Sunteți pe pagina 1din 5

CE ESTE PSIHOSOCIOLOGIA?

            Studiul științific al interacțiunii comportamentelor prezente sau trecute, reale sau


imaginare  în context social – psihosociologia – constituie un domeniu de cunoaștere
interdisciplinar, unitar și relativ independent, în expansiune și în curs de internaționalizare.

Deși are o îndelungata preistorie, psihosociologia are o istorie doar de o suta de ani.
Începuturile ei sunt controversate, ca și etapele de evoluție. Rămâne, însă, în afara oricărei
dispute ca psihosocioplogia a răspuns și încearcă să răspundă și azi provocărilor sociale. În
noul context european, după colapsul comunismului, psihosociologia din Romania își
regăsește tradiția și intră firesc în relații de comunicare și cooperare cu comunitatea
academică internațională. Afirmarea de sine a psihosociologiei este în concordanță cu
consolidarea democrației, ca tip de cultură în Romania, în Europa și pe întreaga planetă.

Psihosociologia – domeniu de studiu interdisciplinar

                 Psihosociologia nu mai poate fi privită azi ca o rudă saracă  a psihologiei sau
sociologiei. Prin numărul impresionant de cercetări, prin acumulările teoretice și,  mai ales, prin
rezultatele direct aplicative în cele mai diferite domenii ale vieții sociale (producție materială,
educație, comunicații în masa, marketing și publicitate, ocrotirea sănătății, organizare socială
etc.), psihosociologia tinde să ocupe un loc din ce în ce mai important în sistemul științelor
socioumane. Au fost depășite însă punctele de vedere simpliste, potrivit cărora psihosociologia
era considerată o „știință de graniță” între psihologie și sociologie. S-a renunțat la încercarea de
divizare a psihosociologiei în două: a psihologilor și a sociologilor.       

      Fără a avea pretenția unei definiții cu totul originale, considerăm psihosociologia ca


fiind  studiul interacțiunii comportamentelor prezente sau trecute, reale sau imaginare în
context social;  ea studiază totodată rezultatele acestei interacțiuni: stările și procesele psihice
colective, situațiile de grup, personalitatea. Astfel concepută, psihosociologia nu se substituie
nici uneia dintre științele socioumane, chiar dacă uneori interesul ei de studiu se indreaptă
asupra domeniului, considerat tradițional, al psihologiei, sociologiei, antropologiei, pedagogiei
etc. Distincția este și perspectiva în care este abordat respectivul fenomen sau
proces. Cum și cu ce rezultate se soldează interacțiunea comportamentală?  Cum influențeaza
comportamentul meu acțiunea celorlalți? Cum modifică activitatea mea prezentă altuia? Care
este mecanismul? Ce efect au asupra unui individ comportamentele trecute ale altora? Acestea
sunt intrebările principale pe care și le pun psihosociologii.

Etapele de evoluție a psihosociologiei

            A pune problema perioadelor de evoluție a psihosociologiei înseamna a recunoaște


implicit existența unei unice științe despre interacțiunea comportamentală și a unei logici
unitare de dezvoltare a acesteia. Ca știință, psihosociologia nu poate fi decât universală, nu
poate să vizeze decât generalul, ceea ce este logic în producerea fenomenelor, cauzalitatea,
dincolo de circumstanțialitate. Asupra acestui lucru specialiștii în domeniu ar trebui să fie de
acord. Se pun totuși câteva întrebări.

            Cum se pot formula legi generale pe baza verificării unor ipoteze în condiții
circumstanțiale, mai precis, în contextul culturii și civilizației occidentale? Place sau
nu, psihologia socială este un produs al societăților industriale din Vest. Nascută în Europa de
Vest, a fost exportată în S.U.A., unde și-a consolidat statutul de știință și de unde a fost
importată la jumatătea secolului al XX-lea în Europa de Vest. Restul Lumii și-a asumat mai
degraba rolul de „consumatori de psihosociologie“ sau de „subiecți de experiment“. Aceasta
realitate relevată, între alții, de  D. Sinha si W. Holtzman (1984), T. Sloan si M.
Montero (1990), J. W. Berry si colab. (1992, p. 16) cu privire la psihologie și de Immanuel
Wallerstein (1997) cu privire la sociologie  este, după opinia noastră, cu atât mai evidentă în
domeniul psihosociologiei. În acest domeniu mai ales s-a produs un fenomen de „aculturatie
științifică“, de export-import de psihologie socială americană, mai întâi în Europa vestică –
imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial –, apoi în țările lumii a treia  și, după 1965, în
fostele state comuniste.

