Adrian Neculau Şi Jacqueline Barus Michel Psihosociologia Crizei

PSIHOLOGIE - PSIHOTERAPIE
Colecție coordonată de
Simona Reghintovschi
Coordonatori
Jacqueline BARUS-MICHEL
si
Adrian NECULAU
Psihosociologia crizei
Traducerea textelor din franceză:

Liliana Cora Foșalău, lulia Lazăr, Emilia Pascal
TRei
Editori:
SILVIU DRAGOMIR
VASILE DEM. ZAMFIRESCU
Director editorial:
MAGDALENA MÄRCULESCU
Coperta:
FABER STUDIO
Redactor:
RALUCA HURDUC
Director producție:
CRISTIAN CLAUDIU COBAN
Dtp:
EUGENIA URSU
Corectură:
RODICA PETCU
SÎNZIANA DOMAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Psihosociologia crizei / coord.: Jacqueline Barus-Michel și Adrian
Neculau; trad.: Liliana Cora Foșalău, lulia Lazăr, Emilia Pascal. -
București: Editura Trei, 2011
Bibliogr.
ISBN 978-973-7O7-454-6
I. Barus-Michel, Jacqueline (coord.)
II. Neculau, Adrian (coord.)
III. Foșalău, Liliana Cora (trad.)
IV. Lazăr, lulia (trad.)
V. Pascal, Emilia (trad.)
316.6
Copyright © Editura Trei, 2011

pentru prezenta ediție
C.P. 27-0490, București

TeL/Fax:+4 021300 60 90
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN: 978-973-7O7-454-6
7 Prefață
17 Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologia

Max Pagès, (trad. Liliana Cora Foșalău)
26 Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

Jacqueline Barus-Michel, (trad. Liliana Cora Foșalău)
97 Despre implicarea intelectualului în politică

André Lévy, (trad. Liliana Cora Foșalău)
108 Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

Jean-Philippe Bouilloud, (trad. Liliana Cora Foșalău)
150 Față în față cu criza societală

Alexandre Dorna, (trad. Liliana Cora Foșalău)
158 Criza ca modus vivendi al întreprinderilor hipermoderne

și intervenția psihosocială
Lilian Negura
182 Crizele din Est și psihosociologia
Adrian Neculau
218 Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine

și ura față de ceilalți: represia freudiană în comunism
și post-comunism
Cătălin Mamali, (trad. lulia Lazăr și Emilia Pascal)
276 Piramida frici lor sociale. Frici le sociale în România:

o schiță psihosociologică
Septimiu Chelcea
307 Criza politicului la finele regimului comunist

și efectele sale în tranziție
Lavinia Betea
338 Gestația sociopsihologică a unui protest durabil:

referențiale și discursuri paralele
Natalia Cojocaru
Prefață
De-a lungul timpului, istoria le-a apărut unor filosofi, istorici,

economiști, sau altor persoane interesate de evoluția fenomenu
lui, ca o succesiune de evenimente cu repercusiuni asupra socie
tăților, culturilor și civilizațiilor, toate având o logică și un sens.
Evenimentele care jalonau istoria decurgeau unele din altele, ca
o consecință previzibilă a ceea ce se petrecuse. Din această per
spectivă, se putea considera că istoria este mai mult o știință. Nu
doar un studiu al trecutului, întreprins cu scopul de a cunoaște
cât mai bine evenimentele și de-a le putea reconstitui întocmai
cum s-au petrecut cândva, așa după cum au fost trăite de către
contemporani. Istoria trebuia să se constituie într-o analiză a
acestor evenimente, pentru a explica desfășurarea lor, cauzele,
procesele și modul lor de înlănțuire. Aceasta ar fi trebuit să ducă
în mod logic la o predictabilitate care să le permită istoricilor să
stabilească și consecințele ce decurg din desfășurarea evenimen
telor, în condițiile unei bune cunoașteri a situației date și a pre
miselor acesteia. Vedem în aceasta o reprezentare complexă, alt
minteri liniară, a istoriei.
Dacă analiza faptelor trecutului a cunoscut o perfecționare pe
măsură ce acestea s-au acumulat și selectat, iar atenția acordată
pluralității factorilor implicați a crescut și ea, trebuie să spunem
Psihosodologia crizei ■ Prefață

8 că, din păcate, interpretările faptelor istorice au rămas nu doar
multiple, ci chiar divergente, în funcție de factorii care erau re
ținuți pentru interpretare, când unii, când alții, sau de noile in
formații care se adăugau pe parcurs. în ceea ce privește predic-
tabilitatea, ea s-a dovedit a fi o speranță deșartă. Teoriile cele mai
fascinante, care lăsau să se întrevadă un viitor înfloritor, oricât
de fondate ar fi părut, au fost în realitate contracarate de com
plexitatea factorilor aflați în joc, de hazard, de înlănțuirea de în
tâmplări care antrenează noi factori, de intervenția unor perso
nalități singulare, de imposibilitatea de a reconstitui cu fidelitate
situații date și, în cele din urmă, de mersul vremii, care determi
nă schimbarea contextelor.
Istoria nu este nici zonă de experimentare științifică. Dacă ține
de științe, atunci ne gândim la cele umaniste, desigur; faptele și
evenimentele istoriei nu pot fi „imobilizate" pentru a fi reprodu
se cu exactitate, nu există în această zonă un obiectivism verifi
cabil și nici posibilitatea certă de a demonstra ipotezele emise.
Trecutul nu poate fi actualizat și nici proiectat în viitor cu fideli
tatea desfășurării sale autentice.
Dimpotrivă, în calitatea ei de știință umanistă, istoria rămâ
ne în domeniul subiectivității, deoarece ea este sau a fost trăită
de către indivizi, este reprezentată de anumite persoane, actori
reali, victime, martori sau cercetători; toți aceștia îi atribuie un
sens, valabil pentru ei, în contextul specific fiecăruia (subiectiv,
cultural, social, politic, economic etc.). Scientificitatea constă în
a stabili care sunt semnificațiile, de ce anume țin acestea, care
sunt procesele în funcție de care semnificațiile se leagă, pentru a
fi astfel trăite în actualitatea lor, înțelese și prelucrate de către cei
care fac din ele obiectul cercetării. Acolo unde obiectivitatea ab
solută se dovedește ineficientă, științele umaniste își propun să
JACQUELINE BARUS-MICHELși ADRIAN NECULAU

analizeze semnificațiile, reprezentările și procesele după care s-a 9
modelat.
Dacă acceptăm că istoria este o succesiune de evenimente ce
afectează grupuri, societăți și indivizi, cu repercusiuni asupra
relațiilor dintre ei, asupra mediului social și material în care aceș
tia trăiesc, atunci nu putem decât să constatăm că schimbările
(de care ne temem) — mai blânde sau mai violente — se produc
fără încetare, fără să fi fost anticipate și fără să poată fi contro
late. Regimurile dictatoriale, teroarea, mizeria, sărăcia, conflic
tele, războaiele, masacrele — toate acestea sunt realități care se
succed într-o anumită ordine peste tot în lume, lăsându-ne să
observăm că, din această perspectivă, perioadele de liniște și de
prosperitate sunt foarte fragile. Vorbim adesea despre progres,
dar acesta nu este demonstrat decât în planul științelor și al teh
nologiei.
Deși este dificil să evaluăm în termeni concreți o expansiune
a violenței — sub diverse forme — de-a lungul timpului, senti
mentul general la acest început de secol este că dezastrele și su
ferința se generalizează, în pofida așa-zisului progres de care am
vorbit mai sus.
în societățile în care libertatea cuvântului este recunoscută,

mass-media, ca de altfel și publicul pe care aceasta îl deser
vește, nu vorbesc decât despre crize. Criza a devenit un cuvânt
generic. Oricare ar fi sectorul vieții sociale pe care îl afectea
ză — economia, politica, munca, structura socială, raporturile
dintre generații —, criza se repercutează astăzi la nivel mon
dial, de la un sector la altul, afectând existența și activitatea în
treprinderilor, ale grupurilor, ale familiilor, ale indivizilor în
plan personal, în echilibrul lor psihic și somatic. S-a vorbit de-
Psihosociologia crizei ■ Prefață

io spre o criză a civilizației, s-a identificat o pierdere a sensului,
a reperelor, consecințe ale deziluzionării în fața realului. Cri
za s-a generalizat, planeta însăși e în pericol, după cum spun
ecologiștii.
Crizele, concepute ca momente de răscruce și de destabiliza
re care afectează sisteme coerente anterior, sunt diagnosticate as
tăzi la toate nivelurile vieții moderne sau hipermoderne — tre
buie să spunem! —, în interiorul diferitelor structuri care le
alcătuiesc (familii, instituții, întreprinderi etc.) și se manifestă în
diferite sectoare ale vieții sociale (învățământ, sănătate, securita
te, justiție, muncă sau comunicații).
Crizele sunt generatoare de haos, de dezordine, ele duc la de
gradarea raporturilor sociale (slăbirea solidarității, a legăturii în
general, lipsa simțului civic etc.) și a celor interpersonale (insta
bilitate, agresivitate). Societatea este tentată să atribuie aceste ca
uze unei permisivități și unui laxism prezente anterior în socie
tate și să reacționeze printr-o întărire a controlului și a
sancțiunilor, riscând să accentueze clivajele existente atât în sâ
nul populației, cât și în relațiile cu exteriorul.
Oamenii sunt reduși din ce în ce mai mult la condiția de con
sumatori, luptându-se cu paradoxurile societății (hiperconectați
și izolați totodată), cu dispariția cadrului organizat și a repere
lor, dezorientați de supralicitarea imaginii, a vizualului. Unii
dintre ei se refugiază în artificiul narcisismului, adoptă condui
te agresive, adictive sau cad în depresie și n-o mai pot depăși.
Forme de patologie și criminalitate au existat dintotdeauna, dar
ele au manifestări care reflectă de fiecare dată criza societății.
Secolul al XX-lea a fost afectat de o criză majoră, ale cărei
efecte nu au încetat încă să se manifeste; ne referim la prăbu
șirea imperialismului sovietic și a comunismului, cu toate

consecințele acestei rupturi pentru milioane de oameni, țări și 11
colectivități. Cei care au trăit în societăți controlate și au fost
dirijați s-au trezit deodată liberi, dar lipsiți de modele, metode,
reprezentări sociale corespunzătoare și practici de depășire a
impasului.
Pe de altă parte, o criză economică mondială pune în dis
cuție însuși capitalismul financiar, liberalismul, societatea ba
zată pe economia de piață și liberul schimb. în unele părți, ca
pitalismul a devenit „sălbatic", stimulând concurența fără
morală, lupte fără reguli, adesea haos, corupție, scăderea mo
ravurilor.
Nu căutăm să stabilim dacă acestea sunt angoase milenaris-
te, întreținute de noua confruntare cauzată de mondializarea
unor populații de culturi și grade de dezvoltare atât de diferite!
Vrem mai degrabă să aflăm ce se întâmplă cu criza, unde s-a
ajuns cu acest eveniment bine individualizat, care intervine atât
de des în istorie, dar și în istoria grupurilor și a indivizilor.
încercând să abordăm a priori criza dintr-o dublă perspectivă,

cea a modului subiectiv în care este percepută de indivizi și cea
a marilor răsturnări produse în contextul social, ne-am adresat
unor specialiști recunoscuți din domeniul psihologiei sociale și
din cel al sociologiei clinice — care țin în egală măsură de știin
țele umaniste, așa cum le-am definit mai sus —, cerându-le să
clarifice la nivel teoretic, dar și făcând trimitere la activitatea lor
practică în domeniul psihosociologici, noțiunea de criză, așa cum
se conturează ea în urma cercetărilor întreprinse.
Proiectul acestei cărți a fost demarat după ce, la Colocviul
CIRFIP (Centre International de Recherche, Formation et In-
tervention Psychosociologiques) din iunie 2009, eveniment

12 aniversar, consacrat împlinirii a o jumătate de secol de abordare
din perspectivă psihosociologică a vieții sociale (lin demi-siècle
de psychosociologie. Héritages et perspectives. Colloque CIRFIP, 4,5
et 6 juin, 2009, Paris), o dezbatere s-a desfășurat sub genericul
Crises et sociétés. Participanții la această dezbatere au fost invi
tați, mai întâi, să accepte publicarea ideilor principale ale inter
vențiilor susținute în revista Psihologie socială, editată de Labora
torul „Psihologia câmpului social" de la Universitatea „Al.L
Cuza" din Iași (grupajul acesta a apărut în numărul 23/2009 al
revistei), apoi să extindă textele pentru a le include într-un vo
lum consacrat contribuției psihosociologici la explicarea apari
ției, desfășurării și consecințelor crizelor asupra actorilor sociali.
Au fost invitați să participe apoi și alți colegi preocupați de
această temă, abordând subiectul din perspectiva psihosociolo
gici sau sociologiei clinice.
Este locul aici să facem câteva precizări privind perspectiva
psihosociologică în abordarea câmpului social și a actorilor săi,
spre deosebire de psihologia socială experimentală, dominantă
astăzi în universități și în laboratoarele de cercetări academice.
Psihosociologia privilegiază legătura dintre cercetător și subiect,
îi oferă acestuia din urmă șansa să se exprime, transformă
„obiectul de studiu", individul, în actor social diligent, îl invită
să participe la acțiunea comună. Dacă psihologia socială își ex
trage forța din diagnoza obiectivă a fenomenului studiat, psiho
sociologia sugerează interacțiunea, legătura, schimbul continuu
dintre cei doi actori sociali, schimbul de roluri, poziții, trăiri. Un
continuum. Nu e vorba doar de un dialog, ci de o inversare a ra
porturilor existente în psihologia socială experimentală: obiectul
de studiu devine subiect, iar cercetătorul evită situarea în
prim-plan, controlul situației, examinarea rece (= obiectivă) a
JACQUELINE BARUS-MICHEL și ADRIAN NECULAU

celuilalt, manipularea. Psihosociologia mai este desemnată și cu 13
expresiile: sociopsihologie, psihosociologie, psihosociologie cli
nică, toate reflectând multitudinea de surse și de câmpuri de in
teres, de origini și de parcursuri profesionale care au inspirat sau
la care se referă acest tip de cercetări (în întreprinderi, în mediul
rural sau urban, în câmpuri de gestiune economică și socială, în
munca socială, în învățământ și formare, în sectorul asociativ).
Apelează la mai multe tipuri de practici sociale, frecvent asocia
te corpusului teoretic și praxiologic, practici provenind din
câmpul formării, din dinamica grupului, analiză și bune practici
profesionale, din câmpul pe care-1 desemnează cuplul cerceta-
re-acțiune. Aici se pune accentul pe formare, pe articulare la di
ferite meserii, pe activitate și pe inserția profesională. Sunt pri
vilegiate interesul pentru muncă, cercetarea ca acțiune socială,
intervenția în câmpul social și profesional, consilierea, analiza
stilurilor de muncă și de management. Se alimentează din dife
rite curente, mișcări de gândire, autori, parcursuri. Se preocupă
îndeosebi de crize, schimbări, conflicte, grupuri, organizații, pu
tere, subiect social, muncă etc. în ciuda terenului vast de acțiu
ne, a domeniilor diverse în care intervine, psihosociologia nu are
însă un statut oficial bine conturat, nu oferă diplome, nu se stu
diază ca domeniu independent. Dominantă cândva, a devenit
oarecum marginală.
Psihosociologia pune accentul pe legătura strânsă dintre di
mensiunea psihică și socială, are ca principiu centrarea pe rapor
turile individ-societate în situații concrete, practică articularea
dintre filosofia de abordare — privirea din interiorul fenomenu
lui — și metodă (ancheta, interviul, analiza de conținut, inter
venția), sperând să descopere și să refacă unitatea dintre om și
mediul său social. O filosofie a legăturii intrinseci individ-lume,

14 a implicării cercetătorului și a descoperirii prin participare. Do
meniul său de predilecție este interacțiunea umană în procesele
sociale de stabilizare, de schimbare, de inovare socială, individul
în interacțiune cu mediul social, cu alții, funcționând în structuri
sociale (instituții, organizații), dar și în relațiile cotidiene; omul re
lațional, individul în proces de socializare, de inserare într-o si
tuație dată, supus normelor și practicilor sociale, în proces de
comunicare și negociere cu ceilalți, cu grupuri, cu mediul social și
ideologic. Serge Moscovici a articulat cu curaj cele două direcții
ale disciplinei noastre cea experimentală, de laborator, și cea ac-
țională, implicată, militantă: ea studiază opoziția dintre individ
și societate, conflictul permanent dintre cele două entități. De
exemplu: opoziția la presiunile majorității, deviațiile de la orto
doxia funcțională, discuția sau decizia de grup, captarea indivi
dului de către mase. Deși rupt de mișcarea de idei din Vest, dar
confirmând filiația la concepția profesorului său parizian Pierre
Janet, Vasile Pavelcu se situează pe firul aceleiași psiho(socio)lo-
gii implicate, acțională, legată de subiect. într-o carte-manifest,
polemică și nonconformistă pentru timpul când a apărut, Dra
ma psihologiei (1964), Vasile Pavelcu pleda pentru reîntoarcerea
psihologului în viața socială, pentru încorporarea vieții autenti
ce, concrete, reale în câmpul de conștiință al psihologului și em-
patizarea cu obiectul său de studiu. Cu cât o operă este mai per
sonală, cu cât e mai adânc trăită și include sfera intereselor
subiective ale autorului, cu atât e mai autentică și se cere exter-
nalizată, dăruită. „Drama" psihologiei este aceea că nu poate tra
ta trăirile subiective ale individului prin apelul doar la labora
tor, experimente, cifre, tabele. Iată pasajul din prefața la ediția a
doua, în care Vasile Pavelcu răspunde polemic criticilor care-i
amendau abdicarea de la „obiectivitatea științifică", marotă a

concepției materialiste: „Cu toții știm că există psihologi dogmatici 15
și rigizi, care taie «sufletul» în bucățele, iar fragmentele le pun la mi
croscop și le consemnează în tabele, curbe, diagrame, scheme și ecua
ții. Omul viu și concret se volatilizează în perspectiva mitului cifrelor
și a mitului «preciziei», de dragul cifrelor și al preciziei... Viața psi
hică, prin mobilitatea, fluența și finețea ei, cere din partea psihologu
lui mai multă finețe, subtilitate, mobilitate decât realitatea fizică".
Avem aici desigur o pledoarie pentru o psihologie socială clini
că, pentru analiza continuumului dintre provocările câmpului
social și prestația subiectului angrenat în mecanism, implicat
conștient, marcat de legături și discursuri, de contradicții și rup
turi, aflat într-o continuă luptă pentru afirmare și recunoaștere,
în căutarea strategiilor interacționale de succes, pentru ocupa
rea unor statusuri și poziții. Vasile Pavelcu privilegiază, nu nu
mai aici, individul în interacțiune, subiect social și analist, par
ticipant și evaluator, implicat și distanțat, în proces de ajustare
continuă a rolului său în funcție de ceilalți. Era, atunci, o altfel
de psihologie. Un exemplu de încercare de a ajusta psihologia
epocii, marcată de materialismul și obiectivismul marxist, afla
tă în criză din cauza anexării ideologice la noul curent care se
năștea în Franța tinereții sale.
Filosofia și metodologia psihosociologici se pretează perfect
satisfăcător abordării subiectului aflat azi la ordinea zilei: criza
în efectele sale. Criza globală și consecințele sale asupra grupu
rilor și indivizilor, crizele din grupuri, organizații și instituții, cri
zele subiectului în câmpul social balizat de autoritarisme sau dis
torsionat de creșteri și stagnări haotice, „normalitatea" cotidiană
a proiectelor eșuate, a ratărilor și dislocărilor colective. Crizele
care ne însoțesc, ne marchează, ne formează, ne dictează sensul
în procesul de construire a imaginarului colectiv, ne oferă mode-
Psihosociologia crizei • Prefață

16 le și simboluri, ne stăpânesc inconștientul. Criza ca mecanism
intra și interpsihic în context social și organizațional, „figurile
crizei", criza socială și crizele individuale, confruntarea dintre
social și psihologic, reciprocitatea și separările, legăturile și rup
turile.
Jacqueline Barus-Michel Adrian Neculau

Paris Iași
JACQUELINE BARUS-MICHEL și ADRIAN NECULAU

Max Pagès
*
Lupta împotriva riscurilor mondiale

și psihosociologia
Aș dori să începem această expunere cu o întrebare: ce trebuie

să înțelegem prin riscuri mondiale? Vom încerca să arătăm cât
sunt de prezente aceste riscuri în dezbaterile actuale și să dăm
câteva exemple. Riscul ecologic este în prezent prea bine cu
noscut. Un început de conștientizare a acestui risc se manifestă
în țările dezvoltate atât la nivel de conducere, cât și în rândul
populației, deși se poate ușor constata distanța ce separă nevoi
le autentice de măsurile prevăzute. N-avem decât să comparăm,
pentru a ne convinge printr-un exemplu, fluxul circulației auto
mobilelor la Londra și Paris, problemă aflată totuși sub contro
lul unor primari responsabili, incredibilul număr de mașini care
circulă în Paris, în timp ce noi ar trebui să stabilim măsuri de su
primare a circulației automobilelor în orașe, cu excepția mașini
lor ce țin de serviciile publice, pompieri, ambulanță, poliție etc.
Riscul atomic. Numărul puterilor care dețin arme atomice se
află în continuă creștere. Mai întâi le-au achiziționat succesiv cele
* Profesor la Universitatea Paris 7.
Psihosociologia crizei • Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologia

