentarea sarcinilor administrației publice așa cum au fost descrise în
literatura de specialitate și o clasificare a acestora.
5.1. OBIECTIVE
Studenții vor înțelege sarcinilor administrației publice așa cum au fost
descrise în literatura de specialitate și le vor clasifica.
5.2. COMPETENȚE
În urma parcurgerii unității vom putea răspunde la următoarele întrebări:
Care sunt sarcinile administrației publice?
Cum se clasifică acestea?
42
5.3. GENERALITĂȚI atribuțiile pe care administrația publică le deține sau
în alte cuvinte atribuțiile ce îi desemnează și
materializează activitatea se utilizează atât noțiunea
Aşa cum am observat pe parcursul prelegerilor
de misiuni ale administrației cât și cea de funcții sau
anterioare administraţia publică sau aparatul
sarcini.
administrativ a suferit un amplu proces de
transformare din perioada Evului Mediu spre ceea ce În principiu, chiar dacă ar exista unele nuanțe între
istoricii şi sociologii denumesc epoca modernă, sarcină și misiune, vom considera că cele două
proces ce a constat în reorientarea formală a scopului sintagme au aceeași valență12.
sau finalităţii administraţiei publice acela de a se afla
în serviciul regelui, monarhului sau în rare cazuri a În literatura franceză a anilor 1960-1970, Bernard
unui oraş liber, ce dispunea de instituţii proprii, în Gournay constata existenţa a trei funcţii ale
serviciul cetăţeanului, acesta din urmă apărând ca administraţiei publice:
element al societăţii politice şi civile odată cu
✔ principale,
Revoluţia franceză.
✔ auxiliare şi
Cu alte cuvinte, şi subliniem acest aspect activitatea
administraţiei publice se urmăreşte satisfacerea ✔ de comandament13.
nevoilor cetăţenilor – necesităţi publice, de ordin
general şi necesităţi de interes individual - şi
respectarea drepturilor acestora.
12
Oroveanu, Introducere în știința administrației, p.106.
13
Gournay, B., L'administration, 1964, p. 6-54.
În literatura de specialitate pentru a se desemna 00:00
43
Funcţiile principale se divid, după acest autor francez, scopului15.
în patru grupe şi anume:
Misiunile externe se împart în misiuni de suveranitate
✔ funcţii legate de suveranitate;
(menținerea ordinii, reglementarea conflictelor),
✔ funcţii cu caracter economic, economice, sociale, educative și culturale.
✔ funcţii în domeniul social şi educativ,
✔ funcţii în sfera culturii. 5.4. SARCINILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
După Charles Debbasch, funcțiile administrative sunt:

În literatura noastră, principala funcţie a
✔ de informare, administrației publice este, după C. Manda, cea de
executare, cu rolul de a organiza executarea deciziei
✔ de pregătire a deciziei,
politice reflectată în legi şi de a asigura executarea
✔ de previziune; lor, folosind convingerea iar în caz de nevoie forţa

publică16.
✔ de execuție14.
Misiunile administrației sunt naționale, regionale sau

14
locale – după criteriul geografic - , presupun utilizarea Debbasch, Ch, op.cit., pp.26-31.
sau nu a forței publice – după criteriul suveranității -, 15
Debbasch, Ch, op.cit., pp.32-35.
căutare, cercetare, reflecție și gestiune – după 16
Manda, C, op. cit,. p. 44.
criteriul obiectului -, externe sau interne după criteriul 01:30
44
Apoi, se adaugă acesteia funcţia de informare care are drept scop informarea
sistematică ritmică şi completă a puterii politice asupra stării sistemului în ansamblul său,
ceea ce presupune culegere, prelucrare şi difuzare de informaţii.
O a treia funcție ar fi cea de pregătire sau de elaborare a deciziilor politice, a

proiectelor de acte normative şi a proiectelor de acte administrative precum şi de colaborare
la adoptarea sau emiterea lor.
În fine, cea de a patra funcție este cea de prevedere sau de prognozare a opțiunilor pe
termen scurt, mediu şi lung, la nivelul întregii societăţi , ca şi la nivelul colectivităţilor
locale17.
În literatura de specialitatea, s-a pornit, în sinteză, de la premisa conform căreia

funcțiile administraţiei publice au caracter deosebit de complex în societatea contemporană
şi prin urmare sunt necesare mai multe criterii pentru a putea realiza un tablou adecvat
acestor mecanisme.
Clasificarea recentă
Astfel, preluând criterii autorilor francezi C.C. Manda arată că după criteriul
obiectivelor sarcinile se pot divide în sarcini generale şi sarcini specifice 18.
Apoi, după criteriul naturii finalităţii avute în vedere sarcinile se pot clasifica în sarcini
politico-administrative, sarcini economice şi sarcini socio-eculturale şi ştiinţifice 19.
Dacă avem în vedere utilizarea puterii publice vom putea observa distincţia între sarcini
care reclamă folosirea puterii publice şi sarcini ale căror îndeplinirea nu necesită recurgerea
la puterea publică.
Deasemeni, natura conţinutului sarcinilor poate clasifica sarcinile în:
✔ sarcini de conducere;
17
Manda, C, op, cit,. p. 45.
18
Manda, C.C., op. cit., p. 123.
19
Manda CC, op. cit., p. 124.
45
✔ sarcini de organizare;
✔ sarcini de execuţie.
Pe de altă parte, este evident că administraţia publică interacţionează cu cetăţenii în

anumite activităţi ale sale.
Astfel sarcinile se pot grupa în:
✔ sarcini care presupun contactul direct cu cetăţenii;
✔ sarcini care exclud un astfel de contact şi care au în vedere asigurarea unei bune
funcţionări a administraţie publice, îmbunătăţirea raporturilor şi mecanismelor
interioare etc.
Nu în ultimul rând, sarcinile pot avea caracter permanent sau dimpotrivă caracter
temporar.
Exemplificați sarcini sau misiuni ale administrației publice
……………………………………………………………………………………………
…
……………………………………………………………………………………………
…
……………………………………………………………………………………………
…
……………………………………………………………………………………………
… ………
5.5.REZUMAT
Pe ansamblu, administrația publică are ca sarcină generală aceea de a realiza servicii în

interesul cetățeanului.
Funcțiile sau sarcinile sunt
✔ de executare,
✔ de informare,
✔ de pregătire sau de elaborare a deciziilor politice,
46
✔ de prevedere sau de prognozare a opțiunilor.
5.6.TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
1. Ce diferență este între noțiunea de funcție sau de misiune?
2. Enumerați în mare funcțiile administrației publice.
1. În cadrul teoretic al științei administrației nu este nicio diferență.
2.Funcțiile sau sarcinile sunt:
- de executare,
- de informare,
- de pregătire sau de elaborare a deciziilor politice,
- de prevedere sau de prognozare a opțiunilor.

