Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA DE STAT A REPUBLICII MOLDOVA

Facultatea de Relații Internaționale, Științe Politice si Administrative


Catedra: Relații Internaționale

LUCRU INDIVIDUAL
Istoria Ideilor Politice
Tema: Gândirea Filosofico-Politică a lui Thoma de Aquino

Realizat: Palamari Alexandru, RI(101)


Lector: Gorincioi Iulia

~Chișinău2020~
Cuprins
1. Biografia
2. Filosofia lui Thoma d’Aquino
3. Teoria politică a lui Thoma d’Aquino
4. Ontologia lui Thoma
5. Argumentele existenței lui Dumnezeu
6. Moartea
7. Bibliografie
1.Thoma de Aquino

Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d'Aquino) nu este cunoscută cu
exactitate. S-a născut în castelul Roccasecca, aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui
Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la
mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația
atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romano-
german. A fost trimis la Universitatea din Napoli; acolo a studiat cele șapte arte
liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei.
Își începe educația în filosofie odată cu studiul "artelor" logicii și astronomiei: citește tratatele
logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și
cosmologice ale lui Aristotel de către un profesor numit Peter din Irlanda.
În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca
el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei și-a manifestat atât
de limpede supărarea, încât dominicanii au decis să-l trimită la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe
drumul într-acolo, este răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an în castelul de la
Roccasecca. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de
greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor
modale.
La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Köln,
unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să
aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp
înainte disponibile în traducere latină.
Era un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm;
colegii îl tachinau spunându-i "Bou Taciturn" însă erau plini de admirație pentru notițele lui. Acest bou
taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său a spus Albertus.
În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr, după standardele vremii, pentru a începe
studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala
capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să
țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.
În 1256 a căpătat titlul de Magistru și preia catedra de teologie iar în 1259 pleacă pentru șase ani
în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit
a unei lucrări începute la Paris: Summa contra Gentiles. Toma a fost luat în slujba lui Papa Urban al
IV-lea ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, d’Aquino a fost trimis
la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o
deținuse la Paris.
În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au
interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de
savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue
lucrul la Summa, a răspuns: Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie.
În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind
reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană
căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova.
După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire cisterciană din vecinătate, unde a murit la 7
martie 1274.
Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 și a fost sanctificat la
data de 21 iulie 1323.

2.Filosofia lui Thoma de Aquino


Summa theologiae (Summa teologică) este rodul unor preocupări constante ale lui Toma de a da
expresie unei cerințe pedagogice fundamentale: prezentarea organică și sistematică a cunoștințelor.
Formele de predare universitară existente, constând în explicarea textelor și întrebările disputate, nu
ofereau o percepție sinoptică și riguroasă asupra problemelor și mai ales nu evidențiau dimensiunea
organică a apariției și dezvoltării lor. Nu lăsau să se întrevadă, cum și-ar fi dorit Toma, un plan divin.
Conțineau, în schimb, o serie de inutilități și expuneri excesiv de lungi. Prin ceea ce a rezultat, Summa
este în primul rând o expunere sistematică, concisă și globală a tuturor problemelor teologice, în acord
cu nivelul de înțelegere al studenților vremii. Toma reușește, spre deosebire de oricare alt gânditor al
generației sale, să absoarbă și să pună alături, într-o expunere enciclopedică, toate întrebările și
răspunsurile care puteau fi luate în seamă la vremea sa. Ceea ce obține este nu numai un grad mare de
sinteză dar mai ales un nivel de completitudine niciodată atins de la Aristotel.
Planul de lucru al lucrării este unul monumental, comparabil, ca semnificație, cu arhitectura
catedralelor gotice. O comparație destul de „romantică”, după părerea lui M.D.Chenu, care constată că
planul de lucru al Summei conține mai degrabă un scenariu neoplatonic. Tratatul este astfel construit
încât să respecte scenariul platonian al lumii ca emanație divină: prima parte vorbește despre
Dumnezeu ca principiu, partea a doua tratează despre Dumnezeu ca scop final și Cristos ca partener al
omenirii pe traseul de întoarcere la Dumnezeu, iar a treia parte studiază contextul creștin al acestei
reîntoarceri: iubirea divină, istoria și contingența.
Planul lucrării se prezintă sub forma unor probleme sau întrebări, sistematizate după criteriile
menționate, având următoarea structură: Prima pars conține 119 probleme și expune doctrina sacră sau
studiul despre Dumnezeu ca principiu al ființei, precum și ierarhia divină și doctrina creației. Secunda
pars (303 probleme) tratează omul în relația sa cu Dumnezeu și se ocupă de scopul omului, acțiunile
umane, pasiuni și obiceiuri, vicii și păcate, legislație și grația divină. O a doua diviziune a părții
secunde trece la probleme cum ar fi credința, speranța, prudența, temperanța, minunile. În fine, Tertia
pars (90 probleme, plus un supliment de alte 99) tratează despre întrupare, despre viața lui Cristos,
sacramente, botez, Euharistie, penitență, căsnicie.
Problema raportului și a necesității stabilirii unui acord între rațiune și credință este o primă
condiționare a dezvoltării filosofiei tomiste. Dacă rațiunea acoperă întregul domeniu al filosofiei,
aceasta nu trebuie să se ocupe decât de ceea ce este accesibil inteligenței naturale și demonstrabil cu
ajutorul ei. Pe de altă parte, revelația, autoritatea lui Dumnezeu este temeiul și domeniul teologiei.
Filosofia va avea principiile argumentării în rațiune, teologia va argumenta întemeindu-se pe revelație.
Există însă un acord de drept între rațiune și credință ca și între filosofie și teologie. Folosite corect, ele
nu pot să ne înșele, căci nu pot exista două adevăruri . De aici decurg două sarcini importante pentru
filosofie, una negativă (critică) și una pozitivă (constructivă).