18 cinci state membre de drept: Statele Unite, Anglia, Rusia, Franța
și China. în 1970, aceste state s-au angajat, prin Tratatul de ne-
proliferare, să nu difuzeze aceste arme, în timp ce celelalte state
semnatare s-au angajat să nu le achiziționeze. India și Pakista
nul, care nu semnaseră tratatul, au achiziționat bomba atomică
în urma unor negocieri complexe cu marile puteri; apoi Israelul,
într-un mod semiclandestin, cu toleranța — totuși — a acestor
puteri. Acum e rândul Iranului, un Iran belicos și periculos, să
amenințe cu achiziționarea bombei atomice. „Controlul" mari
lor puteri se dovedește a fi insuficient. Acestea își apără propriul
statut și propriile interese în fața dreptului internațional, care de
altfel nu este suficient de bine delimitat în materie de arme ato
mice și înarmare. Putem fi siguri că într-o zi o bombă atomică va
exploda undeva, din simpla dorință a unui stat de a dobândi
acest drept, un stat ce va subestima riscul de ripostă a marilor
puteri, dacă nu cumva acestea vor fi supraestimat riscul de tre
cere la acțiune a unui stat aflat în această situație și nu-1 vor fi
pedepsit preventiv, pe nedrept. Sau ne mai putem gândi la o si
tuație comparabilă în raporturile cu un grup terorist, Al-Qaeda
sau altul.
Faptul cel mai surprinzător și mai îngrijorător ni se pare a
fi indiferența și inconștiența mass-mediei și a politicienilor,
care nu vor să anticipeze acest pericol, ba chiar vor să-l igno
re. Ni se vorbește mult despre Iran, când de fapt este vorba de
spre un pericol global, rezultat al unei situații de putere la sca
ră mondială.
Această situație rezultă în primul rând din acceptarea așa-zis
firească a faptului că marile puteri se află în posesia armei ato
mice după cel de-al Doilea Război Mondial. Celelalte state
își manifestă invidia pentru acest privilegiu al marilor puteri,
MAX PAGÈS
privilegiu pe care nimic nu-1 justifică și care n-are niciun funda 19
ment. Desigur că se poate pune întrebarea: de ce aceste state și

nu noi?
Numai o interzicere completă a bombei atomice sub control
ONU ar putea elimina acest risc. Acest efort ar presupune în
mod cert etape intermediare, poate chiar o perioadă de mono
pol al puterii atomice, monopol deținut de către ONU.
Această situație ne amintește de perioada dintre cele două
războaie mondiale. Primul Război Mondial a condus la forma
rea Societății Națiunilor, instituție chemată să protejeze umani
tatea de ororile unui alt război mondial. în anii '30, accentuarea
tensiunilor internaționale, în special cea a fascismului, apoi cea
a nazismului, a naționalismului japonez, a absolutismului sovie
tic, a arătat precaritatea puterilor pe care le deținea Societatea
Națiunilor. Popoare și guverne s-au arătat a fi incapabile să de
cidă înlocuirea acesteia cu o autoritate mai puternică, autoritate
pe care de fapt nici nu și-o imaginau. A fost nevoie de război
pentru a putea face un pas înainte în această direcție, în care se
acționase insuficient.
Trebuia să avem în vedere și riscurile politice, luptele pentru
putere la scară planetară, mai ales atunci când aceste lupte pot
antrena violența în masă. în zilele noastre, este vorba în primul
rând despre lupta imperialismului împotriva terorismului. Ma
rile puteri, conduse de către Statele Unite, duc un război împo
triva terorismului care caută să stăpânească lumea — sub ame
nințarea atentatelor ucigașe. Aceste două acțiuni, imperialismul
și terorismul, își răspund una alteia prin violență sau prin ame
nințarea cu violența
*.
Kepel, G., Flammarion, Terreur et Martyre, Paris, 2008.
Psihosociologia crizei ■ Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologia

20 Slăbiciunea ONU și cea a Europei, puteri prin excelență paci
fiste, autorizează o intervenție a SUA, ce antrenează aliații într-o
politică în care se amestecă o operațiune de poliție necesară și o
politică de putere. în fața slăbiciunii ONU, redusă la rolul de
„menajeră", dar și a lipsei de putere a Europei, a celorlalți actori,
Statele Unite ale Americii pot emite pretenția de a se devota bi
nelui public internațional prin introducerea și menținerea ordi
nii. însă, departe de a favoriza pacea, această politică duce la ac
centuarea conflictelor, de ambele părți.
Schimbarea accelerată, la scară mondială, a economiilor și va
lorilor destabilizează indivizii, grupurile și instituțiile. Este ne
cesară o schimbare la toate aceste niveluri. Dar tensiunile provo
cate în urma schimbării atrag temporizări, negocieri și, mai ales,
un efort de mediere care facilitează reinterpretarea situației de
către actorii ei. Aici trebuie să intervină rolul esențial al agenți-
lor de schimbare, al psihoterapeuților, al psihanaliștilor la scara
individului. Dincolo de scara individuală, acest rol începe să fie
experimentat de către psihosociologi și sociologi clinicieni la sca
ra grupurilor și a organizațiilor. Dar e limpede că acest rol lip
sește la scara națiunilor și, a fortiori, la scară mondială.
Psihosociologia (în engleză — dinamică de grup) a fost creată
în anii '30 de către Kurt Lewin. A fost mai târziu „implantată"
în Europa, în vara anului 1950. Intervenția psihosociologică a
fost una dintre activitățile sale majore
*.
* Vezi Aubert, N., de Gaulejac, V., Navridis, K., L'Aventure psychosociologique, Desdée de
Brouwer, Paris, 1997; de Gaulejac, V., Hanique, F., Roche, P. et al., La sociologie clinique,
enjeux théoriques et méthodologiques, Erès, Paris, 2007; Mendel, G., PradesJ.L., Les
méthodes de l'intervention psychosociologique, La Découverte, Paris, 2002; Pagès, M.,
La violence politique, pour une clinique de la complexité, în colaborare cu Jacqueline
Barus-Michel, Dan Baron, Fethi Ben Slama, Charles Rojzman, Patrick Schmoll, André
Sirota și Edgar Morin, 2003,232 p., Erès, Paris.
MAX PAGÈS
Principiul intervenției psihosociologice este simplu. într-o in- 21
stituție dată, întreprindere, serviciu public sau sindicat etc., li se
dă cuvântul angajaților, muncitori și cadre de conducere, cărora
li se cere să spună ce gândesc despre modul în care funcționea
ză serviciul lor, luat separat, și modul de funcționare a întregii
organizații în care lucrează. în acest scop, echipa de intervenție
psihosociologică utilizează interviuri, dezbateri de grup și alte
mijloace. Apoi se efectuează o analiză a datelor, ce va fi comuni
cată grupului, analiză însoțită de explicația grilei folosite.
Acest demers nu este posibil decât cu acordul unei autorități
care deține și capacitatea de a se lansa într-o astfel de acțiune. Este
vorba despre o schimbare majoră în însuși modul de înțelegere și
de abordare a schimbării. Metoda oferă posibilitatea de exprima
re începând cu cei aflați la baza piramidei, fără a indica o orienta
re și fără a sugera răspunsuri. După aceea, se încearcă analizarea
datelor obținute la acest prim nivel. în măsura posibilului, locul
realizării analizei, modalitatea de lucru propriu-zisă și trecerea la
interpretare sunt transferate la organizația vizată, prin interme
diul persoanei care se ocupă de analiză în calitate de consultant.
în 1990, în decursul unei intervenții desfășurate într-un mic
spital din nordul Franței, am propus crearea unui grup de stu
diu și de propuneri (GEP). Grupul trebuia să aibă capacitatea de
a controla chestiuni importante ce priveau organizarea activită
ții și funcționarea spitalului în ansamblu, de a studia aceste pro
bleme și de a veni cu propuneri. Propunerea mea a fost accepta
tă de sindicate și de către conducerea spitalului. Eu eram acolo
în calitate de consultant de grup și formulam sugestii în proble
me de metodă; dar mă feream să intervin în alegerea chestiuni
lor ce trebuiau studiate și a soluțiilor ce trebuiau propuse. în lu
nile imediat următoare, grupul (GEP) a decis să studieze
Psihosodologia crizei ■ Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologia

22 chestiuni importante care făceau obiectul unor litigii sau al unor
frustrări permanente, ca de exemplu: problema concediilor, a ser
viciului de noapte, asistența muribunzilor și altele. S-au obținut
.
*
rezultate uimitoare
Am descoperit, prin această metodă, că angajații de rând,
baza organizațiilor de muncă, manifestau întotdeauna un inte
res puternic pentru structura în care lucrau, aveau de spus une
le lucruri, aveau de făcut observații, de semnalat unele disfunc-
ționalități, de făcut propuneri concrete, care scoteau uneori la
iveală principii de organizare noi, mai eficace, deși nerecunos
cute astfel de către aceștia.
Dacă ne întoarcem la nivelul societății globale, putem ușor
constata și aici că masele au rareori un cuvânt de spus în socie
tățile noastre așa-zis democratice. Notabilitățile sunt cele care
pun diagnosticul și care furnizează modelul de organizare, fie că
se află la putere, fie că doresc să obțină puterea și astfel să schim
be modelul, ca urmare a unui vot, a unei reforme sau a unei re
voluții. Cel mai democratic scrutin nu schimbă cu nimic această
stare de lucruri. Nu face decât să impună niște reguli, pe baza
propunerilor făcute de către „notabili", fie ei de stânga sau de
dreapta
.
**
Demersul psihosociologic se caracterizează prin ceea ce noi
numim o atitudine de moderație radicală. Pe de o parte, aceas
ta refuză conformismul, iar pe de alta, revoluția. Noi ne-am obiș
nuit ca schimbările sociale majore să fie rezultatul unei revolu
ții. Denumirea de „reformist" este peiorativă dacă ne gândim că
* Pagès, M., L'implication dans les sciences humaines, L'Harmattan, Paris, 2006, ch. 5.
** Pierre Rosanvallon descrie dintr-un alt punct de vedere numeroasele imperfecțiuni ale
procedurii de vot și necesitatea îmbunătățirii acesteia. Vezi „Le Nouvel Observate-
ur"4/09/08, interviu cu François Armanet.
MAX PAGÈS
se dorește schimbarea socială și politică. Este adevărat că, până 23
acum, schimbările sociale importante s-au produs ca urmare a
revoluțiilor, în sensul larg al cuvântului. Dar dacă este adevărat
că revoluțiile duc la schimbări importante, trebuie să recunoaș
tem și că prețul plătit este foarte mare. De-ar fi să menționăm
doar cazul revoluției ruse sau al revoluției franceze — care a du
rat din 1789 până în 1870, după cum spune François Furet *.
Revoluțiile duc până la urmă la compromisuri, trecând prin
stări succesive, revoluționare și contrarevoluționare, uneori cu
prețul de vieți omenești. Aceste violențe n-ar putea fi oare evi
tate? Oare putem să ne mai permitem astfel de costuri și astfel
de amânări în situația actuală în care se află lumea?
Atitudinea clinicianului, a psihoterapeutului sau a psihoso-
ciologului este moderată, deoarece acesta trebuie să respecte cu
vântul și pozițiile prezentate de către clientul său individual sau
colectiv, pe care se străduiește să-l înțeleagă și să-l sprijine în so
luționarea conflictelor. Dar această atitudine poate fi și radicală,
deoarece psihoterapeutul (clinician, psihosociolog) nu impune
nicio limită în schimbarea clientului său, îl ajută atât cât poate și
atât cât dorește acesta. Nu se supune autorităților și nu negocia
ză scopul stabilit.
Am putea să întrevedem transpunerea și extinderea psihoso
ciologie! la nivelul unei societăți și apoi la cel al riscurilor mon
diale? Deocamdată nu putem realiza acest lucru în mod concret,
dar trebuie să ne gândim la această posibilitate și să pregătim
etapele intermediare.
Sondajele de opinie, introduse în Franța în urmă cu mai bine
de 50 de ani de către profesorul și mentorul meu Jean Stoetzel,
Furet, F., La Révolution française, Gallimard, Paris, 2007.
Psihosociologia crizei ■ Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologie

24 au constituit o primă și utilă etapă în această direcție. Dar atunci
era vorba despre opinii, răspunsuri la poziții exprimate anterior
de către notabilități. Acum trebuie să punem bazele unei altfel
de acțiuni, care are în vedere culegerea de informații de la nive
lul de bază al organizației, activitate dublată de un efort susți
nut de reflecție.
Nu este cazul să ne iluzionăm că această metodă ar putea con
stitui imediat un punct de interes pentru înalți responsabili po
litici. Dar factori decizionali intermediari ce își desfășoară acti
vitatea în instituții de avangardă (cum ar fi cele umanitare,
patronale, politice locale sau organizații sindicale) ar putea să ia
cunoștință de această metodă și să încerce s-o aplice în rândul
membrilor lor. Această metodă ar constitui o idee avangardistă
și ar crea o situație nouă, în măsură să atragă atenția factorilor
decizionali în legătură cu riscurile mondiale, conducând totoda
tă și la inițierea unor acțiuni concrete la acest nivel. O lărgire și
o diversificare a cadrului de analiză ar trebui operate cu această
ocazie, cadru care nu ar mai fi astfel limitat la psihosociologie,
ci ar cuprinde și politicul, și economicul. Partea esențială a me
todei, cea care constă în analiza pe baza participării corpului so
cial, se păstrează.
Pătrunderea sistemelor digitale în viața politică oferă mijloa
cele tehnice necesare unei largi mobilizări. Metoda poate fi tot
atât de bine folosită în scopul îndoctrinării, dar și pentru un stu
diu privind capacitatea de exprimare și analiza datelor
*.
Ceea ce trebuie să sperăm și să încercăm să realizăm este o
schimbare a concepțiilor și a practicilor decizionale în zona
* Cf. unui articol consacrat utilizării în sfera politicului a rețelei de comunicații Twitter
„Libération" 4/8/08.
MAX PAGÈS
socialului și a politicului, schimbare ce va conduce la un grad de 25
implicare și de reflecție mult evoluat și mult mai eficient decât
cel pe care îl cunoaștem la ora actuală.
Bîbliografie
Le phénomène révolutionnaire, une régression créatrice, Desclée de

Brouwer, 1998.
La violence politique, pour une clinique de la complexité, avec Jacqu
eline Barus-Michel, Dan Bar-On, Fethi Ben Slama,
Charles Rojzman, Patrick Schmoll, André Sirota et Ed
gar Morin, 2003, 232 p., Erès, Paris.
Psihosodologia crizei ■ Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologie

Jacqueline Barus-Michel
*
Criza ca obiect
al psihologiei clinice sociale
I. Istoria legăturilor sociale este

o istorie a crizei
Multiplicitatea și actualitatea crizelor arată de fapt continui

tatea, constanta lor manifestare și, în mod paradoxal, aproape o
oarecare banalitate a fenomenului. Crizele formează substanța
istoriei, evenimentele care o compun, care modifică relațiile din
tre oameni și din societățile pe care ei le alcătuiesc. Istoria crize
lor este istoria legăturilor sociale, așa cum se țes ele între oameni,
organizate și instituite de către aceștia pentru a asigura convie
țuirea, sau din necesitatea de a coopera în vederea transformă
rii realității, pentru satisfacerea nevoilor, dar și, pe de altă parte,
din cauza contradicțiilor care îi macină, care îi fac să se ridice
unii împotriva celorlalți, victime ale realității care le scapă cu
adevărat — cea a evenimentelor naturale.
* Profesor, Laboratorul pentru de Cercetări Sociale, Université „Paris 7".
JACQUELINE BARUS-MICHEL
Istoria nu cunoaște o dezvoltare liniară, nu face dovada unui 27
progres constant, nu are alt sens decât acela de a fi locul de în
tâlnire al intențiilor și al circumstanțelor forte, ele însele domi
nate de divergențe. Istoria nu are de fapt decât sensul care îi va
fi conferit în urma lecturilor, a interpretărilor, lecturi ce vor pre
tinde a fi descifrat și descâlcit aceste intenții, circumstanțe, jocuri
de putere, mizele și efectele acestora. Istoria ne apare deci mai
degrabă ca o succesiune de conflicte și crize.
Trebuie mai întâi să raportăm crizele la absența unei realități
în sine din structurile sociale care unesc indivizii în vederea asi
gurării schimburilor și a legăturilor vitale. Unitățile sociale (gru
puri, organizații, societăți) nu sunt decât formele legăturii im
puse într-un anumit moment, în care s-au conjugat necesitate,
putere și dorință. Orice unitate, așadar, este în același timp ima
ginară și simbolică, opțiune înscrisă în texte, contracte, legi, tra
diții etc., opțiune adoptată fie dintr-un ideal, fie o constrângere
sau un obicei, dar care conferă identitate și apartenență — voi
te de către unii, impuse de către alții și care, în tot cazul, sunt
de dorit, necesare și, de ce nu, firești. Sacralizate prin puterea
pe care o conferă și prin valoarea perenă, acestea pot să nu re
prezinte într-un anumit moment decât ceea ce utilitatea lor con
textuală solicită. Structurile sociale s-au grefat pe realitate, acti
vitate, produse și câștiguri ce rezultă în urma punerii lor în
practică, indiferent de natura câștigurilor și de felul în care ar fi
distribuite.
Dar aceste unități reprezintă și o acumulare de diferențe, de
contradicții gata oricând să izbucnească, transformându-se în
conflicte și crize. Ele sunt menținute ca forme unitare de către
conducători prin ideologii, diverse forme de represiune, sau prin
credință, idealuri, legi, dar și prin solidaritate și nevoia de
Psihosodologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

apartenență. Contradicțiile la care ne referim își pot repede ară
ta forța distructivă, iar diferențele — incapacitatea de a se face
tolerate, încât până la instalarea urii și a lipsurilor de tot felul nu
mai e decât un pas.
Fluxul istoriei poate deci uneori deveni năvalnic, distrugând
în cale lucruri care păreau de neatins. Din permisivitatea legilor
izbucnește violența, care a existat întotdeauna în stare latentă și
care acum se manifestă în zona socialului. încât omul uită de în
țelegerile din sfera politicului sau se vede complet deposedat de
drepturile ce i-ar fi fost conferite prin acestea. Animalul politic
își pierde capacitatea de a vorbi în nume propriu, subiectul —
pe aceea de a cere să-i fie respectate drepturile, iar legătura so
cială se destramă.
II. Crizele și psihologia socială clinică
Crizele exprimă în mod particular interdependența psihicu

lui și a socialului, ceea ce justifică demersul de tip psihologie so
cială clinică. Ele afectează subiecții în zone specifice psihicului
uman, la modul colectiv sau individual, moduri care sunt în
aceeași măsură cauze și consecințe ale construcțiilor sociale, re
zultate ale structurilor acestora, ale dinamicii și reprezentării lor.
Crizele sunt deosebit de relevante pentru problema interde
pendenței care presupune conversie și reversie constante între
ceea ce o abordare pozitivistă ar putea pretinde pentru domenii
disciplinare etanșe. Apărând ca o problematică deosebit de com
plexă, studierea lor justifică un demers interdisciplinar în care
psihanaliza, fenomenologia, antropologia, dar și sociologia, is
toria, economia etc. se reunesc. Ele constituie o ocazie pentru noi
de a ne clarifica modul în care se armonizează și se pot îmbogăți
reciproc teorii care pretind a nu avea nimic în comun și care par 29
a se ignora.
Observarea realității într-o situație dată, de către cercetători
sau practicieni — ei înșiși aflați în procese de criză, departe de a
fi un obstacol pentru o așa-zisă obiectivitate —, constituie o for
mă de deschidere către un demers clinic ce permite evaluarea
acestor situații nu din perspectiva unor obiecte exterioare, ci prin
intermediul semnificațiilor pe care le dobândesc pentru subiec
ții care trec prin experiența dată.
Psihologia socială clinică își propune o analiză a proceselor
prin care subiecții construiesc sensul propriei experiențe sociale,
sau, dimpotrivă, nu reușesc să-i dea un sens (ceea ce produce
suferințe și diverse disfuncții). Spre deosebire de științele exac
te, care se străduiesc să descifreze legile care guvernează reali
tatea, științele umane studiază universul reprezentărilor și al
semnificațiilor pe care omul conștient le elaborează pentru a se
situa mai bine în raport cu realitatea și pentru a-și ameliora exis
tența. Vorbim mai puțin despre legi decât despre procese com
plexe, în cadrul cărora regăsim diverse registre ce compun ex
periența umană a subiecților circumscriși unei realități cu care
se confruntă.
III. Referințe și studii
Noțiunea de criză a apărut mai întâi în medicină. Pentru

Hipocrate, boala, cu care este asimilată criza, constituie o reac
ție a organismului la atacurile provenite din exterior și deci o
etapă către vindecare. Medicina modernă consideră că ea poa
te fi și o reacție dezordonată, fără orientare către vindecare, cum
ar fi, de exemplu, criza de epilepsie. De altfel, ea însăși poate

