Dependenţa de jocurile de noroc

1. Considerente introductive
Nu numai dependenţa de droguri sau alcool poate distruge sǎnǎtatea fizicǎ și mentalǎ a
indivizilor. De multe ori asociat cu problemele sus-menţionate, jocul de noroc patologic
reprezintǎ o adicţie periculoasǎ, în acest caz substanţa sau drogul fiind înlocuite de euforia şi
surescitarea provocate de risc şi posibilitatea câştigului. Ca şi în celelalte dependenţe,
consecinţele asupra vieţii individului care suferă de această tulburare mentală şi asupra familiei
acestuia sunt devastatoare: datorii ce nu mai pot fi acoperite, relaţii distruse, pierderea carierei şi
a oportunităţilor educaţionale, infracţiuni. Toate acestea sunt doar câteva elemente din tabloul
vieţii jucătorului de noroc patologic.

2. Particularităţi ale mediul socio-cultural şi prevalenţa tulburării

Prevalenţa şi tipul jocurilor de noroc practicate variază în funcţie de cultură, cât şi în funcție
de politica practicată de stat faţă de acestea (care le poate încuraja dezvoltarea sau nu). Astfel,
aceasta este mai mare în rândurile populaţiei minoritare sau sărace, cât şi în zonele unde jocul de
noroc este legal (Sadock & Sadock, 2000).
Conform Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-IV-TR, 2003),
prevalenţa jocului de şansă patologic este de până la 3,4% din populaţie, dar în unele zone
geografice ajunge şi la mai mult de 7%. În rândurile adolescenţilor şi studenţilor ea poate varia
între 2,8% şi 8%. Un studiu realizat de Lupu şi colab. (2002), pe o populaţie de adolescenţi
români, cu vârste cuprinse între 14 şi 19 ani, a arătat o prevalenţă a jucătorilor patologici de
6,8% (dintre care 10% până la 20% comit tentative de sinucid, de multe ori reuşite). În general,
indivizii de sex masculin sunt majoritari în rândurile jucătorilor patologici, raportul fiind de 2 la
1 faţă de sexul feminin. În cazul femeilor, jocul patologic este mult mai probabil să apară pe
fondul unei depresii. În mod curent, jucătorii patologici au un părinte dependent de alcool sau
altă substanţă, iar aproximativ 25% dintre ei au un părinte dependent de jocurile de noroc
(Sadock, Sadock, 2000).
Tulburarea debutează, în general, în adolescenţa timpurie la bărbați, iar la femei între 20 şi
40 de ani (Medline Plus). Cercetările arată că practicarea jocurilor de noroc începe înaintea
vârstei de 11 ani, în cea mai mare parte a cazurilor (CBASSE, 1999). Dependenţa se poate
instaura de la primul contact cu jocurile de noroc - galopantǎ, dar pentru cei mai mulţi ea este
lentă şi fără simptomatologie aparentǎ. Jucătorul patologic poate să practice jocurile de noroc
constant sau în episoade, evoluţia tulburării fiind în general cronică, ceea ce înseamnă că acesta
1
va juca din ce în ce mai des, va miza pe sume din ce în ce mai mari şi va fi din ce în ce mai
preocupat de jocul de şansă şi de a obţine bani pentru a-l practica. Intensificarea dorinţei de a
juca și a numărului de ore jucate este asociată în mod periculos cu perioade de depresie majorǎ,
tulburǎri de anxietate sau distimie (DSM-IV-TR, 2003).

