întrerupem aici „drumul lutului", pentru o altă poveste - a drumului olarului prin viaţă.

îmi
povesteşte despre experienţa de la Bucureşti şi de la Sibiu, care a durat din '56 până în '62, când
tot ceramică a lucrat, la Fondul Plastic şi la Fabrica de Teracotă: „Prima dată am modelat oale simple,
nesmălţuite, ca Victor Gheorghiţă. Specializarea, în alte condiţii, am făcut-o împre¬ ună cu tata la Bucureşti,
apoi la Sibiu şi mai târziu «m-am lăsat la vatră» şi-am venit să lucrez la Cooperativa meşteşugărească
«Ceramica» de la Horezu. Am lucrat vase monumentale, aveau un metru jumate sau doi metri, cu forme amfo-
roidale, puse pe pirostrii (suporturi de metal). Le făceam din bucăţi, în prese speciale şi-apoi le lipeam între ele.
Pentru că le lucram greu, într-o lună de zile nu făceam mai mult de douăzeci de bucăţi."
Meşterul ne mai spune că unele din vasele lucrate de el se află la Mitropolia din Craiova. La
Cooperativa din Horezu a produs în special ceramică tradiţională.
Ceramica da SCătioara
Diplomele obţinute la diferite târguri şi con¬ cursuri de ceramică din ţară stau mărturie a talentului
de olar a lui Lazăr Muşat. Este de la sine înţeles că experienţa acumulată s-a răs¬ frânt şi în perfecţionarea
tehnicilor de lucru de la Slătioara.
Dat fiind că trăieşte alături de goijeni, ale căror târguri le-a frecventat des şi de la care primeşte
comenzi la diferite evenimente din an, ceramica făurită de meşterul Gorică a sfârşit prin a semăna, din punctul
de vedere atât al formei, cât şi al unor motive decorative, cu cea din judeţul Goij (se observă, de exemplu,
simili¬ tudini cu aceea de la Găleşoaia).
Şi ceramica de Horezu pare să fie aici „la ea acasă". Gaiţa, micul instrument cu care se execută
decorurile fine ale taierelor, în special pânza de păianjen, trădează deprinderea de a făuri taiere specifice
amintitului centru.
Pentru ceramica „stil Slătioara", meşterul face o singură ardere (biscuit) care durează opt ore:
pentru cea smălţuită, două arderi, fiecare din ele durând aproximativ opt ore.
Lazăr Muşat nu mai merge acum prin satele de la câmpie, pentru a da oale pe bucate (pe
cereale) şi nici la târgurile de la Slăveşti, Gângu- leşti sau Horezu nu a mai fost demult, dar îi st㬠ruie în minte
atmosfera de altădată, când olarii strigau îmbietor „Ia bobica, neamule!"; „Ce vre¬ muri frumoase! Şi erau atâţia
olari în Slătioara! Ne înţelegeam bine între noi, ne învăţam unii pe alţii. E cu adevărat miraculoasă meseria
asta. Dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aş fi făcut-o.“
Ceramica de SCătioara
Primele nume de olari înscrise în documente oficiale care amintesc participarea slătiorenilor la
Concursul Naţional de Ceramică din anul 1908. sunt ale celor care au fost premiaţi cu acest prilej: Gh.I.C.
Ciolompu, Ion I. Ciolompu şi Ion Giurea.
Ceva mai departe, în anul 1902, definiţia ..Olari, mahala făcând parte din comuna Slătioara,
plaiul Horezu, aflată în partea de nord a comunei, cu văile Omul, Olarilor, Mavrii şi Predii" (Marele dicţionar
geografic al României, V: 1902, 432-435) ne furnizează probe toponimice incontestabile ale faptului că
meşteşugul olări¬ tului avea deja vechime, tradiţie şi intensitate aici, în manifestarea sa.
Tot despre o veche tradiţie ne mărturiseşte astăzi însăşi ceramica specifică locului: oale simple,
roşii, nesmălţuite, decorate în linii drepte sau vălurite, pe jumătatea lor superioară. Aspectul aspru şi formele
desăvârşite le conferă însuşiri deosebite, care le disting în ansamblul celorlalte centre, prin unitate şi unicitate.
Cu mai multă vreme în urmă, olarii au folosit şi smalţul verde, nu pentru întreaga suprafaţă a vasului, ci pentru
desenarea unor motive orna¬ mentale precum spirala, steaua, linia şerpuită şi brăduţul. Alteori, oalele lucrate
aici se humuiau în întregime sau până la jumătate.