30 genera alte crize (electroșocul), cu scopul de a obține un efect
de șoc care să poată restabili echilibrul anterior. Ne întrebăm
dacă această concepție poate fi transferată în zona politicului
sau a socialului; noțiunile de maladie, sănătate, însănătoșire
sunt tot atât de adecvate când vorbim despre organizații ca
atunci când vorbim despre organisme? Organizațiile sunt ti
puri de construcții a căror pertinență se apreciază după criterii
variabile, care evoluează în desfășurarea istorică a timpului și
nu după timpul biologic.
începând cu secolul al XlX-lea, creșterea prestigiului științe
lor și dezvoltarea accelerată a cuceririlor tehnice au alimentat o
ideologie a progresului care părea ușor de transpus în orice do
meniu al existenței. Astfel, a apărut ideea că istoria poate fi gu
vernată, idee care a legitimat diverse mișcări revoluționare la a
căror origine se află Marx (Capitalul, 1867-1883).
Pentru Marx, istoria se desfășoară, din punct de vedere eco
nomic, sub forma crizelor succesive, prin intermediul moduri
lor de producție și al luptei de clasă, pentru a intra în posesia
acestora; efectele explozive ale acestei lupte se traduc în aliena
rea unora și îmbogățirea celorlalți. Conștientizarea, din perspec
tivă revoluționară, a acestui proces de către clasa oprimată tre
buia să consfințească apariția proletariatului. în acest caz,
revoluția este o criză salutară.
Regimurile comuniste instaurate în URSS după 1917, în „ță
rile din Est" după război, ca și în alte părți ale lumii — China
lui Mao Tse Tung, sau în Vietnam, în Cambodgia, care încă se
prelungesc în Coreea de Nord, în Cuba — se bazau pe concep
tul de conflict existent (lupta de clasă) și pe cel de criză (distru
gerea vechii ordini, lupta finală), pentru a putea înfăptui societa
tea echitabilă și lipsită de griji. Regăsim aici o utilizare optimista
a noțiunii de criză ca rău necesar, care distruge ordinea stabili- 31
tă (considerată depășită) și puterea aflată la guvernare, în vede
rea redistribuirii puterii și a bunurilor. în unele zone și situații,
anumite mișcări revoluționare recurg la terorism în numele unei
ideologii sau al convingerilor religioase, pentru a impune o or
dine dreaptă care ar trebui să fie definitivă după părerea lor, or
dine care întreține o stare de criză, în context național și inter
național.
Sfârșitul ideologiilor, al marilor „povești unificatoare", eșecul
comunismului însuși aflat în criză (căderea Zidului Berlinului),
conflicte de tot felul, toate acestea au compromis în mod dure
ros speranța într-un sfârșit al istoriei. Crize recurente, războaie,
masacre, acțiuni teroriste, crahuri care au generat la rândul lor
masacre, sărăcie și șomaj au dus la concluzia că istoria bâjbâie
mai degrabă decât să progreseze, ceea ce a dus la asimilarea cri
zelor cu adevărate catastrofe; nu s-a mai văzut latura lor progre
sistă, ci doar cea distructivă. Capitalismul liberal dă și el naște
re la crize care se extind la nivel mondial, fără să poată aduce —
așa cum a promis — prosperitatea.
în lucrarea Disconfort în cultură (1930), S. Freud vorbea de
spre o formă cronică de „boală" care afectează țesutul social,
explicată prin pulsiuni care nu pot fi controlate și care întrețin
o criză endemică. în altă lucrare, De ce război? (1933), Freud re
vine asupra forței declanșate de pulsiunile distructive pe care
numai „dictatura rațiunii" le-ar putea limita — prin impune
rea unor forme severe de represiune, bazată pe culpabilitate și
angoasă, ceea ce ar produce neplăceri, dificultăți, apoi din nou
violență.
în ceea ce privește psihologia individuală, criza caracterizea
ză episoadele patologice sau de fragilizare intensă, care afectează
Psihosociologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

32 subiectul atunci când pulsiunile sunt mai puternice decât mij
loacele de reglare, care fac aproape ineficiente mecanismele de
apărare. Relațiile cu sine, cu ceilalți și cu lumea sunt în acest caz
destructurate, lăsând loc apariției unor simptome orientate îm
potriva propriului eu sau împotriva celorlalți.
în domeniul psihicului, ca și în cel al socialului, observăm o
destabilizare a mijloacelor de echilibrare în situații de atac pro
dus de stimuli endogeni sau exogeni.
Sociologii dezvoltă noțiuni asemănătoare celor de mai sus.
Pentru Durkheim, anomia este o destabilizare însoțită de dezor
ganizarea și relaxarea, chiar destrămarea legăturii sociale, o si
tuație în care regulile sociale nu mai funcționează, nu mai au
efect, iar conștiința colectivă dispare. Anomia se manifestă în
urma unor repoziționări, ajustări, „mișcări de dezvoltare" ale
unității sociale sau ca efect al unui „cataclism" (Durkheim, 1893,
1897).
Pentru Touraine (1973), tensiunile din sistemele organizațio-
nale depășesc capacitatea de gestionare și de inițiativă, lucru care
duce la rupturi interne, dar și la rupturi cu exteriorul, clivaje în
tre putere și tehnică, între dependență și autonomie, o incapaci
tate de a dialectiza și deci de a negocia. întrebarea rămâne des
chisă: cum se instalează „disocierea" și ce implicare au actorii
sociali?
Cei mai mulți autori au insistat asupra proceselor de „dere
glare" (Guillaumin, 1979), „disociere" (Touraine, 1973), „disfunc-
ție" (Crozier și Friedberg, 1977), procese prezente atât în interio
rul sistemelor, cât și în relația interior-exterior.
Edgar Morin se arată împotriva recursului excesiv la o noțiu
ne de criză devenită cam vagă (1976), desemnând în egală mă
sură o amenințare pentru existența unității sociale „în criză" și —
în același timp — remanieri parțiale, chiar instabilitate în modul 33
de gestionare. Morin subliniază apariția antagonismelor incon-
trolabile ce decurg din complexitatea și din înlănțuirea sisteme
lor, arătând că diferențele și complementaritatea acestora devin
inarticulabile, fapt ce duce la paralizarea sistemului și la distru
gerea sa.
Teoria catastrofelor ilustrată de René Thom (1983, L'aile du
papillon) a suscitat un oarece interes, fără să se fi reușit transpu
nerea ei (din perspectivă operatorie) în sfera științelor umane.
Lista autorilor filosofi, psihanaliști, sociologi, antropologi, is
torici și economiști, ale căror opere abordează noțiunea de cri
ză, este prea lungă pentru a fi înșirată aici. Problemele ce țin de
societate, schimbare, modernitate, de violență, toate duc la
aceeași concluzie: criza este un moment de destabilizare ce atin
ge paroxismul și care anunță distrugerea ordinii vechi și insta
larea alteia, noi.
Psihosociologii s-au văzut confruntați cu crize în cadrul unor
grupuri și organizații. Ne putem întreba dacă analiza fenomene
lor microsociologice poate aduce lămuriri în legătură cu proce
sele ce se desfășoară la scară macrosocială. In tot cazul, psihoso
ciologii au meritul de a atrage atenția asupra participării
indivizilor — actori sociali — și a grupurilor la situații de criză,
atenție care altfel riscă să se fixeze doar asupra sistemelor.
Lista psihosociologilor, sau sociologilor de organizații, cuprin
de foarte multe nume care au contribuit la înțelegerea disfuncți-
ilor din cadrul organizațiilor și al instituțiilor. Aceștia au intro
dus adesea noțiunea de criză pentru a diagnostica situații de
ruptură în comunicare, de conflict sever, de deteriorare a legă
turii. Iată doar câțiva dintre aceștia, iar exemplele citate sunt nu
mai din zona franceză: Max Pagès pentru chestiuni de revoluție

34 și violență politică (1998 și 2003); E. Enriquez, care tratează de
spre putere și moarte (1987), despre fața obscură a democrațiilor
(2002); G. Mendel, despre criza politică (1985) și revolta împotri
va tatălui (1968); M. Crozier — societatea blocată (1970); D. Lhui-
lier — instituția penitenciară (1997); Jacqueline Barus-Michel —
crizele individuale și instituționale (1996), criza politică (2003);
E Giust-Desprairies — despre crize (1996) și despre criza Școlii
republicane (2003) etc.
Fenomene critice și déstructurante se regăsesc la toate nive

lurile existenței. Amintim cazurile patologice care au stat la baza
studiilor ce-au contribuit la explicarea și înțelegerea psihicului
și chiar la baza psihanalizei; crizele, în pofida aspectului lor ca
tastrofal, sau tocmai din acest motiv, sunt momente esențiale
pentru înțelegerea funcționării mecanismului social.
IV. Definiții și forme de manifestare
Noțiunea de criză ne apare într-o perspectivă mai clară dacă

înțelegem legăturile dintre criză și ansamblul vieții sociale, cri
ză și schimbare, adică legăturile cu timpul și cu dinamica, a că
ror formă brutală o exprimă. La o clarificare suplimentară con
tribuie și trimiterile făcute la diverși autori, psihologi și sociologi
pe care i-am menționat deja.
O criză afectează global ideea de unitate, depășind orice dis
curs rațional și fără ca unele antagonisme să poată fi observate
sau rezolvate; ea se traduce prin instaurarea confuziei genera
le. Desigur, putem vorbi de crize individuale care țin de psiho
logie sau de psihopatologie, dar acestea sunt întotdeauna ima
ginea cadrului în care se manifestă; iar cele sociale, politice,
economice nu sunt crize decât în măsura în care afectează si- 35
multan persoane, grupuri, populații în cadrul vieții lor materia
le, psihice și raționale. Toate acestea fac din criză o experiență
care nu poate fi înțeleasă decât printr-o raportare complexă la
științele umane.
Crizele pot afecta orice domeniu: de la corpul social la econo
mie, politică, morală, psihologie, fiziologie etc. Oriunde s-ar ma
nifesta, criza produce o ruptură în ceea ce păruse până atunci
normal, obișnuit.
Din punctul de vedere al psihologiei sociale, vom spune că cri
za afectează unități sau sisteme organizate anterior, pe care le de
stabilizează pentru o perioadă îndelungată și le amenință în în
săși structura lor, în timp ce un eveniment, fie el chiar violent —
panica de exemplu —, care se produce într-un ansamblu neorga
nizat (mulțimile) pentru o durată limitată nu va fi considerat o
formă de criză, deoarece nu afectează unitatea ansamblului.
Orice criză este spontană, neprevăzută și atinge în profunzi
me și în ansamblu unitatea vizată, într-atât încât transformările
produse pun sub semnul întrebării însăși identitatea unei struc
turi, fie ea individuală sau socială. Funcționarea obișnuită a me
canismului este pusă în dificultate, regulile care o fixau devin
ineficiente și riscă să fie anulate. Criza determină alternanțe de
violență și de depresie în toate registrele vieții psihice și sociale.
Ea este semnul unei schimbări care ne apare simultan ca formă
de eșec și posibilitate de inovare, durata și sfârșitul ei rămânând
neclare.
Constatarea crizei este expresia unei priviri atente asupra eve
nimentelor din societate; se observă o ruptură a structurilor, a
unității, a legăturilor, dezechilibru și discontinuitate în modul de
viață, în modul de reprezentare a realității etc. Criza este un

36 eveniment; ea marchează o epocă, distrugând ordinea obișnui
tă; după o perioadă de destabilizare mai lungă sau mai scurtă,
mai mult sau mai puțin haotică, se reinstaurează o dinamică nor
mală.
Ca să putem vorbi de criză trebuie să fie îndeplinite câteva
condiții. Dinamica obișnuită trebuie să fie suspendată în mod bru
tal, lăsând loc anarhiei și anomiei, situație în care actorii sociali,
martori ai acestei stări de fapt, se văd complet nepregătiți, fără
vreo posibilitate de a controla situația. Criza afectează deci o uni
tate în ansamblul ei, însăși legătura socială fiind pusă în pericol.
Originea cuvântului criză se află în krisis, care în greaca ve
che înseamnă hotărâre, decizie. Criza este deci un moment de
cisiv în care totul se schimbă, iar realitatea e pe cale să capete o
cu totul altă turnură. Aspectul hotărâtor al crizei trebuie înțeles
în sens negativ (hotărât în direcția ezitării), conotând mai ales ie
șirea nesigură dintr-o stare de dezechilibru instaurată brusc. De
fapt, în perioade de criză puterea de decizie scapă, deoarece si
tuația s-a autonomizat brusc, ghidându-se acum după legi noi,
a priori greu de descifrat. Se vorbește mult despre „soluționarea
crizei", dar nu există rețete de aplicat, nu se întrevăd soluții; cri
za e pe cale să se eternizeze, făcând loc dezordinii, haosului, hră-
nindu-se din propriile resurse, ca un incendiu ce se întreține sin
gur, riscând să se transforme în catastrofă.
Un sistem, o unitate socială nu pot rămâne stabile decât atâ
ta timp cât sunt capabile să-și asigure propria coerență și dina
mică internă, dar și coerența și dinamica schimburilor cu mediul,
deoarece evoluează odată cu acesta. Se știe că mediul nu are
același ritm de funcționare cu unitatea în cauză; pentru ca evo
luția internă să poată fi reflectată în exterior, nu trebuie să existe
decalaje prea mari. Or, unitățile individuale sau sociale sunt
adesea afectate de schimbările radicale sau neașteptate surveni- 37
te în mediu, schimbări ce nu mai pot fi asimilate, în fața cărora
acțiunile de conservare a mediului cedează, iar turbulențele pro
duse sunt atât de severe, încât structurile și dinamica, până
atunci asigurate și controlate, se pot disloca sau pot să cedeze.
Poate fi vorba și de un exces de tensiune internă (de creștere)
sau, dimpotrivă, de depresie, astfel încât ajustarea la mediu nu
se mai poate realiza; unitatea nu mai răspunde cerinței impuse
de mediu sau se dovedește a fi prea agresivă. Excesul de ordine,
rigiditatea legilor, a puterii care închistează libertăți, drepturi,
nevoi, toate acestea duc la creșterea continuă a tensiunilor inter
ne, impunându-se soluționarea lor. La celălalt pol, provocările
agresive sau cu putere de seducție, ce vin din exterior, de orice
fel ar fi ele, au același efect: distrugerea stabilității interne. Acest
fapt se verifică atât în privința individului, a cuplului, a organi
zațiilor, cât și a societății în ansamblu. Criza de adolescență este
în general atribuită transformărilor fiziologice asociate cu schim
bările de statut familial sau social, care generează tensiuni și con
tradicții, atât în plan intern, cât și extern, în relația cu mediul.
Criza poate fi provocată și de către contestatarii sistemului,
indivizi care doresc schimbarea radicală, fără a aștepta ceva și
fără a se supune vechilor legi și reguli. Teoreticienii „luptei fina
le" — marxiști, anarhiști, revoluționari — au clamat și mai cla
mează încă necesitatea răsturnării vechii ordini. Mișcările tero
riste pretind că pot distruge prin violență societăți care li se par
injuste; aceste mișcări întrețin și generalizează o stare de criză în
țările unde încearcă să destabilizeze forțele aflate la conducere.
Regăsim aici o întrebuințare optimistă a noțiunii de criză ca rău
necesar, care distruge raporturile prea rigide și puterea nou in
stalată, prin redistribuirea puterii și a bogățiilor existente.
Psihosociologia crizei • Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

38 Dar, odată cu triumful capitalismului, apar și crize sociale care
se extind la nivel mondial, iar prosperitatea promisă nu se mai
poate realiza. Chiar și capitalismul, antrenat cu disperare în ob
ținerea profitului, face să se producă înăuntrul sistemului cra
huri și falimente cu puternic ecou asupra economiilor, iar pre
tinsele procese de regularizare simt răsturnate cu cinism.
în funcție de istoria, tradițiile și cultura lor, unele societăți se
adaptează situației dure pe care o impune economia de piață,
concurenței și capitalismului financiar; unele chiar își impun cu
aroganță dominația; altele nu pot face față — văzând cum se des
tramă valorile lor — și încearcă să opună o rezistență care se tra
duce prin lupte și conflicte interne.
Utilizarea termenului de criză pentru a descrie situații politi
ce și sociale este relativ recentă. Se vorbește acum tot atât de frec
vent despre criza din Orientul Mijlociu, despre crize guverna
mentale, criza din Corsica, criza financiară, criza societății sau
criza civilizației cât despre criza de cuplu, criza de adolescență
sau criza de epilepsie. întreaga societate contemporană pare a fi
pradă procesului de multiplicare a crizelor. Fenomenul este atât
de amplu, încât ne-am putea întreba dacă nu cumva aceste cri
ze constituie tocmai destinul compulsiv al proceselor de dinami
că socială desfășurate într-o modernitate care își ascute antago
nismele, amplifică diferențele și concurența, închizându-le într-o
spirală a violenței și orientându-le către distrugere — la scară
planetară. Orice ieșire din criză este un proces dramatic.
Criză și modernitate, iată două noțiuni ce se împletesc — cel
puțin după cum vorbește despre criza culturii Hannah Arendt
(1972). Noțiunea de criză se leagă de o privire modernă asupra
trecutului, dar care denotă o nouă concepție asupra vieții sociale
și politice, o nouă conștiință a fragilității, care antrenează mutații
imprevizibile. Altădată se credea în ideea de perenitate a ordinii 39
sociale impuse sau cucerite, adică în stabilirea definitivă a socie
tății ideale. Evenimentele cele mai dezastruoase erau considera
te etape necesare în drumul către progres.
Astăzi societățile, chiar civilizațiile, se simt instabile, contes
tate și contestabile, aflate în voia crizelor de tot felul, chiar dacă
acestea sunt etichetate după domeniul în care se manifestă, dar
în care nu se cantonează, trecând din unele în altele, deoarece
crizele sunt interdependente: avem criză morală, criză economi
că, criza locurilor de muncă, criză internațională etc. Diagnosti
cul de criză a civilizației (sau șocul civilizației) a fost avansat pen
tru a explica turnura violentă pe care o iau înfruntările între
culturi, religii, ideologii și naționalisme.
Cei ce reprezintă vocea societății fie că sunt oameni politici,
jurnaliști, fie cercetători în domeniul științelor sociale, analizea
ză în termeni de criză fenomenele care frământă societatea în di
verse zone (economie, cultură, politică, etică etc.), fenomene cu
implicații în diferite sectoare ale vieții sociale (învățământ, sănă
tate, siguranța cetățeanului, justiție, comunicații, muncă etc.) și
în diferite unități care le alcătuiesc (familie, instituții, întreprin
deri etc.).
Aceste crize generează instabilitate, dezordine; ele duc la de
gradarea raporturilor sociale (slăbirea legăturii dintre membrii
societății, diminuarea solidarității, scăderea simțului civic), dar
și a relațiilor dintre indivizi (instabilitate, agresivitate). Societa
tea este tentată să pună cauzele acestei stări de fapt pe seama
unei permisivități anterioare și să reacționeze prin înăsprirea con
trolului și a sancțiunilor (politici de securitate, politici de imigra
re etc.), riscând astfel să accentueze clivajele și antagonismele
existente atât în sânul populației, cât și în exterior.

40 Sigur că întotdeauna au existat fenomene de criminalitate pa
tologice; în formele pe care le iau și din prisma populațiilor pe
care le afectează, acestea simt simptome ale crizelor societale la
tente sau manifeste. Expresia lor socială se conjugă cu cea psiho
logică. Crizele se traduc prin suferința resimțită de către indivi
zii reduși din ce în ce mai mult la condiția de consumatori,
expuși paradoxurilor societății (hiperconectare și izolare), pier
derii reperelor (sex, generație), dezorientați de puterea imaginii;
acești indivizi se refugiază în narcisism, în comportamente de
tip adictiv, agresiv, cedând formelor de depresie, chiar orientân-
du-se spre suicid ca unică soluție. Fragilitatea somatică se trans
formă în boală și accidente. Relațiile dintre indivizi sunt otrăvi
te de neîncredere, necazuri, neînțelegere, atacuri personale,
nerespectarea angajamentelor. Unitățile sociale se văd amenin
țate în funcționarea lor, își pierd eficiența, cad pradă conflictelor,
sunt văduvite de rolul avut, își pierd autoritatea pe fondul dis
pariției valorilor, idealurilor, ceea ce împiedică și organizarea
unui proiect ferm, constructiv de contestare a situației existente.
O criză se manifestă prin iminența sau actualitatea formelor
de violență colectivă (conflicte armate, revoluții, revolte), între
ruperea brutală a schimburilor, instaurarea dezordinii incontro-
labile acolo unde lucrurile păreau așezate după reguli clare, nor
me și tradiție (criza comerțului, criza locurilor de muncă, criza
familiei, criza cuplului etc.) și prin zdruncinarea structurilor or
ganizate (faliment, depresie, stres, comportament suicidar etc.).
V. Criză și conflict
Criza afectează o dinamică ale cărei aspecte instabile se

pierdeau în cotidian; ea distruge în mod violent și imprevizibil
jacqueune barus-michel
această dinamică. Criza anulează orice echilibru, lăsând conflic- 41
tele și tensiunile să invadeze viața socială, viața în general, care
pentru a se desfășura în bune condiții are nevoie de o echilibra
re permanentă a diverselor componente, știut fiind că echilibrul
stă la baza autonomiei (relative) și a eficienței funcționării unui
organism.
Conflictul este inerent oricărei unități sociale formate din ele
mente eterogene; el întreține dinamica acesteia, dincolo de cri
tici, reacții de opoziție, transgresiune, propuneri, persuasiune și
inovație. Conflictele, în pofida aspectului lor negativ, reprezintă
dinamica vie a unei societăți, ele induc o dialectică, pun în dis
cuție finalitate și valori, elaborează soluții. Prin intermediul con
flictelor, o societate vorbește despre sine, se structurează și se
edifică, articulează diferențe și revine mereu asupra lucrurilor
care riscă să se rigidizeze, împiedicând acest lucru. Conflictul
obligă la explicații și justificări; avându-și originea într-o reven
dicare, conflictul impune o legitimare și o nouă practică.
Conflictul exprimă opoziția dintre părțile unui ansamblu care
vizează unitatea, dar care se vede divizat în privința opțiunilor
părților (metode, obiective); mai exprimă și opoziția unor uni
tăți rivale, aflate în dezacord în privința întâietății și a preroga
tivelor. Cele mai numeroase conflicte sunt cele de putere, con
flicte în care părțile își dispută supremația convingerilor într-o
zonă ce le este comună.
Conflictul cunoaște mai multe etape: expunerea pozițiilor ad
verse, confruntarea acestora, dar presupune întotdeauna și o so
luționare, fie prin cedare din partea unui adversar, fie prin găsi
rea unui compromis. Conflictul rezultat din opoziția părților
identificate nu amenință unitatea — în măsura în care aceasta
deține mijloacele necesare de control și de reglare; el se exprimă