            „Aculturatia științifica“ în domeniul psihosociologiei a întampinat și întampină bariere


mai mult sau mai putin vizibile. Sunt de amintit barierele culturale, ideologice si politice. Ele
acționează diferit după cum este vorba de țări din Europa, Asia, Africa sau America de Sud,
după cum diferențele culturale sunt mai accentuate sau mai puțin semnificative.
Confucianismul, hinduismul, budismul sau taoismul, ca ideologii dominante, nu pot fi neglijate.
Se pune problema verificării constantelor din psihosociologia americană , validarea rezultatelor
experimentale în alte  culturi, în state cu ideologii diferite. Aceasta constituie, totuși, un
deziderat cât timp numărul psihosociologilor din țările în curs de dezvoltare este mic și dotarea
tehnică a laboratoarelor de psihosociologie – acolo unde ele există – este precară. Chiar in
condițiile McDonaldizarii vieții sociale contemporane – ca sa folosesc titlul lucrărilor de succes
ale lui George Ritzer (1995, 1998) –, chiar dacă  „difuzionismul cultural“ american
influențează puternic științele socioumane, cercetarea psihosociologica autohtona nu numai că
se justifica, dacă recunoaștem pluralismul ca valoare socială, dacă aspirăm la elaborarea
enunțurilor teoretice  universal, se impune ca o necessitate.

            Asadar, pentru a fi universală, psihosociologia trebuie sa fie transculturală și acest


lucru se poate realiza numai prin colaborarea amplă a specialistilor din toate statele, de pe toate
continentele.

            Referindu-ne la România, nu putem să nu consemnam faptul că abia dupa colapsul


comunismului a apărut un tratat de psihologie socială, rod al colaborării unor reputați
cercetători științifici și profesori universitari din Belgia, Elveția, Franța, Italia, Spania și din
Romania (A. Neculau, coord., 1996). La afirmarea puternică a psihologiei sociale în România
postdecembristă a contribuit semnificativ traducerea unor lucrări de referință din literatura
occidentală.

            Chiar dacă psihosociologia va deveni universală, într-un viitor nu prea îndepărtat,


tradiția ei nu poate fi ignorată. Avem în vedere tradiția europeană, pe de o parte,
și  tradiția americană , pe de alta parte. Sub influența lui G. Tarde si Le Bon, și apoi în
perspectiva durkheimiană, psihologia socială europeană se axeaza pe studiul fenomenelor
colective, în timp ce tradiția americană privilegiază studiul comportamentului individual sub
influența altora, a societății. Pe de alta parte, în buna tradiție europeană, psihologia socială
valorifică datele de observație și reflecțiile din domenii de cunoaștere variate, de la filosofie la
beletristică. Cu experimentul începe istoria științei despre interacțiunea
comportamentală. Sharon S. Brehm și Saul M. Kassin (1990, p. 8) leaga începuturile
psihologiei sociale de aplicarea experimentului în domeniu, astfel ca actul de naștere al
psihosociologiei ar fi semat de Max Ringelmann în anii 1880, când agronomul francez a
încercat sa măsoare performanța individuală și în grup, pentru sarcini simple, cum ar fi forța cu
care este trasă o franghie. Se descoperă fenomenul care mai târziu va fi numit social loafing (pe
care l-am tradus prin expresia  frânare socială, ce ne pare mai apropiată de sensul original
decât traducerile alternative inactivitatea socială sau chiul social.