Descrieți în mod concret cum este adusă la îndeplinire una dintre funcțiile administrației
publice
5.8. BIBLIOGRAFIE.
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex,,
București, 2007, pp. 76-79.

2012, pp. 111-129.
Tabara, Vasile, Știința administrației, Univ. Nationala de Aparare "Carol I", București,
2013, pp. 61-72.
Gournay, B., Science de l’administration, Colin, Paris, 1970.
Debbasch, Charles, Science administrative, Dalloz, Paris, 1971.
47
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. SISTEMUL ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE
Cuprins
6.1. Obiective
6.2. Competențe
6.3. Considerații generale
6.4. Caracteristicile sistemului
6.5. Raporturile ierarhice din cadrul sistemului
6.6. Organizarea internă a autorităţilor
6.7. Rezumat
8.9. Bibliografie

În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege noțiunea de
sistem al administrației publice, caracteristicile acestuia, raporturile ierarhice inerente și
organizarea internă.
6.2. COMPETENȚE
Studenții vor putea răspunde la următoarele întrebări:
Ce este sistemul administrației publice și care sunt caracteristicile sale?
Care sunt raporturile ierarhice ale acestuia?
Cum se organizează o autoritate?
48
6.3. CONSIDERAŢII GENERALE.
00:00 Ce se va putea înţelege prin noţiunea de sistem?

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de
învăţare este de 3 ore.
Conform dicţionarului explicativ al limbii române,

prin sistem se înţelege un „ansamblu de elemente Astfel, în alte cuvinte putem afirma că există un real
dependente între ele și formând un întreg organizat sistem al administraţiei publice care constă într-un
care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică conglomerat de unităţi organizate, între care se
(…) sau face ca o activitate practică să funcționeze dezvoltă relaţii de interdependenţă, cauzate în mod
scopului urmăritˮ. direct de exercitarea puterii publice, conglomerat care
însă prezintă un caracter unitar.
Atunci când însă utilizăm conceptul de structură
sistemică sau structură a unui sistem în cadrul
ştiinţei administraţiei publice, vom avea în vedere
Evident, pentru a fi funcţional sistemul administraţiei
modalitatea prin care elementele ce formează sau
publice presupune în mod esenţial existenţa unor
compun sistemul sunt organizate sau aşezate
raporturi ierarhice sau, mai simplu, a unei ierarhii
funcţional.
instaurate între diferite unităţi componente ale
sistemului, ierarhie care urmăreşte menţinerea
coerenţei sistemului şi care are la vârf guvernul ca
6.4. CARACTERISTICILE SISTEMULUI organ suprem.
49
Dintr-o perspectivă statică, ierarhia poate fi privită ca o piramidă a importanţei în
cadrul sistemului însă dintr-o perspectivă dinamică ea este o reţea de relaţii ierarhice
dezvoltate permanent şi în mod absolut necesar între diversele autorităţi sau instituţii
publice.
Conceptul de relaţiei ierarhică se leagă în mod obligatoriu de acela de competenţă

materială şi/sau teritorială, în sensul în care prin competenţa materială vom înţelege
ansamblul de atribuţii şi sarcini pe care îl dobândeşte prin lege o autoritate sau o
instituţie publică, iar prin competenţă teritorială vom înţelege aria, de regulă teritorială,
în care o autoritate sau o instituţie publică, prin lege, poate şi este obligată să îşi exercite
atribuţiile sau să îşi îndeplinească sarcinile.
6.5. RAPORTURILE IERARHICE DIN CADRUL SISTEMULUI.
În cadrul analizei ştiinţifice oferite de literatura de specialitate vom regăsi deseori

cele două noţiuni care pot oferi o imagine a relaţiilor dezvoltate în cadrul ierarhiei:
supraordonarea, şi respectiv, subordonarea.
În actele normative, noţiunea de subordonare este mai des întâlnită ira utilizarea ei
își găseşte argumentul în dorința de a învedera unităţii administrative locul său în
ierarhie din moment ce, de regulă, anumite autorităţi administrative au un rol bine
definit chiar în textul Constituţiei (de ex. Guvernul).
Subordonarea presupune, prin urmare aşa cum am anticipat, faptul că o autoritate

administrativă ocupă o poziţie inferioară în relaţie cu o altă autoritate, cea din urmă
având dreptul de a impune anumite reguli, sarcini, activităţi iar cea dintâi, adică cea
subordonată, având obligaţia de a executa, de a pune în aplicare sarcinile şi instrucţiunile
primite.
Mai mult, pentru a lărgi acest tablou sintetic, autoritatea administrativă
50
supraordonată are dreptul – în alte cuvinte – de a de al doilea alineat dispune că „alte organe de
conduce autorităţile sau entităţile subordonate. specialitate se pot organiza în subordinea
Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi
Prin dreptul de a conduce se va înţelege inclusiv
administrative autonome”.
dreptul de a îndruma, de a coordona şi mai ales, de a
controla modul în care autoritatea subordonată îşi
îndeplineşte atribuţiile conferite, sarcinile date sau
respectă actele normative20.
Pentru a înţelege cum se constituie o
astfel de autoritate publică vom putea
În plus, întrucât activitatea administrativă a devenit observa Ordonanţa de urgenţă nr. 2 din
deosebit de complexă în epoca modernă şi pentru a 04 ianuarie 2001 emisă de Guvernul
face faţă sau a răspunde diverselor necesităţi sociale României – act cu putere de lege conform
autorităţile subordonate vor putea înfiinţa noi Constituţiei – ordonanţă care – aşa cum indică propria
autorităţi administrative sau vor putea reorganiza denumire – stabileşte măsuri privind înfiinţarea,
autorităţile subordonate. organizarea/reorganizarea sau funcţionarea, după caz,
a unor ministere, organe de specialitate ale
Acest drept este recunoscut Guvernului de prevederile
art.116 din Constituţie (Capitolul V - Administraţia Astfel, art.16 alin. 1 dispune: Se înfiinţează
publică, Secţiunea 1 Administraţia publică centrală Autoritatea Naţională pentru Protecţia
de specialitate). Consumatorilor ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu
Astfel primul alineat stabileşte că ministerele se
organizează numai în subordinea Guvernului iar cel
20
Santai, op. cit., p. 103. 01:00
51
personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin reorganizarea Oficiului pentru
Protecţia Consumatorilor care se desfiinţează.
Reţinem, prin urmare, din acest exemplu, că actul de înfiinţare a actualei Autorităţi
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor este o ordonanţă emisă de Guvern, cu
finalitatea îmbunătăţirii controlului calităţii produselor oferite consumatorilor şi că
Autoritatea se situează de la început pe poziţie inferioară, în sensul în care aceasta este o
autoritate subordonată Guvernului.
Ca urmare, modul de organizare şi funcţionare al autorităţii este stabilit prin

Hotărâre de Guvern, fiind în vigoare la acest moment Hotărârea nr. 700 din 11 iulie
2012.
Exemplificativ, art.1 alin.1 accentuează relaţia de subordonare: Autoritatea

Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, denumită în continuare Autoritate, este
instituţie publică şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea
ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri.
Art. 2 alin. 1 fixează obiectivele la nivel general: Autoritatea coordonează şi

realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor,
acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii,
securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor.
La nivel concret, conform celui de al doilea alineat, Autoritatea are ca principale

obiective:
- crearea unui cadru legislativ naţional în domeniul protecţiei consumatorilor

compatibil cu cel din Uniunea Europeană;
- desfăşurarea activităţii de informare şi educare a cetăţenilor privind drepturile pe

care le au în calitate de consumatori;
- desfăşurarea activităţilor de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor

destinate consumatorilor;
- protejarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte.
52
Autoritatea are următoarele atribuţii principale:
- participă, împreună cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale de

specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu organismele neguvernamentale ale
consumatorilor, la elaborarea strategiei în domeniul protecţiei consumatorilor, asigurând
corelarea acesteia cu cea existentă în Uniunea Europeană;
- asigură armonizarea cadrului legislativ naţional cu reglementările din Uniunea

Europeană în domeniul protecţiei consumatorilor;
- propune Guvernului spre adoptare şi avizează proiecte de acte normative în

domeniul protecţiei consumatorilor cu privire la fabricarea, ambalarea, etichetarea,
conservarea, depozitarea, transportul, importul, comercializarea produselor, prestarea
serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, precum şi interzicerea penalităţilor
asimetrice dintre client şi prestatorul de servicii publice şi alte servicii de interes general
pentru abaterile contractuale, astfel încât acestea să nu pună în pericol viaţa, sănătatea
sau securitatea consumatorilor ori să afecteze drepturile şi interesele lor legitime;
- elaborează, împreună cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice,

proceduri privind obiectivele, condiţiile şi modul de colaborare în desfăşurarea activităţii
de protecţie a consumatorilor;
- iniţiază, negociază şi participă, în condiţiile legii, la încheierea de convenţii,

acorduri, protocoale şi alte înţelegeri interne şi internaţionale în domeniul protecţiei
consumatorilor cu organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale cu
atribuţii în domeniu, precum şi cu organisme neguvernamentale;
- participă la realizarea programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei

consumatorilor, colaborând cu organizaţii şi instituţii din ţară şi din străinătate, conform
competenţelor ce îi revin potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;
- prezintă informări periodice Guvernului şi organelor administraţiei publice

centrale interesate, la solicitarea acestora, referitoare la activitatea proprie privind
respectarea drepturilor şi intereselor consumatorilor;
- desfăşoară activităţi de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor destinate

consumatorilor;
- controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor,
53
02:35 consumatorilor, prin efectuarea de controale pe piaţă

referitoare la securitatea produselor şi serviciilor, la producători, importatori, distribuitori, vânzători,
precum şi la apărarea drepturilor legitime ale
prestatori de servicii, inclusiv servicii financiare, şi în fabricaţie ori a certificatului de clasificare, în
unităţile vamale, având acces la locurile în care se condiţiile legii;
produc, se depozitează ori se comercializează
- coordonează schimbul rapid de informaţii cu
produsele sau în care se prestează serviciile, precum
instituţiile şi organele competente, naţionale şi
şi la documentele referitoare la acestea, excepţie
internaţionale, privind produsele şi serviciile care
făcând controalele igienicosanitare şi sanitar-
reprezintă risc pentru sănătatea şi securitatea
veterinare la producători, în cazul produselor
consumatorilor;
alimentare;
- sesizează factorii de decizie şi operatorii implicaţi în

- constată contravenţii şi dispune măsuri de limitare a
sistemul de certificare a calităţii produselor şi
consecinţelor producerii, prestării, importului,
serviciilor, în baza constatărilor proprii şi a
comercializării sau oferirii gratuite a unor produse
informaţiilor primite de la organismele
alimentare ori nealimentare şi servicii, inclusiv
neguvernamentale şi de la consumatori, cu privire la
servicii financiare, care nu sunt în concordanţă cu
neconformităţile produselor şi serviciilor destinate
dispoziţiile legale din domeniile de activitate ale
consumului populaţiei în raport cu documentele de
Autorităţii, prin aplicarea sancţiunilor
certificare şi propune îmbunătăţirea sau elaborarea de
contravenţionale prevăzute de lege, sesizează
reglementări în domeniu;
organele de urmărire penală ori de câte ori constată
încălcări ale legii penale; - efectuează, prin prelevări de probe din produsele
alimentare şi nealimentare, analize şi încercări în
- controlează dacă mijloacele de măsurare folosite pe
laboratoare acreditate conform legii sau în laboratoare
piaţă sunt însoţite de documentele prevăzute de lege
proprii ori agreate;
care atestă verificarea acestora din punct de vedere
metrologic; - efectuează sau finanţează studii, teste comparative şi
cercetări în domeniu cu privire la calitatea produselor
- solicită organelor emitente suspendarea sau
şi serviciilor destinate consumatorilor, pe care le
retragerea autorizaţiei de funcţionare, a licenţei de
aduce la
54
cunoştinţa publicului;
- stabileşte relaţii de colaborare cu institute de cercetare, laboratoare de expertizare

şi certificare, inclusiv din străinătate, pentru realizarea de studii, cercetări şi teste
comparative;
- desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor persoane

fizice cu privire la produsele şi serviciile destinate acestora; editează publicaţii de
specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor;
- sprijină asociaţiile de consumatori în vederea atingerii obiectivelor prevăzute de

lege;
- sprijină asociaţiile de consumatori în acţiunea de înfiinţare şi funcţionare a
centrelor de consultanţă, informare şi educare a consumatorilor;
- susţine înfiinţarea unor organisme de mediere în domeniul protecţiei

consumatorilor;
- informează permanent consumatorii asupra produselor şi serviciilor care prezintă

riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor sau care le pot afecta interesele economice;
- primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept, potrivit
competenţelor, sesizările asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, precum şi
sesizările persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor consumatorilor, în
condiţiile legii;
- desfăşoară activităţi de pregătire a specialiştilor în domeniul protecţiei

consumatorilor;
- acordă consultanţă de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor pentru

operatorii economici;
- stabileşte şi percepe taxe şi tarife pentru efectuarea de analize, încercări,

expertizări, certificări de laborator, autorizări, consultanţă, cursuri de pregătire,
specializare sau perfecţionare, alte servicii prestate în condiţiile legii (...).
La nivelul organizării se precizează următoarele:
55
- Autoritatea este condusă de un preşedinte, ajutat de 2 vicepreşedinţi, numiţi prin
decizie a primului-ministru.
- Funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte sunt asimilate cu funcţia de secretar de

stat şi, respectiv, subsecretar de stat.
- Preşedintele Autorităţii are calitatea de ordonator secundar de credite.
- Preşedintele Autorităţii conduce activitatea acesteia şi o reprezintă în raporturile cu

Guvernul, cu ministerele, cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale, cu instituţii naţionale şi internaţionale şi cu persoane juridice şi fizice române şi
străine.
- În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele Autorităţii emite ordine şi instrucţiuni.

Ordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, în condiţiile legii.
- Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile şi însărcinările delegate de preşedinte prin

ordin.
- Structura organizatorică a Autorităţii este prevăzută în anexa nr. 1. În cadrul

acesteia, prin ordin al preşedintelui, se pot organiza şi alte servicii, compartimente,
precum şi birouri şi colective temporare, conform actelor normative în vigoare.
- Atribuţiile şi sarcinile direcţiilor, serviciilor, compartimentelor din aparatul

Autorităţii, precum şi ale structurilor teritoriale subordonate, se stabilesc prin
regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii, care se aprobă prin ordin al
preşedintelui.
- Numărul maxim de posturi aprobat este de 621, exclusiv demnitarii, din care
pentru aparatul central 100, iar pentru comisariatele regionale pentru protecţia
consumatorilor 521.
- Autoritatea are un secretar general, înalt funcţionar public, numit în condiţiile legii,
care îndeplineşte atribuţiile stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare,
precum şi orice alte atribuţii încredinţate de preşedinte, conform actelor normative în
vigoare.
56
Cum se realizează îndrumarea şi care sunt limitele ei?
Autoritatea supraordonată are dreptul dar şi obligaţia de a îndruma autoritatea

subordonată daca aceasta solicită.
Îndrumarea se va face prin reguli şi indicaţii generale, sau atunci când există cazuri
concrete autoritatea supraordonată va emite puncte de vedere sau opinii.
Totuşi, dreptul de îndrumare este un drept limitat căci acesta nu poate interveni în
sfera activităţii generale a autorităţii inferioare, uzurpându-i autonomia de care dispune.
În ceea ce priveşte răspunderea juridică, autoritatea care a emis un ordin poate fi

chemată în garanţie de funcţionarul cu grad inferior care a pus în aplicare acel ordin şi
care este chemat în judecată de o persoană prejudiciată prin punerea în executare a
ordinului21.
6.6. ORGANIZAREA INTERNĂ A AUTORITĂŢILOR.

Structura autorităţilor presupune un ansamblu de unităţi care pot fi compuse dintr-o
singură persoană sau din mai multe, în funcţie de necesităţi.
Astfel, vom distinge:
- birourile, care realizează o activitate omogenă,
- serviciul, care realizează mai multe activităţi omogene sau complementare, -
direcţia care cuprinde şi coordonează mai multe servicii sau birouri.
În cadrul ministerelor există direcţia generală organizată prin delimitarea unui

ansamblu de activităţi şi departamentul.
21
Tabără, op. cit., p. 80.
57
Explicați exemplificând ce înseamnă subordonare!
…………………………………………………………………………………………
…
…………………………………………………………………………………………
…
…………………………………………………………………………………………
…
…………………………………………………………………………………………
…
…………………………………………………………………………………………
… ………………………………..
6.7.REZUMAT
Sistemul administraţiei publice este format din unităţi organizate, între care se
dezvoltă relaţii de interdependenţă, cauzate în mod direct de exercitarea puterii publice,
conglomerat care însă prezintă un caracter unitar.
Sistemul administraţiei publice presupune în mod esenţial existenţa unor raporturi

ierarhice sau, mai simplu, a unei ierarhii instaurate între diferite unităţi componente ale
sistemului, ierarhie care urmăreşte menţinerea coerenţei sistemului şi care are la vârf
guvernul ca organ suprem.
Structura autorităţilor presupune un ansamblu de unităţi care pot fi compuse dintr-o
singură persoană sau din mai multe, în funcţie de necesităţi.
6.8. TEST DE EVALUARE

1.Ce presupune subordonarea?
2.Ce obligaţii are autoritatea supraordonată faţă de cea subordonată?
3. Cum se poate prezenta schema structurii intern ale unei autorităţi?
4. Cum se realizează activitatea de îndrumare?
5. Pot fi constituite şi alte autorităţi în afară de ministere în subordinea Guvernului?
1.Subordonarea presupune faptul că o autoritate administrativă ocupă o poziţie

inferioară în relaţie cu o altă autoritate, cea din urmă având dreptul de a impune anumite
reguli, sarcini, activităţi iar cea dintâi, adică cea subordonată, având obligaţia de a
58
executa, de a pune în aplicare sarcinile şi instrucţiunile primite.
2. Autoritatea supraordonată are obligaţia de a îndruma autoritatea subordonată dacă

aceasta solicită.
3. Acesta este formată din
- birourile, care realizează o activitate omogenă,
- serviciul, care realizează mai multe activităţi omogene sau complementare, -
direcţia care cuprinde şi coordonează mai multe servicii sau birouri.
4. Îndrumarea se va face prin reguli şi indicaţii generale, sau atunci când există
cazuri concrete autoritatea supraordonată va emite puncte de vedere sau opinii.
5. Da. Se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi

administrative autonome alte organe de specialitate.
6.9. TEME DE CONTROL

Descrieți modul de organizare și funcționare al unei alte autorități.
6.10. BIBLIOGRAFIE
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități perspective, Lumina lex,
București, 2007, pp. 189-202. (35/A39)
Manda, Cezar Corneliu, Elemente de stiinta administratiei , Universul Juridic, Bucuresti,

2012, pp. 133-147. (35/M22)
2013, pp.73-96. (35/T11)
59
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE
Cuprins
7.1. Obiective
7.2. Competențe
7.3. Clasificarea autorităților administrației publice
7.4. Puterea publică exercitată de autoritățile administrației publice
7.5. Rezumat
7.7. Bibliografie

În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege conceptul de autoritate a
administrației publice și vor face distincție între acesta și alte instituții publice.
7.2. COMPETENȚE
Cum poate fi definită autoritatea administrației publice?
Prin ce se distinge de alte instituții publice?
Cum se clasifică autoritățile?
60
7.3.CLASIFICAREA AUTORITĂȚILOR ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Premise prerogative de putere publică, la nivel statal sau local