42 prin discursuri care introduc posibilitatea negocierii. După eșe
cul negocierilor urmează conflictul armat, iar soluționarea se va
realiza prin forța armelor, dar se va spune că înainte de a apela
la arme, s-a apelat la negocieri. Conflictul are propriile reguli,
așa cum războiul le are pe ale sale; nu orice atac este permis, dar
se poate apela la o instanță superioară pentru a separa cele două
părți, ca în cazul divorțului, de exemplu, sau în al altor litigii.
Conflictele și regulamentele după care se desfășoară sunt prevă
zute în contracte; dacă se ajunge la o ruptură, aceasta trebuie să
fie prevăzută printr-un acord între părți.
Criza poate izbucni la capătul unui conflict care degenerează și
în care este refuzată orice reglementare, conflict ce duce la o rup
tură imprevizibilă a oricăror relații, ruptură sinonimă cu distruge
rea părților implicate în ceea ce până atunci fusese o relație dina
mică și de apartenență. Și invers, în cazul divorțului — criza poate
fi tratată în termeni de conflict, prin recursul la o terță instanță.
Criza nu este deci conflict, ci mai degrabă incapacitatea de a
trata dialectic conflictele, din cauza faptului că termenii acesto
ra nu s-au precizat și exprimat. Ea presupune unu sau mai mul
te conflicte care nu s-au manifestat și deci nu au fost explicitate,
ci ascunse sau refulate.
VI. Procesul crizei
într-o lucrare mai veche a noastră (Barus-Michel, Giust-Des-

prairies, Ridel, 1996), am analizat procesul crizei, principalele
momente ale evoluției, registrele în care se manifestă, transfor
marea acestora, toate din perspectivă psihosociologică.
Oricare ar fi amploarea și specificul crizei, adevărata ei natu
ră este dată de dimensiunea subiectivă, de rezonanța pe care o
JACQUEUNE BARUS-MICHEL
are în mintea și în sufletul celor ce o trăiesc, în calitate de parti- 43
cipanți direcți sau martori.
1) CARACTERISTICI PRINCIPALE
în perioada de manifestare a crizei, realitatea, care părea în con

tradicție cu proiectul de unitate socială afișat, dar care fusese igno
rat sau respins, irupe brusc și sparge zidul refulării și al negării de
care se înconjurase. Un element a cărui manifestare cuprinde în
același timp realitatea și refularea ei provoacă o ruptură în dina
mica evenimentelor. Aceasta se poate traduce printr-o expre
sie care în franceză sună cam așa: „ettoyer au karcher"
,
* utilizată
de Sarkozy pentru a numi acțiunea tinerilor rebeli de la periferiile
Parisului, sau printr-un incident aparent întâmplător (o „greșeală
de ochire"), dar care fac să se vadă cu ochiul liber și să capete o
semnificație incontestabilă ceva care până atunci fusese bine mas
cat (în acest caz, rasismul). Un element ce acționează ca declanșa
tor al evenimentelor va zgudui sistemele obișnuite de apărare și
va produce o dezorganizare critică a mecanismului social.
Astfel, întoarcerea refulatului provoacă disfuncții și o stare
generală de confuzie și descumpănire, care se manifestă prin:
• O intensă mobilizare emoțională a actorilor implicați în acest

proces și un sentiment general de amenințare. Acest senti
ment difuz, prin care nu se poate identifica obiectul fricii
(nu este vorba de o frică fără obiect precis!), este proteiform:
ai senzația că orice se poate întâmpla și că se pot întâmpla
cele mai rele lucruri, dar nimic nu poate fi anticipat.
Expresia se traduce prin a face curat la periferie, cu bine cunoscute conotații sociopoli-
tice. (N.t.)

44 • O devalorizare a reperelor, a codurilor și a procedurilor
logice care asigurau până în acel moment desfășurarea
unor operațiuni logice. Dispariția sensului, a coerenței și
a coeziunii se constituie ca un fenomen în lanț. Se poate
vorbi în acest caz de o destrămare a reprezentărilor sim
bolice care asiguraseră până acum baza și coerența rela
țiilor, schimburilor și practicilor curente: totul se desfă
șoară haotic, ca și cum nu ar mai exista o lege care să
asigure ordinea.
• Defectarea mecanismului de funcționare a legii permite
dezlănțuirea pulsiunilor. Violența acțiunii poate coexista cu
faze de depresie, de renunțare și de fugă din fața realității.
• Imaginarul social oferă în mod obișnuit reprezentări pe
care actorii sociali le împărtășesc și care se află la baza co
operării dintre aceștia. în perioadă de criză, acest imagi
nar își pierde din forță. Criza provoacă, pe de o parte, un
fel de siderare imaginară, ca și cum sursele creativității
ar fi complet epuizate (...), dar, pe de altă parte, remar
căm un fel de efervescență a fantasmării, un imaginar
dezorganizat, alcătuit în principal din zvonuri și previ
ziuni dezastruoase.
• Crizele au tendința de a se menține și de a se propaga, fie
după un proces de contaminare a unităților învecinate și
deci comparabile, fie din cauza faptului că violența răs
punde violenței (pretext sau necesitate) sub forma repu
nerii în posesie sau a represiunii.
Deși criza nu afectează în principiu decât o zonă a existenței

pentru fiecare din noi (cetățenie, economie, loc de muncă etc.),
putem să ne dăm ușor seama că toate sferele vieții sunt rapid
contaminate de fenomenul crizei. Ca un adevărat potop social, 45
criza, la orice nivel la care se manifestă (crah, mișcări de revol
tă, concedieri masive etc.), induce repercusiuni în alte sfere ale
vieții, în special în sfera vieții private, prilej cu care individul își
poate manifesta eroismul, fragilitatea sau violența (Durkheim
spune că în astfel de condiții omului îi este mai ușor să ucidă și
să se sinucidă!). Astfel, crizele tind să se generalizeze, afectând,
din aproape în aproape, toate sectoarele vieții sociale și private.
Totuși, consumul de energie și efortul emoțional, labilitatea
imaginarului, anularea raporturilor de solidaritate, toate acestea
au ca rezultat scăderea eficienței în activitate, frecvența timpilor
morți, ceea ce duce de fapt la alte schimbări — impuse de exte
rior, la alte angajamente colective, la reluarea de inițiative din in
terior — menite să permită ieșirea din situația de moment care,
regândite în perspectivă temporală, înseamnă soluții pentru ie
șirea din criză.
2) FAZELE CRIZEI
Oricât de tare ar fi resimțită criza, ea se înscrie într-o tempo-

ralitate ale cărei faze pot fi descrise, așa cum vom încerca să ară
tăm. Am reperat următoarele faze:
• Faza precritică, cea a funcționării așa-zis normale, a orien

tării către consens, a negării contradicțiilor și a clivajului
interior/exterior, fază ale cărei efecte nu afectează decât in
divizi și/sau populații marginalizate sau chiar excluse.
Conflictele se soluționează în această etapă pe căi legale
sau prin aranjamente tacite. Identificăm uneori, după
această fază, un disconfort, o îngrijorare latentă care pare

46 neîntemeiată. Efortul de refulare a realităților contradicto
rii operează îndeajuns pentru ca imaginarul în cauză (idea
luri, credințe, proiecte) să reducă pe cât posibil conștienti
zarea stării de disconfort.
• Elemente ale unei realități contradictorii își fac brusc apa
riția, rupând „barajul" refulărilor și al mecanismelor de
apărare, inducând o stare de neprevăzut în mersul obiș
nuit al lucrurilor, în funcționarea lor obișnuită. Acum cri
za intră în fază paroxistică.
• Faza explozivă, numită „criză deschisă", când, sub imbol
dul unui element declanșator, contradicțiile izbucnesc,
afectând unitatea întregului. Dereglarea și incoerența se
extind la toate nivelurile corpului social, la persoane, or
ganizații, instituții, la sistemul social în ansamblu. Obser
văm o slăbire a capacităților de reprezentare simbolică, un
fel de pierdere a sensului (lucrurile nu mai pot fi explica
te, nu se mai înțelege nimic, nu mai știi ce să spui), insta
urarea unui imaginar al catastrofei care induce o resorb
ție în imediat (la lovitura primită, se răspunde cu
lovitură), incapacitatea de a concepe într-un fel viitorul,
preponderența emoțiilor (angoasă, panică), reacții dezor
donate și iraționale, care iau forma simptomelor individu
ale sau colective.
Siderarea alternează cu confuzia, un imaginar de tip paranoic,

întreținut de zvonuri, îi induce subiectului sentimentul că este
amenințat din toate părțile, ceea ce îl face să caute cu încrânce
nare vinovați, să răspundă prin persecuții care pot fi chiar rasis
te („vânătoarea" de musulmani după atentatul din 11 septem
brie, trimiterea în închisori a imigranților japonezi după atacul
de la Pearl Harbour, delict de facies etc.). Afecte și pulsiuni con- 47
taminează toate sferele vieții sociale, se extind la ansamblul re
lațiilor sociale, întreținând o stare generală de suspiciune, în care
spiritul belicos alternează cu starea de pasivitate.
Această fază, fie ea paroxistică, se poate prelungi în timp —
din lipsa unei soluții rezonabile de conciliere a contrariilor. Prin
tre urmări, observăm deteriorarea relațiilor sociale, generaliza
rea anomiei, aspecte care, în cazul celor mai slabi și săraci, duc
la disperare, mizerie, sărăcie, șomaj, izolare.
La acest nivel, riscul constă în a apela la modelul providen
țial și populist care impune puterea agresivă și represivă, model
reprezentat de un ins în măsură să asigure imediat ordinea și se
curitatea, dar și să reorganizeze procesul de refulare, stabilind
cu claritate ce e bine și ce e rău, capabil să dreneze afecte, să di-
recționeze manifestări de tip paranoia, să impună un sens acolo
unde ceilalți nu reușesc să-1 întrevadă și să îndrepte imaginarul
colectiv asupra sa. într-o primă etapă, acest personaj nu se deo
sebește de acela care vine cu un proiect, care reprezintă niște va
lori, un ideal și care poate reface integritatea țesutului social.
• Faza de criză deschisă se poate încheia cu dezagregarea și

distrugerea unității sociale în ansamblu sau doar în zone
le instanțelor sale conducătoare, situație pentru care re
găsim exemplificări la orice nivel: sfârșitul Imperiului
Roman, căderea monarhiei, dizolvarea Camerei, căderea
Zidului Berlinului, dar și bancruta, divorțul, suicidul și alte
forme de faliment.
Putem asista, de asemenea, la o reinstaurare a echilibrului și

la revenirea la calm prin intermediul unui sentiment identitar ce

48 se reafirmă cu pregnanță (ca de exemplu Mișcarea de Rezisten
ță), al solidarității (s-ar putea vorbi de un fel de reziliență socia
lă), printr-un discurs despre unitate susținut de lideri charisma-
tici, care, excluzând ideea de tiranie, contribuie la regenerarea
speranței și a energiilor.
în lipsa acestor manifestări, unitatea țesutului social, dacă a
supraviețuit, poate să funcționeze la modul depresiv pentru o
lungă perioadă („nu mai e cum era înainte", „nu credem că se
mai poate..." etc.).
Ne putem întreba dacă nu cumva democrația — după ce tre
ce prin mai multe crize care o afectează la diferite niveluri (afa
ceri, corupție, conflicte care reizbucnesc, forme de extremism
etc.), crize apărute din contradicțiile inerente propriilor princi
pii și din efectele perverse ale acestora — a intrat în această fază
depresivă în care, la momentul alegerilor, s-au afirmat abstențio-
nismul și, mai rău, lipsa de civism — simptome ale unei stări a
societății.
Durata acestor faze este variabilă, în funcție de amploarea și
generalizarea crizelor, dar și de organismele pe care le afectea
ză. Unele crize nu capătă aspect exploziv, ci rămân la un nivel
endemic, putând reizbucni sub influența factorilor „analizatori",
în restul intervalului aflându-se în stare latentă, spre beneficiul
forurilor represive care se străduiesc să ascundă adevărata lor
„consistență". Efectele contradicțiilor negate de forțele represi
ve simt suportate de către „elementele reprimate", cei pe care îi
numim disidenți, sau — în alte cazuri — teroriști, sau pur și sim
plu victime tăcute, cum ar fi șomerii și săracii. Forțele represive
sunt susținute de către fiecare membru al unei structuri sociale
care încearcă să ignore aspectele care l-ar putea pune față în față
cu contradicțiile și cu haosul societății, în calitatea sa de actor
social. Astfel, fiecare devine complice la negarea realității, fapt 49
ce acoperă uneori lungi perioade care premerg adevăratele ex

plozii critice având ca țintă societatea.
Să vedem acum care sunt factorii care asigură trecerea de la

o fază la alta a crizei și mai ales de la faza latentă, preclinică, la
cea decisivă, de dereglare. Este normal, desigur, să ne gândim că
antagonismele refulate și refularea contradicțiilor generează ten
siuni care duc la apariția unui moment în care energia explodea
ză, deși acest moment nu este încă explicat. Și, de fapt, nu este
aici vorba de fizică: energia manifestată nu poate fi cuantificată,
conținătorul social poate fi extins la infinit, iar colectivele pe care
le conține se pot dovedi surprinzător de rezistente (în sens pa
siv) la presiunile și represiunile care se exercită asupra lor în in
tervale de zeci și zeci de ani. Să ne gândim la persistența dicta
turilor, la longevitatea regimului comunist în URSS, de exemplu,
în ciuda unor forme de rezistență activă, care rămân vreme în
delungată fără niciun ecou. în societățile tradiționale, cu mici va-
riațiuni, dinastii autoritare și-au întins stăpânirea secole de-a rân
dul; istoria contemporană a scurtat fazele de latență, fără să
poată defini criteriile duratei acestora.
3) FACTORI DECLANȘATORI
Intrarea în criză este aproape întotdeauna efectul unui ele

ment sau al unui eveniment declanșator, ceea ce noi numim fi
gurat „picătura care a umplut paharul".
în mod neașteptat, intervine un eveniment care își are origi
nea în niște forțe refulate mult timp (o bancă intrată în faliment,
asasinarea unui om politic, sinuciderea unui membru al unei

50 familii sau al unei organizații etc.). în funcție de capacitatea de
rezistență a structurii sociale vizate, breșa produsă poate fi astu
pată (va mai fi nevoie însă de alte evenimente, poate chiar de o
serie întreagă); lucrurile par a reintra în cursul lor normal pen
tru un anumit timp; sau, în alt caz — și aici vorbim de criză —
forțele îndelung refulate nu mai pot fi controlate și deci se ma
nifestă. Criza este o chestiune de forțe în acțiune, dar nu sub for
mă de schimburi violente, ci de forțe verbalizate și susceptibile
acum de mediere și negociere.
Care sunt elementele în conformitate cu care un eveniment
devine operant? In tot cazul, acestea simbolizează și concentrea
ză ideea de negativitate. O simbolizează în măsura în care scot
la iveală tabuuri, obiecte asupra cărora puterea s-a manifestat
prin negare și represiune (sau refulare) și care, pentru membrii
structurilor sociale, au rămas aproape necunoscute; aceste ele
mente concentrează negativitate, în măsura în care produc, prin
violență, efecte antagoniste.
Cel mai edificator exemplu ar fi acela al Turnurilor Gemene,
eveniment pe care îl vom analiza ceva mai târziu. Un altul ar fi
sinuciderea lui David Kelley, eveniment ce a dus la o criză gu
vernamentală în Marea Britanie. Cam același efect l-a avut și afa
cerea Lewinsky în Statele Unite. Ca să dăm și un alt exemplu, ne
gândim la revoluția franceză, care a cunoscut un val de eveni
mente prealabile (declanșatoare), dintre care fuga la Varennes a
fost episodul pentru care regele a plătit cu viața și în urma căru
ia s-a instaurat sinistrul regim cunoscut sub numele de „la ter-
reur"; tot așa cum a instaurat teroare și celebra telegramă trimi
să de Brunswick. Mai putem adăuga telegrama colonelului
Henry, palma beiului din Alger, interzicerea întâlnirilor mixte în
dormitoarele studențești din Nanterre (mai 1968) și atâtea altele,
dar și evenimente mult mai „consistente", cum ar fi invazia 51
Poloniei de către trupele lui Hitler sau „episodul" Pearl Harbo-
ur etc. într-o căsătorie, elementul declanșator poate fi un cuvânt
spus în plus, care va face pentru totdeauna viața în comun insu
portabilă. Pentru un individ, declanșatorul poate fi un eșec, ceva
care schimbă și înjosește imaginea despre sine a persoanei (res
pingerea la examenul de bacalaureat, eșecul în dragoste etc.).
Acești declanșatori ai crizei deschise fac să apară în plină lu
mină adevărul unui antagonism mult mai violent decât un con
flict, în măsura în care acesta n-a găsit până acum nicio formă de
manifestare și pare să pună sub semnul întrebării — în radicali-
tatea sa — imaginea de sine, identitatea și chiar existența uneia
dintre părțile implicate, dacă nu chiar a amândurora.
Evenimentul declanșator poate părea derizoriu sau anecdo
tic (palma beiului din Alger, ocuparea de către studenți a birou
lui rectorului Universității din Nanterre), dar meritul său prin
cipal constă în faptul că este simultan simbol și simptom,
comprimă, la nivelul semnificației, ceea ce era latent, dar nu era
exprimat, și ceea ce capătă valoare de ruptură între două instan
țe identitare: dominare/supunere, sacru/profan, interdicție/per-
misiune. Imediat după producerea lor, unele evenimente au dus
la zdruncinarea din temelii, dacă nu chiar la sfârșitul unei ordini
ce părea depășită; ne gândim aici la căderea Bastiliei sau la aten
tatul de la Sarajevo.
Adevărul negativității se instalează în prim-planul vieții și ia
lumea prin surprindere, pe nepregătite, distruge tot ce fusese
construit pe baza negării sale, sau cel puțin a încercării de a-1
masca. Menționăm următoarele exemple: dorința de putere a lui
Hitler, ura rasială, iluzia izolaționismului, spiritul colonialist, pu
ritanismul reacționar, intervenționismul deliberat etc. în plan
Psihosociologie crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

52 general, atribuirea de funcții pe criterii mincinoase, ca și afirma
rea falsă a unor principii idealiste sunt brusc devoalate. Eveni
mentul produce un efect de șoc, resimțit ca o traumă; ieșirea din
această stare de fapt nu se poate produce decât prin reiterare și
nu poate avea corespondent decât în violență. Războiul, riposta
și atacul devin moduri obișnuite de manifestare în astfel de con
diții, forme de destructurare a societății, a cărei destabilizare este
trăită ca o destructurare identitară, cu risc de pierdere a capaci
tăților morale și de producere a anomiei.
4) PSIHICUL ȘI SOCIALUL
Orice criză se manifestă mai întâi în două registre: al psihicu

lui și al socialului. Ea apare la mai multe niveluri. Vom prezen
ta manifestările crizei la câteva dintre acestea:
• la nivelul subiecților, se manifestă prin dezorientare, fra-

gilizare identitară; depresie, incapacitatea idealizării, acte
de transgresiune, agresivitate etc.;
• la nivelul relațiilor interumane, observăm dezagregarea le
găturilor, a solidarității, confundarea rolurilor, reacții pa
ranoide de atac-apărare, spirit și acte de răzbunare, rup
tură;
• la nivelul structurii sociale (grup, organizație): lipsă de im
plicare și răspundere, sentiment de nesiguranță, amenin
țări, reacții dure, proiect inexistent, pierderea spiritului de
inventivitate, fuga de răspundere, accidente, comporta
mente violente, provocatoare sau suicidare;
• la nivelul de ansamblu al societății: deteriorarea reprezen
tărilor unitare, dezagregare, risipire, concentrare pe inte
resele particulare, lipsă de civism, delincvență, respinge- 53
rea autorității, lipsă de implicare, insecuritate, ură față de
străin;
• la nivel de civilizație: contraste între fundamentalism —
integrism, lichefiere morală, disoluție culturală, anomie,
dezintegrarea tradițiilor, relaxarea moravurilor, pierderea
sensului realității, disperare în fața imposibilității de a con
cepe viitorul, căderea în excese de tot felul, consum de dro
guri etc.
Socialul și psihicul aderă unul la celălalt ca două țesuturi im

bricate ale aceluiași corp. Acest lucru se poate constata mai ales
în perioade de criză de ordin aparent social (exclusiv social), dar
în care dezorganizarea socială atrage după sine o dezorganizare
în zona psihicului.
Crizele sociale și politice afectează dinamica unei societăți la
nivelul cel mai înalt al modelului pe care aceasta îl propune, pre
cum și la nivelul funcționării în ansamblu; ele pun sub semnul
întrebării și zdruncină baza structurală a societății (instituții, re
guli și norme), deci stabilitatea, coeziunea și coerența socială în
ansamblu. Aceste rupturi explozive sunt declanșate de eveni
mente care scot în evidență contradicțiile latente tratate până
atunci cu indiferență sau aproape necunoscute, sau care trebu
iau reprimate tocmai pentru forța contestatară pe care o poartă
în ele.
Dar aceste contradicții presupun existența unor nevoi, a unor
interese, a unor capacități de investire și idealuri divergente, cu
profunde implicații morale, afective și emoționale, în care senti
mentul identității ocupă un loc privilegiat. Emergența acestora
are ecouri puternice nu numai în plan social, ci și psihologic, eco-

