Mihail Sadoveanu 

(n. 5 noiembrie 1880,[1][2] Pașcani, Principatele Unite[3] – d. 19 octombrie 1961,[3][1][4] Vânători-Neamț, Vânători-

Neamț, Neamț, Republica Populară Română[5]) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre
cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de
ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din
Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai
revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața
Românească. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă
etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în
romane precum Creanga de aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea istorică a Moldovei,
cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului.
Prin intermediul operelor precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând
până în istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului
socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada interbelică între forțele politice
de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin
Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei
campanii de presă venite din partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol
al II-lea, își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă
este numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a
preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile
sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate
ca propagandă în favoarea comunizării.
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru
Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.[6] A fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan.
Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul lor scriitori.
Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, fiind președintele comisiei ce a refuzat ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână
statului român.[7][8][9]

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Origini
o 1.2Primele încercări literare, căsătoria și familia
o 1.3Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar
o 1.4Anii 1910 și Primul Război Mondial
o 1.5Anii de maturitate. Cariera politică timpurie
 o 1.6Anii '30. Al Doilea Război Mondial
o 1.7Sistemul comunist și ascensiunea politică
o 1.8Ultimii ani, boala și moartea
 2Contribuții literare
o 2.1Context
o 2.2Caracteristici
o 2.3Debut
o 2.4Primele teme majore
o 2.5Hanu Ancuței,  Șoimii  și  Neamul Șoimăreștilor
 3Politică
o 3.1Naționalism și umanism
o 3.2Opoziția față de fascism și sprijinirea Regelui Carol al II-lea
o 3.3Parteneriatul cu comuniștii
 4Moștenire
o 4.1Influențe
o 4.2Omagiu
 5Operă (selectiv)
 6Literatură proletcultistă
 7Monografii critice
 8Note
 9Bibliografie
 10Legături externe
 11Vezi și

Biografie

Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Vânători Neamț

Origini
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921)
din Oltenia,[10] și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți[11] din localitatea Verșeni.[12] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului
și a fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își avea originile în Sadova, conform numelui
ales (lit. „din Sadova”),[13] adoptat de aceasta abia în 1891.[14][15] Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un
impact negativ asupra întregii familii.[16]Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul
lor în formarea autorului, deschizându-i calea spre o „universalitate românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale
moldovenești.[17] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu
ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist Vasile Morțun).[18] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.[19]
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie
colecția de povești Domnu Trandafir.[20] În timpul liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare,
pescuind, sau doar pentru a contempla natura.[21] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele mamei.[15][22] În timpul călătoriilor sale,
Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății.
[23]
 Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.[24][25][26] La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen
Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale
termină anii de gimnaziu în fruntea promoției.[26]

Primele încercări literare, căsătoria și familia

Fiicele lui Sadoveanu, portrete de Aurel Băeșu: Profira,

Despina-Lia,

Theodora

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare,
renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.[27] Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897,[25][28] cu schița Domnișoara M din Fălticeni, pe
care îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani.[25] În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala
Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,[27] cu un alt scheci și un poem.[29] Totuși,
Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea simbolistă românească la care adera revista.[29] Începe să scrie pentru
reviste non-simboliste precum Opinia și Pagini Literare.[25][29] În paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub
numele de Aurora[29] sau Lumea.[14]
Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la Universitatea din București, renunțând însă la scurt timp, pentru a
se dedica literaturii.[14][25][30] A început să frecventeze societatea boemă a Capitalei,[14], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și să
scrie numai proză realistă.[30] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la Fălticeni,[15][25][26][31] unde începe să lucreze la
primele nuvele și se decide să trăiască din cariera de scriitor.[25] În 1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre
fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.[32] În iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face
armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”.[30] Această primă perioadă din viața sa
avea să fie evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944).
După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie.[33] Inițial, familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de
celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se apoi într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.[26] Scriitorul a avut unsprezece copii,
[27]
 dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă și romancieră.[34] Dintre fii săi, Dimitrie
Sadoveanu a devenit pictor,[34] în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum,
după moartea sa prematură pe Frontul de Vest, în anul 1944.[34][35][36]

Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

Sămănătorul, nr. 20 din 14 mai 1906. Nicolae Iorga este trecut ca director, iar Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și Ion Scurtu sunt ceilalți editori