3. Descrierea tulburării
Adicţia de jocuri de noroc este o tulburare mentală descrisă ca incapacitatea de a opri
impulsul de a juca sau paria chiar dacă acesta ar putea aduce consecinţe negative severe pentru
individ sau cei apropiaţi (Medline Plus). Cei ce suferă de o astfel de tulburare îşi pot pierde
economiile, slujba, relaţiile importante sau pot chiar ajunge să comită infracţiuni (furt, fraudă,
delapidare) pentru a-şi putea finanţa jocul (Encyclopedia of Mental Disorders).
Indivizi care suferă de jocul de şansă patologic spun că ei caută „acţiunea”, stare de
surescitare şi euforie sau aventura din timpul jocului chiar mai mult decât banii.
Principalele simptome ale celor ce suferă de o astfel de tulburare sunt: preocuparea constantă
în legătură cu jocul de şansă (de exemplu, se gândesc la experienţele trecute de joc, planifică
următoarele jocuri, caută modalităţi de a procura bani pentru joc), pariază pe sume din ce în ce
mai importante sau acceptă riscuri mai mari pentru a putea recupera banii pierduţi, ascund sau
mint în legătură cu implicarea în jocurile de noroc, refuză să accepte sau să recunoască faptul că
au o problemă în această privinţă (Encyclopedia of Mental Disorders). Mulţi dintre cei cu această
tulburare ajung să aibă ideaţie suicidarǎ sau chiar au tentative de suicid (DSM IV-R).
Jocul de şansă patologic este o tulburare de control al impulsului, care prezintă mai multe
asemănări cu dependenţa de alcool şi cea de droguri (deşi nu se confundă cu acestea), cum ar fi:
 stare de activare euforică comparabilă cu cea determinată de consumul de cocaină sau
alte droguri
 prezenţa dorinţei nestăpânite de a juca
 dezvoltarea toleranţei atât în sensul creşterii constante a mizelor jucate sau a riscului
asumat
 simptome similare sevrajului atunci când jucătorul nu pariază sau nu joacă
Toate aceste simptome au fost integrate sub titlul de sindrom de deficienţă a recompensei
(Blum şi colab., 1996).
Debutul bolii este unul insidios, iar trecerea la stadiul patologic este de obicei precipitată de
creşterea expunerii la joc, de o pierdere foarte mare sau de un stresor psihologic (trigger) care
apare în viaţa individului.
O persoană care dezvoltă tulburarea de joc patologic trece de obicei prin patru etape ale bolii.

2
 Prima etapă este cea de câştig în care o sumă mare ce este câştigată stimulează sentimentul
de omnipotenţă.
A doua etapă este cea a pierderii, în care individul are „ghinion” de mai multe ori la rând sau
resimte pierderea ca fiind insuportabilă. Alternează strategiile de joc încercând să recupereze
toate pierderile, apar datoriile, persoana dependentǎ va încerca să ascundă comportamentul său.
În cea de a treia etapă, disperarea individul va cauza comportamente care nu îl
caracterizează în mod normal, de multe ori ilegale (furt, fraudă, etc.) pentru a face rost de bani
pentru joc. Relaţiile sunt deteriorate, apar simptome de depresie şi se poate gândi la suicid sau
chiar comite tentative.
În ultima etapă, cea de resemnare, individul conştientizează că pierderile nu mai pot fi
recuperate. Jocul de şansă continuă, având ca principal motivator starea de excitaţie şi euforie
(Sadock, Sadock, 2000)
În DSM-IV-TR (2000), dependenţa de jocuri de noroc este clasificatǎ drept o tulburare a
controlului impulsului, alǎturi de alte tulburǎri, cum ar fi piromania și cleptomania și este
denumitǎ „joc de șansǎ patologic”. Putem reţine urmǎtoarele coordonate:
 compulsia: impulsul irezistibil de a juca, ritualurile repetitive si intruzive,
 pierderea controlului: incapacitatea de a rezista ispitei sau de a înceta activitatea
Pentru a fi diagnosticată această tulburare, se are în vedere prezenţa a minim 5 dintre
următoarelor simptome:
Persoana este preocupată de jocul de şansă (de exemplu este preocupată de retrăirea
experienţelor anterioare, se gândeşte la modalităţi de procurare a banilor pentru joc).

Joacă pe sume din ce în ce mai mari pentru a retrăi aceeaşi surescitare sau euforie.

Face numeroase eforturi de stopa, controla sau reduce jocul de şansă, dar fără succes.

Este iritabil(ă) când încearcă să oprească sau să reducă jocul de şansă.

Joacă pentru a evada de probleme sau pentru a scăpa de o stare emoţională apăsătoare (un
sentiment de vinovăţie, anxietate, depresie).

După pierderea banilor la joc, revine pentru a încerca recuperarea banilor pierduţi.

Minte în legătură cu implicarea sa în jocul de noroc.

A comis acte ilegale cum ar fi frauda, furtul sau delapidarea pentru a procura banii pentru
joc.

