Tema: Previziunea financiară a întreprinderii

1. Conţinutul previziunii financiare. Metodele previziunii financiare.

2. Tipuri de bugete şi intercondiţionarea lor
3. Previziunea vînzărilor
4. Previziunea producerii
5. Previziunea casieriei
6. Echilibru financiar la întreprindere

1. Conţinutul previziunii financiare. Metodele previziunii financiare.

Previziunea financiară a întreprinderii este rezultatul activităţii managerilor întreprinderii şi
reprezintă conţinutul şi realizarea finanţelor şi rolului finanţelor la nivel macro şi micro- economic şi
participă la fundamentarea programului economic în cadrul mecanismului economic de piaţă.
Previziunea financiară este un proces complex şi multilateral de fundamentare, elaborare şi aprobare a
bugetului de venituri şi cheltuieli şi de urmărire a realizării indicatorilor financiari prevăzuţi.
Previziunea financiară include:
- constituirea fondurilor
- executarea circuitului prin schimbarea formei funcţionale
- repartizarea fondurilor constituite, ceea ce implică realizarea repartiţiei în interiorul
întreprinderii şi în afara acesteia.
Previziunea financiară este determinată de prevederile programului economic şi presupune
fundamentarea indicatorilor financiari pe baza unui program economic propriu.
Previziunea financiară în cadrul căreia se operează cu indicatori specifici care reflectă relaţia
financiară trebuie corelată organic cu întreaga activitate a întreprinderii. Necesitatea de fonduri se
stabileşte în cadrul previziunii financiare pe baza indicatorilor şi calculelor economice privind volumul
desfacerilor, valoarea producţiei, volumul aprovizionărilor, volumul cheltuielilor de producţie şi altele
care se eşalonează în timp.
Previziunea financiară ca principala activitate de planificare la nivelul întreprinderii îmbracă
diferite forme şi depinde de orizontul de timp pentru care se realizează:
1. previziunea financiară pe TL (3-5 ani) – în baza căreia se întocmesc planuri financiare de
orientare generală care definesc imaginea viitoare a întreprinderii prin:
- descrierea produselor oferite
- a proiectelor de fabricaţie a noilor produse
- a proiectelor de cucerire a noilor pieţe
- a proiectelor de orientare şi modelare generală a structurii activităţii interne a
întreprinderii
2. previziunea financiară pe TS în baza căreia de obicei se întocmesc bugetele întreprinderii.
Bugetele sunt destinate nevoilor interne a întreprinderii şi cuprind realizarea scopului propus în
perioada bugetară. Elaborarea bugetului favorizează implimentarea unui sistem eficient de control prin
compararea realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor corecte la momentul oportun. De aici
rezultă că sistemul bugetar trebuie să aibă o componentă a previziunii financiare şi o componentă a
controlului bugetar. Astfel se vor compara permanent rezultatele reale ale gestiunii activităţii
întreprinderi cu prevederile cifrate în bugete în scopul stabilirii cauzelor, abaterilor şi informării
conducerii.
Principiile de bază ale politicii de elaborare a bugetului sunt:
1. bugetul care defineşte concret şi riguros problema fiecărui sector de activitate şi prezintă
soluţiile mijloacelor şi metodelor care vor asigura realizarea obiectivelor şi realizarea
problemelor
2. întreg conţinutul bugetului şi toţi indicatorii prevăzuţi trebuie acceptaţi şi însuşiţi de către
conducătorii fiecărui sector de activitate.
Elaborarea bugetului trebuie să fie începută nu cu producerea, ci cu vînzările, cu precizarea produselor,
cantităţilor, preţurilor şi a clienţilor care vor solicita producţia.
Fiecare sector în parte îşi elaborează propriul program de realizare a bugetului vînzărilor. În
1
cazul cînd se elaborează bugetul privind producţia, cantitatea şi sortimentul este necesar de luat în
considerare şi normele de muncă, de materiale, de maşini şi de utilaje.
În secţiile financiare cînd se întocmesc bugetele privind programele de vînzări, aprovizionare şi
producţie se ţine cont de modul de transformare a acestora în programe de încasări, plăţi, împrumut,
depuneri.
Bugetele de venituri şi de cheltuieli au la bază principiul echilibrului bănesc şi financiar care
constituie premisa principală a gestiunii financiare.

