Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUCRU INDIVIDUAL
Istoria Ideilor Politice
Tema: Gândirea Filosofico-Politică a lui Thoma de Aquino
~Chișinău2020~
Cuprins
1. Biografia
2. Filosofia lui Thoma d’Aquino
3. Teoria politică a lui Thoma d’Aquino
4. Ontologia lui Thoma
5. Argumentele existenței lui Dumnezeu
6. Moartea
7. Bibliografie
1.Thoma de Aquino
Data nașterii lui Toma de Aquino (ital. San Tommaso d'Aquino) nu este cunoscută cu
exactitate. S-a născut în castelul Roccasecca, aproape de Napoli, fiind al șaptelea fiu al contelui
Landulf din marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma a fost trimis de tatăl său la
mănăstirea benedictină de la Monte Cassino. După nouă ani de studii elementare și-a întrerupt educația
atunci când mănăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui conflict dintre papă și împăratul romano-
german. A fost trimis la Universitatea din Napoli; acolo a studiat cele șapte arte
liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei.
Își începe educația în filosofie odată cu studiul "artelor" logicii și astronomiei: citește tratatele
logice ale lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și
cosmologice ale lui Aristotel de către un profesor numit Peter din Irlanda.
În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu nerăbdare ca
el să ajungă monah și abate benedictin. Tatăl lui Toma murise, însă restul familiei și-a manifestat atât
de limpede supărarea, încât dominicanii au decis să-l trimită la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe
drumul într-acolo, este răpit de frații săi mai mari și închis mai mult de un an în castelul de la
Roccasecca. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual de
greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra propozițiilor
modale.
La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala dominicană de la Köln,
unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența lui, Toma a învățat să
aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu puțin timp
înainte disponibile în traducere latină.
Era un elev tăcut și meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm;
colegii îl tachinau spunându-i "Bou Taciturn" însă erau plini de admirație pentru notițele lui. Acest bou
taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său a spus Albertus.
În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr, după standardele vremii, pentru a începe
studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor de excepționala
capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul canonic și spre a începe să
țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.
În 1256 a căpătat titlul de Magistru și preia catedra de teologie iar în 1259 pleacă pentru șase ani
în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârșit
a unei lucrări începute la Paris: Summa contra Gentiles. Toma a fost luat în slujba lui Papa Urban al
IV-lea ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban, d’Aquino a fost trimis
la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a fost trimis înapoi la catedra pe care o
deținuse la Paris.
În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie 1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au
interpretat-o drept viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de
savant. Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue
lucrul la Summa, a răspuns: Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie.
În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind
reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie, însă o rană
căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale, aproape de Fossanova.
După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire cisterciană din vecinătate, unde a murit la 7
martie 1274.
Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 și a fost sanctificat la
data de 21 iulie 1323.
Mai întâi, rațiunea este datoare să se critice pe sine, corectându-se, atunci când una din concluziile sale
contrazice dogma, fără însă a folosi revelația sau dogma ca argument suprem ci doar ca semnal al
erorii; argumentele deciziei oricărei respingeri filosofice trebuie să aparțină rațiunii.
A doua sarcină a filosofiei este aceea de a înțelege tainele revelației, acolo unde este posibil prin voința
lui Dumnezeu. Filosoful este dator să înțeleagă și să explice cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru
înseamnă că, alături de teologia revelată, există și un discurs rațional despre divinitate, o teologie
naturală, care nu concurează teologia revelată și nici nu reprezintă toată filosofia. Este o completare a
teologiei revelate și o încununare pentru filosofie. Căci, spune Toma, nu există nici un motiv pentru
care acele lucruri ce pot fi învățate prin știința filosofiei, în măsura în care pot fi cunoscute de rațiunea
naturală, să nu poată fi învățate și printr-o altă știință în măsura în care aparțin revelației. De unde
urmează că teologia inclusă în doctrina sacră diferă în genul său de acea teologie care este parte a
filosofiei.
Deși raportul rațiune-credință fusese o preocupare centrală pentru majoritatea gânditorilor medievali
anteriori, această distincție netă între cele două genuri ale teologiei pe care o realizează Toma
reprezintă maturitatea absolută a tuturor acestor căutări. La Toma, opțiunea pentru Aristotel este
hotărâtoare. Obiectele naturale, cauzele secunde, au o acțiune și o esență reală, fiind chiar singurele
inteligibile pentru om; quidditatea lucrului material este obiect prim al cunoașterii. Intelectul poate să
cunoască fără vreo intervenție exterioară, având activitate proprie iar ceea ce este separat potrivit
intelecției nu poate fi separat și potrivit existenței, așa cum proceda Platon. Astfel, genurile și speciile
sunt pur intelectuale.