54 uri care se amplifică reciproc, așa cum se poate astăzi observa în
cazul unei crize economice (așa-zis economică!).
O criză politică ce se repercutează asupra tuturor membrilor
societății trebuie analizată în toată complexitatea și în perspec
tiva interdependenței registrelor de manifestare. Psihologia so
cială, care studiază semnificațiile experienței sociale, pune accen
tul pe împletirea psihicului cu socialul, pentru a ne ajuta să
înțelegem care simt procesele prin care acestea interacționează,
mărind efectul crizei și deschizând calea unor moduri de solu
ționare.
în lucrarea deja menționată, Disconfort în cultură, Freud expli
că felul în care civilizația, ordinea socială pe care aceasta o impu
ne, se află în contradicție cu pulsiunile care animă ființa umană.
Reluând unele idei ale lui Hobbes (Homo homini lupus est), Freud
pune accentul pe ura care îl face pe om să se îndrepte împotriva
semenilor săi pe care îi consideră rivali, chiar dacă diferența din
tre ei este minimă. Cu siguranță că Erosul, pulsiunea vieții, favo
rizează la scară umană raportul social, dar își sprijină forța pe cul-
pabilizarea crimelor imaginate inconștient, câteodată astfel
perpetuate (incestul, uciderea Tatălui), ceea ce îi obligă pe oameni
la restabilirea unei legături, la sublimare și la supunerea față de
un substitut al Tatălui, reprezentant al unei autorități, șef charis
matic în fața căruia renunță la pulsiunile lor primare.
Pentru Freud, civilizația este o formă de constrângere care, în
ciuda compensațiilor pe care le oferă prin sublimare, lasă să per
siste sentimentul unei insatisfacții care va scoate la suprafață pul-
siuni ce animă ființa (Eros și Thanatos, viața și moartea). Unde
va, violența mocnește. Frustrarea excesivă (reprimarea trăirilor,
munca, efortul, sărăcia, injustiția, pierderi de diverse feluri, for
me de umilire), disoluția autorității (diverse excese, diverse
forme de eșec și de abandon) chiar dacă sunt înăbușite prin for- 55
ță (dictaturi), duc tot spre violență care, după Freud, repetă cri
ma originară.
Formele de constrângere nu simt totuși singurul factor al le
găturilor sociale, necesitatea cooperării ducând la forme de so
lidaritate, tot așa cum nevoia de dragoste naște în oameni senti
mentul de identificare și de dependență. Acestea sunt atitudini
și sentimente care sudează grupuri și întemeiază societăți care
își ancorează identitatea într-un teritoriu, o limbă, o religie, o is
torie — pe care le apără și pe care încearcă să le impună, în po
fida acțiunii unor contestatari reali sau imaginari. Această osci
lare între poli opuși, pe care istoria o scoate în evidență, pare a
fi fatală; ea produce conflicte și crize atât în interiorul societăți
lor, cât și la exterior, între diverse societăți.
Freud își justifică pesimismul prin violența pulsiunilor care îi
întărâtă pe oameni unii împotriva celorlalți, aceștia negăsind o
contrapondere decât în constrângerile acceptate sau impuse și în
compensațiile pe care le obțin din acestea. Dar violența aduce și
beneficii!
Criza ar fi momentul în care contradicția izbucnește și acul
balanței o ia în sens invers, până când mecanismul îl poate sta
biliza. Violența pulsiunilor se poate manifesta în două feluri: ori
acestea pot fi domolite, făcând posibilă instaurarea ordinii și a
armoniei, ori nu mai pot fi stăpânite și izbucnesc. în aceste con
diții, un nou sistem de reglare a valorilor, un lider sau o instan
ță superioară de control (internațională, poate) țin loc de normă
ideală sau de normă coercitivă, îngrădind pasiunile, dorințele și
ura, restabilind pentru un timp legea, în concordanță cu frica,
atașamentul sau respectul pe care le impun, sau — mai ales —
cu interesele pe care le reperează aici puternicii momentului.

56 Ritmul istoriei este capricios. Folosirea metaforică a balanței
în descrierea acestor procese nu trebuie să ne ducă cu gândul la
o alternanță regulată între violență și ordine. Să ne amintim că
monarhia franceză s-a întins de-a lungul mai multor secole, în
timp ce imperialismul sovietic a durat doar câteva decenii.
Să înțelegem că, în ceea ce privește fenomenul violenței, lu
crurile nu sunt atât de simple; putem întâlni forme de solidari
tate în violență, tot așa cum în perioade stabile, de echilibru, pu
tem întâlni forme de violență; insurgenții sunt solidari între ei,
iar ordinea poate fi instaurată prin teroare. Totul se raportează
la valorile de referință, la contextul cultural și istoric.
Dacă le analizăm în termeni de procese, crizele modeme răs
pund modelului freudian, ceea ce se schimbă fiind doar unități
le de plecare (organizații, instituții, populația, națiunea etc.), va
lorile aflate în joc (libertatea, dreptatea, toleranța, locul de
muncă), peisajul emoțional, imaginar și afectiv al unei populații.
5) EVOLUȚIA SIMBOLICII ȘI A IMAGINARULUI CRIZEI
Elemente de simbolică a crizei. Unitățile sociale, prin inter

mediul instanțelor aflate la putere, practică un discurs ce tinde
să legitimeze ordinea lucrurilor, ordine impusă mai mult sau mai
puțin de regimuri și care lasă loc manifestării unor experiențe
(dorințe, emoții, intenții, opinii, proiecte) care reflectă specificul
unității. Capacitatea de simbolizare se măsoară prin dreptul la
exprimare al fiecăruia și prin schimburile existente între mem
brii societății. Trebuie totuși ca sistemul de referințe simbolice să
fie la îndemâna tuturor, ca toți să se poată servi de el. în perioa
de considerate normale, indivizii și grupurile au sentimentul că
se pot exprima liber, că își pot afirma diferența și că aceasta poate
constitui subiect de dezbatere. în perioade de criză, capacitatea 57
de simbolizare se atenuează, ca și cum indivizii nu ar mai dis
pune de un limbaj comun, purtător al aceluiași sens pentru toți.
Se instalează un sentiment de incomunicabilitate, discursurile
apar ca incompatibile sau incoerente. Asistăm la o dezarticulare
a formelor de exprimare; cuvintele devin o înșiruire de monolo-
guri centrate pe subiect, limbi incompatibile care nu mai pot fi
reglate de un cod comun.
Se poate vorbi chiar de o pierdere a capacității de simboliza
re. Unitatea aflată în criză nu mai poate susține un discurs coe
rent despre sine, recurgând adesea la stereotipuri clivate, non-dia-
lectizabile, care stigmatizează pericolul și răul aflate pretutindeni
și simultan (expresii de tipul: pereții au urechi, forțele răului, tră
dătorii etc.), diferențele dintre interior și exterior fiind anulate.
Această pierdere a simbolicului, sau pierdere a sensului, produ
ce angoasă și suferință, membrii societății nemaiștiind să se orien
teze după reperele și normele de altădată; trecutul are altă sem
nificație, nu mai este ceea ce credeam noi; prezentul și-a pierdut
coerența; viitorul este amenințat, apărând ca o ușă închisă.
Elemente refulate ale cotidianului se întorc brutal în actuali
tate, odată cu iruperea elementelor declanșatoare virulente, ast
fel încât realitatea nu mai poate fi negată. Tocmai această reali
tate a fost neglijată, respinsă, negată și refulată (oprimarea
maselor este o consecință a dominației economice, politice și mi
litare), deoarece ea contravenea reprezentărilor narcisice colec
tive.
Elemente de imaginar. Această declanșare duce la un fel de

eșec al limbajului obișnuit, al comunicării, care nu mai au capa
citatea de a reda și explica experiența trăită. Funcția creatoare a

58 imaginarului se înțelenește: nu mai știi ce se poate întâmpla, te
aștepți la orice, nu mai poți întrezări nimic, nu mai găsești solu
ții, nu-ți mai poți imagina viitorul. Obturarea imaginarului este
comparabilă, la scară colectivă, cu cea care se produce la victi
mele unor catastrofe sau ale unor accidente traumatice. Avem,
în același timp, o abundență incontrolabilă de imagini ale hao
sului, ale dislocării, ale morții, care trădează toate angoasa. Nu
mai vorbim despre un imaginar constructiv, creator, ci de unul
negativ, prevestitor de dezastru, în care dospesc reprezentări
amenințătoare.
Evenimentul care declanșează criza, simptom al refulării, mo
ment de transpunere în fapt a ceea ce nu a fost pronunțat sau
conflictualizat, îi lasă pe responsabilii unității sociale descope-
riți, fără soluții, pradă unui imaginar catastrofal care depășește
cu mult stricăciunile inevitabile ce se vor produce în scurt timp.
Dominant este imaginarul paranoic, după care unii dintre indi
vizi apar ca predatori care urmăresc să-i lichideze pe ceilalți și in
vers. Acest imaginar se transformă în convingere fermă și deter
mină acțiuni care fac din el o realitate. De data aceasta,
imaginarul produce realitatea.
Cei care poartă răspunderea sunt la început siderați și atrași
totodată în sfera violenței; reacționează prin acte necugetate, se
adaptează situației răspunzând cu aceeași monedă, asemenea in
divizilor dominați de angoasă. Sau, când puterea nu mai poate
localiza pericolul, reacționează prin înăsprirea măsurilor și a con
trolului, prin represiune, recurgând la măsuri excepționale, care
frizează instaurarea terorii.
Riscul de dezorganizare internă se traduce prin pierderea co
nexiunii între diferitele instanțe, ceea ce duce la numeroase dis-
funcții. Regresul politic (restrângerea drepturilor și a libertăților)
se manifestă și prin comportamente de tip dependent (nevoia de 59
asistență, de sprijin, de certitudine, de securitate), cărora li se
adaugă revendicări, forme de rebeliune sau acte de delincvență
care duc toate în sfera anomiei.
La exterior, aceasta se manifestă prin suspiciune față de străini
(apropiați sau îndepărtați), față de foștii aliați sau față de duș
manii istorici, alimentează tot felul de zvonuri, teorii conspira
tive, rasism, xenofobie și comportamente violente, sporadice sau
colective.
Posibilele ieșiri din criză sunt legate oarecum de ceea ce se
păstrează la nivelul capacității de simbolizare și la nivelul ima
ginarului constructiv, apte să regândească logica situației, să re
stabilească reguli și să elaboreze proiecte.
Rezumând, criza apare ca izbucnire a unei contradicții voala
te sau a unei realități refulate, o dezagregare a capacităților de
simbolizare (absența dialectizării), o exacerbare a imaginarului
angoasei, ca răspuns la un factor declanșator inopinat și la ac
țiuni dezorganizate și violente.
VII. 0 problematică identitară
O problematică identitară susține procesul de criză și apare

la originea stărilor de dezechilibru inerente oricărei crize. Senti
mentul de identitate provine din capacitatea de a se defini pe
sine, pentru sine și pentru ceilalți, în perspectiva evoluției isto
rice, a apartenențelor, activităților, proiectelor și a bunurilor po
sedate, dar și din capacitatea de a putea astfel să te recunoști în
continuitatea unei evoluții coerente. în absența posibilității aces
tei autodefiniri (fragilitate datorată unor slăbiciuni constitutive
sau mediului patogen), subiectul dezorientat se destructurează

60 și încearcă să se manifeste prin trecerea de la sentiment la ac
țiune.
Orice unitate socială contribuie, pe baza unui imaginar co
mun, a simbolurilor, a limbajului, a memoriei istorice, a opțiunii
valorice, a ceea ce produce, la edificarea unei identități colective
care îi servește ca suport pentru propria imagine, pentru repre
zentarea ideii de întreg, de structură coerentă și care îi permite
să creeze și să perpetueze coeziunea. Grație ritualurilor, tradiți
ilor, ceremoniilor, simbolurilor — așa cum subliniază Durkheim
(1912) — grupul își afirmă periodic sentimentul de sine și pe cel
al propriei unități, tot așa cum indivizii își afirmă cu convinge
re natura lor de ființe sociale. Membrii unității sociale se recu
nosc într-o identitate comună, din care se dezvoltă solidaritatea.
Totodată, identitatea colectivă conferă stabilitate identității in
dividuale, procură indivizilor sentimentul că se află în sânul co
lectivității, că trăiesc și se manifestă prin identitatea colectivă.
Imediat ce baza acestei identități este atacată, indivizii sunt ata
cați în propria lor identitate aflată în pericol de dezarticulare, de
disoluție, de pierdere a reperelor. Legătura dintre indivizi slă
bește, iar reacțiile violente și depresive se țin lanț.
O criză identitară individuală și/sau colectivă se poate pro
duce în urma atacului distrugător asupra unui simbol identitar.
Suporturile identitare cele mai puternice — materiale și simbo
lice — sunt: teritoriul, limba, religia, obiceiurile alimentare și ves
timentare, relațiile dintre sexe, relațiile dintre părinți și copii, pre
cum și structurile ierarhice. Primele trei sunt esențiale, iar
celelalte decurg din acestea. Afectarea sau pierderea celor trei
factori determină un dezechilibru grav tradus în termeni de umi
lire și sărăcie, care se adaugă dificultăților identitare la indivizii
în cauză sau care creează aceste dificultăți. Dincolo de acești
termeni, sesizăm prezența altora: războaie, foamete, diverse for- 61
me de exod și exil, de represiune, șomaj etc. Probabil că, la înce
putul crizei, identitatea colectivă a fost fragilizată — înaintea ori
cărei alte forme de manifestare și fără ca aceasta să fi fost bănuită,
fragilizare produsă fie prin uzură și relaxare progresivă a legă
turii sociale, fie printr-un exces de rigiditate care o făcea discor
dantă cu realități și aspirații înăbușite.
Orice criză aduce prejudicii coerenței identitare; de aceea, în
astfel de perioade se recurge la identificarea cu figuri salvatoare
care pot face ușor promisiuni (victorie, securitate, onoare) în
schimbul unor sacrificii (eroism, asumarea sacrificiului, marti
riu) și în schimbul supunerii față de o putere autoritară care, la
rândul său, va încuraja recursul la violență. Fragilizarea identi-
tară este mascată și își găsește, într-un fel, compensare într-o în-
țelenire a tuturor simbolurilor, miturilor, credințelor și obiceiu
rilor. în vremuri de criză membrii societății nu sunt în general
invitați la dialog democratic, ci la supunerea față de autoritate.
Ne-am putea întreba dacă nu cumva orice formă de violență
este simptomul sau efectul unei crize identitare. încercând să ex
plicăm acest lucru, constatăm fie că personalitatea a fost fragili
zată, fie că suporturile sociale nu mai sunt găsite, fie că cele două
situații concură. Mai sunt și situații în care un eveniment sau o
situație concretă condensează sentimentul de angoasă, de vid și
frustrare. Acestea au valoare de eșec, de excludere sau de umi
lire. Sentimentul vidului pe care îl încearcă individul apare ca
rezultat al unui atac. Traumatismul suferit poate fi identificat; o
violență în reacții, care poate deveni cronică, își va căuta mai târ
ziu justificarea în acest traumatism.
Individul caută în grup un refugiu sau un punct de sprijin,
pentru a compensa carențele identitare și pentru a se elibera de

62 propria sa violență. Aceasta trebuie să impună respectul celor
lalți — formă primară de recunoaștere. Grupul, la fel ca indi
vidul, își constituie o identitate în și prin acțiune, la modul
atac—apărare, opunându-se astfel lumii exterioare în care vede
adevăratul agresor.
Ca răspuns la pierderea reperelor și a suportului identitar,
trăită ca sărăcire și agresiune insuportabilă, violența colectivă se
dezvoltă, se amplifică și își identifică figurile centrale capabile
să o organizeze și să o îndrepte chiar către forme extreme (tero
rism, expediții punitive, operațiuni de „curățare"). Situația cea
mai gravă se atinge atunci când două populații sau unități so
ciale identitare se situează simetric față de aceeași problemă. Fie
care parte devine dușmanul celeilalte și obiectul violenței perse
cutoare care se dezvoltă în spirală, așa cum o arată din nefericire
conflictul israeliano-palestinian. Este vorba aici despre un mod
compulsiv de apărare împotriva pierderii structurale a elemen
telor ce constituie identitatea, ca și cum anumite proiecții iden
titare ar lua locul identificării. Simțindu-se insuficient de bun și
de puternic pentru a accepta alteritatea, individul împarte lumea
în două sfere incompatibile, alteritatea fiind situată sub semnul
morții.
în societățile noastre moderne, aflate în criză și din cauza
schimbărilor prea bruște și prea numeroase, categorii întregi de
populație pot fi afectate de sindromul pierderii identitare. Con
dițiile sociale, culturale, economice și politice au descalificat fi
gurile menite să ofere identificare și modele (părinți, reprezen
tanți de seamă ai societății). Pe de altă parte, sistemul simbolic
(regulile oficiale ale relațiilor și ale schimburilor) a devenit inu
tilizabil din cauza decalajelor culturale și economice, astfel încât
categoriile defavorizate au pus în loc unul nou, pentru uzajul lor
(scrierea fonetică, limbajul inversat, muzica rap, „taxe" etc.). For- 63
marea prin educare în mediul instituțional (școala) nu mai este
percepută ca utilă. Cele mai sigure căi de exprimare par a se si
tua în acțiunea concretă, imediată, asimilabilă cu violența. Exis
tența individuală și colectivă se organizează după un clivaj ma-
niheist între forțe pulsionale interne și presiuni exercitate din
exterior, dinspre societate. Tot ceea ce se oferă ca posibilitate de
adaptare (educație, instruire, petrecerea timpului liber) este per
ceput ca un fals, o formă de inducere în eroare, o capcană întin
să de „dușman".
Dacă — după unii sociologi — conceptul de societate pare a
nu mai fi funcțional, cu certitudine că fluxurile, mai ales cele eco
nomice (dar să nu uităm că se vorbește acum cu insistență de flu
xuri migratoare umane), au tendința de a se impune în fața struc
turilor (instituții perimate care ar trebui regândite și reorganizate,
dezagregarea familiei tradiționale etc.). Cu alte cuvinte, structu
rile sociale sunt în declin, mulți indivizi se simt lipsiți de cadrul
de referință și de apartenență necesar, lipsiți de sprijin, respinși
sau excluși din punct de vedere social, iar afectiv — abandonați.
Această labilitate extinsă (ne amintim de „societatea lichidă" de
care vorbește Bauman) întreține o formă de anomie comparabi
lă cu efectul permanent de criză.
Căutarea disperată a unei identități își găsește rezolvarea în
integrarea în organizații sau formațiuni cu o imagine foarte pu
ternică, în care violența se regăsește în forme simbolice simple
(cuvânt de ordine, slogan, reprezentări elementare ale binelui și
ale răului) și care oferă un substitut pentru simbolurile degene
rescente (personajul charismatic, puternic și necruțător, erou me-
diatizat). De aici decurge și succesul situațiilor particulare, cum
ar fi integrismul și naționalismul. Acestea asigură o identitate

64 care, colectivă fiind, nu-i diferențiază pe persecutori de persecu
tați. Beneficiul acestei situații este dublu: prin ea se legitimează
violența și se definește comunitatea (familie, istorie, proiect). Ast
fel, criza devine în ochii tuturor foarte vizibilă; ea este văzută ca
„fractură socială", delincvență, insecuritate, anomie.
Crizele, în mod deosebit crizele politice, care privesc țesutul
social, modurile sale de prezervare și gestionare la scara unei
unități sociale sau la scară internațională, nu pot fi abordate și
înțelese într-un singur registru — cel al elementului declanșa
tor — și nici doar studiind primul tip de perturbare care pare să
le caracterizeze (perturbarea economică). Ele sunt ecoul unei fra-
gilizări identitare care își are originea în negarea unor realități,
în refuzul de a recunoaște partea negativă a oricărei organizații
sociale, contradicțiile pe care aceasta evită să le rezolve, preț cu
care pretinde a plăti indivizibilitatea unității. Negativitatea rea
lității refulate se întoarce în concret, iar discursul, care până
atunci era purtător de sens, se degradează. Criza, considerată ca
un dezechilibru, ca o dereglare a mecanismelor, este într-o mai
mare măsură o disociere a imaginarului și a simbolicii care asi
gură identitatea și coerența în societate. Dereglarea se referă la
sistem; noțiunea de disociere vizează împletirea psihicului cu so
cialul, a colectivului cu individualul, fără de care ar fi greu să în
țelegem desfășurarea fenomenelor umane.
VIII. Ieșirea din criză. Decizii. Intervenții
Am dori să aflăm către ce se îndreaptă crizele. Fiind în unele

cazuri sinonimă cu catastrofa, criza poate duce la o atomizare a
unității sociale, care este teatrul ei de manifestare, criza antre
nând în desfășurarea ei o serie de elemente ale societății. Așa au
dispărut civilizații întregi în negura istoriei. La toate nivelurile, 65
grupuri sau organizații, bănci sau firme, multe crize se soldează
cu desființarea acestora. într-un cuplu, criza se soldează cu di
vorț. Sunt cazuri în care indivizii apelează la sinucidere. în aceste
cazuri, faza de paroxism a crizei este și faza finală.
în alte cazuri, criza poate fi o ocazie de revigorare. Ea înde
părtează resturile unui trecut care și-a pierdut valoarea și care
impietează asupra prezentului, face să iasă la suprafață capaci
tatea creatoare a indivizilor, instaurează, în cadrul colectivului,
legături de solidaritate și permite edificarea cu entuziasm a unui
alt viitor. Acesta este cazul fericit al crizei care permite edifica
rea unei alte realități.
în cadrul unei noi dinamici, pot apărea episoade disociative
și de aceea crizele sunt uneori dătătoare de speranță, deși chiar
și în aceste cazuri reașezarea lucrurilor se poate produce prin alte
mecanisme de negare, până în momentul în care noi crize vin să
zdruncine corpul social anchilozat sau care manifesta deja sem
ne de boală.
Războiul este prelungirea unei crize prin mijloace organiza

te; el permite manifestarea crizei dinspre interior către exterior.
Este o strategie de recuperare a energiilor, care permite în ace
lași timp și reinvestirea cu rațiune a mijloacelor și a obiectivelor.
Recuperarea idealurilor se face printr-o întoarcere la vechile va
lori, pe care istoria le-a validat (se invocă mituri fondatoare, le
gende eroice, idealuri pe care am dori să le vedem concretizate
cu adevărat); acest demers este dublat de o regresie în sfera po
liticului, consecință a prezentării crizei ca rău necesar (măsuri de
securitate, controale excesive care simt deasupra legii și a princi
piilor). Arhetipurile religioase sau ideologice furnizează puncte