3
 A pierdut o relaţie, un loc de muncă sau o oportunitate educaţională din cauza jocului de
noroc.

Împrumută sau cere altora ajutorul pentru a ieşi dintr-o situaţie financiară dificilă, datorată
jocului de şansă.
Observǎm o clarǎ asemǎnare cu simptomatologia prezentǎ în alte tulburări, cum ar fi
episoadele maniacale. Jocul de şansă patologic trebuie distins de jocul de şansă social (în care
individul joacă în scop de socializare cu prieteni, pe o perioadă de timp limitată şi cu sume pe
care şi le permite să le piardă) cât şi cel profesionist (în care jucătorii îşi limitează riscul şi îşi
controlează comportamentul).

4. Cauze ale tulburării și teorii explicative

 Modelul behaviorist
Aceastǎ teorie considerǎ jocul de noroc patologic drept un comportament rezultat în urma
unei condiţionǎri operante, ca rezultat al unor stimuli de întǎrire ce vor contribui la consolidarea
sa viitoare. La nivel psihosocial, se poate vorbi despre dependenţa de jocurile de noroc ca de un
comportament adaptativ învăţat şi perpetuat prin prezenţa unor recompense inițiale substanţiale
(cei mai mulţi jucători patologici au avut experienţa unui câştig foarte mare la începutul carierei
lor).
Iniţial s-a considerat cǎ banii reprezintǎ întǎrirea pozitivǎ; mai recent, cercetǎtorii au relevat
importanţa esenţialǎ a senzaţiilor fiziologice create de practicarea jocului de noroc. La nivel
biologic, cercetări recente descriu dependenţa de jocurile de noroc ca pe o dependenţă
nonfarmacologică, în sensul că jucătorii patologici sunt dependenţi de emoţiile resimţite în
timpul jocului, acestea fiind motorul acţiunilor lor şi nu câştigurile financiare. Skinner argumenta
în 1953 cǎ adicţia de jocuri de noroc este rezultatul direct al unei istorii de întǎrire. Astfel,
câștigul iniţial duce la creșterea exponenţialǎ a probabilitǎţii continuǎrii comportamentului, chiar
în situaţia în care programul de recompensare presupune intervale din ce în ce mai mari
(individul câștigǎ din ce în ce mai rar). Trebuie de asemenea sǎ nu uitǎm constatarea lui Skinner
ce se referǎ la faptul cǎ un comportament recompensat intermitent este mult mai dificil de stins
în comparaţie cu cel recompensat continuu.
Cea de-a doua viziune este cea a lui Brown (1987), care propune surescitarea ca problemǎ
determinantǎ în jocul de noroc patologic. Potrivit acestui psiholog, surescitarea, nu câștigul
constituie stimului de întǎrire pentru continuarea comportamentului patologic. Brown a
identificat alte 6 mecanisme implicate : tulburǎrile afective de genul anxietǎţii sau depresiei,

4
distorsiuni cognitive legate de joc, programele de întǎrire comportamentalǎ, determinanţi socio-
culturali (oportunitatea de a juca), valorile individuale și familiale, fantasmarea individualǎ cu
tendinţe narcisiste (jucǎtorul este „Domnul Noroc”).

 Modelul cognitiv-comportamental
Modelul cognitiv-comportamental se bazeazǎ pe premisa cǎ un comportament este iniţiat,
menţinut (sau discontinuat) pe baza principiilor învǎţǎrii (prin intermediul imitaţiei sau
observǎrii), a condiţionǎrii operante și a structurii cogniţiei individului (viziunea interpretativǎ
subiectivǎ aplicatǎ asupra realitǎţii înconjurǎtoare).
Sharpe and Tarrier susţin cǎ jocul patologic este rezultatul unei condiţionǎri operante, dar
susţin cǎ felul în care individul interpreteazǎ recompensa este esenţial în menţinerea sau extincţia
comportamentului. De pildǎ, jucǎtorii patologici prezintǎ distorsiuni cognitive, interpreteazǎ
eronat cauzele câștigurilor sau pierderilor și dezvoltǎ un sistem de credinţe complet nerealist.
Jucătorul patologic este de obicei un individ superstiţios sau care consideră că poate controla
mersul lucrurilor atunci când joacă; un individ care vede banii, în acelaşi timp, ca sursa tuturor
problemelor sale, dar şi ca rezolvare a acestora (Encyclopedia of Mental Disorders).