Lucrarea De ente et essentia este cea de a doua lucrare scrisă de Toma din Aquino (după
Despre principiile naturii), în jurul vârstei de treizeci de ani, atunci când școlarii parizieni întâmpinau
dificultăți semnificative în înțelegerea vocabularului vehiculat de către magiștrii vremii. Termeni
ca esse, ens, essentia, materia, forma, intellectus, individuum, ș.a., constituiau elementele centrale ale
unui – aproape – manierism discursiv al epocii. Toma își propune să explice termenii de ens (pl. entia,
fiindul sau ființa concretă, ființarea determinată în multiplu, cea de-aici) și essentia (esența),
considerați primordiali în ordinea conceperii lor de către intelect. Este o precizare semnificativă,
deoarece ea atrage atenția asupra unei distincții de factură aristotelică, cea între „în ordinea naturii” și
„în ordinea cunoașterii”. Ontologia lui Toma este, aici, una în ordinea cunoașterii, de unde necesitatea
stabilirii unei succesiuni didactice a expunerii. Miza parcurgerii unei ontologii este înțelegerea
temeiului, a fundamentului ființei. Dacă ordinea platonician-augustiniană predilectă era una
descendentă, începând de la temei, ordinea aristotelică începe în mod consecvent cu întemeiatul. Toma
va începe de la fiind.
Tot în manieră aristotelică Toma va spune că fiindul are două accepțiuni: „ceea ce se divide în zece
categorii”, respectiv „tot ceea ce poate constitui obiectul (sau adevărul) unei judecăți afirmative”.
Conform celui de-al doilea sens, orice obiect sensibil, imaginativ sau inteligibil este fiind, în măsura în
care se poate construi o judecată afirmativă adevărată despre el. Trebuie observat însă că unele
judecăți, deși adevărate, nu au un corespondent real, nu se referă la nimic, astfel că și privațiunile sau
negațiile ar trebui să reprezinte fiinduri, așa cum orbirea spunem că ființează în ochi, în calitate de
privație. În aceeași situație se găsesc obiectele imaginare: despre „Pegas” putem construi judecăți
afirmative adevărate. Aceasta înseamnă că obiectul ontologiei nu poate fi identificat pornind de la
judecăți.
De aceeași problemă se lovise și Aristotel, atunci când, pentru a face posibilă construcția discursului
ontologic, remarca cu prudență că unele rostiri sunt omonime, desemnând lucrurile numai pe bază de
asemănare a numelui și nu pe bază de esență. Nu putem porni spre constituirea unei ontologii având ca
reper judecățile, ci trebuie, înainte de toate, să luăm în considerare elementele constitutive ale
judecăților, rostirile, adică termenii și conceptele. Aristotel observase că Ființa ca fiind se spune în
atâtea feluri câte categorii sunt; dispunem, adică, de un reper sigur pentru identificarea realităților. Și
aici, ca și la Toma, categoriile constituie un criteriu de verificare a realității obiectelor: dacă un obiect
este predicabil din perspectiva tuturor categoriilor (adică dacă este concomitent temporal, spațial, în
relație, în posesie, etc.), atunci el nu este fictiv și nici fals. Multiplicitatea reală a ființei corespunde
multiplicității ei semantice.
Preluând raționamentul, Toma va spune că fiindul luat în primul sens, adică drept ceea ce se divide
în zece categorii, nu desemnează decât ceea ce există în realitate. Potrivit acestei accepțiuni,
privațiunile și negațiile nu sunt fiinduri. Avem astfel o bază sigură în a porni pe urmele esenței, adică
acel ceva care face ca un fiind să fie așa cum este. Numai din fiind poate fi dedusă esența care, asemeni
formei aristotelice, se găsește în lucruri. Abia acum utilizarea judecăților este sigură, neexistând riscul
de a opera judecăți fără sens sau conținând ficțiuni. Pornind de la acel fiind care are corespondent real,
efortul nostru se va îndrepta acum către identificarea esenței sale, acelui ceva care face ca fiindul să fie
ceea ce este, în felul în care este.