Mai întâi, rațiunea este datoare să se critice pe sine, corectându-se, atunci când una din concluziile sale
contrazice dogma, fără însă a folosi revelația sau dogma ca argument suprem ci doar ca semnal al
erorii; argumentele deciziei oricărei respingeri filosofice trebuie să aparțină rațiunii.

A doua sarcină a filosofiei este aceea de a înțelege tainele revelației, acolo unde este posibil prin voința
lui Dumnezeu. Filosoful este dator să înțeleagă și să explice cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru
înseamnă că, alături de teologia revelată, există și un discurs rațional despre divinitate, o teologie
naturală, care nu concurează teologia revelată și nici nu reprezintă toată filosofia. Este o completare a
teologiei revelate și o încununare pentru filosofie. Căci, spune Toma, nu există nici un motiv pentru
care acele lucruri ce pot fi învățate prin știința filosofiei, în măsura în care pot fi cunoscute de rațiunea
naturală, să nu poată fi învățate și printr-o altă știință în măsura în care aparțin revelației. De unde
urmează că teologia inclusă în doctrina sacră diferă în genul său de acea teologie care este parte a
filosofiei.

Deși raportul rațiune-credință fusese o preocupare centrală pentru majoritatea gânditorilor medievali
anteriori, această distincție netă între cele două genuri ale teologiei pe care o realizează Toma
reprezintă maturitatea absolută a tuturor acestor căutări. La Toma, opțiunea pentru Aristotel este
hotărâtoare. Obiectele naturale, cauzele secunde, au o acțiune și o esență reală, fiind chiar singurele
inteligibile pentru om; quidditatea lucrului material este obiect prim al cunoașterii. Intelectul poate să
cunoască fără vreo intervenție exterioară, având activitate proprie iar ceea ce este separat potrivit
intelecției nu poate fi separat și potrivit existenței, așa cum proceda Platon. Astfel, genurile și speciile
sunt pur intelectuale.

