1.

Kononov vs Lituania
Stare de fapt:
Letonia a fost incorporata in URSS in 1940. Partizanii Rosii, grup condus de Kononov a fost
trimis sa saboteze instalatiile militare, liniile de comunicatie si propaganda politica germane. In
urma unei suspiciuni de tradare din partea satenilor din Mazie Bati germanilor, acestia au omorat
mai multi localnici.
La 4 mai 1990, Consiliul Suprem al Republicii Socialiste Sovietice a Letoniei a adoptat
Declaratia privind redobandirea independentei Republicii Letonia; Declaratia de aderare la
tratatele internationale privin drepturile omlui.
La 22 august 1996 Parlamentul leton a adoptat Declaratia privind ocuparea Letoniei, cu trimitere
la anexarea teritoriului leton de URSS in 1940 (ocupatie militara, incorporare ilicita).
6 aprilie 1993, Consiliul Suprem a incriminat infractiunea de genocid, crimele impotriva
umanitatii si a pacii, crimele de razboi, discriminarea rasiala, pedepsite cu 3-15 ani inchisoare/pe
viata.
Vassili Kononov, in 1998, a fost acuzat de savarsirea unor crime de razboi si judecat in 2 procese
penale interne, succesive. Acesta a pledat nevinovat de fiecare data. Deoarece Kononov era deja
bătrân, infirm ĩi inofensiv, instanţa l-a condamnat la o pedeapsă scurtă privativă de libertate, de
un an ĩi opt luni; această pedeapsă s-a considerat deja executată, pentru că depăĩea durata
detenţiei din timpul procesului.
Kononov s-a adresat Curtii invocand violarea drepturilor protejate de art 7 Conventie.
Instanta a validat condamnarea petentului pentru evenimentele din 1944.
Curtea trebuia sa identifice temeiul juridic pentru care a fost condamnat petentul. Daca dreptul
intern nu ofera acest temei, Curtea analizeaza dreptul international. Iar, pentru a stabili daca
instantele nationale au aplicat corect normele internationale, Curtea verifica daca faptele
petentului se circumscriu normei international, invocate ca temei al condamnarii. Or, Curtea nu a
verificat aceste norme de drept international, ci a introdus intrumente juridice noi neinvocate de
parti, intervenienti sau instante interne (Codul Lieber 1863, Proiectul Declaratiei de la Bruxelles
1874, Manualul Oxford 1880- nu sunt tratate internationale, Letonia sau fosta URSS nu au
participat). Codul Lieber (sinteză a legilor si a cutumelor războiului, este de sorginte americană
si avea caracter obligatoriu exclusiv pentru soldaţii americani) a reprezentat justificarea
condamnarii petentului de instantele interne pentru crime de razboi.
Curtea, cand analizeaza daca norma de incriminare incrimineaza faptele petentului, trebuie sa
faca o verificare cronologica obiectiva. Or, Curtea a invocat ca temei juridic norme ulterioare:
cauza K-HW vs Germania, ratificata 2 ani mai tarziu dup condamnarea petentului: Curtea a
apreciat ca desi Conventia nu fusese ratificata, petentul ar fi trebuit sa stie ca prin violarea
prevederilor ei incalca drepturile fundamentale ale victimelor. Si Conventiile de la Geneva 1949
ca argument al dezvoltari progresive a dreptului in directia incriminarii faptelor, deci putea sa
prevada normele de incriminare.