66 de referință ideale, susceptibile de a orienta emoțiile și pulsiuni-
le care permit, în același timp, asumarea sacrificiului și instru
mentarea acestuia prin apariția eroilor și a martirilor care au ro
lul de a întruchipa idealul.
Revoluțiile reprezintă armonizarea în evenimente a două ver

siuni: criza distructivă, în care germenii morții simt prezenți, și
criza este generatoare de viață, în același timp renaștere și mu
tație a capacităților, aceste două forme distingându-se destul de
greu una de cealaltă; entuziasmului devastator îi succede teroa
rea purificatoare. Revoluția franceză a recurs la „Teroare", regim
care a decapitat o parte a societății și, în același timp, Adunarea
Constituantă a pus bazele unei noi forme de guvernământ, a pro
mulgat noi valori — libertatea, egalitatea, fraternitatea. Deși i-au
mai trebuit Republicii multe decenii ca să poată să se afirme cu
adevărat. După dezordine și diverse mișcări, adevărată „mag
mă pulsională" în care se amestecă răul extrem și binele extrem,
urmează, într-o atmosferă de calm care trădează de fapt epuiza
rea energiilor, reinstalarea autorității, ilustrată în istoria Franței
prin bonapartism și Imperiu.
Reformele structurale, bazate teoretic pe raționalitate, pretind

îndepărtarea greșelilor trecutului și asigurarea unui start pe noi
baze, lucide și lipsite de exces, în conformitate cu realitățile. Via
ța își reia ritmul obișnuit, reformele sunt acceptate cu o oareca
re ușurare și chiar cu manifestări de elan.
Figurile charismatice joacă un rol foarte important în ieșirea
din criză, deoarece se prezintă ca întruchipare a idealurilor, pe
care le condensează sub forma identității regăsite. în cele mai
multe dintre cazuri, aceste figuri reconstruiesc o situație autori
tară, care va permite din nou atitudini de negare, refuz și refu- 67
lare, cu consecințe grave în apariția altor crize.
Atât în cazul revoluțiilor, cât și în cel al reformelor, ne putem
întreba ce mai rămâne din vechile structuri și din unitatea aces
tora. Observăm că unitatea este o construcție imaginară și sim
bolică ce nu corespunde niciunei realități și care poate deci fluc
tua, în funcție de schimbările sociale, putând fi pierdută,
recuperată, afirmată, idealizată — sau dimpotrivă —, indiferent
care ar fi ideologia și/sau rațiunea care o susțin.
Democrația a inventat, grație votului și formelor de reprezen

tare, posibilitatea de a gestiona crizele cu mult calm. Schimbări
le de orientare politică, de guvernare, apar ca acceptabile, fruct
al dezbaterilor și al exprimării codificate a unei decizii luate după
criterii de majoritate. Ceea ce ar fi putut fi o criză apare doar con-
flictualizat, mediatizat prin lege. în încercarea de a contracara
degradarea reprezentărilor simbolice, asistăm, în cadrul demo
crațiilor, la un efort susținut în sfera discursului, prin interme
diul dezbaterilor din mass-media, intervenții ale unor intelectu
ali și oameni politici care nu au funcții de conducere. Dar
gândirea critică ce ar permite o dezimplicare a imaginarului nu
poate fi majoritară. Poate că rolul intelectualilor deprinși cu li
bertatea de gândire și de exprimare ar fi tocmai schimbarea per
spectivei; ei ar trebui să arate ceea ce nu trebuie văzut, să fami
liarizeze publicul cu lucrurile ce par inexplicabile, aducându-le
la un nivel de toleranță suficient pentru a deschide dialogul.
Funcția utopică. în societățile democratice sunt momente în

care masa pare a fi inspirată, exaltată de ideea de schimbare,
de evoluție, într-un mod constructiv („să construim viitorul co-

68 piilor noștri", „să luptăm pentru pace", „să salvăm planeta")
Dar funcția utopică tinde să dispară sub imperiul economicu
lui, al pieței, al neoliberalismului. Gândirea critică, politică, eti
că și filosofică este sufocată de logica interesului. Rămân totuși
părți ale corpului social care susțin idealuri de dreptate, de so
lidaritate sau de libertate; indivizii care le compun provoacă în
rândul maselor valuri de speranță (1968) considerate de către
conservatori drept crize, dar care reactualizează pentru un timp
valori uitate sau discreditate. Acești indivizi creează și mișcări
de opinie, cărora, până la urmă, trebuie să li se facă unele
concesii.
Fatalitatea crizelor. Fără îndoială, orice dinamică psihică sau

individuală este de fapt o succesiune de crize. In cazul în care
conflictul este natural, inerent ambivalenței subiecților, ca și di
ferențelor dintre indivizi sau contradicțiilor din societate, criza
poate fi singurul mod de schimbare atunci când se produce o
ruptură între datele realității, capacitățile de control ale simboli
cului și tendințele către imaginar.
Sunt crize care nu pot fi acceptate. Puțin a spus, de exem
plu, despre căderea Zidului Berlinului că a reprezentat „cel mai
mare dezastru geopolitic al secolului trecut". Războiul din
Georgia a fost un fel de ecou al acestor spuse ale sale. Construc
ția Europei s-a impus în urma dezastrului de după al Doilea
Război Mondial, după înfrângerea nazismului. Neonaziștii sunt
urme ale imaginarului hitlerist — răspândite chiar și în țările
învingătoare.
Putem spera că realitățile cu care ne confruntăm, ca și diver
sele forme de realism, ar putea duce la uzura crizei. Durata și
duritatea sacrificiilor, urmate de îndoială, pot debloca reacțiile
de unitate care se declanșează de obicei la sentimentul de pier- 69
dere a direcției. Sentimentul fricii de moarte îl readuce pe Eros
în prim-planul scenei, sau poate că aceasta se datorează și me
canismelor de apărare (culpabilitate, renunțare, raționalizare).
într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, se va trece
la negocieri. Prin abordarea subiectului, se speră că se vor găsi
soluții. Se regândesc sisteme de schimb și de regularizare inter
nă, sau între parteneri. Se propun moduri de conviețuire pentru
viitor. Imaginarul se replasează sub dominația simbolicului; sau
poate că frica și ura se accentuează mult, antagonismele se rigi
dizează mergând până la absurd, negăsindu-se soluții decât în
eradicarea opusului, a „monstrului din oglindă".
Unitatea socială aflată în criză generalizată (morală, cultura
lă, economică, sanitară etc.) a suferit o intruziune a unui corp
străin, primele sale reacții de respingere sunt reacții reflexe, dar
sunt adesea și singurele de care este capabilă în absența cunoaș
terii agresorului; pe de altă parte, criza îi aduce pe indivizi în si
tuație de urgență, iar elaborarea răspunsurilor este greu de pre
supus altfel decât la modurile tradiționale, devenite reflexe
(riposta agresivă, excluderea). Este specific crizei să dea impre
sia că nu lasă nicio cale de soluționare, atât de mult a încurcat
rețelele de semnificanți și a blocat antagonismele în cadrul siste
mului binar al afirmării de sine și al respingerii celuilalt.
Mediere și intervenție. Indiferent de dimensiunea sa, cea mai

bună ieșire din criză se realizează prin reducerea acesteia la ter
meni de conflict sau, mai exact, reacțiile de opoziție, refuzurile,
divergențele, negativitatea, tot ceea ce ar putea constitui obiec
tul refulării și al negării să fie conștientizat, examinat, explicitat,
adică să poată face obiectul unor dezbateri, să poată duce spre

70 acorduri negociate, forme de compromis și căi de soluționare.
Conflictul reprezintă calea normală de gestionare a socialului, în
timp ce criza este întotdeauna semnul negativității neluate în
considerare, redusă la simpla acțiune.
Pentru ca dinamica conflictuală să poată evolua, trebuie ca
terțe instanțe să organizeze forme de dialectizare. Poziția de terț
este garantată de separarea puterilor, de principiile dreptului, de
laicitate. Ea este întruchipată de mediatori și de reprezentanți ai
celor două părți, formați pentru negociere. Se presupune că, în
această situație, părțile se implică în egală măsură, ceea ce este
posibil în interiorul unei democrații, dar nu mai este posibil
atunci când părțile sunt de apartenență diferită, au culturi dife
rite, când exteriorul este învestit negativ, ca în cazul națiunilor
străine. Imposibilitatea dialogului, lipsa reciprocă de înțelegere,
rigidizarea identitară conduc la confruntare armată și la escala
darea violenței.
Oricare ar fi unitatea socială afectată de criză, cea mai bună
dintre strategii pentru a ajuta la soluționarea crizei este analiza
contradicțiilor pe care le naște orice dinamică socială, pe măsu
ră ce o unitate exprimă diverse opțiuni, își precizează obiective
le și organizează propria funcționare într-un context specific.
Aceste contradicții trebuie explicitate, termenii și consecințele lor
trebuind negociate cu părțile implicate; unitatea socială trebuie
să fie capabilă să-și clarifice scopurile și valorile de referință și
să discute principiile legitimității sale.
în cadrul grupurilor și al organizațiilor, o intervenție din ex
terior, dacă este solicitată, poate lua forma unei medieri sau a
unui sprijin pentru analizarea proceselor în curs. în ambele
cazuri, trebuie să se permită explicitarea de către ambele părți
a reprezentărilor reciproce și a diferiților factori și mize ale
situației date (în funcție de registrele despre care am vorbit mai 71
sus), pentru a putea construi împreună noi reprezentări și pen
tru a putea deduce, din acestea, sugestii pentru o mai bună func
ționare. în afară de discuții, folosite în mod obișnuit, se mai poa
te apela și la alte forme de mediere: discursul scris, rolurile
alternative etc.
Mediatorul nu vrea să apară ca expert, ci ca sprijin și garant
al unui efort colectiv de construcție. El conduce un dispozitiv
care creează un spațiu de analiză și de viitoare elaborare. Spa
țiul astfel instituit constituie un loc de transfer al dinamicii ex
perimentate de membrii unității sociale.
Ființa umană este înzestrată cu capacități imaginare și simbo
lice, șansa ei constând în a putea converti angoasele, ura și do
rințele prin transpunerea în cuvânt și a-și putea închipui lucruri
care nu există în viitorul apropiat; cu alte cuvinte, să-și facă pro
iecte, să construiască un viitor, să întrevadă soluții și compro
misuri.
O intervenție de tip psihosociologic poate fi concepută atunci

când unitatea și dinamica ei sunt circumscrise unor relații sufi
cient de personalizate și când membrii acestei unități pot avea
diverse schimburi pe tema reprezentărilor și a investirii lor sim
bolice. La o scară mai mare, predomină mizele de putere și de
profit; discursul acoperă valoarea reală a cuvântului, analizele
psihosociologice nu pot fi făcute decât la distanță și la modul
propunerilor teoretice. Strategiile politice se sprijină de fapt pe
șiretenie și secret, iar diplomația, pe abilitate și manipulare.
La scară internațională, s-a considerat că soluția cea mai
bună rezidă într-un sistem de mediere prin intermediul unor
instanțe reprezentative pentru toți partenerii și neutre în prin-

72 dpiu. Niște „mașinării" — cum ar fi spus De Gaulle: ONU, emi
sari, Căștile Albastre, TNP
,
* ONG-uri, care fac împreună efor
turi pentru restabilirea drepturilor și pentru conciliere. în con
text de criză, este foarte important ca instituții și persoane să
facă eforturi pentru reprimarea pulsiunilor, pentru îndepărta
rea angoaselor a căror persistență are efecte dezastruoase asu
pra politicienilor care ignoră sau par a ignora cât sunt de sen
sibili la aceste efecte.
Un stat trebuie să garanteze unitatea, integritatea, autonomia
unității pe care o guvernează. în zilele noastre, stabilitatea unui
stat este asigurată mai mult de economic decât de politic, iar do
minația economicului se manifestă la nivel mondial, deci politi
cul asigură mai degrabă iluzia stabilității și ordinea din interior.
Fără a susține acest lucru, politicul joacă din ce în ce mai mult
un rol psihologic: calmează spiritele, îi liniștește pe indivizi pre
tinzând astfel că previne crizele din interior. Socialul este cea mai
bună formă de mediere între politic și psihologic. Măsurile so
ciale pot vindeca rănile produse de sărăcie și umilire, răni ce sunt
efecte ale contradicțiilor din societate, ale crizei.
IX. 0 privire asupra crizelor internaționale
Atentatul terorist de la 11 septembrie 2001

Criza deschisă de evenimentele de la 11 septembrie 2001 este
o amplificare a dinamicii specifice oricărei crize, cu câteva evo
luții diferite, ale căror faze le vom examina în ceea ce urmează.
Acest atentat a inaugurat o criză ale cărei efecte pot fi observate
chiar și când scriem aceste rânduri.
* TNP: Tratatul de Neproliferare Nucleară. (W. red.)
Criza tinde să se extindă rapid la toate sectoarele, oricare ar 73
fi punctul ei aparent de plecare, și să generalizeze efectele ei dés
tructurante. Din acest punct de vedere, criza declanșată în mod
deschis începând cu 11 septembrie 2001 este cu atât mai relevan
tă cu cât este mai actuală, iar noi suntem în același timp martori
și participanți la ea, fie că suntem occidentali, fie că venim din
Orientul Mijlociu sau din altă parte. Cu toții trăim experiența di
rectă a unui proces critic ce se desfășoară la scară planetară, în
care au fost implicați indivizi și societăți, din punct de vedere
emoțional, identitar și existențial.
Statele Unite ale Americii trăiau în deplină prosperitate, cu
certitudinea că sunt inatacabile și că reprezintă cea mai mare pu
tere a lumii. Discursul oficial redat de mass-media întreținea un
puternic sentiment identitar, de mândrie națională resimțită în
prezența drapelului, referințe istorice la eroism, referințe religioa
se care atestă înclinația lor către valoare și drept. Dumnezeu să bi
necuvânteze Americal nu era doar o urare, ci o convingere prin
care fiecare cetățean se simțea întărit în sentimentul propriei
identități, în coerența și certitudinile sale interioare. Nedorin-
du-se să se vadă și să se știe că toate acestea conduceau către for
me de exagerare care puteau răni orgoliul altor popoare, în spe
cial al populațiilor arabe care se simțeau umilite și agresate de
puterea unei națiuni care le trata cu dispreț, fără să țină seama
de tradițiile și valorile lor sau de sărăcia altor popoare.
Unii dintre conducătorii acestor state, odată aliați cu ameri
canii, au apărut în fața propriilor națiuni ca niște trădători. Li
derii de opoziție — noii conducători — au declanșat o revanșă
menită să sancționeze dur intervențiile străinilor, asociați de că
tre ei cu diavolul. Islamul a apărut ca referent de sacralitate, sin
gurul în măsură să restituie o identitate manipulată și să ofere
Psihosociologia crizei • Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

,4 singura legitimitate incontestabilă. Terorismul a fost arma pregj.
Htă în ascuns, iar atentatul de la 11 septembrie 2001 - declanșa-
torul unei crize pe care Statele Unite nu și-ar fi putut-o imagina.
Criza era pregătită înainte să se manifeste. Cei care s-au ma
nifestat brutal, ca de exemplu teroriștii, emisarii urii, propagato
rii violenței, s-au făcut portdrapelul populațiilor palestiniene și
musulmane îndelung expuse la diverse umiliri și frustrări pe care
le-au atribuit puterii extraordinare, dar disprețuitoare și cinice a
SUA. Simțindu-se ținuți într-o stare de inferioritate socială, opo
zanții au recurs la un radicalism maniheist. Violența este modul
lor de a-și exprima refulările, de a-și vedea recunoscută existen
ța în conștiința celor pe care îi denunță ca persecutori.
Eveniment de o violență inimaginabilă xn rapiditatea cu care
s-a produs, atentatul a agresat cu atât mai dur imaginarul indi
vizilor, cu cât ataca un simbol al grandorii, al puterii, al bogăției
într-o splendidă și strălucitoare cetate, teoretic inatacabilă. Dis
cursul despre puterea absolută era pulverizat, arătând acum o
adevărată neputință, uimind o țară cufundată în teroare, brusc
amenințată și fragilizată.
Deschiderea spectaculoasă a crizei către dimensiuni interna
ționale a fost marcată de un eveniment de nefast răsunet care a
izbit atât în Turnurile Gemene, cât și în tot ceea ce simboliza
NewYorkul. Oare acest eveniment traumatic nu era consecința
unei dinamici trecute cu vederea, neobservată sau căreia nu i se
acordase suficientă atenție, nu era efectul acumulării frustrărilor
și umilințelor pe care grupuri special antrenate au vrut să le
răzbune?
Exasperarea a generat un sentiment de dificultate existenția
lă pe care l-au întruchipat câteva personalități cuprinse de febra
evenimentelor și care a mobilizat adepți în rândul populațiilor
mai sensibile la forme de umilire, care, pentru a redobândi or- 75
goliul pierdut, sunt gata să exprime prin fapte violența sentimen
telor resimțite, fără ezitare, chiar cu prețul propriei vieți sau al
vieții celorlalți.
în manifestarea bruscă a ripostei, adevărat ciclu de violen
țe autoîntreținute, nu mai este loc pentru negocierea conflicte
lor; puterea cuvântului nu mai este recunoscută, așa cum se
observă și în confruntarea israeliano-palestiniană — una dintre
zonele de manifestare ale acestei crize, ale cărei urmări, după
războiul din Afganistan, s-au putut vedea în divergența punc
telor de vedere exprimate în problema irakiană de către șefi de
state din Occident, care de altfel a pus, concomitent, în dificul
tate și ONU.
Evenimentul în sine nu poate fi ușor explicat, deoarece nu ex
pune nimic, dar este, în același timp, simptom și simbol. Spu
nem simptom, pentru că este manifestarea emoțională, înscrisă
în materialitatea faptelor și în pulsiuni, a unei experiențe neferi
cite trăită în exces (la modul real sau imaginar). Spunem și sim
bol, deoarece are valoare de gest: el focalizează — în mod scan
dalos — atenția asupra unui semnificant, un element ce se
dovedește a fi parte a unei sacralități implicite (turnul și mitul
dominației economice), dar care a fost profanat. Adevărat sacri
legiu, acest eveniment exploziv suscită indignare și teroare.
Așa cum am mai afirmat, e limpede că, după acest eveniment,
lucrurile nu mai pot fi ca înainte. Curgerea obișnuită a timpului
este brusc întreruptă, iar ordinea firească a lucrurilor — aproa
pe măturată de evenimente. Criza este astfel inaugurată
printr-un gest cu valoare simbolică, care răstoarnă ordinea sem-
nificanților. Codurile care orânduiau schimburile, înțelegerea
diferitelor comportamente și a strategiilor fundamentale, din