 Modelul Psihodinamic
Modelul psihodinamic propune o abordare de tip individual, personal, susţinând cǎ aceastǎ
adicţie este rezultatul unei încercǎri de auto-vindecare sau de rezolvare a unor conflicte psihice
inconștiente. Sursa conflictului este înafara controlului conștient și astfel individul continuǎ sǎ
se angajeze în joc într-o încercare nereușitǎ de a neutraliza durerea psihicǎ. Modelul
psihodinamic presupune trei componente esenţiale:
 Jocul este un substitut pentru defularea libidinalǎ sau de tip agresiv.
 Jocul presupune o dorinţǎ inconștientǎ de a pierde – o dorinţǎ de a fi pedepsit ca
reacţie la sentimentul de vinǎ.
 Jocul înseamnǎ repetarea (reconstituirea, nu rezolvarea) ad libitum a unui scenariu de
conflict sau de pierdere (moartea cuiva drag, pǎrǎsirea)

 Sindromul de deficienţă a recompensei

Cercetătorii au avansat ipoteza existenţei unui sindrom de deficienţă a recompensei
(Kenneth Blum şi colab., 1996), care apare în urma unei modificări genetice. Această modificare
duce la un dezechilibru în eliberarea de dopamină (un neurotransmiţător ce intervine în sistemul
de recompense şi întăriri), în sensul eliberării unei cantităţi insuficiente. Rezultatul acestui
dezechilibru este o nevoie continuă de emoţii pozitive, ce îi determină pe indivizi să caute surse
5
de plăcere, cum ar fi drogurile, alcoolul sau jocurile de noroc, comportament ce la nivel biologic
corespunde nevoii de reglare a cantităţii insuficiente de dopamină, substanţă cunoscută ca şi
“molecula plăcerii” (Blum şi colab., 2000).
Dar dopamina nu înseamnǎ nimic fǎrǎ receptorii specializaţi. Printre aceștia, Blum
considerǎ cǎ receptorul D2 este cel mai important. Acesta este implicat în atenţie, controlul
motor, motivaţie. Persoanele care se nasc cu o alelǎ patogenǎ (A1) a genei DRD2 (gena ce este
responsabilǎ de receptorii D2) suferǎ de tulburǎri de genul: ADHD (tulburare hiperkineticǎ cu
deficit de atenţie), schizofrenie, tulburare obsesiv-compulsivǎ și adicţie. Aceste persoane au cu
40% mai puţini receptori D2 de dopaminǎ în unele zone ca nucleul accumbens.
Nucleul accumbens face parte din sistemul ventral al ganglionilor bazali şi face legătura
între ganglionii bazali şi sistemul limbic; el este implicat în sistemul motivaţional. Neuronii din
nucleul accumbens, printr-o succesiune de sinapse GABAergice inhibitorii, stimulează filtrul
talamic. Dopamina, prin inhibarea nucleului accumbens, va scădea funcţia talamusului de filtru,
având un efect dezinhibant asupra comportamentului.
Persoanele dependente de jocuri de noroc sunt motivate sǎ se angajeze în aceste activitǎţi
de trei nevoi initiale:
recompense psihice: atingerea unei dispoziţii euforice, în paralel cu blocarea unor
sentimente negative, de gol interior;
recompense recreaţionale: petrecerea plǎcutǎ a timpului liber în compania prietenilor, mai
ales în fazele de început ale adicţiei;
recompense instrumentale: câștigarea unui premiu.
În condiţiile existenţei acestui complex tablou cauzal, identificarea factorilor de risc este
esenţială pentru dezvoltarea unor programe de prevenire a dependenţei de jocurile de noroc.
Astfel, cercetările subliniază următorii factori de risc:
debutul timpuriu în jocurile de noroc (înainte de vârsta de 11 ani) face ca apariţia
dependenţei de acestea să fie mult mai probabilă (CBASSE, 1999)
un istoric de simptomatologie de inatenţie si de hiperactivitate în copilărie (DSM-IV-TR,
2003)
expunerea la jocurile de noroc prin intermediul familiei sau al anturajului – majoritatea celor
care încep să joace de la o vârstă timpurie sau din adolescenţă a intrat în contact cu jocurile
de noroc prin intermediul familiei sau al prietenilor de aceeaşi vârstă, fie în mediul familial,
fie în afara acestuia (jocul de cărţi sau cu zaruri, biliardul, bowlingul).
prezenţa în familie a unui părinte dependent de alcool sau de o altă substanţă sau jucător
patologic. În comparaţie cu jucătorii de noroc fără probleme, cei cu dependenţă prezintă o
posibilitate de 3-8 ori mai mare de a raporta prezenţa unui astfel de părinte (CBASSE, 1999).
6
 evenimente traumatizante de tipul: divorţul sau separarea părinţilor; o boală fizică gravă a
unui membru al familiei, decesul unui membru al familiei, întreruperea unei relaţii afective, o
boalǎ psihică gravă a unui membru al familiei, prezenţa în antecedente a unui accident grav
şi suferirea unui abuz sexual (Lupu şi colab., 2001).

