Sunteți pe pagina 1din 7

Administrația publică și mediul juridic

Mediul juridic, sau dreptul ca sistem normativ, este un produs al statului, al organelor
sale, inclusiv administrative, care îşi manifestă acţiunea în mod relativ independent chiar
asupra autorităţilor care îl creează, acestea fiind obligate să se supună atât reglementărilor
autorităţilor superioare, cât şi propriilor reglementări.

            Cu alte cuvinte, autorităţile publice au un câmp limitat de acţiune, în sensul că nu pot
săvârşi decât acele acte sau fapte juridice şi nu pot intra decât în acele raporturi de drept,
pentru care legea le conferă o competenţă determinată.

            În acelaşi timp, pluralitatea, diversitatea şi volumul mare al structurilor


administrative, precum şi multitudinea şi varietatea acţiunilor executive întreprinse de acestea
impun ordonarea sistemului de organe şi coordonarea activităţilor, ceea ce numai
reglementarea juridică o poate realiza.
            Relaţiile administraţiei publice cu mediul juridic se desfăşoară, în principal, în cadrul
dreptului administrativ.

            Normele dreptului administrativ sunt acea categorie de norme juridice care conferă
administraţiei publice posibilitatea să se manifeste în raporturile de drept ca subiecte învestite
cu atribuţii de realizare a puterii executive. De aici rezultă că, dreptul administrativ determină
existenţa şi acţiunea administraţiei publice. Aceasta, la rândul ei, influenţează în mod
hotărâtor dreptul administrativ, deoarece majoritatea covârşitoare a normelor administrative
sunt emise chiar de administraţie sau la iniţiativa ei.

            Având în vedere relaţiile atât de strânse dintre administraţia publică şi dreptul
administrativ, vom prezenta succint câteva elemente de specificitate ale normelor de drept
administrativ.

            Normele de drept administrativ, pe lângă trăsăturile generale comune oricărei norme
juridice, au anumite trăsături caracteristice.

            În primul rând, normele dreptului administrativ sunt în exclusivitate produsul voinţei
autorităţilor publice legislative sau executive, iar nu a altor subiecte de drept, astfel încât ele
nu pot fi reguli recunoscute sau sancţionate de stat, ca în cazul cutumei şi al reglementărilor
proprii ale diverselor organizaţii sau asociaţii nestatale.

            În al doilea rând, emiterea normelor de drept administrativ se face în exercitarea


prerogativelor de putere publică, nu ca în cazul persoanelor de drept privat care îşi pot
reglementa şi ele raporturile derivând din administrarea sau gestionarea patrimoniului
propriu, în virtutea capacităţii lor juridice de drept comun.

            În al treilea rând, forţa de constrângere a statului, care garantează la nevoie aplicarea
normelor administrative, este exercitată chiar de autorităţile aparţinând sistemului executiv.

            Pentru a evidenţia substanţa influenţelor exercitate de dreptul administrativ asupra


administraţiei publice, vom prezenta succint : clasificarea normelor de drept administrativ,
izvoarele dreptului administrativ şi anumite trăsături ale raporturilor de drept administrativ.

            Normele de drept administrativ se clasifică după mai multe criterii.

1. După obiectul de reglementare, normele de drept administrativ se clasifică în norme


organice sau instituţionale, norme procedurale şi norme materiale:

 normele organice, numite şi norme de organizare, sunt cele prin care se reglementează
înfiinţarea, structura, funcţionarea şi atribuţiile autorităţilor administrative, precum şi
ale instituţiilor din subordinea lor;
 normele procedurale sunt cele care reglementează forma în care se realizează anumite
activităţi ale administraţiei publice (de exemplu cele privind procedura constatării şi
sancţionării contravenţiilor);
 nomele materiale sunt cele care reglementează drepturile şi obligaţiile din cadrul
raporturilor juridice în care intră administraţia, pentru executarea prevederilor legale,
inclusiv în cazul încălcării acestor prevederi de către subiectele de drept.