3. Teoria ordinii politice a lui Thomas a devenit extrem de influentă. El îl vede pe om ca pe o


ființă socială care trăiește într-o comunitate și interacționează cu ceilalți membri ai acesteia. Aceasta
duce, printre altele, la divizarea muncii . Thomas a făcut o distincție între un om bun și un cetățean
bun, ceea ce a fost important pentru dezvoltarea teoriei libertare . Adică sfera autonomiei individuale
era una pe care statul nu o putea interfera. Thomas crede că monarhia este cea mai bună formă de
guvernare, deoarece un monarh nu trebuie să facă compromisuri cu alte persoane. Mai mult, potrivit lui
Toma, oligarhia degenerează mai ușor în tiranie decât în monarhie. Pentru a împiedica un rege să
devină tiran, puterile sale politice trebuie să fie reduse. Dacă nu se poate ajunge la un acord al tuturor
persoanelor implicate, un tiran trebuie tolerat, deoarece altfel situația politică s-ar putea deteriora în
anarhie , ceea ce ar fi chiar mai rău decât tirania. Potrivit lui Toma, monarhii sunt reprezentanții lui
Dumnezeu pe teritoriile lor, dar Biserica, reprezentată de papi, este mai presus de regi în materie de
doctrină și moralitate. În consecință, conducătorii lumii sunt obligați să își adapteze legile la doctrinele
și determinările Bisericii Catolice. Urmând conceptul de sclavie al lui Aristotel , Toma justifică această
instituție pe baza dreptului natural . Cu toate acestea, Toma a făcut, de asemenea, distincția între
„sclavia naturală”, care este atât în folosul stăpânului, cât și al sclavului, și „sclavia servilă”, care
înlătură toată autonomia față de sclav și este, potrivit lui Thomas, mai rea decât moartea.

4.Ontologia lui Thoma


Ontologia tomistă are la bază un aristotelism consecvent și este întemeiată pe o ierarhie strictă a
ființelor. Preocupat încă din tinerețe de problema clarificării unui vocabular ontologic fundamental,
Toma se implică în marea dispută privind interpretarea textelor aristotelice, situându-se, în acest sens,
pe traiectoria deschisă de maestrul său Albertus Magnus.
Problema unei interpretări corecte a aristotelismului era una cardinală: împreună cu comentariile arabe,
aristotelismul era inacceptabil din punct de vedere teologic; pe de altă parte, eliminarea brutală a
acestor comentarii și a tezelor lor era imposibilă, celebrele condamnări dovedindu-se nu o dată
ineficiente. Nu-i rămânea lui Toma decât angajarea într-o confruntare directă cu averroiștii în scopul
obținerii unei înțelegeri echilibrate a textelor și conceptelor.

Lucrarea De ente et essentia este cea de a doua lucrare scrisă de Toma din Aquino (după
Despre principiile naturii), în jurul vârstei de treizeci de ani, atunci când școlarii parizieni întâmpinau
dificultăți semnificative în înțelegerea vocabularului vehiculat de către magiștrii vremii. Termeni
ca esse, ens, essentia, materia, forma, intellectus, individuum, ș.a., constituiau elementele centrale ale
unui – aproape – manierism discursiv al epocii. Toma își propune să explice termenii de ens (pl. entia,
fiindul sau ființa concretă, ființarea determinată în multiplu, cea de-aici) și essentia (esența),
considerați primordiali în ordinea conceperii lor de către intelect. Este o precizare semnificativă,
deoarece ea atrage atenția asupra unei distincții de factură aristotelică, cea între „în ordinea naturii” și
„în ordinea cunoașterii”. Ontologia lui Toma este, aici, una în ordinea cunoașterii, de unde necesitatea
stabilirii unei succesiuni didactice a expunerii. Miza parcurgerii unei ontologii este înțelegerea
temeiului, a fundamentului ființei. Dacă ordinea platonician-augustiniană predilectă era una
descendentă, începând de la temei, ordinea aristotelică începe în mod consecvent cu întemeiatul. Toma
va începe de la fiind.
Tot în manieră aristotelică Toma va spune că fiindul are două accepțiuni: „ceea ce se divide în zece
categorii”, respectiv „tot ceea ce poate constitui obiectul (sau adevărul) unei judecăți afirmative”.
Conform celui de-al doilea sens, orice obiect sensibil, imaginativ sau inteligibil este fiind, în măsura în
care se poate construi o judecată afirmativă adevărată despre el. Trebuie observat însă că unele
judecăți, deși adevărate, nu au un corespondent real, nu se referă la nimic, astfel că și privațiunile sau
negațiile ar trebui să reprezinte fiinduri, așa cum orbirea spunem că ființează în ochi, în calitate de
privație. În aceeași situație se găsesc obiectele imaginare: despre „Pegas” putem construi judecăți
afirmative adevărate. Aceasta înseamnă că obiectul ontologiei nu poate fi identificat pornind de la
judecăți.