prezenţa unui alt tip de dependenţă (cum ar fi dependenţa de alcool) sau doar uzul unei alte
substanţe ce poate crea dependenţă.

prezenţa uneia din următoarele tulburări de personalitate: histrionică, narcisistă sau

borderline.

Aspectul de dependenţă este susţinut şi de asocierea dependenţei de jocurile de noroc cu

dependenţa de alcool sau alte droguri, cât şi de modificări similare care apar la nivel genetic şi
neurochimic, la unii dintre dependenţi.

5. Biochimia creierului jucǎtorului de șansǎ patologic

Studiile neuroimagistice axate pe tulburǎrile de control ale impulsului aratǎ existenţa
unor similaritǎţi evidente între adicţiile comportamentale și cele de substanţe materializate în
funcţionare anormalǎ (deficitarǎ) a cortexului prefrontal ventromedial, implicat în procesarea
riscului și a capacitǎţii decizionale. (Potenza, 2006 și Potenza et al., 2004).
Revenind la sistemul de recompense, cercetǎtorii considerǎ cǎ indivizii dispun de acest
sistem ca urmare a necesitǎţii de conservare și supravieţuire. Astfel, anumite comportament de
importanţǎ esenţialǎ trebuie recompensate (cǎutarea hranei, alegerea unui partener, cultivarea
legumelor, vânatul). Influxul de dopaminǎ induce stǎri de bine și plǎcere, iar individul „învaţǎ”
cǎ activitatea întreprinsǎ trebuie repetatǎ. Astfel funcţioneazǎ învǎţarea unor abilitǎţi. Dacǎ ne
referim la adicţii, neurologul Steven Hyman numește acest tip de învǎţare „învǎţare patologicǎ”.
Ȋn preambulul unei activitǎţi are loc un aflux de dopaminǎ, ce servește drept reper sau cotǎ de
referinţǎ și este comparat apoi cu afluxul de dopaminǎ corespunzǎtor post-acţiunii. Dacǎ nivelul
de dopaminǎ scade, afectul înregistrat este de dezamǎgire, ceea ce va duce probabil la extincţia
acţiunii (nerepetarea acesteia). Daca diferenţa este minimalǎ (cele douǎ cote sunt relativ
echivalente), suntem motivaţi sǎ continuǎm (în acest caz rezultatul este pe mǎsura așteptǎrilor).
Psihiologul Luke Clark a concluzionat în urma unor studii extensive cǎ jocul de noroc
patologic implicǎ tocmai sistemul de recompense legat de învǎţarea de noi abilitǎţi. Jucǎtorii
patologici confundǎ în mod frecvent șansa cu abilitatea. Mai mult chiar, imagistica prin
rezonanţǎ magneticǎ aratǎ cǎ, atunci când jucǎtorii înregistrau o pierdere „la limitǎ”, nivelul de

7
dopaminǎ era același cu cel rezultat în urma unui câștig. Subiecţii studiului declarau cǎ nu
resimţeau o stare de bine, dar simţeau compulsia de a juca din nou.
Studiile lui Hans C. Breiter aratǎ cǎ adicţia de jocuri de noroc activeazǎ aceleași circuite
neurale ca și adicţia de cocainǎ.