76 stabile cum erau, devin caduce. E ca și cum s-ar pune m pericol
un întreg sistem de simboluri printr-un atentat mdreptat împo
triva unui singur simbol. Acest adevărat scandal simbolic, de o
importanță covârșitoare, face să fie trecut cu vederea întregul
lanț al semnificanților de uz comun.
Cuvintele nu mai au altă valoare, în afara celei de semnale în
măsură să declanșeze emoții și să determine indivizii să acțione
ze sub impactul acestora. Acest fapt explică și accentuarea valo
rii imaginilor în timp de criză: limbajul și-a pierdut funcția dia
lectică; reflecția, dialogul și negocierea au devenit imposibile;
practic, nu mai pot fi calificate în cuvinte experiențele persona
le și nici experiențele celorlalți. Criza echivalează într-o oareca
re măsură cu domnia nonsensului. Ea se manifestă prin flash-un,
imagini mai mult sau mai puțin indescifrabile, dar, de cele mai
multe ori, violente (pe televizor — imagini „în buclă ale turnu
rilor lovite de avioane), care reproduc evenimentul ca și cum ar
dori să-l facă înțeles de către cei ce-1 urmăresc, pe când, în fapt,
nu reușesc decât să accentueze traumatismul produs.
Odată cu pierderea virtuților limbajului, se pierde și capaci
tatea exprimării unui sens; fiecare, acolo unde se află în ierarhia
informației și a deciziilor, lasă să se întrevadă, dincolo de indig
nare, sau chiar încercând s-o mascheze, neputința de a furniza
explicații și de a stabili o orientare (vezi imaginea lui Bush la afla
rea veștii).
Societatea aflată în criză generalizată (morală, culturală, eco
nomică etc.) manifestă — sub impactul intruziunii corpului
străin — reacții de respingere, reacții reflexe, în condițiile nei-
dentificării precise a agresorului. Repetăm ceea ce s-a mai spus:
în cadrul sistemului binar de afirmare a sinelui și de respingere
bolnăvicioasă a celuilalt, antagonismele simt blocate, iar rețelele
de semnificație atât de bruiate, încât nu se întrevede nicio cale TJ
de soluționare, nicio posibilitate de ieșire din criză.
încărcătura emoțională are drept consecință o slăbire a țesu
tului social, structurile pierzându-și valoarea de reper și de ca
dru; teama de vid devine obsedantă și declanșează reacții de sal
vare. Structurile sociale se destramă, indivizii reacționează
compulsiv, prin agresiuni „în oglindă", sau devin adevărații
agresori ai unor falși agresori (reținerea unor islamiști oarecare,
plecând de la repere banale, fără legătură directă cu situația, cum
ar fi turbanul sau culoarea pielii). Totuși, în lipsa dialectizării, va
trebui să se apeleze la comuniunea de emoții pentru a depăși cri
za; de exemplu ritualuri de înmormântare și ceremonii cu largă
participare, care să poată cimenta ceea ce prin intervenții rațio
nale nu mai poate fi organizat.
Doar anumiți indivizi și grupuri restrânse mai pot avea iniția
tiva în situații de urgență. încetul cu încetul, exemplele de soli
daritate pot alunga panica. îndepărtarea ruinelor sau opțiunea
pentru război reprezintă o întoarcere la realitate, un mod de a re
acționa și mai ales de a restabili structuri, de a îndepărta haosul.
Realitatea negată se dezvăluie într-un mod dezastruos, eta
lând încărcătura ei mortiferă. Realitatea întoarsă în realitate este
constituită din ceea ce a fost ignorat, respins sau refulat (efecte
produse prin umilirea unor populații în urma dominației econo
mice, politice și militare exercitată asupra lor), tocmai pentru că
aceste aspecte refulate făceau parte din narcisismul colectiv. Sen
timentul de vulnerabilitate este cu atât mai intens cu cât, în fața
escaladării fricii provenite din amenințări greu de precizat, pa
radele obișnuite par ceva demodat.
Efectul de siderare a imaginarului colectiv, văduvit de
codurile simbolice și violentat de realitatea brută, lasă loc fantas-

78 mării — în atmosfera confuză a zvonurilor care încep să circule
Mitul puterii atotstăpânitoare este înlocuit cu derelicțiunea ne
putinței.
în situație de criză se produce și o proliferare a imaginarului
eliberat de sub tutela criteriilor realiste și a codificărilor simbo
lice. Șocul realității a fost prea mare, realitatea poate coincide cu
o formă de moarte (în tot cazul, realitatea în autenticitatea ei se
regăsește doar în proximitatea morții, altminteri ea rămâne în
văluită în tot felul de reprezentări). Codificările și reperele obiș
nuite fiind acum demonetizate, nicio regulă de funcționare a
schimbului nu mai rămâne valabilă. Se dezvoltă doar imagina
rul și să vedem cu ce efecte.
• Avem, pe de o parte, efecte negative: amplificarea repre

zentărilor catastrofice, ideea că orice se poate întâmpla și
că orice rău este posibil, zvonuri de acest fel, stări de pa
nică.
• Pe de altă parte simt efecte pozitive: un mit fondator este
scos în față, ca de altfel toate reprezentările idealizante ca
pabile să reînvie narcisismul, exemplul trecutului, poves
tiri eroice, exemple de solidaritate.
Un discurs simbolic primar, pentru a recupera din coeziu

ne — în absența coerenței — se reconstruiește la modul clivaju
lui, localizând Răul în exterior și Binele în interior, urmărind să
se evite orice îndoială, orice posibilitate de dialectizare sprijini
tă pe o gândire complexă. După principiul maniheismului per
fect, adversarul desemnat astfel este încărcat cu faptele cele mai
reprobabile, dorindu-se ca el să apară ca o incarnare a Răului
absolut. Discursurile președintelui Bush simt ilustrarea acestei
tactici, în care trebuie să vedem și un mecanism de apărare adec 79
vat situațiilor de criză. Se impune deci reacția dihotomică: „Ale
ge partea de care vrei să te afli", deoarece părțile nu sunt mul-
te, doar cea a Binelui sau cea a Răului, a lui Dumnezeu sau a
Diavolului.
Puterile își pierd rațiunea și caută mijloacele prin care ar pu
tea riposta în cadrul acestei dihotomii menite să ascundă contra
dicția existentă, dar nefăcând decât să acuze simetria termenilor
incompatibili: de o parte Binele, de alta Răul; Dumnezeu și Dia
volul; dar fiecare grupare, indiferent de poziția ocupată, ține ace
lași discurs. Războiul, măsurile excepționale reprezintă răspun
sul „în oglindă" la acte de terorism. Criza se prelungește și
cunoaște momente de vârf în confruntările pe motive de perse
cuție, pentru care nu există conciliere. Criza vizează toate țările
somate să se alinieze de partea „Binelui", ceea ce suscită, în di
ferite locuri și perioade, ostilități și violențe. Fragilizarea identi
tăților și a unităților structurale, fenomen specific crizei, afectea
ză zona politicului, a religiei, a socialului, precum și zona
economică.
Prin traumatizarea brutală a conștiinței de sine a unei națiuni,

atentatul de la 11 septembrie 2001 a declanșat o lungă serie de
evenimente: înăsprirea puterii, implicarea în violențe reacționa-
le, repunerea în discuție a ordinii lumii, adică o criză politică la
scară internațională, al cărei sfârșit încă nu-1 cunoaștem.
Prăbușirea Turnurilor Gemene a însemnat pentru America
(atât la nivelul indivizilor, cât și la nivelul statului) o tentativă
de asasinat; simbolic și imaginar, America a fost lovită în însăși
inima ei. Logica crizei a constat în: întoarcerea loviturilor primi
te, distrugerea asasinului, reconstruirea turnurilor, toate având

80 drept scop confirmarea puterii SUA. Sunt deja nouă am de cân^
Statele Unite s-au angajat într-un război în care numai violența
este triumfătoare. Și asta, probabil, până când un nou lider va
pune capăt „jocului" restabilind speranța, spiritul de toleranță șj
o politică de conciliere.
EFECTE „ÎN OGLINDĂ"
De ambele părți care se înfruntă în criză se dezvoltă așa-nu-

mite „procese în oglindă". Și de o parte, și de cealaltă este vor
ba de o problemă de identitate, de unitate și de sens. Părțile au
văzut sau văd că acestea (identitatea, unitatea și sensul) sunt
puse în discuție și că ele însele se află în pericol.
Astfel văzute, în oglindă, problemele de identitate rezumă si
multan cauzele și efectele crizei. Pe de o parte islamul, reprezen
tat prin Al Qaeda, o identitate care se știe renegată, supusă umi
lirilor și criticilor de tot felul, simte nevoia să fie revendicat și,
între neputință și atotputernicie, degenerează în violență. De cea
laltă parte, Statele Unite ale Americii, reprezentate în acest con
flict de președintele Bush, o identitate naivă, puternic marcată
de fantasma puterii absolute, fantasmă ranforsată de o hegemo
nie reală, care se vede brusc zguduită în certitudini și care se do
vedește a fi neputincioasă, atinsă în însăși inima simbolicii sale
narcisice. Avem de-a face în ambele cazuri, în ordine inversă pre
zentării, cu un efect de pierdere traumatizantă (care ulcerează?)
și cu o puternică revendicare de posesie.
Autorii atentatului știau bine ce țintă și-au fixat, dar lor le sca
pă fondul problemei, un narcisism politic colectiv, pe care nu-1
sesizează decât la adversar, deci în oglindă, nu și în cazul lor.
Mimetismul reacțiilor, nu al situațiilor, este indus de faptul că
reprezentările părților implicate în criză sunt deconectate de la
81
o realitate pe care rațiunea n-o mai poate controla.
Acest mimetism duce la violență, ilustrând ipoteze ale lui
René Girard, după care Celălalt este greu de suportat tocmai prin
faptul de a fi simultan atât de asemănător și atât de diferit, ofe
rind imaginea dezastruoasei nondiferențieri; demarcația nu mai
este posibilă, deși se impune imperios. Antagonismele sunt iden
tificate între ele, la modul arhaic al încorporării (martorii din afa
ră, neimplicați în criză, pretind a distinge conivențe artificiale și
responsabilități reciproce); la un nivel de profunzime, și unii și
alții sunt obsedați de prezența celuilalt, integriștii, de hipermo-
demism, liberalii — de o ortodoxie fundamentalistă.
în toiul crizei, se impune ca violența să aibă rațiunile ei — evi
dent, fără mijloace raționale. Părțile se acuză reciproc de a fi per
petuat violența care a declanșat evenimentul. Oroarea unui aten
tat atât de sângeros este negată de către autorii acestuia, care
confundă cu încăpățânare justificările lor cu izbucnirea reală a urii.
Această confuzie nu face decât să prelungească procesul dublu de
identificare, într-o reciprocitate ucigașă. Raționamentul bazat pe
identificarea diferenței, care ar permite dezvoltarea unei dialectici
conflictuale, este imposibil de aplicat. Faptul că nimeni nu e (nici
pe departe) sfânt funcționează ca argument pentru condiția de
asasin. Sau, altfel spus, dacă celălalt ucide, de ce n-ai ucide și tu?
Este cunoscutul principiu al talionului: pretenția la simetrie, reac
ția în oglindă care duce la perpetuarea confuziei și a identificării
dintre victimă și călău. Este și o sfidare a oricărui spirit de justiție
bazat pe dezbatere rațională și arbitrarea responsabilităților, a pa
gubelor produse și a intervenției pentru reconstrucție.
începând cu acest stadiu, criza se înscrie, de o parte și de alta,
în registrul violenței și al morții. Dacă trimitem la o concepție
Psihosodologia crizei - Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

82 psihanalitică, vorbim despre legătura libidinală (Eros) cuprinsă în
întregime în pulsiunea de moarte (Thanatos). Unitatea se făureș
te de fiecare parte, în vederea sau împotriva unor acțiuni de dis
trugere, având ca principal referent moartea. In pofida invocării
exaltate a unor valori fondatoare, înăsprirea regimului politic ca
efect al crizei este prezentată ca un rău necesar (măsun de securi
tate, controale și sancțiuni severe, care depășesc uneori cadrul le
gal și principiile dreptului). Prin violență se urmărește eliminarea
surselor de antagonism. Părțile astfel aflate în plină confruntare
regăsesc în mobilizare unitatea și solidaritatea, mobilizarea fiind
un prim răspuns la criză. Dar aceasta neputând fi analizată și dis
cutată în toată complexitatea originii sale, în condițiile în care se
menține refuzul cunoașterii acestor aspecte și neputându-se dis
cuta implicarea în procesul distructiv, criza se va amplifica și va
cuprinde cu timpul ansamblul relațiilor internaționale.
Unitățile sociale externe (societăți aliate sau clienți), aflate
într-o proximitate relativă, având legături de solidaritate orga
nică (economice, politice sau culturale), sau care îndeplinesc ro
lul de martori, sunt rapid înghițite în vârtejul critic, contamina
te de inflația emoțională și de degradarea simbolicului.
Imaginarul catastrofei, amplificat prin folosirea de imagini șo
cante, exercită un efect de fascinație și obturează judecata rațio
nală; eventualele ocazii de arbitraj, ca și posibilitățile de nego
ciere încă nu sunt de găsit.
Crize deja existente pe alocuri (vezi conflictul israeliano-pa-
lestinian) vin să telescopeze, chiar cu riscul amplificării, dinami
ca distructivă. în cadrul acestei dinamici, unele crize sunt asimi
late cu altele, în timp ce noi crize se produc (vezi războiul din
Irak, slăbirea autorității ONU, divergența punctelor de vedere
exprimate de statele europene).
Războiul reprezintă prelungirea crizei prin mijloace organi- 83
zate; el permite totodată orientarea crizei către exterior. Este o
strategie de recuperare a energiilor, strategie care permite rein-
vestirea raționalității în mijloace și în obiective. Măsuri politice
dure în interior, poziții divergente în exterior, intervenții arma
te — toate sunt prelungiri ale momentului 11 Septembrie.
Răsunetul acestui eveniment va persista multă vreme de aici
înainte chiar în zonele cele mai eterogene: nu se spune oare că
criza financiară care afectează economia mondială începând cu
2008 este o consecință a atentatelor din 11 Septembrie?
CONFLICTUL ISRAELIANO-PALESTINIAN
Termenul de conflict nu trebuie să ne facă să uităm că este

vorba aici de o criză îndelungată, întreținută pe diverse căi în
Orientul Mijlociu. Putem descifra în aceasta un efect tragic de
oglindă, despre care am vorbit mai sus.
Când teritoriul este în joc, înseamnă că este și pentru palesti
nieni, și pentru israelieni, care au aceleași pretenții teritoriale;
procesul critic este, în aceste condiții, mult agravat. Teritoriul este
suportul concret al unei identități geografic determinate, care îți
asigură un loc special în lume, un loc unde să trăiești, să fii cu
familia ta, să te simți în siguranță; proprietatea asupra pămân
tului este ceva ce ține de mituri fondatoare. Problema identității
este aici amplificată de aceea a existenței. în aceste condiții, asi
gurarea unui teritoriu (prin acaparare sau prin recuperare) de
vine o miză în care violența, chiar în forme extreme, își găsește
justificare.
Dacă teritoriul este contestat sau atacat, se va cere sprijin
religiei, istoriei sau unei ideologii, pentru a garanta identita-

84 tea și pentru a legitima violența, în condițiile explicitării mi
turilor fondatoare. Dumnezeu sau o Idee, considerată mai pu.
temică decât Dreptul, se invocă de o parte și de alta, pentru a
acoperi sau pentru a justifica violențele și exagerările. Credin
ța înlocuiește legea, sau, mai exact, o credință radicală este con
siderată singura lege posibilă, care, în mod paradoxal, legiti
mează dezlănțuirea violenței, glorificând sacrificiul eroului
martir. Ne amintim de un slogan: Viva la muerte!: a accepta să
ucizi sau să fii ucis demonstrează în egală măsură forța aces
tui adevăr.
Deschiderea structurilor unei unități sociale în termeni de de
mocrație, drepturi sau libertăți poate fi înțeleasă ca o fragilizare
a acesteia și a elementelor pe care le conține, ea determinând, ca
reacție, absolutisme care idealizează violența, dând iluzia reac
tualizării obiectelor identitare (pământ, limbă, religie, istorie, obi
ceiuri).
între palestinieni și israelieni, afirmarea ideii identitare se face
cu violență, prin intermediul efectelor de oglindă; și unii și cei
lalți simt atașați de un același pământ sacralizat prin mitul Ale
sului, pământ sanctificat prin experiența sacrificiului, al sânge
lui martirilor, care determină două identități suprapuse,
antagonice, care se exclud reciproc. Chiar dacă, în mod concret
(politic vorbind), împărțirea pământului și separarea etniilor ar
fi fost realizabile, din punct de vedere ideologic și psihic acest
lucru nu este posibil. Deși într-un fel ar fi asigurat supraviețui
rea, concesiunea teritorială a devenit sinonimă cu anularea iden-
titară. Avem de-a face cu dilema fraților siamezi care au în co
mun un organ vital. Unul din ei trebuie să moară. Dar care? Oare
ambii? Sau va trebui să trăiască amândoi, monstruos și teribil,
două ființe într-ima singură?...
Atunci când un popor confundă identitatea și existența sa cu 85
reconstituirea integrală a suporturilor simbolice și a construcți
ilor imaginare, sau chiar cu rememorarea istoriei și a sângelui
vărsat, dacă memoria și dreptul se opun, în condițiile în care con
cesiunile materiale și castrare simbolică au devenit semne ale
morții, unde poate fi găsit un terț având rol de „separator", a că
rui funcție simbolică să aibă forța legii? Cei care își asumă riscul
unei concesiuni — de orice tip — sunt imediat considerați niște
naivi sau niște trădători. Orice înaintare a unui pion pe eșichie
rul politic este urmată de înaintarea unui alt pion, care restabi
lește echilibrul urii. Cum să tratezi sau să vindeci rănile unei tra
ume reciproce, când moartea — care vine sau pe care o cauți —
pare a fi singura soluție pentru păstrarea identității?
CRIZA ECONOMICĂ DIN 2008
Criza financiară având originea în SUA — care afectează în

treaga planetă — prezintă toate caracteristicile enunțate de noi
în alte lucrări (vezi Barus-Michel, Giust-Desprairies, Ridel, 1996
și Barus-Michel, 2006). Printre aceste caracteristici regăsim:
• refularea realității riscurilor, în numele unui profit imediat;

• evenimente declanșatoare ale unei explozii care marchea
ză întoarcerea la realitatea negată;
• pierderea capacităților de simbolizare, manifestată prin
pierderea sensului, incapacitatea de a găsi explicații și ine-
ficiența limbajului financiar;
• imaginarul catastrofei care îi domină pe toți actorii sociali;
• propagarea crizei în lumea întreagă, generalizarea ei în toa
te țările, multiplicarea efectelor crizei în toate domeniile,

86 dincolo de cel economic: viața cotidiană, politică, diverse
activități, viața culturală etc.
Printr-o opțiune exclusivă pentru liberalismul economic, po

litica a pierdut controlul asupra economicului; doar „mâna invi
zibilă " mai poate regla piața; statul și regulile pe care acesta ar
fi putut să le impună sunt acum excluse. Falimentul brusc al sis
temului financiar precipită întoarcerea la structurile statului, în
speranța că anumite reguli vor fi impuse pentru piața care nu
mai poate fi echilibrată. Ar trebui ca legea să înlocuiască „mâna
invizibilă", iar ordinea simbolică să înlocuiască „ordinea" ima
ginarului și a magiei.
Un colectiv se constituie din necesitate; acceptă regulile co
operării pentru satisfacerea nevoilor și a dorințelor membrilor
comunității constituite. Factorii care contribuie la realizarea aces
tor obiective sunt doi: resursele mediului (pământ, materiale,
animale etc.) și capacitatea de muncă. Inegalitatea și disparita
tea acestor factori între diverse unități și în interiorul fiecărei uni
tăți sociale impun schimbul și repartiția, din care rezultă rivali
tăți, conflicte și războaie, ținute la distanță doar prin acorduri
semnate între părțile implicate, interne sau externe, pe bază de
reguli de funcționare.
Cooperarea în vederea exploatării resurselor constituie pro
ducția. Dar, pentru cooperare, e nevoie de organizare, de o poli
tică și de o gestionare care să stabilească roluri, reguli, să distri
buie sarcini, să repartizeze produse care să satisfacă nevoi și
dorințe.
Energia cu care indivizii se implică în schimburi, dar și aștep
tările și satisfacțiile obținute, dau valoare producției și valoare
diferită produselor. Plusvaloarea provine atât din presiunea
exercitată de dorință, cât și din excedentul posibil de produse în 87
raport cu necesitățile.
După ce s-a organizat cooperarea, politicul organizează și re
partiția produsului și a plusvalorii, după regulile și după opțiu
nile pe care le exprimă. Politica administrează economia (rezer
ve, economii, investiții, reutilizare, capitalizare, acordare de
avansuri, schimburi, cheltuieli, priorități, privilegii etc.).
Dar economicul, în forma sa liberală și financiară, poate devan
sa politicul, poate stabili propriile reguli, creând valori fictive sau
virtuale (specula), care nu au nicio legătură cu valorile producției
reale (economia reală). Prin intermediul Bursei, banca gestionea
ză sume fictive și mizează pe piețe, printr-o manipulare a valori
lor fictive, având ca singur scop îmbogățirea, la adăpostul gestio
nării plusvalorii produse de către membrii societății.
Greenspan, aflat în fruntea FED, se ocupă de organizarea unei
forme de refulare (declara pe vremea aceea că este „o alegere vi
tală" — afirmație făcută într-o perioadă de creștere economică
bazată pe împrumuturi; mai târziu, în octombrie 2008, tot el măr
turisea: „M-am înșelat"). S-a vorbit de un „fundamentalism al
pieței", un fel de credință fanatică în puterile economiei care i-a
orbit pe adepții săi.
Tentativa de reconversie la realitate (atât în privința realiză
rilor, cât și a sumelor retrase) duce la o deconstrucție a sistemu
lui (crah) deoarece această reconversie este de fapt imposibilă:
simbolul ban și-a pierdut orice corespondent în bunuri reale. în
cadrul jocului financiar sunt manevrate la bază dorințe și nevoi
(sub formă de promisiuni și datorii), și nu produse sau bunuri
înțelese ca valoare reală. Acest joc asigură satisfacția și puterea
jucătorilor care manevrează valori-simulacru, dând altora iluzia
posesiunii, până când atât jocul, cât și iluzia se sparg ca un balon.