1. După sfera de cuprindere a relaţiilor sociale reglementate, normele de drept


administrativ se clasifică în norme generale, norme speciale şi norme de excepţie:

 normele generale au cea mai mare sferă de cuprindere, reunind cele mai importante
reguli de bază ale activităţii executive;
 normele speciale se referă la categorii limitate de raporturi juridice, dintr-un domeniu
restrâns al activităţii executive, derogând, de regulă, de la normele generale;
 normele de excepţie vizează situaţii cu totul deosebite, atipice, derogând atât de la
normele generale cât şi de la cele speciale.

1. După conduita prescrisă, normele administrative pot fi onerative, prohibitive sau


permisive:

 normele onerative obligă la îndeplinirea unei activităţi;


 normele prohibitive sunt cele care interzic săvârşirea unei acţiuni;
 normele permisive sunt cele care lasă subiectelor de drept libertatea de conduită, în
limitele prevăzute de ele.

1. După subiectele de drept cărora li se adresează , normele de drept administrativ pot fi


interne sau externe:

 normele interne produc efecte în interiorul autorităţilor administrative, categorie în


care intră regulamentele de organizare şi funcţionare şi regulamentele de ordine
interioară;
 normele externe produc efecte în afara administraţiei şi în raporturile ei cu terţii.

            Izvoarele dreptului administrativ prezintă mai multe trăsături, şi anume:

1. Forma scrisă de exprimare este o condiţie ad validitatem.


2. Norma scrisă trebuie să fie cuprinsă într-un act normativ de reglementare; ea nu poate
fi formulată printr-o hotărâre judecătorească sau pe cale doctrinară.
3. Actele normative administrative trebuie emise întotdeauna de autorităţile publice
competente.
4. Izvoarele dreptului administrativ sunt constituite într-un sistem unitar; componentele
acestuia sunt ordonate în ansamblu potrivit criteriului forţei juridice, începând cu
Constituţia, continuând cu legile, decretele prezidenţiale, actele normative ale
guvernului şi ale miniştrilor, şi terminând cu actele normative ale autorităţilor
administraţiei publice locale. Ele au forţa juridică a poziţiei pe care autorul lor o
ocupă în ierarhia sistemului autorităţilor publice.
5. În dreptul administrativ nu constituie izvor de drept obiceiul juridic, practica judiciară
şi doctrina juridică; în mod excepţional, pot fi izvoare de drept regulile de convieţuire
socială, în materie contravenţională, dar numai atunci când legea face trimitere
expresă la ele.

Fenomenul de administraţie publică prezintă o mare varietate de raporturi administrative.


În mod firesc, pentru cunoaşterea lor se utilizează operaţiunea logică de clasificare,
utilizându-se diverse criterii. În analiza relaţiilor administraţiei publice cu mediul, prezintă un
interes deosebit cadrul în care se situează destinatarii normei administrative. Astfel, se disting
două mari categorii de raporturi administrative: raporturile interne, care se derulează în
interiorul administraţiei publice, şi raporturile externe, care se derulează între administraţie şi
terţi.

1. Raporturile administrative interne vizează relaţiile din cadrul autorităţilor


administraţiei publice şi relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice. După natura
lor, aceste raporturi pot fi: de subordonare, de control, de colaborare şi de asistenţă.

Raporturile de subordonare sunt expresia tipică a relaţiilor ierarhice specifice


administraţiei publice, în temeiul cărora organele ierarhic inferioare se află în subordinea
organelor ierarhic superioare. Acest tip de relaţii asigură conducerea unitară şi eficace a
activităţilor de administraţie publică. Subordonarea administrativă poate opera în plan
vertical şi în plan orizontal. În plan vertical, subordonarea operează din treaptă în treaptă,
până la nivelul guvernului, aflat în vârful ierarhiei administrative generale. De pildă,
conducătorii organelor desconcentrate ale ministerelor şi ale altor autorităţi centrale sunt
subordonaţi prefectului, iar acesta este subordonat guvernului. În plan orizontal subordonarea
operează la acelaşi nivel. De exemplu, subordonarea unui serviciu public local faţă de
consiliul local şi primar.