Metodele previziunii financiare sunt:

1. metoda procentelor din vînzări. Tehnica acestei metode se bazează pe 2 premise:
 cele mai multe din posturile bilanţului contabil sunt direct legate de vînzările firmei
 nivelul curent al tuturor activelor este optim pentru nivelul vînzărilor curente

Principalii paşi pentru previzionarea situaţiei financiare prin această metodă sunt:
- se determină % profitului net şi al dividendelor faţă de vînzări
- se determină care din elementele bilanţului contabil cresc proporţional cu nivelul
vînzărilor
- se determină % din total vînzări şi se compară cu posturile bilanţului contabil ce
reprezintă veniturile
- se determină nivelul finanţării necesare
- se estimează nivelul previzional al vînzărilor
- se determină profitul net şi dividendele estimate
- se întocmeşte bilanţul contabil previzional
2. metoda normativă de previziune a echilibrului financiar. Această metodă permite
efectuarea diferitor simulări ale corelaţiei cifra de afaceri – echilibru financiar în baza cărora se pot
face concluziile necesare politicii financiare a întreprinderii; se pot compara echilibrele financiare ale
întreprinderii de diferite mărimi numai că elimină influenţa volumului specific de activitate.
3. metoda analitică care se divizează în următoarele submetode:
a) metoda extrapolării fondului de rulment (sau a nevoii de fonduri de rulment) – este o
metodă simplă care poate fi utilizată la întreprinderi mici care doresc să-şi gestioneze activitatea la un
nivel cît de cît ştiinţific.
b) metoda termenilor de plată care este avantajoasă întreprinderilor ce au un % de activitate
continuu.
c) metoda bugetului de trezorerie este cea mai analitică submetodă, însă necesită un volum
informaţional dezvoltat.

2. Tipuri de bugete şi intercondiţionarea lor

În practica previziunii financiare se cunosc următoarele tipuri de bugete:
1. buget continuu (glisant) este bugetul conceput pe o perioadă îndelungată şi actualizat
continuu pe baza realizărilor din perioadele expirate şi a cerinţelor previzibile perioadelor
viitoare.
2. buget periodic de obicei este bugetul anual defalcat în bugetele simestriale, trimestriale,
lunare, chenzinale (15 zile) sau zilnice. În dependenţă de necesităţi şi cerinţele activităţii.
3. buget- proiect se referă la acea formă de proiect financiar care se fundamentează şi ia în
considerare cerinţele de bază ale unui anumit proiect indiferent de perioada de timp şi se
aplică în cadrul realizării investiţiilor capitale
4. buget pe centre de responsabilitate pornesc de la echipe, brigăzi, secţii, întreprinderi şi
altele care în funcţie de indicatorilor economici ce le sunt repartizaţi urmăresc realizarea
veniturilor, cheltuielilor şi alte rezultate financiare.
5. buget director (general)- bugetele parţiale sau specifice unui anumit domeniu de
activitate şi această categorie include:
 bugetul venitului

2
  bugetul vînzărilor
 bugetul investiţiilor
 bugetul activelor curente
 bugetul incasărilor şi plăţilor
 bugetul pentru cercetare şi dezvoltare ş.a.
6. bugete statice (fixe) şi flexibile- această grupare are în vedere influenţa cheltuielilor în
funcţie de anumiţi factori. De exemplu: creşterea sau diminuarea volumului activităţii, a
operaţiunilor care influenţează necesarul de resurse financiare şi rezultatele obţinute.
În alte state ca de ex.: Franţa, SUA, bugetele se grupează în 2 mari categorii:
1. bugete principale:
 bugetele vînzărilor
 bugetele producerii
 bugetele investiţiilor
 bugetele aprovizionărilor, ş.a.
2. bugete anexe care se referă la bugetele privind cheltuielile de producţie, desfacere,
generale, ş.a.
Bugetele principale împreună cu bugetele anexe formează bugetul general.
Bugetele pot avea caracter imperativ, în sensul că interzic responsabililor financiari şi
conducătorilor de a depăşi previziunile bugetare şi caracter indicativ (bugetul trezoreriei, bugetul de
casă, ş.a.). Pe parcursul întocmirii bugetului este necesar de ţinut cont de anumite limite ale activităţii
care sunt numite ştrangulări.
Orice buget reacţionează mai mult sau mai puţin direct asupra unora sau altora ceea ce
condiţionează armonizarea eforturilor necesare cu necesităţile urmărite de întreprindere.

