Activitate magnetică[modificare 

| modificare sursă]
Vezi și: Câmp magnetic stelar și Pată solară.

Un desen cu pete solare în Cronicile lui John de Worcester, 1128.[63]

Soarele este o stea magnetică activă, are un câmp magnetic puternic și în schimbare, care variază
de la an la an și schimbă polaritatea în jurul unui maxim de unsprezece ani.[17][64][65] Câmpul magnetic
al Soarelui provoacă numeroase efecte, care sunt numite colectiv activitate solară, inclusiv pete pe
suprafața Soarelui, erupții solare și variații ale vântului solar. Atât ejecțiile de masă coronală, cât și
fluxurile de mare viteză ale vântului solar transportă plasmă și câmp magnetic spre exterior, în
Sistemul Solar.[66] Impactul activității solare pe Terra este manifestat, printre altele, în
apariția aurorelor la latitudini temperate și înalte, întreruperea comunicațiilor radio și a energiei
electrice. Se crede că activitatea solară a jucat un rol important în formarea și evoluția Sistemului
Solar.
Petele solare sunt regiuni cu activitate magnetică intensă unde convecția este inhibată de un câmp
magnetic puternic, reducând transferul de căldură din interiorul fierbinte la suprafață. Ca urmare,
petele solare sunt ușor mai reci decât fotosfera înconjurătoare, astfel încât par întunecate. Numărul
de pete vizibile pe Soare nu este constant, se schimbă într-un ciclu de 11 ani, cunoscut sub numele
de ciclu solar. La un minim solar obișnuit, petele sunt greu vizibile, uneori deloc, iar cele care apar
apar la latitudini heliografice mari. Pe măsură ce ciclul solar progresează spre maximul său, numărul
de pete solare crește iar ele tind să se formeze mai aproape de ecuatorul solar, fenomen cunoscut
sub numele de legea lui Spörer. Petele solare apar de obicei în perechi cu polaritate magnetică
opusă. Cele mai mari pete solare pot avea zeci de mii de kilometri în diametru.[67]

Filament întunecat și proeminențe strălucitoare, 2 iulie 2011

Ciclul solar are un impact mare atât asupra vremii spațiale, cât și asupra climei Pământului,
deoarece luminozitatea Soarelui este direct legată de activitatea magnetică.[68] Minimele activității
solare par a fi corelate cu temperaturi mai scăzute pe Pământ, iar ciclurile solare deosebit de lungi
se corelează cu perioadele mai calde. Se pare că în secolul al XVII-lea ciclul solar s-a oprit complet
câțiva ani. În această epocă, cunoscută sub denumirea de Minimul lui Maunder sau Mica eră
glaciară, Europa a cunoscut temperaturi excepțional de scăzute.[69] O teorie recentă susține că
instabilitățile magnetice din nucleul Soarelui provoacă fluctuații în perioade de 41.000 sau 100.000
de ani. Acestea pot oferi o explicație pentru glaciațiuni ca alternativă la ciclurile Milankovic.[70][71]
Toată materia din Soare este sub formă de gaz și plasmă la temperaturi ridicate. Datorită acestui
lucru, Soarele se poate roti mai repede la ecuator (aproximativ 25 de zile) decât la latitudini
heliografice mai mari (aproximativ 35 de zile lângă poli). Rotația diferențială a Soarelui determină o
răsucire a liniilor câmpului său magnetic, creând bucle ale câmpului magnetic care se ridică de la
suprafața Soarelui și provoacă pete solare și protuberanțe. Această mișcare conduce dinamul solar
și ciclul de 11 ani al activității solare.[72][73]
Câmpul magnetic solar se extinde cu mult peste Soarele însuși. Plasma solară de vânt transportă un
câmp magnetic în spațiul interplanetar, formând ceea ce se numește câmp magnetic interplanetar.
[56]
 Într-o aproximare cunoscută sub numele de magnetohidrodinamică ideală, particulele de plasmă
se mișcă numai de-a lungul liniilor câmpului magnetic. Drept urmare, vântul solar care curge spre
exterior întinde în exterior câmpul magnetic interplanetar, forțându-l într-o structură aproximativ
radială. Deoarece câmpurile de la nord și de sud ale ecuatorului solar au poli diferiți, cu vectorul de
inducție îndreptat spre soare sau invers, în planul ecuatorial al soarelui există un strat limită subțire
de-a lungul căruia curge un curent slab.[56] La o distanță mai mare, rotația Soarelui transformă
câmpul magnetic și acest strat în forma unei spirale a lui Arhimede, creând o structură numită
spirală Parker.[56] Câmpul magnetic interplanetar este mult mai puternic decât componenta dipol a
câmpului magnetic solar, care pe suprafața fotosferei are o inducție de 50 până la 400 μT și scade
cu inversul cubului distanței de la Soare la aproximativ 0,1 nT pe orbita Pământului. Conform
observațiilor sondelor spațiale, câmpul magnetic interplanetar de lângă Pământ are o valoare de 5
nT.[74] Diferența este cauzată de câmpurile magnetice generate de curenții electrici care curg în
plasma care înconjoară Soarele.