            Așadar, anul 1898  marchează debutul psihosociologiei ca știință. Care sunt etapele ei


de evolutie? Sharon S. Brehm si Saul M. Kassin (1990, pp. 7 - 14) împarte  evoluția
psihologiei sociale în cinci etape: 1) reunirea forțelor (1880 - 1935); 2) marele salt înainte
(1936 - 1945); 3) perioada clasică (1946 - 1960); 4) încredere și crize (1961 - 1975); 5) era
pluralismului (1976 -      ). În prima etapa avem de-a face cu fondatorii psihologiei sociale. În
primul rând este menționat Max Ringelmann, în disputa asupra priorității cu Norman Triplett.
Autorii citați consideră că lucrările psihologului englez William McDougal (1908)  ale
sociologului american Edward Ross (1908) si ale psihosociologului american Floyd
Allport (1924) au anunțat constituirea unui nou subdomeniu al psihologiei care studiază
aspectele sociale ale comportamentului uman, psihologia sociala. Cea de-a doua etapa, de
numai un deceniu, denumită metaforic, conferă identitate psihologiei sociale, în special prin
studiile lui Muzafer Sherif  asupra influenței sociale, publicate cu începere din 1936, și prin
cercetările lui Kurt Lewin, care au condus la teoria câmpului, în care comportamentul este
funcție de interacțiunea dintre persoana și environment. Lucrările lui Kurt Lewin au inițiat
abordarea interacționista în psihologia socială. Perioada clasică ar acoperi intervalul dintre anii
1946 și 1960 și ar reuni contribuțiile lui Gordon Allport, Solomon Asch, Leon Festinger, Fritz
Heider, Carl I. Hovland, John Thibaut si Harold H. Kelly.     

       Dupa 1961 psihologia sociala intra intr-o perioada de „expansiune și entuziasm“. Stanley


Sachter, Harold H. Kelly, Bibb Latané si John Darley, Serge Moscovici si Marisa
Zavalloni, D.C. Glass si J. E. Singer, Albert Bandura, Ellen Berscheid si Elaine Walster
(Hatfield) au marcat dezvoltarea psihosociologiei prin cercetările lor privind gândirea și
afectivitatea,  interacțiunile în grup, problemele sociale și stresul. Dar, așa cum
remarca Sharon S. Brehm si Saul M. Kassin, aceasta perioada de „expansiune și entuziasm“
este totodată și o perioada de criză a psihologiei sociale, exprimată prin dezbateri vizând etica,
validitatea și generalizarea datelor de cercetare. Era pluralismului, din 1976 și până azi, se
definește prin critical multiplism, adică prin recunoașterea faptului că diferite subiecte reclama
diferite moduri de investigare și utilizarea unor tehnici variate, fiecare metodă de cercetare
având virtuți și limite intrinseci. Pluralismul de azi al psihosociologiei se manifestă și prin
acceptarea deopotriva a perspectivei „fierbinți“ si perspectivei „reci“ asupra comportamentelor
umane, ceea ce presupune atât studiul motivațiilor și emotiilor ca factori determinanți ai
comportamentului, cât și studiul memoriei, percepțiilor, gândirii.

     Dupa  decembrie ’89, cu toate dificultățile tranziției, s-au deschis perspectivele sincronizării
universale a psihosociologiei românesti. Lucrările publicate (S. Chelcea, 1990, 1994, 1997,
1998; A. Neculau, 1995, 1996, 1997, 1998; P. Ilut, 1996, 1997; Aurora Liiceanu, 1997; Elena
Zamfir, 1997; Iolanda Mitrofan, 1997, 1998) și înființarea unor facultăți de psihosociologie
(la Institutul National de Informatii din Bucuresti si la Universitatea din Petrosani), ca și
deschiderea cursurilor de master in domeniul psihologiei sociale (la  Universitatea „Al. I.
Cuza“ din Iasi), sunt tot atâtea semne de bun augur. Semnalam în aceeași ordine de idei
editarea cu începere din 1995, la  Institutul National de Informatii din Bucuresti, a revistei
„Psihosociologia. Mass-Media“, sub îndrumarea prof. univ. dr. Septimiu Chelcea, și apariția în
1998 a primului număr al revistei de „Psihologie sociala“ la  Universitatea „Al. I.
Cuza“    din    Iasi, sub direcția prof. univ. dr. Adrian Neculau.