3. Previziunea vînzărilor
Bugetul vînzărilor este bugetul principal anual care determină parametrii tuturor celorlalte
bugete şi cuprinde ansamblul de studii şi de evaluări ale pieţii de desfacere, a plăţilor pe care
întreprinderea intenţionează să le efectueze şi a plăţilor pe care doreşte să le menţină.
Elaborarea bugetului vînzărilor are loc în 2 etape:
1. previziunea vînzărilor şi cheltuielilor de desfacere
2. defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp trimestriale şi lunare, pe
familii de producţie şi/sau pe grupe de beneficiari.
Previziunea vînzărilor face mai întîi obiectul unor studii specializate de marketing privind
conjunctura economică, potenţialul de absorbţie al pieţii, starea concurenţială, ş.a.
Pentru produsele deja existente previziunea vînzărilor se poate face fie pe baza tehnicilor
cantitative de exploatare a tendinţelor observate în evoluţia anterioară a vînzărilor, fie pe baza
tehnicilor calitative a variabilelor care determină mărimea vînzărilor şi de prevedere a valorii lor în
anul viitor.
Previziunea vînzărilor trebuie să se facă interdependent cu previziunea cheltuielilor de desfacere
întrucît depind una de cealaltă. Vînzările pot fi influenţate de cheltuielile de publicitate şi/sau de
perfecţionare a reţelei de desfacere. În ultima fază a elaborării bugetului vînzările şi cheltuielile de
desfacere trebuie defalcate de la previziunele anuale şi globale la prevederile pe trimestru şi pe luni în
raport cu surprinderea sezonalităţii şi pe familii de produse sau pe grupe de beneficiari.
Gradul de defalcare depinde de nivelul ierarhic pentru care se elaborează bugetul vînzărilor.
Regula este că bugetul va fi cu atît mai detaliat cu cît acesta se elaborează la nivel ierarhic de
răspundere operativă. Bugetul vînzărilor trebuie corelat cu bugetul de producţie, iar ambele cu bugetul
investiţiilor.

4. Previziunea producerii
Bugetul producţiei se constituie ca buget principal pentru previziunea activităţii din anul viitor,
iar prevederile lui sunt determinate pentru dimensionarea celorlalte bugete.
Elaborarea bugetului producţiei cuprinde 3 etape:
1. previziunea cantităţii de produse ce se vor fabrica (planul de producţie)
3
 2. previziunea costurilor de producţie (anticalculaţia)
3. defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp mai mici de 1 an şi pe subunităţi ale
întreprinderii.
Planul de producţie urmăreşte armonizarea prevederilor comerciale cu capacitatea productivă a
întreprinderii în condiţiile satisfacerii cît mai complete a prevederilor comerciale şi a utilizării depline
a capacităţii factorilor de producţie. În planul de producţie se stabileşte cantitatea de produse
previzionate a se fabrica în anul viitor (Qf) în funcţie de cantitatea prevăzută a se vinde Qv şi de
variaţia previzibilă a stocurilor în curs de fabricaţie şi de produse finite la începutul perioadei (S î) şi la
sfîrşitul perioadei (Ssf) conform relaţiei:
Qf = Qv – Sî + Ssf
Dacă admitem că indicatorul dominant în previziunea bugetară este producţia de vîndut,
următoarea fază a planificării este dimensionarea producţiei de fabricat (calarea).
Condiţiile acestei programări sunt de a satura capacitatea instalaţiilor, respectiv şi de a optimiza
utilizarea factorilor de producţie în special echipamentele tehnologice şi forţa de muncă.
Producţia de fabricat trebuie raportată la capacitatea de producţie disponibilă a întreprinderii care
se determină pornind de la structura pieţii existente şi luînd în calcul prevederile pentru anul viitor din
bugetul investiţiilor. Dacă în bugetul vînzărilor cerinţa este de creştere a cifrei de afaceri, atunci în
bugetul producţiei condiţia previzionării producţiei este de saturare.
Realizarea programului de producţie impune anumite restricţii privind caracterul limitat al
factorilor de producţie atît sub aspectul volumului lor cît şi al randamentului acestora. Programele de
producţie trebuie realizate într-o soluţie optimă. Funcţia de optimizare este cea care evidenţiază cum
anume să se îmbine, să se armonizeze utilizarea factorilor de producţie pentru a atinge obiectivul
major al întreprinderii.
Previziunea costurilor de producţie reflectă dimensiunea efortului financiar pentru realizarea
produselor stabilite în programul de producţie în condiţiile normelor de consum al factorilor de
producţie al întreprinderii şi în condiţiile unor cheltuieli generale planificate pentru anul viitor. De
aceea, în anticalculaţie principala operaţie o reprezintă separarea cheltuielilor directe de produs de cele
indirecte. Rezultatele anticalculaţiei costurilor de producţie permit elaborarea a 4 bugete derivate din
bugetul producţiei (dacă este justificat bugetul producţiei):
1. bugetul materialelor consumate
2. bugetul manoperei directe (timpul de lucru necesar muncitorilor)
3. bugetul amortizărilor de utilaje direct afectabile
4. bugetul cheltuielilor generale de producţie