6. Tratamentul jocului de noroc patologic

Jucǎtorii dependenţi de jocuri de noroc împreunǎ cu membrii familiei lor sunt sfǎtuiţi sǎ
caute un ajutor specializat pentru a face faţǎ acestei situaţii; principala problemǎ care se pune în
legǎturǎ cu acest aspect este aceea cǎ, mai puţin de 10% dintre dependenţii de jocuri de noroc
solicitǎ ajutorul psihologic de specialitate, comparativ cu 50% dintre dependenţii de droguri.
Diagnosticul şi tratamentul sunt îngreunate de negarea, de către cei ce suferă de această
tulburare, a existenţei problemelor lor legate de jocul de şansă. Tratamentul începe odată cu
recunoașterea acestor probleme şi cu dorinţa de a le depăşi. Opţiunile de tratament recomandate
includ psihoterapia cognitiv-comportamentală, terapiile psihodinamice, grupurile de suport
formate din mai multe persoane care au aceeaşi problemă, de tipul Alcoolici Anonimi iar pentru
anumite persoane tratamentul medicamentos poate fi o opţiune (Medline Plus; Blaszczynski,
Silove, 1995).

 Psihoterapia cognitiv-comportamentală
Este o formǎ de psihoterapie care evidenţiază rolul important al gândirii în felul în care ne
simţim şi în ceea ce facem. Schimbările apar deoarece clienţii învaţă o nouǎ modalitate de a
gândi în contextul unei relaţii psihoterapeutice bune şi presupune un efort colaborativ între client
şi terapeut. Terapeutul are rolul de a-l ajuta pe client să îşi atingă scopurile. Clientul este ascultat,
învăţat să adopte noul mod de gândire şi încurajat să îl implementeze. Obiectivele finale al
acestui tratament sunt abstinenţa de la jocul de şansă, autocontrolul, schimbarea stilului de viaţă,
identificarea situaţiilor riscante şi restructurarea relaţiilor în familie şi nu numai.
Tratamentul durează mai multe luni şi conţine mai multe tehnici şi exerciţii cum ar fi:
 educarea în privinţa tulburării, a cauzelor, factorilor de risc şi a fazelor tulburării, atât a
individului, cât şi a familiei

 schimbarea gândurilor iraţionale sau obsesiv-compulsive

 descompunerea situaţiilor de joc în fragmente, identificarea stimulilor care declanşează

jocul de noroc şi controlul acestora

8
  creşterea rezistenţei şi desensibilizarea faţă de stimulii declanşatori, implicând şi
expunerea „in vivo”

 întărirea şi auto-întărirea comportamentelor pozitive

 prevenirea recidivei / recǎderii

Terapia cognitiv comportamentală poate lua o formă individuală (şedinţele se desfăşoară
doar între psihoterapeut şi client) sau de grup (şedinţele se ţin cu participarea mai multor
persoane ce suferă de aceeaşi problemă sau una asemănătoare) sau uneori aceste forme pot fi
combinate. În funcţie de ceea ce este cel mai bine pentru pacient, familia ar putea fi implicată în
tratament, inclusiv prin participarea la şedinţele individuale sau de grup (González-Ibáñez şi
colab., 2005; Blaszczynski, Silove, 1995).

 Grupul jucătorilor anonimi

Asemenea grupului Alcoolicilor Anonimi, această formă de ajutor presupune participare
regulată la întâlnirile cu un grup de persoane care au aceeaşi problemă. Programul include 12
paşi, primul constând în acceptarea şi recunoaşterea de către individ a faptului că are o problemă
legată de jocurile de noroc precum şi în dorinţa de a o depăşi. Punctele cheie ale programului
sunt o viziune realistă asupra efectelor negative ale jocului de şansă, asupra vieţii fiecăruia dintre
ei şi voinţa de a munci din greu pentru a opri jocul. La fel cum alcoolicii care se recuperează nu
mai pot consuma băuturi nici la ocaziile sociale, jucătorii patologici trebuie să înţeleagă că vor
trebui să renunţe şi ei definitiv la jocurile de noroc, chiar şi la cele practicate cu ocazii sociale
(Sadock, Sadock, 2000; Encyclopedia of Mental Disorders).
Eficienţa acestei intervenţii nu a fost testată extensiv, dar în literatura de specialitate, se
apreciază că această formă de ajutor are rezultate, cel puţin pentru unii dintre pacienţi şi cel puţin
pe termen scurt. Poate fi combinată, la recomandarea specialiştilor, cu alte forme de tratament
psihologic sau farmacologic (Petry, 2005; Sadock, Sadock, 2000).