Esența (cviditatea) reprezintă în primul rând ceea ce este „comun tuturor naturilor pe temeiul
cărora diversele fiinduri sunt orânduite în diverse genuri și specii”. În acest sens, esența este un altceva
decât fiindul. Dacă fiindul este înțeles ca totalitatea determinațiilor unui lucru, inclusiv accidentele
sale, esența înseamnă identitatea inteligibilă a fiindului, ceea ce, dincolo de accidente, îi dă un mod
specific de ființare. Din acest motiv, esența înseamnă, în al doilea rând, ceea ce semnificăm prin
definiție, adică diferența specifică.
Esența se mai numește și formă, continuă Toma, altfel spus „caracterul determinant al fiecărui
lucru”; desigur, formă în sensul de principiu activ, opus materiei. În al patrulea rând, esența semnifică
natură, într-un înțeles boethian al termenului : „ceea ce poate fi conceput într-un chip oarecare de către
intelect”. Ceea ce trebuie să înțelegem aici este sensul de natură inteligibilă.
Sintetic, esența înseamnă acel ceva, diferit de fiind, prin care și în care fiindul are ființă sau
ființează. Cu aceasta am obținut încă un termen fundamental al ontologiei tomiste: ființarea. Putem
acum să înțelegem mai bine sensul incursiunii de până aici: un lucru concret (fiindul, ens) are un mod
de a fi, conform esenței sale (essentia) și ființare (faptul de a fi, pur și simplu), dată în și prin esență. La
propriu vorbind, esența este un temei intermediar între ființă (esse) și fiind (ens).
Dintre fiinduri, numai substanțele dețin esență în mod veridic și absolut, ceea ce înseamnă că
accidentele ființează numai relativ la ele . Prin intermedierea esenței, substanțele ființează, iar datorită
esenței (adică nemijlocit), ele sunt într-un mod anume. Ceea ce este o substanță (esența, essentia) se
află la rândul ei sub determinația faptului însuși de a fi (existența sau ființa).Se obține astfel o ierarhie
ontologică în care ființa pură se multiplică în moduri de ființare (esențele sau genurile și speciile), iar
acestea, la rândul lor, sunt multiplicate în indivizi (fiindurile). Ei sunt, în termeni aristotelici, substanțe
prime. Ceea ce îl interesează pe Toma în continuare este cum poate fi recunoscută esența în substanțe.
Trebuie să ținem cont însă de faptul că substanțele sunt de două feluri: simple și compuse. Se revine, în
acești termeni, la o mai veche temă a filosofiei europene, cea a distincției unu-multiplu, conform căreia
multiplul este inferior dar cognoscibil pe măsura intelectului uman, în vreme ce Unul este temei dar
„ascuns” gândirii noastre.
În cele două Summe se găsesc cinci „căi” ale argumentării existenței lui Dumnezeu, cinci probe
construite pe o schemă similară care pornesc de la evidențe empirice și ajung la afirmarea ființei
absolute. Nu este vorba deci de o analiză conceptuală, în plan pur logic, ci de argumente care pornesc
de la existențe percepute și ajung la o existență inferată, adică de argumente în plan ontologic.
Prima cale (proba mișcării). Este de domeniul evidenței sensibile faptul că există în lume
lucruri care se mișcă. Dar orice lucru aflat în mișcare are în potență scopul mișcării sale, cauza
actualizării acestei potențe fiind un alt lucru, aflat deja în act, care îl animă pe cel dintâi. Căci
este imposibil ca un lucru să fie propriul său principiu activ, adică să se afle simultan în act și în
potență. Dacă orice lucru aflat în mișcare trebuie să aibă ca principiu al mișcării sale un alt
lucru, înseamnă că și acest al doilea lucru trebuie să își aibă cauza sa de mișcare, etc. Această
serie nu poate continua la infinit, trebuind să aibă un termen prim. Este deci necesar să existe
un motor prim, nemișcat la rândul său; acest motor prim este Dumnezeu.
A doua cale (a cauzei eficiente). Experiența ne arată că există în natură o ordine a cauzelor
eficiente. Nici un lucru nu poate fi propria sa cauză eficientă, căci și-ar fi anterior sieși, ceea ce
este absurd. Deci fiecare cauză eficientă este cauzată de o alta, în serie. Dar seria cauzelor
eficiente nu poate continua la infinit, căci astfel, neexistând o cauză primă, n-ar mai exista nici
cauze intermediare și nici cauză ultimă, ceea ce este fals. Trebuie deci să admitem existența
unei cauze prime eficiente, căreia noi îi spunem Dumnezeu.
