Fotosfera[modificare 

| modificare sursă]

Temperatura efectivă a Soarelui (5.777 K) este temperatura pe care ar trebui să o aibă un corp absolut
negru de aceeași dimensiune pentru ca puterea radiată să fie aceeași.

Articol principal: Fotosferă.

Imagine de înaltă rezoluție a suprafeței Soarelui, realizată de Telescopul solar Daniel K. Inouye (DKIST)

Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber, este fotosfera. În acest strat, cei mai mulți
fotoni părăsesc Soarele prin atmosfera solară transparentă de deasupra lui și devin radiații solare,
lumina solară. Fotosfera are o grosime de zeci până la sute de kilometri, deși acest strat este o mică
parte din raza stelei, fenomene importante apar în ea, iar proprietățile materiei pe care o
construiește se schimbă semnificativ. În acest strat temperatura scade de la 7.610 la 4465 K.
Deoarece partea superioară a fotosferei este mai rece decât partea inferioară, imaginea Soarelui
apare mai strălucitoare în centru decât pe margine, într-un fenomen cunoscut sub numele de
întunecarea marginii.[48] Spectrul luminii solare are aproximativ spectrul unui corp absolut negru care
radiază la 5.777 K, intersectat cu linii de absorbție atomică din straturile diluate de deasupra
fotosferei.
Fotosfera are o densitate a particulelor de ~ 1023 m−3 (aproximativ 0,37 % din numărul de particule
pe volumul atmosferei Pământului la nivelul mării, adică fotosfera este puțin mai transparentă decât
aerul curat de pe Pământ). Acest strat nu este complet ionizat - gradul de ionizare este de
aproximativ 3 %, lăsând aproape tot hidrogenul în formă atomică.[49]
În timpul studiilor timpurii ale spectrului optic al fotosferei, s-au descoperit câteva linii de absorbție
care nu corespundeau nici unui element chimic cunoscut pe Pământ. În 1868, Norman Lockyer a
emis ipoteza că aceste linii de absorbție erau cauzate de un element nou pe care l-a numit heliu,
după zeul grec al Soarelui, Helios. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe Pământ.
[50]
Atmosfera[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Coroană solară și Buclă coronală.

În timpul unei eclipse solare totale, coroana solară poate fi văzută cu ochiul liber, în scurta perioadă de

totalitate.

Părțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite colectiv atmosfera solară.[48] Există cinci
zone principale în afara fotosferei: stratul de temperatură minimă, cromosfera, regiunea de
tranziție, coroană și heliosferă.[48] Aceste straturi pot fi observate cu telescoape care operează în
întreagul spectru electromagnetic de la unde radio, lumina vizibilă până la razele gamele.
Zona cea mai rece a Soarelui este stratul de temperatură minimă care se extinde până la cca 500
km deasupra fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ 4.100 K.[48] Această parte a Soarelui
este suficient de rece pentru a permite existența unor molecule simple, cum ar fi monoxidul de
carbon și apa, care pot fi detectate prin spectrele lor de absorbție.[51]
Cromosfera, regiunea de tranziție și coroana sunt mult mai fierbinți decât suprafața Soarelui.
[48]
 Motivul nu este bine înțeles, dar dovezile sugerează că undele Alfvén pot avea suficientă energie
pentru încălzirea coroanei.[52]
Deasupra stratului de temperatură minimă este un start de aproximativ 2.000 km grosime în spectrul
căruia domină liniile de emisie și absorbție.[48] Se numește cromosferă din grecescul χρώμα (croma),
care înseamnă „culoare”, deoarece cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la începutul și la
sfârșitul eclipselor solare totale.[45] Temperatura cromosferei crește treptat odată cu altitudinea, până
la aproximativ 20.000 K în partea superioară a stratulu.[48] În partea superioară a cromosferei, heliul
devine parțial ionizat.[53]
Arcurile zonelor de conectare a plasmei cu polaritate magnetică opusă constau în filamente fine. Fotografia
realizată de Telescopul Optic Solar la bordul sondei Hinode la 12 ianuarie 2007.

Deasupra cromosferei există un strat de tranziție subțire (aproximativ 200 km), în care temperatura
crește brusc de la aproximativ 20.000 K în cromosfera superioară la aproape 1.000.000 Kelvin.
[54]
 Creșterea temperaturii este facilitată de ionizarea completă a heliului în regiunea de tranziție,
ceea ce reduce semnificativ răcirea prin radiație a plasmei.[53] Stratul de tranziție nu are loc la o
altitudine strict definită, ci este mai degrabă un fel de „halo” în jurul manifestărilor activității
cromosferice, cum ar fi spicule și protuberanțe, și este în continuă mișcare haotică.[45] De pe
suprafața Pământului este dificil de observat stratul de tranziție, dar este ușor de observat din spațiu
prin instrumente sensibile la ultraviolete extreme.[55]
Coroana este următorul strat al atmosferei Soarelui. Coroana joasă, aproape de suprafața Soarelui,
are o densitate a particulelor în jur de 1015 m−3 până la 1016 m−3.[53] Temperatura medie a coroanei și
a vântului solar este de aproximativ 1.000.000–2.000.000 K; în cele mai calde regiuni este de
8.000.000–20.000.000 K.[54] Deși nu există încă o teorie completă care să explice temperatura
coroanei, cel puțin o parte din căldura sa este generată de reconectarea magnetică. [54][56] Coroana
este atmosfera extinsă a Soarelui, care are un volum mult mai mare decât volumul conținut în
fotosferă. Fluxul de plasmă de pe suprafața exterioară a coroanei, care se propagă aleatoriu și mai
departe de Soare în spațiul interplanetar, este numit vânt solar.[56]
Heliosfera - cea mai rarefiată regiune exterioară a atmosferei Soarelui - este plină cu plasma
vântului solar. Limita sa internă este definită de zona în care fluxul vântului solar devine mai rapid
decât viteza undelor Alfvén,[57] la aproximativ 20 de raze solare (0,1 au). Turbulența și forțele
dinamice din heliosferă nu pot afecta forma coroanei solare din interior, deoarece informațiile
(deformările) pot circula doar cu viteza undelor Alfvén. Vântul solar călătorește continuu prin
heliosferă,[58][59] formând câmpul magnetic al Soarelui într-o formă spiralată,[56] până când ajunge la
heliopauză, la peste 50 au de Soare. În decembrie 2004, sonda Voyager 1 a trecut printr-un front de
șoc care se crede că face parte din heliopauză.[60] La sfârșitul anului 2012, Voyager 1 a înregistrat o
creștere marcantă a coliziunilor cu raze cosmice și o scădere accentuată a particulelor cu energie
mai mică din vântul solar, ceea ce a sugerat că sonda a trecut de heliopauză și a intrat în mediul
interstelar.[61]
Heliosfera se extinde cu mult peste planetele Sistemului Solar și orbitele obiectelor centurii
Kuiper precum Pluto. Heliopauza stabilește limita influenței Soarelui, dincolo de care se extinde
mediul interstelar . Câmpul gravitațional al Soarelui domină asupra unei zone mai mari,
menținând norul Oort și extinzându-se cu mult peste limita heliosferei.[62]

Activitate magnetică