De aceeași problemă se lovise și Aristotel, atunci când, pentru a face posibilă construcția discursului
ontologic, remarca cu prudență că unele rostiri sunt omonime, desemnând lucrurile numai pe bază de
asemănare a numelui și nu pe bază de esență. Nu putem porni spre constituirea unei ontologii având ca
reper judecățile, ci trebuie, înainte de toate, să luăm în considerare elementele constitutive ale
judecăților, rostirile, adică termenii și conceptele. Aristotel observase că Ființa ca fiind se spune în
atâtea feluri câte categorii sunt; dispunem, adică, de un reper sigur pentru identificarea realităților. Și
aici, ca și la Toma, categoriile constituie un criteriu de verificare a realității obiectelor: dacă un obiect
este predicabil din perspectiva tuturor categoriilor (adică dacă este concomitent temporal, spațial, în
relație, în posesie, etc.), atunci el nu este fictiv și nici fals. Multiplicitatea reală a ființei corespunde
multiplicității ei semantice.
Preluând raționamentul, Toma va spune că fiindul luat în primul sens, adică drept ceea ce se divide
în zece categorii, nu desemnează decât ceea ce există în realitate. Potrivit acestei accepțiuni,
privațiunile și negațiile nu sunt fiinduri. Avem astfel o bază sigură în a porni pe urmele esenței, adică
acel ceva care face ca un fiind să fie așa cum este. Numai din fiind poate fi dedusă esența care, asemeni
formei aristotelice, se găsește în lucruri. Abia acum utilizarea judecăților este sigură, neexistând riscul
de a opera judecăți fără sens sau conținând ficțiuni. Pornind de la acel fiind care are corespondent real,
efortul nostru se va îndrepta acum către identificarea esenței sale, acelui ceva care face ca fiindul să fie
ceea ce este, în felul în care este.

Esența (cviditatea) reprezintă în primul rând ceea ce este „comun tuturor naturilor pe temeiul
cărora diversele fiinduri sunt orânduite în diverse genuri și specii”. În acest sens, esența este un altceva
decât fiindul. Dacă fiindul este înțeles ca totalitatea determinațiilor unui lucru, inclusiv accidentele
sale, esența înseamnă identitatea inteligibilă a fiindului, ceea ce, dincolo de accidente, îi dă un mod
specific de ființare. Din acest motiv, esența înseamnă, în al doilea rând, ceea ce semnificăm prin
definiție, adică diferența specifică.

Esența se mai numește și formă, continuă Toma, altfel spus „caracterul determinant al fiecărui
lucru”; desigur, formă în sensul de principiu activ, opus materiei. În al patrulea rând, esența semnifică
natură, într-un înțeles boethian al termenului : „ceea ce poate fi conceput într-un chip oarecare de către
intelect”. Ceea ce trebuie să înțelegem aici este sensul de natură inteligibilă.

Sintetic, esența înseamnă acel ceva, diferit de fiind, prin care și în care fiindul are ființă sau
ființează. Cu aceasta am obținut încă un termen fundamental al ontologiei tomiste: ființarea. Putem
acum să înțelegem mai bine sensul incursiunii de până aici: un lucru concret (fiindul, ens) are un mod
de a fi, conform esenței sale (essentia) și ființare (faptul de a fi, pur și simplu), dată în și prin esență. La
propriu vorbind, esența este un temei intermediar între ființă (esse) și fiind (ens).
Dintre fiinduri, numai substanțele dețin esență în mod veridic și absolut, ceea ce înseamnă că
accidentele ființează numai relativ la ele . Prin intermedierea esenței, substanțele ființează, iar datorită
esenței (adică nemijlocit), ele sunt într-un mod anume. Ceea ce este o substanță (esența, essentia) se
află la rândul ei sub determinația faptului însuși de a fi (existența sau ființa).Se obține astfel o ierarhie
ontologică în care ființa pură se multiplică în moduri de ființare (esențele sau genurile și speciile), iar
acestea, la rândul lor, sunt multiplicate în indivizi (fiindurile). Ei sunt, în termeni aristotelici, substanțe
prime. Ceea ce îl interesează pe Toma în continuare este cum poate fi recunoscută esența în substanțe.
Trebuie să ținem cont însă de faptul că substanțele sunt de două feluri: simple și compuse. Se revine, în
acești termeni, la o mai veche temă a filosofiei europene, cea a distincției unu-multiplu, conform căreia
multiplul este inferior dar cognoscibil pe măsura intelectului uman, în vreme ce Unul este temei dar
„ascuns” gândirii noastre.