5. Previziunea casieriei
Bugetul de trezorerie are ca funcţie previziunea încasărilor şi plăţilor pornind de la planificarea
cheltuielilor din care sunt excluse cele neplătibile şi de la planificarea veniturilor din care sunt excluse
cele neincasabile. Bugetul trezoreriei este o componentă obligatorie a bugetului general. O previziune
realistă a trezoreriei presupune întocmirea unui buget anual cu defalcare pe luni şi cu o detaliere pe
săptămîni a primelor 3 luni ale anului. Această previziune va fi actualizată în permanenţă în cursul
anului şi detaliată în funcţie de necesitatea întreprinderii. Bugetul de trezorerie se intocmeşte în baza a
3 documente de evidenţă şi previziune:
1. bilanţul exerciţiului încheiat
2. contul de rezultate previzional
3. bilanţul contabil previzional
Trezoreria va fi determinată de fluxurile financiare ale perioadei de previziune şi de modificarea
soldurilor creanţelor şi datoriilor la începutul şi sfîrşitul perioadei conform relaţiei:

Bug. de trezorerie = bil.de deschidere+cont de rezultate previzionale–bilanţul previzional.

În mod concret elaborarea bugetului de trezorerie cuprinde 2 faze:

1. previziunea incasărilor şi plăţilor
2. determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea incasărilor
4
cu plăţile. Această fază cuprinde:
a. determinarea soldului de trezorerie înainte de acoperire
b. acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie.
Costul creditelor generează plăţi suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar
plasamentele de trezorerie sunt aducătoare de venituri şi astfel majorează incasările.
c. elaborarea bugetului final de trezorerie este ultima etapă a procesului de bugetare a
întreprinderii , iar trezoreria va fi rezultanta previziunilor din celelate bugete:
 al vînzărilor
 al aprovizionărilor
 al cheltuielilor de personal
 al investiţiilor, etc.
Orizontul de previziune al trezoreriei este diferit în funcţie de obiectivele urmărite, de gestiunea
financiară şi în funcţie de scadenţele incasărilor şi plăţilor întreprinderii.
Un buget de trezorerie poate fi încheiat pe un an, pe cîteva luni sau zilnic.
Scopul întocmirii bugetului de trezorerie îl constituie stabilirea modalităţilor de asigurare a
echilibrului necesar desfăşurării activităţii în condiţii normale. În cazul întocmirii bugetului de
trezorerie se poate obţine un excedent sau un deficit de resurse.
A. excedentul (+) = res. proprii – necesar de res.
B. deficit (-) = necesar de res. – res. proprii
În caz de deficit se trece la identificarea modalităţilor de acoperire a acestuia sau alte
împrumuturi, subvenţii, alocaţii pentru investiţii, etc.
În cazul excedentului bugetar trebuie de analizat provinienţa acestuia. El poate proveni dintr-un
fond de rulment prea mare, fie de nevoia fondului de rulment prea mică.
În vederea optimizării plasamentelor ţinîndu-se cont de condiţiile pe care le oferă piaţa de capital,
monetară şi financiară se pot face următoarele plasamente de trezorerie:
1. plasamente monetare nenegociabile
 depozite la termen
 bonuri de casă
 operaţiuni de răscumpărare
2. plasamente monetare negociabile
 certificate de depozit
 bilete de trezorerie
 bonuri de tezaur în contul curent
3. plasamente financiare
 obligaţiuni
 acţiuni
 opţiuni
Cu cît un plasament se face pe termen mai lung, cu atît el este mai rentabil, însă mai puţin lichid
şi invers. Însă cumpărarea unor titluri emise de societăţi comerciale cu o foarte bună poziţie la bursă
are cele mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie.