La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903,[32][37] Sadoveanu contribuie cu lucrări la revista tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea
vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga. A mai colaborat la ziarul Voința Națională, publicat de Partidul Național Liberal și condus de
politicianul Vintilă Brătianu. La începutul lunii decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi publicat Șoimii, primul său roman, o variantă dezvoltată
a povestirii Frații Potcoavă, cu o introducere de istoricul Vasile Pârvan.[32] În 1904 se întoarce la București, pentru a ocupa postul de copist la
„Casa Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației, întorcându-se doi ani mai târziu la Fălticeni.[25][38] După anul 1906, s-a alăturat
grupului de scriitori format în jurul revistei Viața Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.[18]
Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul literaturii române. Ele susțineau o abordare tradițională și rurală a
artei, deși mai târziu au adoptat o politică de stânga, cunoscută sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet
Ibrăileanu, redactor până în anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten apropiat al lui Sadoveanu, invitându-l la o excursie
pe Râul Râșca.[39] În această perioadă, o tânără scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale în Mariana Vidrașcu, un
roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat uitării.[40]
1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru volume: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,[15][25][27]
[30][41][42]
 volume în care Sadoveanu abordează cu precădere teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice în literatură, care
avea să dureze pentru mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu editura Minerva. Debutul a fost pregătit din timp, bazându-se pe
exercițiile literare din deceniul trecut.[32][41][43] Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu, lider al
mișcării conservatoare Junimea, a făcut o recenzie pozitivă volumului Povestiri, propunându-l totodată la premiile Academiei Române din 1906.
Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl menționa pe Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai României.[44] Conform lui
Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie apărută în
eseurile sale încă din anul 1882.[45] Sadoveanu i-a amintit pe Iorga, Maiorescu, și în special pe Constantin Banu și poetul sămănătorist George
Coșbuc ca cei care l-au ajutat să capteze interesul colegilor săi scriitori și a publicului.[32] Până atunci, scriitorul avusese parte de manifestări de
adversitate din partea oponenților Sămănătorului, în principal din partea criticului Henric Sanielevici. În recenziile sale din Curentul Nou, volumele
lui Sadoveanu erau considerate ca promovând acte imorale precum adulterul și violul, criticul exprimându-și totodată opinia că programul lui
Iorga de didacticism moral era unul ipocrit.[32] După cum avea să-și amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era deranjat de unele aprecieri
critice în legătură cu opera sa, menționând că decanul Sămănătorist l-a considerat odată egalul lui Vasile Pop (unul din protejații lui Iorga,
considerat supraapreciat de Sadoveanu).[32]
În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de Iosif.[46] Revista avea scopul de a stabili o „cultură
națională”, o mișcare de emancipare față de influențele străine.[47] Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar
printr-o „mare influență culturală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât tradiționaliștii rurali ai „tendinței naționale”,
precum și adepții unor curente cosmopolite precum simbolismul.[48] Călinescu și Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul a fost, în mare
parte, promotorul unor reguli mai vechi, trasate inițial de Junimea.[49] Vianu mai adaugă și că aportul lui Sadoveanu la cercul literar a fost
principalul element artistic din istoria acestuia, felicitându-l pe Iosif pentru predicția sa conform căreia, în timpul unei perioade de „criză” literară,
Sadoveanu era persoana generatoare de inovație.[50]
Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre publicare în anul 1906.[41] În paralel, Sadoveanu
continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905, este numit la Ministerul Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu.
Supervizorul său era poetul D. Nanu; i-a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.[51] Nanu scria în acea perioadă: „Este o clădire
plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii fumează, își beau cafeaua, creează vise, poeme și proză [...].”[51] Slujba sa administrativă
este întreruptă de o a doua încorporare în 1906, în Forțele Terestre, fiind înaintat la gradul de sublocotenent.[41][52] Fiindcă era deja
supraponderal, marșul de la Probota, din centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a cauzat mari suferințe.[41]

Anii 1910 și Primul Război Mondial

Pagina de titlu a romanului Neamul Șoimăreștilor în ediția originală din 1915, „cu ilustrații de Stoica” (Editura Minerva)

Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de scris - în 1907, anul Răscoalei Țărănești. Ministrul Educației, Spiru Haret, îl
numise inspector al cercurilor culturale sătești și al bibliotecilor populare.[53] Inspirat de rezultatul sângeros al revoltei, precum și de încercările lui
Haret de a educa țărănimea, Sadoveanu atrage în mod repetat atenția poliției după ce publică ghiduri de autoajutorare destinate plugarilor
harnici, un fel de activism social care a dus în final la o scurtă anchetă.[54]
Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909, după ce se alătură Societății Scriitorilor din România, devenind și
președintele acesteia la 2 septembrie 1909.[55][56] În același an, el, Iosif, și Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun bazele publicației cu apariție
lunară Cumpăna, care luptă împotriva eclectismului lui Ovid Densusianu și a școlii junimiste În 1910 însă, revista își încetează apariția.[14]
[57]
 Devine și o prezență constantă la întâlnire intelectualilor avute la Cafeneaua Kübler.[58]
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care o deține până în 1919.[14][15][25][26] În acest an publică
volumele Povestiri de sară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a.
Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească. Tot în 1910 traduce
din franceză unul din studiile lui Hippolyte Taine despre geneza operelor de artă.[59] Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății
Scriitorilor Români în noiembrie 1911, fiind înlocuit de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână funcțiile de membru în comitetul de conducere și
cenzor.[55][56] A fost o prezență marcantă a ziarului Minerva, alături de Anghel și criticul literar Dumitru Karnabatt, și a mai publicat în publicația
tradiționalistă Luceafărul.[60]
Sadoveanu este din nou chemat sub arme în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din 1913, în care România s-a confruntat cu Bulgaria.
Ajungând la gradul de locotenent,[25] se oprește pentru o perioadă în Fălticeni cu al Cincisprezecelea Regiment de Infanterie, după care luptă
pentru scurt timp pe front.[39][41] Se întoarce apoi la viața de scriitor. Devenind bun prieten cu poetul și umoristul George Topîrceanu, îi însoțește
pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și 1915[61] În anul 1915 publică mai multe scrieri, cea mai importantă fiind romanul
istoric Neamul Șoimăreștilor.[25][32]
Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea acesteia de către Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește
în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor de la Viața Românească, care
considerau războiul ca aducător de sărăcie și suferință, și Antanta, față de care România își luase angajamente.[62] În această perioadă este
reales președinte al Societății Scriitorilor, având un mandat provizoriu care se termină în 1918, când România semnează pacea cu Puterile
Centrale,[55] și, ca militar în rezervă, devine editorul broșurii propagandistice regionale, România.[63] I s-au alăturat Tudor Arghezi și Topîrceanu
(care tocmai fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare din Bulgaria), fondând împreună , la Iasi, revista Însemnări Literare.[39][61] În decembrie
însă, revista își anunță încetarea apariției. „Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace.” Sadoveanu se
stabilește în cartierul Copou din Iași, cumpărând, renovând și redecorând vila cunoscută sub numele de Casa cu turn.[15][64] Aceasta fusese
reședința lui Mihail Kogălniceanu în secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit pe compozitorul George Enescu.[64] În această perioadă
colaborează cu intelectualul de stânga Vasile Morțun și, împreună cu el și cu Arthur Gorovei, fondează și editează revista Răvașul Poporului.[26][65]

Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

Mănăstirea Agapia, unul din refugiile preferate ale lui Sadoveanu

În 1921 devine membru al Academiei Române.[15][25][27] Doi ani mai târziu, își ține discursul de recepție, în care face aprecieri pozitive fată
de folclorul românesc în general și de poezia populară în special.[15][25][66] Reîncepe colaborarea la revista Viața românească, alăturându-se
nucleului de redactori din perioadă interbelică, din care face parte și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din romanele sale (unele dintre ele
inițial publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la
Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri.[67] Găzduiește în casa sa din Dealul Copoului scriitori precum Topîrceanu, Gala Galaction, Otilia
Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru D. Pătrășcanu și pe dirijorul Sergiu Celibidache.[64] Este apropiat al poetului socialist Ioan N.
Roman, ajutându-l să-și promoveze scrierile,[68] de aceleași avantaje bucurându-se memorialistul Gheorghe Jurgea-Negrilești,[69] și scriitorul
satiric Radu Cosmin.[70]
Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre monumentele inspirându-i opera: Mănăstirea
Agapia și Văratec și Cetatea Neamțului.[41] După 1923, alături de Topîrceanu, Demostene Botez și alți colaboratori ai revistei Viața Românească,
obișnuiește să meargă la vânătoare.[61] Este fermecat de priveliștile pe care le vede în timpul unei vizite din 1927 la râul Arieș.[19][25] În același an
face o călătorie în Olanda cu Orient Expressul[25][41], călătorie descrisă ulterior în volumul său de reportaj Olanda. Popularitatea sa începe să
crească: în 1925, 1929, respectiv 1930, publică un număr de romane bine primite de critici: Venea o moară pe Siret..., Zodia
Cancerului și Baltagul, iar cea de-a cincizecea aniversare a sa din 1930 este sărbătorită la nivel național.[25][71] Tot în acest an, Sadoveanu,
Topîrceanu și profesorul T. C. Stan redactează și publică împreună o serie de abecedare.[72]
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin. În același an intră în Partidul
Poporului, în care era deja membru prietenul său Octavian Goga,[41]. Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și
Sadoveanu.[73] În timpul alegerilor din 1927, câștigă un loc de deputat din partea județului Bihor. După alegerile din 1931, ocupă un loc
de senator din partea județului Iași.[41][74] În perioada cabinetului țărănist, condus de Nicolae Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului
României.[41][74] Numirea sa în funcție a fost justificată prin statutul de personalitate culturală.[41] În această perioadă face parte din Partidul
Național Liberal-Brătianu, un partid de dreapta în opoziție cu principala grupare Național-Liberală.[75] În paralel, începe să contribuie la cotidianul
de stângaAdevărul.[76] În 1928 publică Hanul Ancuței, o lucrare remarcabilă aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă
povestiri, îmbinare măiastră a genului epic și liric.
Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii masonice ieșene „Dimitrie Cantemir”,[71], iar din 1932 al Lojii „Moldova”, din același orient. Între 1930 și
1935 a îndeplinit următoarele demnități masonice: „Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naționale din România (MLNR), Pro Mare Maestru al
MLNR, Mare Maestru al MLNR și Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite.[41][53][71][77] Fratele său, Vasile Sadoveanu, de profesie inginer
agronom, a fost, de asemenea, mason.[78]

Anii '30. Al Doilea Război Mondial

Prima pagină a volumului „Soarele în baltă”

Își publică lucrările într-un ritm accelerat, culminând cu primul volum din trilogia sa istorică Frații Jderi (Ucenicia lui Ionuț), publicat în anul 1935.
În 1936, preia direcția ziarului Adevărul și a ediției sale matinale, Dimineața. Alături de George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T.
Popa editează, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu
cuvinte elogioase personalitatea criticului literar și redactorului revistei Viața românească. În această perioadă este implicat într-o dispută publică
cu presa fascistă și cea de extremă dreapta, contracarând atacurile acestora în ziarele proprii.[79] Susținători ai extremei drepte organizau în
public arderea volumelor sale.[80] Scandalul s-a prelungit și în următorii ani, Sadoveanu având în acest sens sprijinul prietenilor săi din lumea
literară.[25][81] Printre ei se află și Topîrceanu, care la acea dată era internat în spital, și care l-a susținut până la moartea sa, cauzată de
un cancerul hepatic.[82] În septembrie 1937, ca semn de solidaritate și de apreciere a muncii sale, Universitatea din Iași îi oferă lui Mihail
Sadoveanu titlul de doctor honoris causa.[83]
La sfârșitul anilor '30 se retrage din viața politică, din cauza dictaturilor de dreapta prin care trecea România, dar revine la începutul anilor '40,
oferindu-și sprijinul Regelui României Carol al II-lea și formațiunii politice înființate de acesta, Front al Renașterii Naționale, care încerca să
blocheze venirea la putere a grupării radicale fasciste Garda de Fier. Regele îl numește membru al restrânsului senat corporatist.[84] În
1940, Editura Fundațiilor Regale îi publică primul volum de Opere.[32] După ce Conducătorul Ion Antonescu înlătură Garda de Fier în
timpul rebeliunii legionare și își stabilește propriul regim fascist, Sadoveanu rămâne apolitic și este din ce în ce mai prezent în viața publică,
ținând prelegeri pe teme culturale pentru postul național de radio.[85] După publicarea în 1942 a ultimei părți a trilogiei Frații Jderi, Sadoveanu se
retrage din nou, la cabana sa de vânătoare de la Oașa, pe Valea Frumoasei, alături de care construise și o bisericuță; acest loc i-a servit ca
inspirație pentru povestirile din volumele Valea Frumoasei, Ochi de urs și Poveștile de la Bradu-Strâmb.[86] În timpul acestor ani, scriitorul o
întâlnește pe Valeria Mitru, o jurnalistă feministă mai tânără ca el,[87] cu care, după o scurtă perioadă de timp, se căsătorește.[19] În august 1944,
prin Lovitura de stat de la 23 august 1944, România a întors armele, trecând de partea aliaților, trupele române luptând cu sau fără voie alături
de Armata Roșie. Paul-Mihu Sadoveanu a murit pe front, la 22 septembrie, în Transilvania.[35] Conform Profirei Sadoveanu, durerea resimțită de
scriitor l-a împiedicat pentru totdeauna să scrie cel de-al patrulea și ultim volum al Fraților Jderi. Tot în 1944, Sadoveanu candidează la
președinția Societății Scriitorilor Români, dar este învins de Victor Eftimiu.[71] Cea de-a patruzecea aniversare a debutului său este sărbătorită
printr-o ceremonie specială la Academie, unde Tudor Vianu susține un discurs prin care realizează o retrospectivă a întregii opere a confratelui
său.[32][71][88]