5. Argumentele existenței lui Dumnezeu


Prin intelectul natural este însă posibilă înțelegerea faptului că Dumnezeu există în calitate de
cauză primă și finală a substanțelor create, pe calea cunoașterii graduale a esenței fiindurilor. Dată fiind
distincția, în lucruri, dintre ființă și esență, putem spune că lucrurile naturale nu-și conțin rațiunea
suficientă a propriei lor existențe (esența nu include niciodată existența lucrurilor). Toate câte au
existență și-o primesc de la altceva. Este deci imposibil ca prin cunoașterea senzorială a lucrurilor să
avem acces direct la rațiunea lor suficientă. În plus, așa cum se află el acum, intelectul uman nu poate
să înțeleagă nici măcar substanțele create imateriale, cu atât mai puțin esența substanței increate. Nu
Dumnezeu este obiect prim al cunoașterii noastre, ci creaturile Sale, deci „quidditatea” lucrurilor
materiale; de la acestea trebuie să pornim . Ființa lui Dumnezeu nu ne este nici accesibilă senzorial nici
evidentă prin natura conceptelor pe care intelectul le abstrage din senzații. Natura gândirii noastre nu
are acces direct la ființa infinită. Este necesar un efort prin care intelectul să interogheze experiența, să
cunoască esența pentru a deduce existența ființei infinite din esențele lucrurilor naturale.

În cele două Summe se găsesc cinci „căi” ale argumentării existenței lui Dumnezeu, cinci probe
construite pe o schemă similară care pornesc de la evidențe empirice și ajung la afirmarea ființei
absolute. Nu este vorba deci de o analiză conceptuală, în plan pur logic, ci de argumente care pornesc
de la existențe percepute și ajung la o existență inferată, adică de argumente în plan ontologic.