1
2.Panaitescu vs Romania
Situatie de fapt:
Stefan Panaitescu in 2002 formuleaza actiune impotriva Casei Judetene de Pensii Bihor pentru
anularea deciziei prin care I se refuza acordarea de despagubiri si anumite drepturi persoanelor
persecutate (Legea 189/2000) de autoritatile romane (1940-1945) din motive etnice. Curtea de
Apel Oradea a admis cererea si a dispus paratei sa ii acorde drepturile. In 2003 comisia
inscarcinata cu aplicarea Legii 189/2000 a stabilit dreptul la asistenta medicala si medicamente
in mod gratuit si prioritar, atat in tratament ambulatoriu, cat si pe timpul spitalizarilor. In 20
aprilie 2005 a fost diagnosticat cu cancer, iar pe 4 mai 2005 a fost operat la Spitalul Clinic
Judetean Oradea. Potrivit reclamantului, personalul medical nu i-a administrat tratamentul
oncologic specific si I s-au administrat doar perfuzii cu vitamine si solutie salina normala. Acesta
si-a procurat pe propria cheltuiala tratamentul pentru cancer o perioada, dupa care a sesizat Casa
Judeteana de Pensii Bihor, Directia de Sanatate Public Bihor august 2005, si a notificat in
septembrie 2005 Casa Nationala de Asigurari de Sanatate pentru a obtine medicamentele cu titlu
gratuit. In mai 2006 a fost inclus intr-un program de testare a unui medicament in Hamburg.
(Avastin decontat din iunie 2005).
Incalcare art 2, art 3 Conventie:
Curtea trebuie sa se ghideze dupa criteriul obligatiei de diligenta.
Curtea observă că, în temeiul Legii nr. 189/2000, reclamantul avea dreptul la medicamente şi
asistenţă medicală în mod gratuit, care ar fi trebuit să îi fie oferite în mod prioritar. Acest drept a
fost recunoscut de instanţele interne în cadrul unor proceduri finalizate cu hotărârea din 3 iunie
2002 şi confirmat apoi de comisia care a emis decizia din 2 aprilie 2003. Acest drept a fost
confirmat în acţiunea intentată de reclamant în 2005 în legătură cu tratamentul anti-cancer
recomandat. Instanţele interne, atât cea de prim grad, cât şi cea de apel, s-au pronunţat în
favoarea reclamantului şi au dispus pârâtelor să îi asigure medicamentele anti-cancer prescrise şi
să îi deconteze costurile suportate de acesta pentru medicamentele respective; mai mult,
instanţele au respins argumentul pârâtelor, conform căruia Avastin nu i-a fost asigurat deoarece
nu era inclus în lista medicamentelor decontate, ţinând seama şi de faptul că medicamentul nu
fusese înlocuit de unul echivalent.
Rezultă că accesul reclamantului la asistenţă medicală gratuită, aşa cum era îndreptăţit, a fost
împiedicat de mai multe ori, acesta fiind constrâns de mai multe ori să facă eforturi constante şi
repetate ca să primească tratamentul medical anti-cancer necesar în mod gratuit. Pentru o
perioadă, acesta a suportat costul tratamentului, deşi hotărârile definitive îi conferiseră dreptul de
a primi medicamentele prescrise în mod gratuit şi prioritar. Executarea tardivă şi parţială a
hotărârii din 12 decembrie 2005, care obliga autorităţile statului să îi asigure în mod gratuit
medicamentele recomandate de doctorii săi, a coincis cu deteriorarea sănătăţii sale, mai ales după
ce reclamantul nu şi-a mai permis să suporte personal costul tratamentului. Deteriorarea a
culminat cu moartea reclamantului la data de 3 decembrie 2006.

2
Curtea constată ca dreptul la acordarea medicamentelor în mod gratuit fost contestat în mod
repetat, mai ales din motive birocratice, rezultatul fiind că reclamantul nu a putut continua în
mod corespunzător tratamentul recomandat; mai mult, cu toate că instanţele interne nu au găsit
nicio justificare pentru comportamentul autorităţilor statului, tratamentul necesar încă nu i-a fost
asigurat reclamantului în timp util, aşa cum necesita gravitatea bolii sale.
De asemenea, Curtea consideră, în acest sens, că, tot aşa cum o autoritate statală nu are voie să
invoce lipsa de fonduri sau resurse ca scuză pentru a nu onora o obligație izvorâtă dintr-o
hotărâre judecătorească.
Curtea nu poate ignora faptul că, potrivit informaţiilor medicale disponibile, medicamentele
recomandate au dovedit că au efecte pozitive cât timp au fost administrate, iar doctorul a
constatat o „remisiune parţială a bolii” cât timp tratamentul a fost urmat; din acest motiv, Curtea
consideră că autorităţile statului cunoşteau sau ar fi trebuit să cunoască necesitatea tratamentului
corespunzător în cazul reclamantului, în lipsa căruia exista un risc real şi imediat pentru viaţa
reclamantului. Acest aspect a fost evidenţiat şi de concluziile instanţelor interne. Cu toate
acestea, autorităţile nu au luat la timp măsuri ţinând de competenţele.
Prin urmare, Curtea nu poate exclude faptul că omisiunea statului de a asigura reclamantului
tratamentul adecvat a contribuit la agravarea bolii sale.
Curtea hotărăşte că, în circumstanţele speciale ale prezentei cauze, statul a omis să prevină ca
viaţa reclamantului să fie supusă unui risc evitabil asigurându-i asistenţa medicală adecvată
conform dispoziţiilor instanţelor naţionale, încălcându-şi obligaţiile procedurale prevăzute la art.
2 din convenţie.
Constată că nu este necesar să analizeze dacă a fost încălcat şi art. 3 din convenţie.