A treia cale (proba posibilității și necesității). Găsim în natură lucruri generate și corupte
despre care spunem că pot să fie sau să nu fie (sunt contingente). Acestea nu pot să ființeze
permanent, căci vine un moment când ceea ce este posibil să nu fie, nu este. Deci, dacă orice
poate să nu fie, a existat un moment în care nimic nu a ființat. Dacă este adevărat, atunci nici în
momentul de față nimic nu ar exista, căci ceea ce nu există nu poate fi făcut să existe decât de
către ceva existent dinainte. Prin urmare, dacă a existat un moment în care nimic nu ființa, ar fi
fost imposibil ca ceva să înceapă să ființeze, deci în momentul de față nimic nu ar putea ființa,
ceea ce este absurd. În concluzie, nu toate lucrurile sunt doar posibile, ci trebuie să existe ceva
necesar . Dar un lucru necesar își are necesitatea cauzată din exterior sau prin sine. Lucrurile
necesare cauzate din exterior ar trebui să constituie o serie infinită, ceea ce înseamnă că trebuie
să postulăm existența unei ființe necesare prin sine și cauză a necesității tuturor celorlalte.
Această ființă este numită Dumnezeu.
A patra cale (a gradelor de ființă). Există în lume lucruri mai mult sau mai puțin bune,
adevărate, nobile, etc. Dar “mai mult” și “mai puțin” se spune despre lucruri ca măsură a
asemănării lor cu un termen de comparație maxim. Maximum-ul fiecărui gen este însă cauză
pentru genul respectiv. Trebuie să existe ceva care este cauză pentru toate lucrurile în ce
privește ființa, bunătatea lor sau orice altă perfecțiune; această cauză este numită Dumnezeu.
A cincea cale (a armoniei). Vedem că lucrurile lipsite de inteligență acționează întotdeauna în
același fel, conform unor reguli naturale. Aceasta înseamnă că ele au un scop, și este limpede că
acest scop nu este atins fortuit (căci nici mișcările lor nu sunt fortuite) ci mai degrabă conform
unui plan. Căci nici o ființă lipsită de inteligență nu poate atinge un scop decât dacă este
condusă de o altă ființă dotată cu inteligență și înțelepciune. Trebuie deci să existe o ființă
inteligentă prin care toate lucrurile naturale sunt îndreptate către scopul lor, ființă pe care o
numim Dumnezeu.
După enumerarea celor cinci căi, Toma respinge, cu o ingeniozitate ieșită din comun, două
argumente tradiționale împotriva existenței lui Dumnezeu. Primul dintre ele este formulat astfel: dintre
două contrarii, dacă unul este infinit, celălalt ar fi anihilat; dar prin Dumnezeu înțelegem „bunătate
infinită”. Deci, dacă Dumnezeu ar exista, nu ar mai putea exista răul. Dar răul există, deci Dumnezeu
nu există. Toma răspunde pornind de la un citat din Sfântul Augustin: într-adevăr, „dacă Dumnezeu
este binele cel mai mare, El nu ar permite existența nici unui rău decât dacă omnipotența și bunătatea
sa ar voi să creeze bine până și din rău”. Așa trebuie înțeleasă bunătatea infinită a lui Dumnezeu: a
permite existența răului pentru ca și din el să facă Bine.
6. Moartea
A murit, într-adevăr, în zorii zilei de 7 martie 1274, în mănăstirea cistercină de la Fossanova, în
timp ce mergea la Conciliul din Lyon, convocat de fericitul Grigore al X-lea. Opera sa cea mai celebră
este Summa theologiae, în stil simplu şi precis, de o claritate cristalină, unită cu o extraordinară
capacitate de sinteză. Când Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor, în anul 1323, celor care
obiectau că Toma nu făcuse mari minuni nici în viaţă nici după moarte, papa le-a răspuns printr-o frază
renumită: „Câte propoziţii teologice a scris, atâtea minuni a făcut”.
Bibliografia
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Toma_de_Aquino
https://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/toma-de-aquino-si-
demonstratia-existentei-lui-dumnezeu/
https://www.umk.ro/fr/buletin-stiintific-cercetare/arhiva-
buletinstiintific/167-buletin-stiintific-nr-8-1999/535-lidee-de-letat-de-droit-a-
la-lumiere-de-la-conception-de-thomas-daquin-concernant-letat-et-le-
droit.html