Ceramica populată din CCtchia
Dintr-o perspectivă asemănătoare, dar punând accent pe transformările din prezent, este
conceput şi studiul Ceramica de Vlădeşti. Tradiţie şi mutaţii contemporane (Ucă: 1983, 229-235), care conţine
şi o interesantă reperto- riere a ornamentelor.
în articolul său. Ceramica nesmălţuită din România. I. Judeţul Vâlcea, Silvia Zderciuc aşază
centrul Vlădeşti în rândul celor mai importante şi mai valoroase centre de ceramică din ţară. în clasificările
operate de autoare, ceramica de Vl㬠deşti „se supune“ ambelor grupe care conţin, în funcţie de caracteristicile
arderii, ale decorului sau ale cromaticii, pe de-o parte, ceramică ne¬ smălţuită roşie (decorată cu humă roşie şi
albă) şi angobată (cu angobă albă) decorată mai ales cu nuanţe de smalţ verde, brun şi galben.
într-un material sintetic de prezentare a ce¬ ramicii ţărăneşti din Oltenia aceiaşi autori mai sus-
menţionaţi (Stahl, Petrescu: 1957) exprimă necesitatea continuării cercetării ceramicii <0/ n olteneşti, oferind
un valoros model de cercetare /7* aplicată. în delimitările operate, ceramica de
CDumitnu Şc/iiapu. 1970) Vlădeşti „îşi aduce contribuţia" la întregirea imaginii de ansamblu a
olăriei olteneşti. în tratatul de ceramică din 1958, centrul de la Vlădeşti este „luat împreună" cu Buda (astăzi
dispărut) şi analizat minimal.
 Fără a avea ambiţia să epuizăm reperele bibliografice, ne propunem, în cele ce urmează, să
prezentăm ceramica de Vlădeşti, din perspec¬ tivă atât teoretică, cât şi practică a fenomenului studiat (cea a
rezultatelor „anchetelor" de teren).
Atestat documentar încă de la 1480-1490, din timpul domniei lui Vlad Călugărul, despre Vlădeşti,
ca loc în care se lucrează ceramică, aflăm abia la sfârşitul secolului al XlX-lea.
în acelaşi dicţionar din 1893 se semnalează în Buda (localitate din apropierea Vlădeştiului în care
s-a lucrat până nu demult o ceramică înrudită cu cea de aici), existenţa unui număr de 38 de olari. De altfel, ca
o recunoaştere a fap¬ tului că olarii din Vlădeşti ajunseseră la un nivel înalt de stăpânire a meşteşugului, dar şi
de măiestrie artistică, se explică şi premiul obţinut de Constantin L. Niţă Morariu la concursul de olărie din anul
1908, organizat de Societatea „Domniţa Maria". La acest concurs, olarul din Vlădeşti a primit Premiul II şi 50 de
lei pentru un ulcior. (Zderciuc, Dumitrescu: 1970, 65) După cum am putut constata, documentele scrise
menţionează centrul de ceramică Vlădeşti abia în secolul al XlX-lea, dar el e cu siguranţă unul dintre cele mai
vechi centre din România.
Mi-am educat copiii să aibă drag de muncă, i-am învăţat să fie cinstiţi şi drepţi în viaţă; de multe
ori am folosit ca poveţe vorbele noastre ştiute de olari: «Măi copile, măi nepoate, ulciorul nu merge de multe ori
la apă!» - aşa le spuneam când doream să le arăt ce e bun şi ce nu se cade să facă sau ce e bun şi ce e rău.