3
3.Dragotoniu si Militaru vs Romania

4
4.Korbely vs Ungaria
În fapt
Reclamantul era ofiţer în retragere. În 1994 a fost acuzat de participarea la reprimarea revoltei
din Tata în timpul revoluţiei din 1956. A fost acuzat pentru fapta de a fi comandat în calitate de
căpitan un detaşament de cincisprezece soldaţi în misiunea de a redobândi controlul asupra
clădirii departamentului de poliţie care fusese ocupată de către insurgenţi şi pentru că a împuşcat
şi a ordonat oamenilor săi să împuşte civili. Mai multe persoane au fost ucise sau au fost rănite în
acel incident care, potrivit constatărilor instanţelor interne, a fost declanşat când unul dintre
insurgenţi a scos un pistol deşi i se spusese să nu pună mâna pe armă. Iniţial instanţa a încetat
procedurile penale motivat de faptul că infracţiunile cu privire la care fusese acuzat reclamantul
constituiau mai degrabă infracţiunile de omor şi instigare la omor decât crime împotriva
umanităţii, astfel încât intervenise prescripţia. Cu toate acestea, reclamantul a fost condamnat în
cele din urmă în temeiul art. 3 alin. (1) din Convenţia de la Geneva din 1949 privind crimele
împotriva umanităţii pentru omor multiplu şi condamnat la cinci ani de închisoare. El a executat
o parte din pedeapsă şi a fost eliberat condiţionat. în faţa Curţii a invocat faptul că a fost
condamnat în temeiul unei legi care nu prevedea ca fiind infracţiune la momentul respectiv fapta
pe care el a comis-o.
În drept
Curtea trebuia să determine dacă, la momentul comiterii faptelor, acestea constituiau o
infracţiune definită cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate în legea naţională sau
internaţională. Reclamantul a fost condamnat pentru omor deosebit de grav (uciderea a două sau
mai multe persoane), care a fost interpretat de către instanţele ungare ca fiind crime împotriva
umanităţii, conform Convenţiilor de la Geneva. Condamnarea a fost bazată exclusiv pe dreptul
internaţional. De vreme ce Convenţiile de la Geneva satisfăceau criteriul accesibilităţii, Curtea a
verificat îndeplinirea criteriului previzibilităţii.
în primul rând, ea a analizat dacă acţiunile reclamantului puteau avea semnificaţia unei crime
împotriva umanităţii astfel cum acest concept era înţeles în 1956 şi în al doilea rând, dacă se
putea spune în mod rezonabil că victima presupusei infracţiuni „nu luase în mod activ parte la
ostilităţi".
(a) Dacă acţiunile reclamantului puteau avea semnificaţia unei crime împotriva umanităţii: Deşi
uciderea în sensul art. 3 putea constitui o bază pentru condamnarea pentru crime împotriva
umanităţii comise în 1956, era necesară întrunirea şi a altor elemente. Acestea derivau nu din art.
3, ci din dreptul internaţional - elemente inerente noţiunii de crimă împotriva umanităţii la acel
moment. Unele dintre acestea apăreau ca fiind relevante, în special cerinţa ca respectivele
infracţiuni să nu reprezinte un act izolat şi sporadic, ci să facă parte din „activitatea sau politica
statului" sau dintr-un atac sistematic şi pe scară largă îndreptat împotriva populaţiei civile. Cu
toate acestea, instanţele interne s-au limitat la a analiza dacă insurgenţii intră sub protecţia art. 3
şi nu au examinat mai departe dacă uciderea întrunea criteriile suplimentare necesare pentru a

5
constitui o crimă împotriva umanităţii şi în special dacă era văzută ca făcând parte dintr-un atac
sistematic şi pe scară largă îndreptat împotriva populaţiei civile. Deşi Curtea Supremă a constatat
că autorităţile centrale au declanşat în mod efectiv războiul împotriva populaţiei civile, nu a
analizat dacă faptele reclamantului puteau fi privite ca făcând parte din această politică a statului.
în acest fel a rămas deschisă chestiunea dacă elementele constitutive ale infracţiunii de crimă
împotriva umanităţii au fost întrunite în cauza reclamantului.
(b) Dacă se putea spune în mod rezonabil că victima nu a fost activă în cadrul ostilităţilor:
Condamnarea reclamantului a fost bazată pe constatarea că una dintre victime era un
necombatant în sensul art. 3. Acea prevedere extindea protecţia asupra persoanelor care nu luau
parte în mod activ la ostilităţi, inclusiv asupra membrilor forţelor armate care depuseseră armele.
Decedatul fusese în mod clar activ în ostilităţi, întrucât era liderul unui grup armat de insurgenţi
angajaţi în acte de violenţă, care au preluat controlul asupra clădirii poliţiei şi au confiscat armele
poliţiştilor. Prin urmare, problema care se punea era aceea dacă el depusese armele. Instanţele
interne au constatat că a transportat în secret un pistol şi nu şi-a arătat în mod clar şi neechivoc
intenţia de a se preda. în schimb, s-a angajat într-o discuţie aprinsă cu reclamantul înainte de a
scoate pistolul cu intenţii necunoscute. S-a stabilit în mod clar că în cursul acestei acţiuni a fost
împuşcat. Prin urmare, având în vedere standardele comun acceptate ale dreptului internaţional
aplicabil în acel moment, Curtea nu a fost convinsă că s-ar putea spune că ar fi depus armele în
sensul art. 3 sau că s-ar fi aflat în orice altă categorie de necombatant.
Prin urmare, nu s-a demonstrat că era previzibil faptul că actele reclamantului constituiau o
crimă împotriva umanităţii potrivit dreptului internaţional.