ori, într-o altă formulare, o structură organizatorică
Prin analiza în literatura de specialitate recentă, a
ce acţionează în regim de putere publică pentru
sistemelor constituţionale din România antebelică,
realizarea unui interes public23.
noţiunea de administraţie publică acoperea astfel atât
activitatea administraţiei statale cât şi activitatea
administraţiei locale.
Noţiunea de instituţie publică are în vedere structurile
Ca urmare, sfera administraţiei publice este mai largă subordonate unei autorităţi ale administraţiei publice,
decât a administrației de stat.
care funcționează din venituri bugetare dar şi din
24
Astfel, între administraţia publică şi administraţia de surse extrabugetare conform legislației în vigoare .
stat există un raport de la întreg la parte,
administraţia de stat reprezentând o componentă a
administraţiei publice, alături de administraţia
locală22.
22
Apostol Tofan, D., op.cit., p. 4.
23
Apostol Tofan, D., op.cit., p. 6.
Autoritatea publică reprezintă un organ public, adică 24 Apostol Tofan, D., op.cit., p. 4.
un colectiv organizat de oameni care exercită 00:00
61
01:35 publice.
Instituţiile publice se află în raporturi de subordonare
ierarhică faţă de autoritatea care le-a înfiinţat şi care
va exercita puterea de instrucţie şi puterea de control.
Astfel dacă avem drept criteriu de departajare
În pofida unei denumiri sau a unor similitudini de competența teritorială, adică aria în care acestea au
competențe ori de organizare, și mai ales în pofida dreptul și obligația de a-și executa atribuțiile
faptului că toate autoritățile au ca sarcină să ofere autoritățile administrației publice se pot clasifica în:
servicii publice cetățeanului și respectiv societății ca
✔ autorități la nivel central.
ansamblu de persoane există suficiente deosebiri
pentru a permite clasificare autorităților administrației Acestea își exercită prerogativele pe întreg teritoriul
statului. prin lege au competențe în toate domeniile de
realizare a atribuțiilor executivului
✔ autorități la nivel local.
Enumerăm exemplificativ: guvernul, consiliile
Acestea își exercită prerogativele în limitele unei județene, orășenești și comunale.
unități administrativ-teritoriale (județ, oraș sau
comună).
✔ autoritățile cu competență de specialitate.
Dacă avem în vedere criteriul competenței Acestora li s-a încredințat o activitate specifică a
executivului.
materiale, autoritățile se clasifică în: ✔ autoritățile
Enumerăm exemplificativ: ministerele, alte organe de
cu competență generală. specialitate care se organizează în subordinea
Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice
Acestea sunt autoritățile administrației publice care
62
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate. De
reținut că autoritățile cu competență de specialitate se pot grupa în:
1. autorități cu atribuții într-un domeniu unic (ministerele si organele subordonate

lor);
2. autorități cu atribuții în mai multe domenii.
Dacă analizăm modul de exercitare a competenței vom opera o distincție între

autorități cu competență proprie și autorități cu competență delegată (conferită). Cele
dintâi își exercită competența în nume propriu în timp ce ultimele în numele altei
autorități.
Rămânând la nivelul competențelor operează o distincție între:
✔ autorități cu activitate nejurisdicțională și
✔ autorități cu activitate jurisdicțională.
Acestea prin lege au obligația de a soluționa diverse litigii ce se nasc prin încălcarea
dispozițiilor legale.
Dacă avem în vedere drept criteriu modul lor de formare rezultă că autoritățile
administrației publice se pot clasifica în:
- autoritățile administrației publice alese.
Avem în vedere aici consiliile județene, orășenești și comunale, primarii.
- autoritățile administrației publice numite.
Avem în vedere aici miniștrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale

administrației publice centrale, prefecții, conducătorii serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor.
63
02:35 primarii etc).

Dacă ne raportăm la durata funcționării există
autorități ale administrației publice având caracter
permanent și autorități cu rol temporar, cum ar fi
În fine, dacă avem în vedere modul lor de conducere
diversele comisii create pentru situații determinate. autoritățile se vor clasifica în:
După modul de organizare, autoritățile - autoritățile administrației publice cu conducere

administrației publice se divid în:
unipersonala cum sunt ministerele, prefecturile,
agențiile sau autoritățile naționale etc.;
- autoritățile administrației publice colegiale, formate - autoritățile administrației publice cu conducere

colegială.
din mai multe persoane (Guvernul, consiliile
județene, orășenești și comunale); Acest tip de conducere presupune că mai multe
persoane iau parte la actul decizional.
- autoritățile administrației publice individuale, adică
formate de o singură persoană (miniștrii, prefecții, - autorități deliberative. Decizia se ia în plen, cu
participarea cel puțin a majorității membrilor 7.4.PUTEREA PUBLICĂ EXERCITATĂ DE
(consiliilor locale). AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Deși actuala Constituție a renunțat la sintagma de

putere preferând-o pe cea de
64
autoritate este evident că:
- autoritatea administrației publice reprezintă și apără interesul public;
- orice autoritate există și funcționează în temeiul normelor de drept
public;
- pentru a putea realiza obiectivele sale, care sunt de importanță publică, necesită
următoarele prerogative:
a) să emită acte administrative de autoritate care se execută din oficiu;
b) să poată aplica direct, dacă există împotrivire, măsuri administrative de

constrângere cu caracter preventiv, sancționator sau de executare silită;
c) să poată aplica sancțiunile penale hotărâte de instanțele de judecată;
d) să emită acte cu caracter normativ, cu forță juridică inferioară dar care vor
putea fi aplicate în aceleași condiții.
Noţiunea de putere publică evocă prerogativele (adică drepturile speciale,

exorbitante) pe care le are organul administrativ, în sens de autoritate ce reprezintă şi
apără interesul general (public), care obligatoriu trebuie să se impună celui particular 25.
În literatura de specialitate se mai utilizează conceptul de regim de putere
publică. Prin acesta vom înțelege următoarele aspecte:
- regimul presupune o limită pentru activitatea administrației publice și anume

dispozițiile legii,
Cu alte cuvinte, niciun act sau fapt administrativ nu poate încălca dispozițiile
legale.
25
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, 2005, p. 86.
65
Într-o situație contrară, vom putea constata existența unui exces de putere care va
putea fi la rândul său sancționat.
- presupune principiul legalității, ca principiul fundamental în activitatea

administrației publice;
- recunoaște forța juridică inferioară a actelor administrative normative în raport cu

legea;
- presupune o piramidă a ierarhiei care cuprinde în realitate fiecare autoritate în

funcție de sarcini și competență.
În ceea ce privește sintagma de interesul public pe care o regăsim deseori în

literatura de specialitate, prin aceasta vom înțelege o necesitate socială fie a unui individ,
a unui grup, a unei comunități sau chiar a întregii națiuni, pe care autoritățile o consideră
drept utilă în mecanismul normal al vieții socio-economice.
Ca urmare, autoritățile administrației nu pot iniția vreo activitate atunci când

aceasta nu este reglementată prin lege, chiar dacă ea ar putea fi clasificată de interes
public.
Când un anumit domeniu al vieții unei comunități intră în sfera interesului public
doar autoritatea competentă poate interveni și acționa în virtutea legii care îi recunoaște
această competență.
Exemplificați autorități ale administrației publice și instituții publice indicând

diferențele și asemănările!
…………………………………………………………………………………………
…
…………………………………………………………………………………………
…
…………………………………………………………………………………………
…
…………………………………………………………………………………………
…
…………………………………………………………………………………………
…
66
…………………………………
7.5. REZUMAT
⮚ Între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la

întreg la parte, administraţia de stat reprezentând o componentă a
administraţiei publice, alături de administraţia locală.
⮚ Autoritatea publică reprezintă un organ public, adică un colectiv organizat

de oameni care exercită prerogative de putere publică, la nivel statal sau
local ori, într-o altă formulare, o structură organizatorică ce acţionează în
regim de putere publică pentru realizarea unui interes public.
1. Exemplificați autorități ale administrației publice care prin lege au competențe în

toate domeniile de realizare a atribuțiilor executivului.
2. Exemplificați autoritățile administrației formate de o singură persoană.
3. Exemplificați o autoritate deliberativă.
4. Clasificați autoritățile după criteriul competenței materiale.
Răspunsuri:
1.Guvernul, consiliile județene, orășenești și comunale.