Că răul cât de mic poate distruge totul în viaţă aşa cum se zice că ajunge un băţ la un car de oale. în toate m-a
ajutat meseria şi am fost mereu respectat pentru ea. Şi pensie tot după ceramică iau.“
Ceramica de VGădeştl
• 1970-1978: Este profesor-maistru la Şcoala Populară de Artă Râmnicu Vâlcea: con¬ duce clasa
de ceramică din comuna Vlădeşti. în această calitate, de îndrumător al tinerilor maeştri populari, participă, cu
rezultate deose¬ bite, la ediţiile succesive ale concursului „Mâini de aur";
• 1975: Prima participare semnificativă (încununată de un premiu) la Târgul ceramicii populare
româneşti „Cocoşul de Hurez" (ediţia a V-a, Horezu): de-a lungul celor 25 de ediţii, desfăşurate în continuare
la Horezu, meşterul va participa constant, acumulând un palmares remarcabil:
• 1998: Participă la Expoziţia naţională „Ceramica populară la sfârşit de mileniu", orga¬ nizată de
Centrul Naţional al Creaţiei Populare în sălile Teatrului Naţional din Bucureşti:
Ceramica populată din OCtchia
• 1994: Marele premiu la Târgul „Cocoşul de Hurez" (ediţia a XXIV-a, Horezu);
• 2001: Premiul I la Târgul „Cocoşul de Hu¬ rez" (ediţia a XXIV-a, Horezu; Dumitru Şchiopu
declară că nu a
• 1969: Două premii I (ceramică şi jucării de lut) la faza republicană a celei de-a V-a Expoziţii
bienale de artă populară (Bucureşti);
• 1975: Premiul II la Târgul ceramicii popu¬ lare româneşti „Cocoşul de Hurez" (ediţia a V-
a, Horezu);
• 1977: Premiul II la Târgul „Cocoşul de Hurez" (ediţia a Vil-a, Horezu);
• 1980: Marele premiu la Târgul ceramicii populare româneşti „Cocoşul de Hurez" (ediţia a X-
a, Horezu);
Ceramica de VCădeşti
Fie că se vând în târgurile speciale de artă populară sau în cele obişnuite de la Râmnicu Vâlcea,
Călimăneşti, Jiblea sau Pietrari, obiectele din ceramică ale lui Dumitru Şchiopu încântă orice fel de cumpărător
prin frumuseţe, eleganţă, fineţe şi rezistenţă.
Ceramica popuCară din OCtenia
n anul 1993, revelaţia Târgului de ceramică C)U românească „Cocoşul de Hurez" a fost ola¬ rul
Gheorghe Ciurea, care a obţinut Premiul I. Juriul de atunci a fost impresionat de varietatea formelor ceramice
prezentate în concurs, care respectau „ca la carte" tradiţia centrului ceramic de la Vlădeşti.
Ştiu să modelez tot ce a existat în ceramica de Vlădeşti: oale mari de untură, ulcioare de vin
Ceramica da VCăda$ti
Pentru ceramica smălţuită, fac două arderi intr-un cuptor la suprafaţă, cu două guri de foc. La noi
prima ardere se numeşte «de roşu» şi a doua, «de smalţ»."
L-am aşteptat pe Gheorghe Giurea şi în anii următori la Horezu, ca să continuăm povestea lutului
începută în anul 1993, dar, între timp, „s-a privatizat" - şi-a deschis o brutărie. A ales să modeleze alte forme,
din alt „aluat".
//)unoscută în lucrările de specialitate prin denumirile de figurine de ceramică, jucării de lut,
plastică mică, figurine rustice, plastica figurativă ne oferă posibilitatea să cuprindem în sensul său generic un
întreg univers ce ţine în special de „latura" ludică a fiinţei umane: jucării de lut, instrumente muzicale, obiecte
de uz cas¬ nic în miniatură, elemente arhitectonice.
Ceramica popaCară din OC tenia
 valenţele ludice, specifice producţiei actuale: „La bâlciurile de astăzi, găsim o multitudine de
animale făcute în ceramică smălţuită, care sunt vândute ca puşculiţe, jucării, fluiere sau chiar ornament.
Desigur că şi în vechime se făceau astfel de animale pentru plăcerea copiilor de atunci. (...) Spiritul formelor
păstra¬ te ne aminteşte prea mult formele preistorice pentru a nu admite continuitatea lor. Calul, călăreţul,
berbecul, câinele, cerbul, lupul şi unele animale închipuite cu gâtul lung şi cu capete omeneşti sunt modelele
mai des întâlnite.
Dumitru Catană merge cu carul cu oale prin satele de la câmp, de la Baia de Aramă până la
Maglavit şi Strehaia, şi le dă pe bani sau „pe bucate". L-am întâlnit ultima dată în octom¬ brie 2002, cu ocazia
ultimei cercetări sistematice în centrele de ceramică din judeţul Gorj. Discuţia noastră a pornit de la satele
comunei Glogova - Cămineşti, Glogova, Iormăneşti, Olteanu, Cleş- neşti şi Bughiceşti - şi de la puţinii olari
rămaşi să lucreze pământul: „Mulţi au fost şi puţini au rămas. Mai sunt la noi doar câţiva bătrâni şi ginerele
meu, din 1947, Vasile Guţă; el stă în satul Olteanu. Aici la mine a învăţat el olărie. Din copiii mei nu a învăţat
nici unul - am trei băieţi, da’ au toţi serviciile lor. Mai vin ei să facă la oale?!