 Tratamentul farmacologic
Un astfel de tratament poate fi urmat doar la recomandarea unui medic psihiatru. Puţinele
studii care au fost realizate au indicat că unele persoane răspund pozitiv la tratamentul cu
antidepresive, litiu sau antagoniştii unor opioide, în remiterea simptomelor jocului de şansă
patologic (Sadock, Sadock, 2000; Medline Plus).
Dr. John Grant și echipa sa de la Universitatea din Minnesota au efectuat studii pe jucǎtori
patologici relevând efectele pozitive ale tratamentului cu antagoniști ai opioidelor (naltrexonǎ,
comercializatǎ sub numele de Revia) sau substanţe medicamentoase ce acţioneazǎ prin blocarea
9
receptorilor NMDA (N-metil-D-aspartat), receptori de glutamat (clorhidrat de memantina,
comercializat sub numele de Ebixa – utilizat în tratamentul bolii Alzheimer).
Cu toate acestea, cercetǎrile și studiile efectuate pe clienţii trataţi au dezvǎluit faptul cǎ
psihoterapia este cea mai eficientǎ metodǎ de tratament, mai ales când se adreseazǎ în același
timp comportamentelor problematice, emoţiilor neplǎcute, problemelor psihosomatice, imaginii
de sine negative, gândurilor iraţionale, relaţiilor defectuoase și tulburǎrilor biologice. Abordarea
integrativǎ ajutǎ pacientul sǎ identifice acele aspecte pe care le favorizeazǎ sau le neglijeazǎ, iar
planul de tratament va include intervenţii și tehnici variate.

10
Bibliografie :

Bandura, Albert. (1977). Social Learning Theory. Prentice-Hall, NJ: Englewood Cliffs.
Blaszczynski, A., Silove, D., (1995). Cognitive and Behavioral Therapies for Pathological
Gambling, Journal of Gambling Studies, Vol. 11(2).
Blum, K., Braverman, ER., Holder, JM., Lubar, JF., Monastra, VJ., Miller, D., Lubar, JO., Chen,
TJ., Comings, DE, (2000). Reward deficiency syndrome: a biogenetic model for the diagnosis
and treatment of impulsive, addictive and compulsive behaviors. Journal Of Psychoactive Drugs,
32 Suppl, i-iv.
Blum, K., Sheridan, P.J.,Wood, R.C., Braverman, E.R., Chen, T.J.H., Cull, J.G., Comings, D.E.,
(1996). The D2 dopamine receptor gene as a determinant of reward deficiency syndrome.
Journal of the Royal Society of Medicine, 89, 396-400.
Blume, S. (1988). Compulsive gambling and the medical model. Journal of Gambling Behaviour,
3 (4), 237-247.
casino gambling in problem gamblers. Psychoneuroendocrinology, 29, 1272-1280.
Commission on Behavioral and Social Sciences and Education (CBASSE) (1999). Pathological
Gambling: A Critical Review, http://www.nap.edu/openbook.php (27.08.2009).
conditions? Addiction, 101(1), 142-151.
Encyclopedia of Mental Disorders, http://www.minddisorders.com/Ob-Ps/Pathological-
gambling-disorder.html (27.08.2009).
González-Ibáñez, A., Rosel, P., Moreno, I. (2005). Evaluation and Treatment of Pathological
Gambling, Journal of Gambling Studies, Vol. 21, No. 1.
http://www.sciencedaily.com/releases/2009/12/091210101412.htm
Lupu, V., Boros, S., Miu, A., Iftene, F. & Geru, A. (2001). Jocul patologic de noroc la
adolescenţii români, Revista Societăţii de Neurologie şi Psihiatrie pentru Copii şi Adolesceţti din
Romania 4, 201-214.
Lupu, V., Onaca, E., Lupu, D. (2002). The prevalence of pathological gambling in Romanian
teenagers, Minerva medica, 93, 5, 413-418.
Potenza, M.N. (2006). Should addictive disorders include non-substance-related
Potenza, M.N., Stienberg, M.A., Skudlarski, P., et al. (2004). Neuroendocrine response to

11