2. Miniștrii, prefecții, primarii etc
67
3. Consiliul local.
4. Autoritățile cu competență generală (guvernul, consiliile județene, orășenești și

comunale) și
autoritățile cu competență de specialitate (ministerele, alte organe de specialitate

care se organizează în subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate).
7.7. BIBLIOGRAFIE.
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități, perspective, Lumina Lex,
București, 2007, pp. 198-201. (35/A39)
Apostol Tofan, D., Drept administrativ, Beck, București, 2007, pp.4-6.

(342.9/A67)
Tabără, Vasile, Știința administrației, Univ. Națională de Apărare "Carol I",

București, 2013, pp. 57-61. (35/T11)
68
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. UNITĂȚILE ADMINISTRATIV
TERITORIALE
Cuprins
8.1. Obiective
8.2. Competențe
8.3. Centralizare și descentralizare
8.4. Autoconducere și autoguvernare locală
8.5. Rezumat
8.6. Test de evaluare a cunoştinţelor
8.8. Bibliografie

În urma parcurgerii acestei unități studenții vor înțelege conceptul de administrație
centralizată, formele sub care ea se prezintă și vor putea reflecta în sens critic asupra
avantajelor și dezavantajelor descentralizării.
8.2. COMPETENȚE
Cum poate fi definită administrația centralizată?
Care sunt formele sub care ea se prezintă?
Care sunt avantajele și dezavantajele descentralizării?
69
Subordonarea este vizibilă mai ales prin faptul că
autoritatea centrală numește în mod direct pe cei ce
acționează pe plan local în numele statului și exercită
00:00
puterea politică în relație cu cetățenii.
Un exemplu clasic îl poate constitui sistemul

administrativ al României de dinaintea primului
război mondial când primarii nu erau aleși de către
cetățeni ci numiți de guvern, deci de autoritatea
centrală.
Astfel, sistemul centralizat presupune că deciziile

administrative sau, cel puțin, cele mai importante
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de decizii se iau la nivel central chiar dacă ele vor
învăţare este de 2 ore.
avea un efect direct și substanțial la nivel local
(oraș, comună).
8.3. CENTRALIZARE ȘI DESCENTRALIZARE.
Pe de altă parte, un sistem centralizat nu este

Un sistem administrativ centralizat este acel sistem în incompatibil cu existența unităților administrativ
care autoritățile locale se află într-o puternică teritoriale ci presupune în linii mari doar
dependență de autoritățile centrale sau executive. subordonarea totală a activității acestora
directivelor date la centru.
În alte cuvinte, centralizarea presupune faptul că o
autoritate centrală se află în mod direct în subordinea
autorității centrale.
Putem regăsi centralizarea sau sistemele
administrative centralizate sub două forme:
70
- concentrare administrativă și Dacă avem în vedere cea de a doua formă, aceasta
este ceva mai flexibilă, în sensul în care ea permite
- deconcentrare administrativă.
transferul de atribuții sau competențe pe plan local; cu
alte cuvinte, agenții administrativi aflați pe plan local
beneficiază de autonomie în luarea unor decizii ce îi
În cadrul celei dintâi forme ale centralizării, sistemul afectează direct pe cetățenii însă conexiunea între
presupune că toate deciziile sunt luate de către guvern și agenții administrativi rămâne în continuare
autoritățile centrale urmând a fi executate ori puse în puternică.
practică de către agenții administrativi pe plan local.
În concluzie, așa cum se arată în literatura de administratia publica locală.
26
specialitate , deconcentrarea se află la mijloc, între
Astfel, art.120 alin.1 prevede că administratia
sistemul bazat pe concentrare și cel care se întemeiază
publica din unitatile administrativ teritoriale se
pe descentralizarea, adică pe numirea autorităților
întemeiază pe principiile descentralizării,
locale exclusiv de către cetățeni.
autonomiei locale si deconcentrării serviciilor
publice.
Caracterizarea administrației publice în România
Pe de altă parte, art. 121 stipulează că autoritatile
În cadrul Constituției actuale, Secțiunea a doua din administratiei publice, prin care se
Capitolul V- Administratia publica vizează 26
Manda, C.C., op.cit., p.150.
00:35
71
realizeaza autonomia locala in comune si in orase, sunt consiliile locale alese si primarii
alesi, in conditiile legii.
Consiliile locale si primarii functioneaza, in conditiile legii, ca autoritati administrative

autonome si rezolva treburile publice din comune si din orase.
Nu în ultimul rând, conform art.122 consiliul judetean este autoritatea administratiei

publice pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale si orasenesti, in vederea
realizarii serviciilor publice de interes judetean.
Reținem că autoritatea centrală își păstrează tutela administrativă prin instituția

prefectului.
Guvernul numeste un prefect in fiecare judet si in municipiul Bucuresti.
Acesta este reprezentantul Guvernului pe plan local si conduce serviciile publice

deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice centrale
din unitatile administrativ-teritoriale.
Intre prefecti, pe de o parte, consiliile locale si primari, precum si consiliile judetene si

presedintii acestora, pe de alta parte, nu exista raporturi de subordonare.
Prefectul poate ataca, in fata instantei de contencios administrativ, un act al consiliului

judetean, al celui local sau al primarului, in cazul in care considera actul ilegal. Actul
atacat este suspendat de drept.
Centralizare sau descentralizare?
Dezbaterea asupra binomului centralizare/descentralizare are propria istorie și revine