Sistemul comunist și ascensiunea politică

Prezidiul Provizoriu al Adunării Deputaților în 1948. De la stânga la dreapta: Ștefan Voitec, Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Ion Parhon, Ion Niculi

După preluarea puterii de către sistemul comunist, Sadoveanu a sprijinit noile autorități, trecând de la propria versiune de realism la doctrina
comunistă a realismului socialist. Aceasta a dus la colaborarea cu Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea
Sovietică (ARLUS), condusă de medicul endocrinolog, ulterior academician Constantin Ion Parhon. Scriitorul îndeplinește rolul de gazdă pentru
delegațiile sovietice conduse de Andrei Vîșinski și Vladimir Kemenov în timpul vizitelor lor din 1944, după care devine președintele „secției
literare și filosofice” a ARLUS (secondat de Mihai Ralea și Perpessicius).[89] În februarie 1945, el se alătură lui Parhon, Alexandru Rosetti,
compozitorului George Enescu, biologului Traian Săvulescu și matematicianului Dimitrie Pompeiu într-un protest împotriva politicilor culturale
promovate de primul ministru Nicolae Rădescu și a cabinetul său, pentru a-l discredita pe anti-comunistul Rădescu și pentru a-l face să plece de
la putere.[90] După iunie 1946, Sadoveanu devine editor al revistei literare a asociației, Veac Nou, alături de Ion Pas, Gala Galaction, Horia
Deleanu, Octav Livezeanu și N. D. Cocea.[91]
Schimbările literare și politice ale lui Sadoveanu devin vizibile publicului în martie 1945, în timpul conferinței publice despre Stalin care a avut loc
la București, fiind doar una din conferințele pe care le-a ținut la nivel național. Discursul său, intitulat Lumina vine de la Răsărit, este o încercare
de a îmbunătăți imaginea Stalinismului în România.[92] ARLUS va publica în același an textele acestor conferințe într-un singur volum.[77] Tot în
1945, Sadoveanu călătorește prin Uniunea Sovietică împreună cu profesorii Parhon, Săvulescu, sociologul Dimitrie Gusti, lingvistul Iorgu Iordan,
și matematicianul Simion Stoilow,[93] fiind invitat de Academia Rusă de Științe să ia parte la cea de-a 220-a aniversare a înființării ei. Sunt
vizitate colhozuri și creșe, și au loc discuții cu agronomul Nicolai Tsitsin, un apropiat al lui Stalin.[94] La întoarcere, scriitorul publică alte texte
controversate și ține discursuri prin care laudă sistemul sovietic.[95] În același an, Editura Cartea Rusă a ARLUS a mai publicat, printre altele, și
traducerea volumului Scheciurile unui sportiv de Ivan Turgenev [59], făcută de Sadoveanu.
În timpul alegerilor măsluite din 1946, Sadoveanu a fost candidat al Blocului Partidelor Democratice (BPD) în colegiile din București, câștigând
un loc în noul Parlament al României, cel unificat.[96][97] În prima sesiune, cea din decembrie 1946, este ales președintele Parlamentului.
[98]
 Locuiește la Ciorogârla, primind din partea statului o vilă deținută anterior de jurnalistul Pamfil Șeicaru, de orientare fascistă. Această decizie a
fost considerată de Partidul Național-Țărănesc drept corupție politică, atrăgându-i lui Sadoveanu porecla de „Contele de Ciorogârla”.[99][100]
În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la putere, Sadoveanu primește cele mai înalte poziții care au fost
acordate vreodată unui scriitor român, însoțite de beneficii materiale substanțiale.[97][101] Între anii 1947-1948, el, alături de Parhon, Ștefan
Voitec, Gheorghe Stere, și Ion Niculi, devine membru al Prezidiului ales de BPD.[102][103] A rămas membru al noii Academii a Republicii Populare
Române, și, alături de alți intelectuali pro-sovietici, este ales în conducerea acesteia.[104]