 Prima cale (proba mișcării). Este de domeniul evidenței sensibile faptul că există în lume
lucruri care se mișcă. Dar orice lucru aflat în mișcare are în potență scopul mișcării sale, cauza
actualizării acestei potențe fiind un alt lucru, aflat deja în act, care îl animă pe cel dintâi. Căci
este imposibil ca un lucru să fie propriul său principiu activ, adică să se afle simultan în act și în
potență. Dacă orice lucru aflat în mișcare trebuie să aibă ca principiu al mișcării sale un alt
lucru, înseamnă că și acest al doilea lucru trebuie să își aibă cauza sa de mișcare, etc. Această
serie nu poate continua la infinit, trebuind să aibă un termen prim. Este deci necesar să existe
un motor prim, nemișcat la rândul său; acest motor prim este Dumnezeu.
 A doua cale (a cauzei eficiente). Experiența ne arată că există în natură o ordine a cauzelor
eficiente. Nici un lucru nu poate fi propria sa cauză eficientă, căci și-ar fi anterior sieși, ceea ce
este absurd. Deci fiecare cauză eficientă este cauzată de o alta, în serie. Dar seria cauzelor
eficiente nu poate continua la infinit, căci astfel, neexistând o cauză primă, n-ar mai exista nici
cauze intermediare și nici cauză ultimă, ceea ce este fals. Trebuie deci să admitem existența
unei cauze prime eficiente, căreia noi îi spunem Dumnezeu.
 A treia cale (proba posibilității și necesității). Găsim în natură lucruri generate și corupte
despre care spunem că pot să fie sau să nu fie (sunt contingente). Acestea nu pot să ființeze
permanent, căci vine un moment când ceea ce este posibil să nu fie, nu este. Deci, dacă orice
poate să nu fie, a existat un moment în care nimic nu a ființat. Dacă este adevărat, atunci nici în
momentul de față nimic nu ar exista, căci ceea ce nu există nu poate fi făcut să existe decât de
către ceva existent dinainte. Prin urmare, dacă a existat un moment în care nimic nu ființa, ar fi
fost imposibil ca ceva să înceapă să ființeze, deci în momentul de față nimic nu ar putea ființa,
ceea ce este absurd. În concluzie, nu toate lucrurile sunt doar posibile, ci trebuie să existe ceva
necesar . Dar un lucru necesar își are necesitatea cauzată din exterior sau prin sine. Lucrurile
necesare cauzate din exterior ar trebui să constituie o serie infinită, ceea ce înseamnă că trebuie
să postulăm existența unei ființe necesare prin sine și cauză a necesității tuturor celorlalte.
Această ființă este numită Dumnezeu.
 A patra cale (a gradelor de ființă). Există în lume lucruri mai mult sau mai puțin bune,
adevărate, nobile, etc. Dar “mai mult” și “mai puțin” se spune despre lucruri ca măsură a
asemănării lor cu un termen de comparație maxim. Maximum-ul fiecărui gen este însă cauză
pentru genul respectiv. Trebuie să existe ceva care este cauză pentru toate lucrurile în ce
privește ființa, bunătatea lor sau orice altă perfecțiune; această cauză este numită Dumnezeu.
 A cincea cale (a armoniei). Vedem că lucrurile lipsite de inteligență acționează întotdeauna în
același fel, conform unor reguli naturale. Aceasta înseamnă că ele au un scop, și este limpede că
acest scop nu este atins fortuit (căci nici mișcările lor nu sunt fortuite) ci mai degrabă conform
unui plan. Căci nici o ființă lipsită de inteligență nu poate atinge un scop decât dacă este
condusă de o altă ființă dotată cu inteligență și înțelepciune. Trebuie deci să existe o ființă
inteligentă prin care toate lucrurile naturale sunt îndreptate către scopul lor, ființă pe care o
numim Dumnezeu.
După enumerarea celor cinci căi, Toma respinge, cu o ingeniozitate ieșită din comun, două
argumente tradiționale împotriva existenței lui Dumnezeu. Primul dintre ele este formulat astfel: dintre
două contrarii, dacă unul este infinit, celălalt ar fi anihilat; dar prin Dumnezeu înțelegem „bunătate
infinită”. Deci, dacă Dumnezeu ar exista, nu ar mai putea exista răul. Dar răul există, deci Dumnezeu
nu există. Toma răspunde pornind de la un citat din Sfântul Augustin: într-adevăr, „dacă Dumnezeu
este binele cel mai mare, El nu ar permite existența nici unui rău decât dacă omnipotența și bunătatea
sa ar voi să creeze bine până și din rău”. Așa trebuie înțeleasă bunătatea infinită a lui Dumnezeu: a
permite existența răului pentru ca și din el să facă Bine.

6. Moartea
A murit, într-adevăr, în zorii zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cistercină de la Fossanova, în
timp ce mergea la Conciliul din Lyon, convocat de fericitul Grigore al X-lea. Opera sa cea mai celebră
este Summa theologiae, în stil simplu şi precis, de o claritate cristalină, unită cu o extraordinară
capacitate de sinteză. Când Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, în anul 1323, celor care
obiectau că Toma nu făcuse mari minuni nici în viaţă nici după moarte, papa le-a răspuns printr-o frază
renumită: „Câte propoziţii teologice a scris, atâtea minuni a făcut”.

Bibliografia

 https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Toma_de_Aquino
 https://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/toma-de-aquino-si-
demonstratia-existentei-lui-dumnezeu/
 https://www.umk.ro/fr/buletin-stiintific-cercetare/arhiva-
buletinstiintific/167-buletin-stiintific-nr-8-1999/535-lidee-de-letat-de-droit-a-
la-lumiere-de-la-conception-de-thomas-daquin-concernant-letat-et-le-
droit.html

S-ar putea să vă placă și