de regulă în fiecare stat european atunci când se pune în discuție o modificare
constituțională.
Așa cum se arată în literatura de specialitate dezbaterea argumentelor pro și contra
72
descentralizării a condus la evidențierea atât a Nu în ultimul rând, uniformitatea ce caracterizează
avantajelor cât și a dezavantajelor fiecărui sistem 27. aceste sisteme este un impediment pentru tratamentul
discriminatoriu sau inegal care se poate regăsi sub o
Dacă analizăm sistemele centralizate, vom putea
administrație descentralizată.
observa cu ușurință că în cadrul acestora politicile
publice sunt mai coerente, întrucât există o autoritate
superioară care coordonează punerea în executare,
În mod evident, există și va exista o serie de
apoi planificarea realizată de autoritatea centrală dezavantaje.
contribuie deseori la o economisire a resurselor aflate
la dispoziția administrației și o utilizare mai eficientă În primul rând, întrucât decizia se ia la centru de la
a acestora. momentul în care se naște necesitatea unei decizii
până la momentul final acela al executării deciziei
luate, mecanismul birocratic se dovedește a fi destul într-un mod complex.
de greoi iar timpul necesar parcurgerii tuturor
Prin urmare, decizia luată la centru poate nesocoti
etapelor se dovedește a fi multe ori prea lung ceea ce
anumite cerințe considerate prioritare pe plan local
ne impune să reflectăm asupra eficienței deciziei
sau se poate afla într-o relativă contradicție cu
administrative.
necesitățile sau particularitățile comunității locale.
În al doilea rând, deoarece autoritatea centrală

reacționează de fapt la informările și cerințele venite
de pe plan local, cunoașterea situațiilor concrete este
deseori îngreunată, datele care sunt adunate sunt 27
Manda, C.C., op. cit., p.151.
trunchiate sau pur și simplu nu pot reflecta realitate 01:20
73
01:35 01:45 teritoriale in care se exercita autonomia locala si in

care se organizeaza si functioneaza autoritati ale
administratiei publice locale.
Conform art. 21 alin.1 din aceeași lege unitatile

administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de
drept public, cu capacitate juridica deplina si
patrimoniu propriu.
Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare
8.4. AUTOCONDUCERE ȘI AUTOGUVERNARE ale codului de inregistrare fiscala si ale conturilor

LOCALĂ. deschise la unitatile teritoriale de trezorerie, precum si
la unitatile bancare.
În conformitate cu art.3 alin. 3 din actuala Constituție Unitatile administrativ-teritoriale sunt titulare ale
teritoriul României este organizat, sub aspect drepturilor si obligatiilor ce decurg din contractele
administrativ, in comune, orașe si județe. In conditiile privind administrarea bunurilor care apartin
legii, unele orașe sunt declarate municipii. domeniului public si privat in care acestea sunt parte,
precum si din raporturile cu alte persoane fizice sau
juridice, in conditiile legii.
Legea nr.215/2001 reia principiile Constituției

In justitie, unitatile administrativ-teritoriale sunt
precizându-se următoarele: Comunele, orasele,
reprezentate, dupa caz, de primar sau de presedintele
municipiile si judetele sunt unitati administrativ-
consiliului judetean.
Autoritatile administratiei publice prin care se autoritatilor administratiei publice locale.
realizeaza autonomia locala in comune, orase si
Consiliile locale si primarii functioneaza ca autoritati
municipii sunt consiliile locale, comunale, orasenesti
ale administratiei publice locale si rezolva treburile
si municipale, ca autoritati deliberative, si primarii, ca
publice din comune, orase si municipii, in conditiile
autoritati executive. Consiliile locale si primarii se
legii.
aleg in conditiile prevazute de legea pentru alegerea
74
In fiecare judet se constituie un consiliu judetean, ca autoritate a administratiei publice
locale, pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale, orasenesti si municipale, in
vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean. Consiliul judetean este ales in
conditiile legii pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale.
Alesii locali sunt primarul, consilierii locali, presedintele consiliului judetean si

consilierii judeteni.
In asigurarea liberului exercitiu al mandatului lor, acestia indeplinesc o functie de

autoritate publica, beneficiind de dispozitiile legii penale cu privire la persoanele care
indeplinesc o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat.
Mandatul primarului, consilierului local, respectiv al presedintelui consiliului judetean

si al consilierului judetean este de 4 ani.
In scopul asigurarii autonomiei locale, autoritatile administratiei publice locale au

dreptul sa instituie si sa perceapa impozite si taxe locale, sa elaboreze si sa aprobe
bugetele locale ale comunelor, oraselor, municipiilor si judetelor, in conditiile legii.
Să ne reamintim...
Un sistem administrativ centralizat este acel sistem în care autoritățile locale se află
într-o puternică dependență de autoritățile centrale sau executive.
8.5. REZUMAT
Un sistem administrativ centralizat este acel sistem în care autoritățile locale se află
În România, administrația publica din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază

pe principiile descentralizării, autonomiei locale si deconcentrării serviciilor publice.
75

1. Cum definim un sistem administrativ centralizat?
2. Pe ce principii se întemeiază activitatea administrației publice în România?
Răspunsuri:
1. Un sistem administrativ centralizat este acel sistem în care autoritățile locale se află
2. Administrația publica din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe

principiile descentralizării, autonomiei locale si deconcentrării serviciilor publice.

Expuneți într-un eseu avantajele și dezavantajele centralizării și respectiv ale
descentralizării administrative.
8.8. BIBLIOGRAFIE.
Alexandru, Ioan, Administrația publică. Teorii, realități, perspective, Lumina Lex,
București, 2007, pp. 328-339. (35/A39)

2012, pp. 237-260. (35/M22)
Tabără, Vasile, Știința administrației, Univ. Națională de Apărare "Carol I", București,
2013, pp.169-187. (35/T11)
76
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. DECIZIA ADMINISTRATIVĂ
Cuprins
9.1. Obiective
9.2. Competențe
9.3. Generalități.
9.4. Etapele elaborării deciziei administrative
9.5. Transparența decizională
9.7. Rezumat
9.8. Test de evaluare a cunoştinţelor
9.10. Bibliografie

În această unitate de învățare, se vor prezenta definiții și conținutul etapelor procesului
decizional și se va analiza principiul transparenței deciziei și procesului decizional.
9.2. COMPETENȚE
Ce este decizia administrativă?
Care sunt etapele luării unei decizii administrative?
Cum caracterizați fiecare etapă?
În ce constă transparența actului decizional?
Care este importanța transparenței actului decizional?
77
fundamental pentru ştiinţa administraţiei cât şi pentru
dreptul administrativ.
Durata medie de parcurgere a unităţii

de învăţare este de 3 ore.
Prin decizie administrativă vom înțelege așa cum se
arată în literatura de specialitate „o manifestare de
9.3. GENERALITĂȚI. voință a administrației, premergătoare unei acțiuni sau