Ultimii ani, boala și moartea

Sadoveanu în ultimii ani de viață

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor din România în 1949, Sadoveanu devine președintele de onoare al
acesteia.[55][105] Apoi, în 1950, este numit președintele ei, înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Conform scriitorului Valeriu Râpeanu, această numire a
fost un semn al marginalizării lui Stancu după excluderea sa din Partidul Comunist Român, Uniunea Scriitorilor fiind în acea perioadă condusă de
fapt de Primul Secretar, poetul comunist Mihai Beniuc.[106] Sadoveanu și Beniuc au fost realeși la primul congres al uniunii (1956).[55][107] Între timp,
Sadoveanu publică mai multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea Cocor (după unele surse scris de Dumitru Ciurezu și modificat de
Sadoveanu),[108] prin care se apreciau și încurajau politicile de colectivizare. Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul
Premiu de Stat pentru proză.[98]
În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile culturale susținute de noul regim. În luna iunie a anului 1952, devine președinte al
Consiliului Științific al Academiei, cel care va modifica alfabetul limbii române. Astfel, se renunță la litera â, fiind înlocuită cu î (scriere preferată de
Sadoveanu în primele sale lucrări).[109] Se implică în mișcarea pentru pace din Blocul Estic, conducând Comitetul Național pentru Apărarea Păcii
într-o perioadă în care Uniunea Sovietică dorea să portretizeze inamicii din Războiul rece ca instigatori de război și vinovați unici pentru
proliferarea armelor nucleare.[103] Este reprezentantul României la Consiliului Mondial al Păcii, primind, în 1951, Premiul Internațional pentru
Pace.[110] Din postura de parlamentar, Sadoveanu face parte din comitetul însărcinat cu elaborarea noii constituții din 1952, care, în formă finală,
reflecta influențele sovietice și asimilarea stalinismului în discursurile politice românești.[111] În martie 1953, la puțin timp după moartea lui Stalin,
scriitorul conduce mai multe ședințe ale Uniunii Scriitorilor, discutând despre noile directive culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și
manifestându-se împotriva tinerilor autori care nu au renunțat la proletcultism.[112] În noiembrie 1955, la puțin timp după ce împlinește vârsta de
75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.[113] După 1956 regimul a anunțat o ușoară destalinizare, continuând să-l
recomande pe Mihail Sadoveanu ca unul din cele mai importante modele culturale ale regimului.[114]
Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,[64] și se mută înapoi în București, unde deține o casă în apropierea Muzeului Zambaccian.
[19]

Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale,
funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor în poziția de șef al statului. Contribuțiile literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde,
în 1961, „Premiului Lenin pentru Pace”.[115]
Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb.[19] Este îngrijit de o echipă de medici condusă de Nicolae Gh. Lupu.[19] Familia
Sadoveanu se retrage în zona Neamțului, locuind într-o vilă aflată în apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț.[19] Este vizitat
periodic de prieteni din literatură și politică, printre care și Alexandru Rosetti.[116] Mihail Sadoveanu se stinge din viață pe data de 19 octombrie
1961, la ora 9 dimineața,[13] fiind înmormântat pe 21 octombrie la Cimitirul Bellu din București. Casa din apropierea Schitului Vovidenia este
astăzi un muzeu dedicat scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.
După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Văratec, unde a organizat un cerc literar informal și un grup
ortodox de rugăciune, la care au luat parte istoricul literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga și poeta Ștefana Velisar Teodoreanu, dedicându-și viața
apărării comunității de călugărițe.[117] Ea a mai trăit timp de 30 de ani după moartea soțului ei.[117]