6. Echilibru financiar la întreprindere

Echilibrul financiar ca parte componentă a echilibrului economic are o funcţionalitate şi forme
distincte de exprimare datorită existenţei obiective a finanţelor, a manifestării funcţiilor banilor,
instituţiilor financiare, bancare şi de asigurări în perioada de tranziţie de la economia de piaţă. La
nivelul întreprinderilor acest echilibru se sprijină pe relaţiile economice caracteristice economiei de
piaţă, care prin forme, metode şi tehnici specifice participă la formarea şi repartizarea fondurilor
băneşti la dizpoziţia agenţilor economici în scopul realizării procesului economic. Fiecare agent
economic în funcţie de profilul şi genul de activitate îşi proiectează propriul echilibru financiar, ţinînd
cont de veniturile şi cheltuielile sale. Veniturile au drept sursă incasările din vînzările producţiei, din
executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor, din comercializarea producţiei prin propria reţea de
desfacere.
5
 Cheltuielile sunt ocazionate de procurarea materiei prime şi materialelor, de realizarea
produselor, de vinderea serviciilor prin propria reţea la care se adaugă şi cheltuielile de circulaţie.
În condiţiile desfăşurării activităţii agentului economic pe baza principiilor eficienţei şi a
rentabilităţii între venituri şi cheltuieli se constituie o diferenţă, alcătuită din profit, TVA şi alte forme
de venit net.
În acelaşi timp pe seama profitului, a amortizării, a creditelor şi a altor sume, întreprinderea îşi
constituie o serie de fonduri privind dezvoltarea, creşterea producţiei, cercetarea, acoperirea unor
nevoi sociale, culturale, sportive, ş.a.
Eficienţa şi rentabilitatea ca trăsături definitorii ale economiei şi autonomiei financiare angajează
agentul economic în direcţia realizării unor premise din activitatea economică desfăşurată mai mari
decît cheltuielile. Diferenţa respectivă este beneficiul care poate fi utilizat pentru dezvoltarea proprie,
cointeresarea agentului economic.
În acelaşi timp echilibrul financiar solicită întreprinderii să-şi desfăşoare activitatea la un
asemenea nivel încît să permită echilibrul dintre necesarul de fonduri pentru producere, dezvoltare,
cercetare şi resurse financiare de dezvoltare.
Privind esenţa şi amplitudinea echilibrului financiar este important de reţinut că aceasta nu se
circumscrie numai la activitatea de producere sau de comercializare, ci se referă şi la gestiunea
economică a tuturor activităţilor întreprinderii.
Necesarul de fonduri este determinat de obiectivele activităţii economice şi sociale şi cuprinde
următoarele componente:
1. cheltuieli legate de asigurarea forţei de muncă şi alte cheltuieli sociale;
2. stocuri optime, totalitatea de active curente determinate de volumul previzionar al
producţiei marfă de normele unitare de consum, cheltuieli de aprovizionare şi de
depozitare, în funcţie de viteza de rotaţie a activelor curente;
3. cheltuieli cu mijloace fixe, inclusiv cu investiţiile, rambursarea creditelor, plata
dobînzilor aferente creditelor;
4. cheltuieli privind cercetarea ştiinţei, dezvoltarea tehnologică, promovarea progresului
tehnic;
5. alte cheltuieli de natură financiară, care se suportă din rezultate;
6. obligaţiuni financiare de participare la fondurile bugetare,
ş.a. Însumarea tuturor componentelor este necesarul total de
fonduri.
La rîndul său resursele financiare ce se prevăd a fi utilizate pentru acoperirea necesarului de
fonduri cuprind:
 rezultatele activităţii desăşurate
 resursele atrase
 creditele bancare, comerciale, finanţări de la buget
Echilibrul financiar prezintă aspecte complexe, iar previziunea financiară urmăreşte constituirea
lui în formă funcţională.
Echilibrul financiar ţine seama de structura şi repartizarea fondurilor pe fiecare dintre elementele
structurii de producere şi pentru achitarea obligaţiilor financiare, precum şi pentru asigurarea unui
nivel optim dintre fiecare categorie de resurse şi totalurile.