Sunteți pe pagina 1din 2

COMUNICAREA DIDACTICĂ

Craus Denisa LRE II

Conceptul de didactică
Originea termenului- provine din grecescul didaktike (știința învățării) care, la rândul său, derivă
din verbul didaskei care înseamnă a învăța pe altul.
Termenul a apărut în secolul al XVII-lea în lucrarea Didactica Magnă (arta de a-i învăța pe toți
toate) a lui Homenius. Datorită impactului pe care le-au avut teoriile, ideile din această lucrare,
secolul al XVII-lea a ajuns să fie supranumit Secolul didacticii.
Didactica se adresează atât elevilor, studenților, cât și cadrelor didactice care doresc să se
perfecționeze. Procesul de învățământ este obiectul de studiu al didacticii, acesta fiind o acțiune
vastă de modelare a personalității copilului și care are loc într-o ambianță specifică (școala) și
prin intermediul căreia se transmit conținuturi literal-artistice, științifice, tehnico-practice, moral-
civice, până când acestea sunt interiorizate și devin un bun personal al elevului.
Definirea comunicării
Etimologic, cuvântul comunicare provine din latinescul communius (comun), care a dat naștere
verbului communico, ceea ce înseamnă a face în comun, a pune în comun, a împărtăși. A
comunica înseamnă, înainte de toate, a avea în comun (Bougnoux). Comunicarea desemnează o
relație de schimb- un schimb de informații, de cunoștințe, de mesaje, de idei, de confesiuni, de
impresii, un schimb de reflecții, de păreri, de atitudini. Astfel de transferuri între indivizi s-au
născut din dorința de informare și din dorința firească a oamenilor de a fi în legătură permanentă
unii cu alții, de a întreține relații interumane, sociale.
Școala este o zonă de comunicare intensă, comunicarea fiind indispensabilă procesului de
învățământ. Aceasta presupune: un emițător, un receptor, repertoriul emițătorului (totalitatea
cunoștințelor de care dispune învățătorul), repertoriul receptorului (totalitatea cunoștințelor de
care dispune elevul), repertoriul comun al învățătorului și al elevilor. Între cei doi poli se
interpune canalul (calea de comunicare).
În comunicarea directă, realizată prin intermediul undelor sonore, pot apărea anumite blocaje
(interne și externe) ce pot duce la pierderi de informații: perturbații fizice (slabă acustică a sălii
de clasă, suprapuneri de sunete, zgomote exterioare, spațiu insuficient), perturbații fiziologice, de
natură senzorială (auz și vedere defectuoase, vocea slabă a emițătorului), perturbații psihice
(prejudecăți, o stare tensională, stereotipuri, ticuri, preconcepții), perturbații semiotice (cuvinte
din limbi străine, termeni științifici noi insuficient explicați, sintagme).
Condițiile unei comunicări eficiente
Pentru multă vreme, în învățământ eforturile au fost concentrate pe trasmiterea de cunoștințe,
neglijându-se aspectele receptării, ale interacționării. Cele mai multe probleme apar la nivelul
receptorului și privesc atragerea acestuia într-o astfel de relație, de dialog real, ajutat să
depășească tot felul de obstacole, așa-zise bariere de ordin fizic, fiziologic, psihic, psihosocial,
ligvistic, semiotic și cultural. Comunicarea nu se rezumă doar la un schimb de replici dintre
învățător-elev, ci are o importantă dimensiune afectiv-emoțională. Mimica, gestica, subtextul
emotiv și tonul vor spori forța de influențare a conținuturilor. Comunicarea eficientă dispune de
ascultare atentă, de înțelegere a mesajului, de interpretare a limbajului nonverbal, de motivare a
receptorului pentru a întreține conversația, de atenție și interes din partea acestuia, de un cadru
potrivit și o atmosferă calmă, de existența repertoriului comun.
Pentru ca actul comunicării să se realizeze în parametri optimi, este vital ca emițătorul să asculte,
să observe, să analizeze și să controleze calitatea mesajului și să își adapteze vocabularul în
funcție de posibilitățile reale ale receptorilor, dar și de particularitățile de vârstă. Un alt factor de
care trebuie să ținem cont este principiul conexiunii inverse (feedback). Astfel, în momentul în
care se constată că elevii nu au înțeles anumite conținuturi trebuie să se revină asupra acestora
prin explicații și exemple suplimentare. În cadrul comunicării didactice, elevul trebuie
încurajat/stimulat să se exprime liber, spontan, neîncorsetat, să gândească și să își formeze un
punct de vedere. De aceea, trebuie să se asigure o bază perceptivă, concret-senzorială, sprijinită
pe activitatea directă a elevilor, încurajarea însușirii reale, prevenindu-se verbalismul, însușirea
de cuvinte goale, apariția învățării pe de rost, a formalismului.
Comunicarea are menirea de a-i ajuta pe elevi să evite izolarea de ceilalţi, de a-i deschide spre
lume. S-a constatat că metodele moderne, centrate pe elev, sunt mult mai eficiente decât cele
tradiţionale.  Profesorului îi revine sarcina ca, pornind de la situaţiile cunoscute, obişnuite, să
caute și să aplice metode, strategii care  să provoace, să stimuleze interesul elevilor şi dorinţa lor
de participare activă la demersul instructiv-educativ. Dacă se va lucra frontal – cum se
obişnuieşte în mod tradiţional – doar o parte din elevii clasei vor participa la activitatea
instructiv-educativă, deci implicit la actul comunicării. Pentru a determina participarea întregului
grup, putem aplica metoda RAI (răspunde/ aruncă/ întreabă, adaptată sub forma exerciţiului
energizant intitulat „Mingea vorbitoare. O astfel de metodă acoperă toate cele trei categorii de
obiective operaţionale (cognitive, afective şi psiho-motorii)  care ar trebui să se regăsească în
orice lecţie susţinută la clasă.

Bibliografie: CERGHIT, Ioan, Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri,


stiluri, strategii, Editura Polirom, 2008