inacțiuni, prin care se optează pentru o variantă în
vederea realizării unui scopˮ28.
În mod general, în orice tip de organizaţie,
desfăşurarea activităţii acelei organizaţii se realizează
prin adoptarea de decizii de către organele de
După C.C. Manda decizia este condiționată de câteva
conducere ale acesteia, decizii prin care se ating
elemente:
obiectivele sau finalităţile stabilite pentru existenţa
însăşi a organizaţiei. - o alegere între mai multe posibilități,
- alegerea este conștientă, precedată de o deliberare,
În mod evident, deciziile administrative sunt decizii - alegerea trebuie să ducă la acțiune29.
pe care le pot lua doar organele administraţiei
publice.
28
Debbasch, c., p. 94.
Conceptul de decizie administrativă este unul 00:00
78
Dacă avem în vedere sensul mai larg al conceptului de decizie administrativă, așa
cum se precizează recent, aceasta poate fi echivalată „cu faptul administrativ sau cu cele
patru forme concrete ale activității executive (actul juridic, actul politic, operațiunea
tehnico-materială și faptul material-juridic)ˮ 30.
În sens strict însă prin decizie administrativă vom înţelege numai actele
administrative fie emise ori adoptate de administraţia publică.
În alte cuvinte, sintetizând, putem reține ca definiție relevantă a deciziei faptul că

aceasta este „o manifestare de voință a unei autorități publice, realizată în cadrul activității
executive pentru atingerea scopurilor specifice acestei forme fundamentale de activitate a
statuluiˮ31.
În principal, deciziile administrative se pot așeza în cadrul a două mari categorii 32:
- decizii privind administrația internă,
Acestea urmăresc sau vizează în mod obișnuit organizarea internă a administrației

publice.
- decizii privind administrația externă.
Prin acest tip de decizii se înfăptuiește activitatea administrației publice în raport cu

alte subiecte de drept.
29
Manda, C.C., op.cit., p. 238.
30
Tabără, V., op.cit., p. 177.
31
Santai, I., Drept administrativ și știința administrației, Alma Mater, Sibiu, 2009, vol. II, p. 20.
32
Manda, C.C., op.cit., p. 242.
79
01:00 În primul rând, în vederea elaborării unei decizii
În mod evident, așa cum am observat anterior, acestor administrative trebuie identificat obiectivul sau
decizii le corespunde regimul special al dreptului finalitatea urmărită prin decizie, precum şi mijloacele
public în sensul în care autoritățile sunt îndreptățite să sau mecanismele de punere în practică ale acesteia.
utilizeze puterea publică pentru a le pune în aplicare
dacă întâmpină opoziție din partea altor subiecte. Nu este exclus ca în practică, în anumite situaţii cu
caracter complex, să se fixeze de la momentul iniţial
o serie de obiective iar între aceste obiective să existe
o legătură organică de natură a transforma realizarea
9.4. ETAPELE ELABORĂRII DECIZIEI
ADMINISTRATIVE fiecărui obiectiv în condiţie pentru atingerea unui alt
obiectiv.
Chiar dacă la nivel de aparenţă decizia administrativă

poate consta într-un simplu act, în realitate, până la
În al doilea rând, pentru a se ajunge la o decizie care
momentul final, adică cel al luării deciziei există o
să îndeplinească cerinţele legale, cu alte cuvinte să
serie de etape sau de stagii pregătitoare.
fie conformă legii, să fie oportună şi să servească
intereselor administraţiei şi comunităţii este absolut
necesar ca luarea deciziei să fie precedată de o
Odată ce s-a hotărât elaborarea unui proiect de
activitate de informare, activitate ce configurează o a
decizie, pot fi identificate, de principiu, patru
doua etapă a procesului decizional.
momente.
80

978 606 751 912 9 Stiinta Administratiei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978 606 751 912 9 Stiinta Administratiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dan Velicu

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4,

- cunoașterea sistemului autorităților administrației publice prin intermediul

- însuşirea şi înţelegerea normelor și procedurilor administrative; - cunoașterea

modului de organizare și funcționare a administrației publice;

- aplicarea principiilor generale ale administrației în activitatea autorităților

După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să cunoască sistemul

Nu există discipline care trebuie studiate anterior în mod obligatoriu.

Durata medie de studiu individual

Durata medie este de 2-3 ore de studiu individual.

1.4. Analiza transdisciplinară a evoluției exercitării puterii

1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Unitatea conține o prezentare a raporturilor de putere politică în cadrul

1.1. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la întrebările:

Ce este puterea politică?

Care au fost originile sale?

Care sunt legăturile dintre organizare și putere politică?

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Există, în imaginarul comun, o putere statală, o putere a autorităților legale, o putere

Evident, dezbaterea asupra conceptului de putere este milenară și probabil nu va

Chiar și discuția asupra originilor puterii își are propria istorie.

În fine, teoria contractualistă, ce a stat la baza constituțiilor moderne, preocupată de

Nu în ultimul rând, există și o teorie juridică a statului-naţiune, elaborată de Carre de

1.4. ANALIZA TRANSDISCIPLINARĂ A EVOLUȚIEI EXERCITĂRII PUTERII

Funcţionalitatea modului de organizare presupunea şi presupune inclusiv în formele

Cu alte cuvinte, dincolo de legăturile de sânge, de familie şi de orice alte tipuri de

Prin urmare, conchidem că orice comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a

De altfel, această acceptare a autorităţii grupului, autoritate care se exprimă prin

Necesitatea unei ierarhii a comunităţii este, mai degrabă, o rezultantă a

Reflectaţi asupra noţiunii de ierarhie.

Când v-aţi regăsit într-un grup structurat ierarhic?

Ce funcţii aţi îndeplinit şi ce funcţii au îndeplinit ceilalţi?

✔ este o relaţie socială sau un ansamblu de relaţii

susțin unii autori că puterea presupune un ansamblu putere

necesare realizării ei (raportul existent între

✔ scopul puterii este de a asigura stabilitatea

asumat fie de înşişi cei asupra cărora ea se exercită, 2

⮚ Orice comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a putea supravieţui.

⮚ Ierarhia socială implică exercițiul puterii pentru a se atinge obiective ce țin de

⮚ Ea este o condiţie a ordinii sociale şi a aproprierii idealului comun.

1.6. TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

1.Cum definiți noțiunea de putere politică?

2.Care este resortul relației dintre organizare și societate?

3. Care este relația dintre exercițiul puterii și comunitate?

2. Societatea sau comunitate necesită organizare şi ierarhizare pentru a putea supravieţui.

3.Puterea politică poate fi exercitată numai în cadrul comunității.

Manda, Cezar Corneliu, Elemente de știința administrației, Universul Juridic, București,

Negoita, Alexandru, Drept administrativ si stiinta administratiei, Atlas Lex, Bucuresti,

2.4. Teorii ale separației puterilor și recepționarea

celor mai semnificative principii în cadrul constituțional

2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Unitatea conține prezentarea principiului separației puterilor în stat.

Ce presupune principiul separării puterilor în stat?

Care sunt puterile și cum pot fi definite?

Care este relația între puteri?

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Deja în secolul al XVI-lea, limită ce deschide Europei epoca modernităţii timpurii,

2.4. TEORII ALE SEPARAȚIEI PUTERILOR ȘI RECEPȚIONAREA CELOR MAI

Astfel, Hubert Languet (1518–1581) lansează ideea transferului de suveranitate:

Totuși, pentru aplicarea permanentă și supraveghere „este necesar să existe o

Aceasta este practic puterea executivă.