Clasa a XI –a

Idei și regimuri politice

Regimuri politice totalitare în Europa
Caracteristicile regimului politic totalitar:
 controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general (educație, cultură, familie etc. );
 nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;
 existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
 cenzura severă a mijloacelor de comunicare in masă;
 lichidarea opoziției – închisori politice (gulag, lagăre, muncă forțată);
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a
realizărilor regimului şi a liderului său – cultul personalității;
 statul pătrunde şi anihilează forţele din societate, fiind înfiinţate noi instituţii care să supună toate forţele
societale controlului nelimitat al elitei conducătoare - prin pătrunderea intereselor şi a asociaţiilor, desfiinţându-le
pe unele, remodelându-le pe altele şi punând bazele altora.
 Elitele totalitare tind să devină extrem de ideologice în scopurile pe care şi le propun. Deseori sunt utopice şi
transcendentale, deci radical diferite de valorile şi scopurile societăţii pe care vor să o controleze şi să o
modifice.
 Ideologia este extrem de mobilizatoare - regimul determină cât mai mulţi cetăţeni să se implice activ în viaţa
publică dar își impune ideologia şi obține consimţământul nu în sens democratic, ci prin amenințări și presiuni
asupra populaţiei.
Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă stângă
(comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au
interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi
terenurilor agricole în proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist
care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917*. Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de altă etnie decât
rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea
autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă
de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată de
un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în principalele oraşe ale
Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.
a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1924)
Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere prin
revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt
timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost
determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele
economice ale populaţiei. Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).
Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de Lenin în
mai multe scrieri ale sale. Idei lui Marx despre lupta de clasă au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile
comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că
sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).
Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924):
 A fost creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei care erau
consideraţi duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a fost executată (în total 11
persoane).

1
  Libertatea presei a fost desfiinţată.

 Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului.

 Ţăranii au fost obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi.

 Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.

 Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminaţi din funcţiile publice sau
persecutaţi, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de vreun decret special.

 Conform constituţiei din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor, o adunare parlamentară
alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau statul federal Rusia (numit din 1922, U.R.S.S.).
Acest parlament era condus de un Comitet Central Executiv, care avea puteri similare unui şef de stat. Guvernul,
numit Consiliul Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în practică puteri foarte mari deoarece
putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist nu era menţionat în constituţie, în realitate şeful
acestuia (secretarul general), Lenin, era cel care deţinea cu adevărat puterea. Orice funcţionar public şi om politic
era membru al partidului şi dădea, astfel, seamă pentru acţiunile sale în faţa superiorilor săi din partid şi, implicit,
în faţa şefului suprem, Lenin.
a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)
În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între mai mulţi
membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar
General al Partidului Comunist, a instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.
Practici totalitare staliniste:
Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să
elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de
nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu
aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică.
Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au fost executaţi din
ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii
superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane.
Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo. Reprimarea a continuat
până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.
Controlul riguros al statului asupra economiei.
 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea statului.
El era muncit de ţărani în comun în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării erau
executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au numărat aproximativ 4 milioane de morţi.
 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie producţia pentru
următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi
vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi.
U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii tuturor
republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt
el era singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul Comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte
în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse
favoruri economice şi sociale.

2
Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă (presa,
radioul, cinematograful, televiziunea) existau membri de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin.
Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la
bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe
care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propagandă a fost atât de eficientă, încât, chiar şi astăzi, o parte a
populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*.

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul Război Mondial, deoarece nu au primit nişte
teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a
confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist
(o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional
Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de
tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi
muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau.
Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de
liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii,
declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili
câteva principii generale ale gândirii lor politice.
Caracteristicile ideologiei fasciste:
 Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice. Acest lucru se putea observa chiar din
însemnul partidului, fasciile, un mănunchi de nuiele legate împreună cu o secure (de unde şi numele de Partid
Fascist). Fasciile erau purtate în Roma antică de către lictori, gărzile de corp care însoţeau magistraţii superiori ai
statului. Ele simbolizau dreptul acelui magistrat de a acorda pedepse corporale şi pedeapsa capitală, deci era un
simbol al puterii depline.
 Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei într-o mare putere, ceea
ce presupunea o expansiune teritorială care să amintească vechiul Imperiu roman. Partidul promitea astfel şi
răzbunarea faţă de tratatele de pace de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile cerute.

 Promovarea religiei catolice. Religia catolică făcea parte din trecutul glorios al Italiei.

 Cultul forţei, al curajului şi al tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de egalitate în sens democratic,
spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar de la naştere.

 Respingerea liberalismului şi a socialismului.

Cu acest program politic, fasciştii au obţinut sprijinul conservatorilor şi al multor proprietari. Fascismul a constituit
modelul pentru partidele de extremă dreaptă din întreaga Europă, inclusiv pentru nazişti.
Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat puţine mandate în Parlament, fiind
printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat în Italia o grevă generală iar fasciştii au încercat să o împiedice (au
preluat ei transportul în comun şi au asigurat funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a adus simpatia unei părţi a
locuitorilor. În 28 octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marşul asupra Romei: 30 000 de fascişti din
întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele spre capitală. Gările, primăriile şi palatele de telefonie din nordul Italiei
au fost ocupate de către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a refuzat să trimită armata împotriva
lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat să negocieze cu Mussolini, care a cerut postul de prim-ministru. Astfel fasciştii au
ajuns la guvernare.
Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare

3
În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii au provocat violenţe şi
nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători. Socialistul Matteoti, care a adus dovezi cu privire la aceste nereguli, a fost
ucis de către fascişti. Treptat Italia a devenit stat totalitar.
 Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv că trebuie să facă ordine în ţară şi
să înlăture pericolul socialist.
 Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925).
 S-a introdus cenzura presei.
 Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea mai multe ministere. În 1939
Parlamentul s-a autodizolvat.
 Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie în Partidul Fascist pentru a promova în funcţii.
 În locul sindicatelor au fost create asociaţii ale muncitorilor şi patronilor, numite corporaţii.
 Autarhia economică: Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea importurile, dar şi exporturile au
fost reduse extrem de mult. Acest lucru a provocat, în timp, o gravă criză economică.
 Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa unor tribunale speciale. OVRA a
arestat 4000 de persoane şi a condamnat la moarte 10.
Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total asupra societăţii şi a folosit
violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte nemulţumiţi de participarea la Al Doilea Război Mondial şi faţă de
măsurile economice. În 1943 chiar şi liderii fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea Italiei din război. Italia a
fost ocupată, în 1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat arestarea lui Mussolini formându-se un nou guvern.
Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva grupări fasciste au luptat în continuare de partea Germaniei. În retragere,
germanii l-au eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat cu ei. Un grup de partizani comunişti l-au recunoscut când
încerca să treacă graniţa în Austria şi l-au executat. Cadavrul său a fost dus la Milano, unde populaţia l-a spânzurat cu
picioarele în sus.

c. Regimul totalitar nazist în Germania (1933-1945)

Germania în perioada 1919-1933*. Apariţia Partidului Nazist*.

Poporul german s-a simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce i-a făcut pe mulţi să
dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de război, trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia, să-şi reducă
armata şi să cedeze o serie de teritorii mai multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat şi a fost
instaurată o republică democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte gravă,
înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta. Marca s-a devalorizat extrem de mult:
dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau 72 de mărci, în 1923 s-a ajuns la suma astronomică de 4,2 trilioane de mărci. În anii
următori însă, Germania a obţinut împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul democratic a câştigat încrederea
populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită iniţiativelor pacifiste. Dar marea criză economică din
1929-1933 a adus din nou poporul german într-o situaţie dificilă.
În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul Nazist), de extremă dreaptă;
în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au fost zvastica şi cămaşa brună, iar Hitler era
numit Führer (conducător). Însemnele specifice şi titlurile simbolice aveau un rol foarte important pentru partidele
extremiste.
Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a încercat să dea o lovitură de stat pentru
care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein Kampf (Lupta mea), care a devenit apoi „Biblia” naziştilor. În această
carte se arăta, pe baza unor argumente pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni superioare şi inferioare. Iată care
au fost principiile naziştilor:

 Inegalitatea raselor a fost ideea călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că rasa superioară era aşa-numita rasă
ariană (prototipul era omul blond cu ochi albaştri), rasa „germanilor puri”. Astăzi se consideră că arienii nu au
existat, ci au fost o speculaţie ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Popoarele latine erau considerate o
rasă medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe treapta cea mai de jos, negrii, ţiganii şi evreii (rasa semită). Între

4
 aceste rase există o luptă pentru supravieţuire pe care o câştigă doar rasele superioare, zicea Hitler, de aceea rasele
nu trebuie să se amestece între ele, deoarece strică puritatea sângelui. Rasa ariană are misiunea să stăpânească
lumea, deoarece superioritatea ei genetică o îndreptăţeşte la acest lucru.
 Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un imperiu universal ca să
câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală.

 Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles.

 Respingerea democraţiei, a liberalismului dar şi a comunismului.

Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul Nazist ajunge o forţă politică
importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi micii proprietari care se vedeau concuraţi în afaceri de către
evrei. Naziştii câştigă şi încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales de socialişti. Acest
lucru le aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii sunt al doilea partid din parlament iar în 1932
câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a refuzat să numească cancelar (prim-ministru) pe Hitler, chiar
dacă naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat parlamentul de trei ori în 1932. Naziştii însă s-au menţinut în preferinţa
electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit cancelar în ianuarie 1933.
Practici totalitare:
 În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german şi dau vina pe comunişti pentru acesta.
Hitler cere puteri depline în parlament, motivând că altfel nu poate să lupte contra comuniştilor, iar parlamentul
le votează. În 1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al Germaniei.
 Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte partide se autodizolvă, astfel că
naziştii ajung partid unic în 1933.

 Hitler elimină apoi posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst Roehm, care conducea trupele
înarmate ale partidului, SA, este ucis împreună cu toţi membrii SA, de către garda personală a lui Hitler, trupele
SS, în aşa-numita noapte a cuţitelor lungi.

 Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente cu ajutorul cărora Hitler şi-a
eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în lagăre.

 Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure împotriva evreilor,
excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva proprietăţii lor. În 1935 au
adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care prevedeau că este cetăţean german doar acea persoană care este de
origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938, evreii au fost daţi afară din şcoli şi
din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au fost luate şi alte măsuri împotriva lor:
confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui David, izolarea la marginea oraşelor în aşa-
numitele ghetouri. În 1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea evreilor din lagăre prin gazare. Numărul
victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în stradă, alţii morţi datorită privaţiunilor sau ucişi
în lagăre.

Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până către finalul celui de-al Doilea Război
Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a impus măsuri economice care au adus o anumită bunăstare a
populaţiei dar mai ales printr-o propagandă care promitea transformarea Germaniei în mare putere şi revanşa poporului
german pentru umilinţa pe care o suferise prin Tratatul de Pace de la Versailles.