În conţinutul raporturilor ierarhice se includ drepturile subiectului supraordonat de


instrucţiune (conducere, coordonare, îndrumare), de control, de anulare şi de substituire.
Acestea se exercită asupra subiectelor subordonate, cărora le revin obligaţiile corelative de
conformare.

Relaţiile de subordonare funcţionează şi în cadrul autorităţilor administraţiei publice, între


funcţionarii de conducere şi cei de execuţie.

Raporturile de control au ca obiect verificarea unor activităţi sub aspectul legalităţii şi/sau
oportunităţii. Cu toate că se manifestă, ca regulă, în cadrul raporturilor de subordonare,
clasificăm distinct raporturile de control datorită importanţei lor, precum şi a faptului că se
pot manifesta şi în afara raporturilor de subordonare, sub forma aşa numitelor activităţi de
control speciale, reglementate prin legi speciale. Un exemplu în acest sens este controlul
exercitat de Curtea de Conturi.

Raporturile de colaborare sunt raporturile dintre autorităţi ale administraţiei publice sau


dintre funcţionari din cadrul aceleiaşi autorităţi publice, între care nu există legături ierarhice.
În cadrul acestor raporturi părţile au poziţii egale şi acţionează împreună pentru realizarea
unui obiectiv comun. Colaborarea se concretizează în acorduri, acte juridice emise în comun
şi activităţi comune.

Raporturile de asistenţă au ca obiect acordarea unui sprijin de natură intelectuală,


materială sau de personal. Acestea pot fi facultative sau obligatorii, după cum legea le lasă la
latitudinea celor interesaţi sau le impune. Asistenţa materială constă în punerea la dispoziţie a
unor bunuri sau valori, asistenţa de personal se concretizează prin acordarea unui sprijin în
resurse umane, iar asistenţa de natură intelectuală presupune acordarea unor avize de
specialitate sau asistenţă tehnică de specialitate.

1. Raporturile administrative externe se stabilesc între autorităţile administraţiei


publice şi administraţi, persoane fizice şi persoane juridice, precum şi între autorităţile
administraţiei publice şi alte autorităţi publice. Aceste raporturi se bazează pe
competenţa materială şi teritorială a autorităţilor administraţiei publice şi au în vedere
realizarea misiunii acestora.

Raporturile externe ale administraţiei se împart în: raporturi de subordonare, raporturi de


utilizare a serviciilor publice şi raporturi de colaborare. Observăm că, raporturi de
subordonare şi raporturi de colaborare am întâlnit şi în cadrul raporturilor administrative
interne. În cazul raporturilor externe avem însă de a face cu alte categorii de subiecte şi aceste
raporturi au un alt conţinut.

Raporturile de subordonare sunt raporturile tipice care se formează între administraţie şi


administraţi. Ele sunt caracterizate prin manifestări unilaterale de voinţă ale administraţiei,
chiar dacă intervin uneori la cererea celor administraţi. Astfel, autorizaţia de construire se
eliberează la cerere, dar conţinutul ei reprezintă voinţa unilaterală a administraţiei, fără  a se
cere consimţământul solicitantului.

Inegalitatea de poziţie juridică a părţilor nu este rezultatul unei subordonări ierarhice şi nu


implică lipsa drepturilor administraţilor. Administraţia publică este obligată să intre în relaţia
respectivă în baza legii şi să respecte legea în conduita pe care o urmează. În caz contrar, cel
administrat poate declanşa răspunderea juridică sancţionatorie sau reparatorie a
administraţiei.

Numeroase raporturi administrative derivă din atribuţiile de control ale administraţiei


asupra administraţilor. Acestea au scopul asigurării eficacităţii acţiunii administrative, în
diferite domenii de competenţă a administraţiei. Asemenea domenii sunt: sanitar uman,
sanitar veterinar, vamal, circulaţia pe drumurile publice, comercial, etc. Dreptul de control al
administraţiei corespunde obligaţiei administraţilor de a supune verificării persoana lor,
activităţile întreprinse sau bunurile, valorile şi documentele pe care le deţin. Încălcarea, de
către cel vizat, a obligaţiilor de supunere spre control, constituie conduită ilicită, care se
sancţionează contravenţional sau penal.
Raporturile de utilizare a serviciilor publice sunt frecvente în activitatea administraţiei.
Serviciul public reprezintă o activitate cu caracter organizat şi continuu, desfăşurată în
vederea satisfacerii unui interes general al unei colectivităţi naţionale sau locale, supusă
regimului juridic administrativ. Serviciul public constituie cadrul de realizare a unor drepturi
cetăţeneşti consacrate de Constituţie şi legi, cum sunt dreptul la învăţătură, dreptul la
ocrotirea sănătăţii, dreptul la liberă circulaţie, precum şi a unor drepturi reieşite din
contractele încheiate în vederea prestării unor servicii necesare satisfacerii unor nevoi sociale
diverse, cum sunt: furnizarea energiei electrice, termice şi a apei potabile, asigurarea
salubrităţii, etc. Prin serviciu public se mai înţelege şi autoritatea sau instituţia publică, ce
îndeplineşte activităţile menţionate.

Dacă legea obligă administraţia publică să presteze un anumit serviciu şi îl refuză, explicit
sau implicit, ea poate fi obligată la prestarea lui, inclusiv pe calea contenciosului
administrativ. Însă cei administraţi nu pot beneficia decât de acele servicii publice care sunt
organizate. Nu există un drept subiectiv pentru a pretinde utilizarea unui serviciu public
necreat sau pentru a pretinde înfiinţarea unui asemenea serviciu. Aceasta nu înseamnă că
cetăţenii nu au dreptul de a adresa solicitări administraţiei, potrivit intereselor lor, pentru
organizarea unor servicii publice. Administraţia publică are obligaţia de a primi, analiza şi
soluţiona aceste solicitări, precum şi obligaţia de a comunica răspunsul petiţionarilor, în
termenele şi în modalităţile prevăzute de lege. Dar nu are obligaţia de a soluţiona solicitările
în sensul dorit de petenţi. Autoritatea administrativă poate însă aprecia, în limita competenţei
sale, ca oportună o asemenea solicitare, dând curs favorabil demersurilor legale în vederea
înfiinţării serviciului public cerut.

Regimul juridic administrativ care guvernează serviciu public înseamnă, în esenţă,


intervenţia autorităţilor administraţiei publice în activitatea respectivă. Statul este cel care
hotărăşte, prin acte de autoritate, serviciile publice pe care le organizează la nivel naţional sau
local, statutul juridic al acestora, mijloacele materiale, financiare şi umane de care acestea
dispun.

Unele servicii publice nu pot fi realizate decât de stat, cum este, de pildă, asistenţa
sanitară antiepidemică. Cealaltă categorie are un regim juridic mixt, de natură administrativă
şi civilă sau comercială. În asemenea cazuri, contractul devine instrumentul juridic ce
concretizează raportul de utilizare a serviciului public, cum se întâmplă în cazul transportului
în comun şi a furnizării diverselor utilităţi. Libertatea contractuală a furnizorului este însă
limitată prin voinţa unilaterală a autorităţii publice care organizează serviciul respectiv.

Raporturile de colaborare dintre autorităţile administraţiei publice şi cei administraţi


reprezintă categoria de relaţii pentru care legea nu prevede o poziţie supraordonată în
favoarea acestor autorităţi. Asemenea raporturi se întâlnesc în domeniul cooperării cu
organizaţiile şi asociaţiile neguvernamentale. Acestea pot sprijini administraţia în acţiunile
sale, sau administraţia le poate sprijini (material, financiar, cu resurse umane) atunci când
desfăşoară activităţi de utilitate publică.
 

S-ar putea să vă placă și