88 Refularea realității se combină cu negarea ficțiunii: toată lu
mea se comportă ca și cum — și vrea să creadă că — banul de
venit simulacru este referentul unei realități existente, când de
fapt acesta nu este decât referent imaginar, referentul unei do
rințe considerată drept realitate (dorința de a fi proprietarul unei
case înseamnă îndatorare, un credit care va circula ca valoare re
ală; speculația se bazează pe valoarea atribuită unei dorințe și pe
încrederea potențialului cumpărător în jocul simplu al vânză-
rii-cumpărării, în valorile în schimbare sau în valori imaginare).
Controlul asupra vieții active și a producției îl au jucătorii (ac
ționari și comercianți).
întregul edificiu al acestei economii se sprijină pe imaginar,
speranță, încrederea în dorință și puterea acesteia, în jocul simu
lacrelor. Acest imaginar euforizant, edificat pe negarea realității,
odată confruntat cu aceasta, își schimbă sensul, transformân-
du-se brusc în pierderea încrederii, deziluzie, panică, efecte care
duc la falimente, șomaj, sărăcie. Un imaginar al catastrofei tul
bură din nou percepția realității, reprimă capacitățile simbolice,
precum și folosirea unui limbaj rațional care să corespundă rea
lității, întreținând astfel criza, care nu mai este doar economică.
Imaginarul edificat pe angoasă are, evident, efecte asupra re
alității. Printre acestea amintim:
• alterarea structurilor unitare, a cooperării, a solidarității

*
• devalorizarea bunurilor care până atunci fuseseră reale’7
• demoralizarea indivizilor, înclinați acum către exce^ Jn.
i w • i • V IO
*"
lența și depresie.
Din cauza unui efect de contaminare, acești factori favorizea

ză instaurarea unei anomii generalizate.
Ca orice criză, și criza economică s-a acumulat în timp, din ca- 89
uza unor perioade mai dificile, a unei îngrijorări determinate de
o serie de evenimente prevestitoare, care au fost mascate
printr-un efort prin care politicienii pretindeau a căuta o rezolva
re, până când imul dintre aceste evenimente a scăpat de sub con
trol, lăsând realitatea să se manifeste în toată autenticitatea ei.
Sunt voci care au avansat ipoteza că atentatele de la 11 sep
tembrie (vezi Barus-Michel, 2003, 2006), urmate de războiul din
Irak, au fost evenimente prevestitoare și declanșatoare ale unei
crize care avea să zdruncine certitudinile unui sistem bazat pe
aroganța capitalismului financiar, incapabil să facă altceva de
cât să reafirme atotputernicia sa, într-o succesiune incoerentă
de riposte neadaptate la situații reale. Factorul declanșator cel
mai eficient a făcut să explodeze refulările acolo unde erau mai
accentuate (faliment efectiv sau doar declarat al băncilor
Lehman Brothers, Fortis sau Dexia — bancă a societății de asi
gurări AIG etc.).
Au fost activate mecanisme de camuflare (s-au injectat mili
arde în aceste bănci); apoi, firme aflate în situații dezastruoase
au făcut apel, într-un fel de situație paradoxală, la factorul poli
tic. Acesta a încercat să-și reintre în drepturi, să facă ordine în
sfera economicului. Recuperarea este însă foarte dificilă, dis
cursul politic nu poate să instituie o logică în condițiile în care
sistemul simbolic al banului a falimentat, după perioade în care
a domnit nestingherit de nimeni și de nimic.
Locul băncilor și al pieței este luat cu pași mici și cu pruden
ță de către stat; dar lucrurile merg greu, cu suișuri și coborâșuri,
fără o coerență adevărată, deoarece maladia sistemului s-a gene
ralizat, iar discursul politic nu poate fi unanim. Dreapta libera
lă începe să țină un discurs socialist; semnificanții discursului se

90 inversează, perturbând spiritele. Ne aflam in plin nonsens. Efec
tele negative sunt numeroase; devalorizarea sensului și suferin
ța se repercutează în toate registrele psihicului, în toate sectoa
rele de activitate, determinând mișcări revendicative, revolte,
violență și sărăcie, care depășesc frontierele politice sau naționa
le, sau pe care unii încearcă să le nege (Rusia pretinde a nu fi
afectată de criză, în timp ce oamenii, panicați, iau cu asalt ma
gazinele, golindu-le de produse).
Efectul de yo-yo al burselor arată cât sunt de lungi și de difi
cile procesele de restaurare simbolică, de întoarcere la realitate,
echilibrarea acestora, ca și restaurarea unui imaginar colectiv cu
referințe atât în registrul simbolic, cât și în cel real.
Anticipările specialiștilor în economie în ceea ce privește du
rata crizei izbucnite în 2008 rămân sub semnul întrebării. După
unii, faza de recesiune ar trebui să acopere perioada 2009-2010,
în timp ce alții nu prevăd o redresare decât peste vreo 10 ani. Se
aduce ca argument crahul din 1929, când restabilirea echilibru
lui și a valorilor s-a realizat abia în 1959, dar să nu uităm că în
tre timp avusese loc al Doilea Război Mondial.
O schemă a crizei, așa cum este ilustrată de criza economică
izbucnită în 2008 începând cu SUA după căderea burselor de pe
Wall Street, apoi de sistemul economic internațional, poate fi re
găsită în toate crizele, oricare ar fi sectoarele în care acestea se
manifestă sau unitățile sociale afectate.
X. Criza și societatea hipermodernă
Hipermodemitatea nu este cumva construită pe o stare per-

manentă de criză? Societate „lichidă", societate fără repere, fără
limite stabilite, societate a momentului prezent, a urgenței, a
JACQUELINE 8ARUS-MICHEL
vizualului, a individului pierdut în mulțime, societate de con- 91
sum, narcisică, în care consumismul și narcisismul se împletesc
cu frustrarea și cu paradoxale injoncțiuni, cu sentimentul de in
securitate, societate în care indivizii sunt fascinați de publicita
te și seduși de populismul conducătorilor — societatea hipermo-
demă pregătește și orientează indivizii astfel încât ei să poată
funcționa în sfera imaginarului și a virtualului, saturați de infor
mație, dar cu pierderea vizibilă a legăturilor care constituiau
cândva țesutul social. Acești indivizi nu mai au legătură directă
cu realitatea decât atunci când sunt supuși cerințelor producției,
stresați sau dați deoparte fără menajament.
Dar oare era mai bine înainte? Era cu siguranță altceva, dar
înseamnă că era mai bine? Mai bine în raport cu ce? Cu ferici
rea? Cu satisfacția, cu împlinirea de sine? Era mai bine în 1940
sau în 1914, sau în secolul al XVII-lea? Pentru țărani sau pentru
orășeni? Pentru tineri sau pentru bătrâni? Pentru bogați sau pen
tru săraci? Pentru femei sau pentru bărbați era mai bine? Și pe
ce continent? In care țară din lume?
Accelerarea ritmului este un fapt specific hipermodemității.
Aceasta se caracterizează prin diverse răsturnări provocate de
tehnologie în domeniul informației, al activităților și al mijloa
celor de deplasare, prin reducerea timpului și a distanțelor, cu
consecințe asupra procesului de lucru, a locului de muncă, a ra
porturilor sociale și chiar a relațiilor personale, interpersonale,
familiale și afective. Economia, la rândul ei, s-a transformat, pen
tru a se adapta și pentru a putea profita de noile condiții, de ex
ploatarea resurselor, de modurile de producție, de piață și
consum.
Toate aceste schimbări sau mutații duc la conflicte între parte
neri, instaurând raporturi de tipul șef—subordonat, conducători

și conduși, excluși și incluși, relații care creează inegalități, pre
caritate, umilință, sărăcie, atât la scara diverselor societăți, cât și
la nivel mondial.
încep să se afirme culturi până atunci necunoscute (sau su
puse altor culturi), ceea ce suscită invidie, ranchiună sau ură. Nu
mai știm cum să interpretăm istoria; așa-zisele forme de căință,
refuzate sau acceptate, nu pot repara stricăciuni reale sau ima
ginare produse în timp. Alăturarea formelor celor mai diverse
pune în discuție referințe religioase, etice și politice. Se pierd re
pere, modelele simt puse sub semnul întrebării sau respinse cu
încăpățânare.
Lumea astfel întoarsă pe dos nu este oare pregătită pentru
conflict — în sensul de dialectizare verbalizată, în care contra
dicțiile simt ocultate iar diferențele se radicalizează și determi
nă recursul la violență? Terorismul apare adesea ca singura solu
ție în astfel de condiții, iar lui i se răspunde cu „contraterorism",
acțiuni de represiune și cu escaladarea violenței. Crizele repre
zintă generalizarea conflictelor latente, care la un moment dat
izbucnesc. Se instituie forme de mediere, dar ele se dovedesc a
fi inutile, sau uitate imediat, pentru că în urma lor se manifestă
alte forme de violență, se succed alți factori declanșatori de cri
ză, sau i se atribuie numele de conflict (conflictul din Orientul
Mijlociu) unei situații care este una de criză continuă.
Concluzii
în linii mari, indivizii cunosc aceeași evoluție ca societățile; ei

formează societatea și societatea îi formează pe ei; pierderea re
perelor în viața socială sau în viața privată îi lasă pe unii dezo
rientați, pe alții îi face să creadă că se pot împlini prin consumism
și îmbogățire, alții cedează în fața angoasei și caută să se auto- 93
distrugă (consumul de droguri), iar, dintre cei care cad în depre
sie, urni sunt tentați de suicid. Altădată revoluționarii își doreau
să provoace criza pentru a schimba societatea (ideal vorbind).
Cu timpul s-a renunțat la asta. în zilele noastre, teroriștii își pro
pun să provoace criza pentru a restabili o veche ordine (imagi
nară) și încă nu au renunțat la asta.
Acum societățile, ca și indivizii, se află mult mai des decât al
tădată în situații de criză, dar, în general, nici indivizii și nici so
cietățile nu sunt mai buni sau mai răi decât altădată, istoria uno
ra și a celorlalți a fost întotdeauna marcată de răsturnări de
situații; doar vremurile, ritmul și tehnologia s-au schimbat.
Istoria se repetă, o ia de la capăt, are perioade în care tace,
apoi este cuprinsă de euforie, se îmbată de ideea progresului,
apoi regresează, este cuprinsă de convulsii, se prăbușește, se is-
terizează. Ea nu este nici liniară, nici ciclică, nici în continuu pro
gres. Istoria reprezintă mai degrabă o imagine a haosului; nu are
întotdeauna sens. Uneori cuvântul istorie nu acoperă decât ceea
ce citim noi despre istorie, niște construcții ale celor care adună
rămășițele ei pentru a demonstra că istoria are un sens, acela pe
care i-1 atribuie intențiile și discursul celor care o trăiesc și care
o recapitulează. Sensul istoriei mai este conferit și de diferitele
evenimente, întâmplări sau peripeții, dintre care unele sunt voi
te, altele reprezintă doar efecte contradictorii, altele circumstan
țe de tot felul, iar altele profitul pe care îl obțin din toate acestea
părțile implicate. Sunt legături complexe între elemente eteroge
ne, cărora grupuri, conducători, ideologi și istorici vor să le con
fere o coerență — iluzorie — deoarece coerența aceasta vine de
la sine, ca element constitutiv al desfășurării istoriei. Istoria este
ceea ce se spune, ce se povestește. Crizele servesc istoriei drept

94 semn de exclamare sau de întrebare înainte de începerea unui
nou episod, îndemnând la reinterpretarea trecutului prin pris
ma lor.
Unitățile sociale mai mici, grupuri, organizații, indivizi, pre

zintă simptomele crizei societății în termeni de disfuncție pen
tru unii și de patologie pentru alții. Partea socialului pare mai
dezvoltată în unele situații; în altele, nu se atribuie suferinței de
cât cauze personale, când, de fapt, poveștile individuale (perso
nale) se împletesc cu poveștile comunității (colective), unde re
găsim întotdeauna o interdependență a psihicului, a socialului
și a biologicului.
Sunt cel puțin două modalități pentru a atenua crizele; una
este politică, cealaltă este terapeutică. Din păcate, ele se practică
separat, iar locurile în care cetățeanul și individul se pot expri
ma în astfel de situații sunt diferite, fără legătură între ele.
Psihosociologia își propune să țină seama, în practica sa, de
două registre pe care le consideră interdependente; ea realizea
ză intervenții cu și pentru subiecți care relaționează, care sunt
implicați într-un proiect colectiv. Aceasta înseamnă că psihoso
ciologia devine operatorie acolo unde există relații și proiecte re
cunoscute, astfel încât o dorință să poată fi exprimată, iar viața
colectivului să fie menținută. La orice nivel al crizei, psihologia
socială clinică permite analizarea proceselor acesteia, dată fiind
mai ales întrepătrunderea registrelor de manifestare. Tocmai pen
tru că aceste procese — în desfășurarea lor — au constituit obiec
tul atenției psihosociologilor, psihosociologia se dovedește a fi
cea mai în măsură să le analizeze, pentru a le putea apoi inter
preta și la scară macrosocială.
Bibliografie 95
Arendt, H., 1954 — La crise de la culture, Paris, Gallimard, 1972.

Aubert, N. (sous la direction de), 2004 — L'individu hypermoderne,
Toulouse, Erès.
Barus-Michel, J. en coll, avec F. Giust-Desprairies et L. Ridel,
1996 — Crises, Approche psychosociale clinique, Paris,
Desclée de Brouwer, coll. „Reconnaissances".
Barus-Michel, J., 2007 — Le politique entre les pulsions et la loi. Col
lection „Sociologie clinique", Toulouse, Editions Erès.
Barus-Michel, J., 2006 — Psychologie des crises politiques. Cri
ses et violences politiques. Petit traité de psychologie poli
tique, sous la direction d'Alexandre Doma et de José
Manuel, Paris, Editions In Press.
Barus-Michel, J., 2003 — Crise et Identité. La violence politique,
sous la direction de Max Pagès, Toulouse, Erès.
Barus-Michel, J., 1999 — Innovation sociale et démocratisation
en situation de crise (avec F. Giust-Desprairies et L.
Ridel). Syndicalisme et démocratie dans l'entreprise, sous
la direction de H. Pinaud, M. Le Tron, A. Chouraqui,
Paris, L'Harmattan.
Bauman, Z., 2000 — Liquid modernity, Cambridge, Polity Press.
Castel, R., 2003 — L'insécurité sociale, Paris, Seuil.
Crozier, M., Friedberg, E., 1977 — L’acteur et le système, Paris, Le
Seuil.
Durkheim, E. (1897) — Le suicide, Paris, P.U.F., 1960.
Freud, S. (1930) — Disconfort tn cultură, Paris, P.U.F. 1986 ; Bucu
rești, Ed. Trei, 2010.
Girard, R., 1972 — La violence et le sacré, Paris, Grasset.

96 Guillaumin J. 1979 — Pour une méthodologie générale de recher
che sur les crises Crise, rupture et dépassement, sous la
direction de R. Kaës et coll. Paris, Dunod, coll. „Incon
scient et culture".
Enriquez, E., 1983 — De la Horde f l'Etat, Paris, Gallimard, 1983.
Lourau, R., 1970 — L’analyse institutionnelle, Paris, Minuit.
Marx, K., Engels, F., 1848 — Le manifeste du parti communiste.
Paris, Editions Sociales, 1989.
Mendel, G., 1985 — La crise est politique, la politique est en crise,
Paris, Payot.
Morin, E., 1976 — Pour une crisologie. Communication, La notion
de crise, № 25, Paris, Le Seuil.
Thom, R., 1976 — Crise et catastrophe. Communication, La notion
de crise, № 25, Paris, Le Seuil.
Touraine, A., 1984 — Le retour de l'acteur. Paris, Fayard
*
André Lévy
Despre implicarea intelectualului

în politică
Ce rol pot avea și ce loc ocupă, în societățile noastre în criză,

intelectualii, savanții, cercetătorii sau clinicienii și, în general, cei
aflați în slujba științelor umane? în fața creșterii șomajului și a
efectelor déstructurante produse de acest fenomen, a conflicte
lor de muncă, a disperării tinerilor din suburbii, a problemelor
de integrare cu care se confruntă noile populații, a dificultăților
în care se află educația națională sau sistemul sanitar etc., pot in
telectualii interveni cu știința și expertiza lor, se pot implica în
chestiuni politice și dacă da, cum anume? Sau ar fi de preferat
să se mulțumească cu analiza și observarea evenimentelor la care
sunt martori, chiar în situația în care acestea zguduie societatea
din temelii și îi pun în pericol coeziunea?
Chestiunea în cauză nu este nouă. Astfel, Julien Benda publi
ca în anul 1927 lucrarea polemică intitulată La trahison des clercs
(Trădarea cărturarilor), în care critica aspru intelectualii care, la
acea vreme, lăsându-se dominați de „pasiunea politică" și de
Profesor la Universitatea Paris XIII.
Psih^ț/y-mUgia crizei ■ Despre implicarea intelectualului în politică

98 gustul puterii, se angajau în activitatea politică, fără să fi reflec
tat cu adevărat asupra deciziei, și din motive obscure. Se referea
mai ales la cei care erau atunci (și nu puțini!) atrași de extrema
dreaptă naționalistă, xenofobă, militară și antisemită. Dar dis
cursul său nu îi omitea nici pe acei intelectuali care, implicân-
du-se politic, se abăteau de la misiunea lor reală — cercetarea în
tru adevăr și dezvoltarea gândirii libere.
Fost susținător al lui Dreyfus, Benda nu condamna totuși an
gajamentul politic la modul general. Dar el voia sa sublinieze
contradicția dintre exigențele acțiunii politice axate pe un rezul
tat imediat, cu prețul unor compromisuri inevitabile, și cele spe
cifice acțiunii dezinteresate.
Criticile sale anticipau evenimentele din următorii ani, când in
telectuali de renume s-au angajat în chestiuni dintre cele mai dis
cutabile, pe care aveau să le abandoneze ulterior, dar totuși prea
târziu pentru unii. Ne amintim cu această ocazie de elogiile adu
se de Gide regimului stalinist după prima sa călătorie la Moscova
sau — mai târziu — de refuzul lui Sartre de a vedea limpede în
chestiunea aceluiași regim, până în 1956, când Budapesta va fi in
vadată de tancurile rusești și când celebrul filosof va trebui să ad
mită că s-a înșelat. Nu uităm nici de acei intelectuali implicați încă
dinainte de război în fascism, apoi în colaboraționismul din timpul
ocupației, cum ar fi, spre exemplu, Ramon Femandez, intelectual
strălucit și cultivat, care a fost o figură marcantă a mediului lite
rar francez din anii treizeci. Fiul său, Dominique Femandez a pu
blicat recent o carte în care analizează factorii care l-au determi
nat pe tatăl său să se alăture acestui personaj dubios, Jacques
Doriot, și să se înroleze în partidul său fascist și populist (Partidul
Popular Francez), abandonându-și prietenii și angajamentele din
trecut, pentru a colabora apoi cu ocupantul nazist.
ANDRÉ LÉVY
Aceste exemple vorbesc despre riscurile catastrofale ale an- 99
gajării politice a intelectualilor, atunci când aceștia își pun știin
ța și inteligența în slujba unor obiective politice — obligatoriu
partizanale — (chiar dacă aceste obiective sunt demne de laudă
și conforme cu etica) și, în consecință, în slujba unor persoane
sau partide care conduc astfel de acțiuni. Orbiți de dorința efi
cienței imediate, de ceea ce Julien Benda numește „pasiune po
litică , aceștia ajung să uite valorile și exigențele specifice dome
niului lor de competență.
Faptul că omul, cetățeanul, se implică în acțiuni sau în lupte
politice, că își poate risca reputația sau chiar viața pentru apăra
rea unor idealuri sau a valorilor umane, când acestea simt ame
nințate, reprezintă ceva. Numeroși intelectuali s-au implicat în
mișcarea de rezistență din timpul războiului, sau împotriva po
liticii de represiune exercitată de Franța în Algeria. Dar este cu
totul altceva când angajamentul este motivat prin „pasiunea po
litică", inseparabilă de gustul pentru putere, și când acest anga
jament compromite nu atât persoana celui implicat, cât dome
niul și curentul de gândire pe care le reprezintă și pe care ar
trebui să le apere. Când Ramon Femandez a acceptat să se ală
ture lui Goebbels, s-a umilit nu numai pe sine, ci și o bună par
te din inteligentsia franceză.
Nu pot fi totuși stabilite limite precise între chestiunile de or

din științific și cele legate de problemele societății, între cerin
țele gândirii și cele ale acțiunii. Punțile dintre ele sunt ușor de
trecut, după cum o arată lucrările unor scriitori și filosofi fran
cezi din secolul al XVIII-lea (celebri „enciclopediști" printre care
Montesquieu, Diderot și Voltaire), din a căror gândire s-a
inspirat Revoluția franceză pentru a pune bazele unei societăți
Psihosodologia crizei ■ Despre implicarea intelectualului în politică

100 democratice, libere și tolerante. Pe aceeași linie se situează și
opera lui Kurt Lewin, ale cărui cercetări în domeniul psiholo
giei sociale, întreprinse două secole mai târziu, își propun să
promoveze forme de organizare democratică, arătând de ce sunt
superioare modelelor autoritare, estimând că o teorie este bună
dacă își dovedește utilitatea în practică. Așa se explică apropie
rea constantă a psihosociologici de idealurile democratice, de
etica drepturilor omului.
Aceste frontiere există totuși în realitate. De la Socrate la
Platon, de la Spinoza la Diderot, de la Kant la Freud sau la Marx,
dar și de la Galilei la Newton sau Einstein, nu puțini sunt cei care
au modificat, prin forța minții lor, moduri de gândire, modali
tăți de percepere a lumii, relații interumane, chiar regimuri po
litice și forme de organizare socială. Din acest punct de vedere,
aceștia au exercitat — și continuă să o facă — o anumită formă
de dominație, de putere. O putere mai longevivă decât oricare
alt tip de regim politic.
Dar această putere e de natură cu totul specială. Niciunul din
tre acești savanți n-a fost afiliat vreunui partid politic sau
vreunui sindicat și nu a exercitat funcții oficiale sau oficioase în
cadrul comunității. Niciunul n-a exercitat asupra contempora
nilor o altă putere decât cea a autorității morale, care s-a răsfrânt
asupra unui grup restrâns de adepți. Dacă gândirea și lucrările
lor au exercitat o influență, se știe că aceasta nu era căutată cu
tot dinadinsul, motivațiile lor nu erau legate de ambiția de a pro
mova un anumit model de societate sau de comportament Dim
potrivă, pe lângă faptul că majoritatea au trăit relativ izolați,
unii, considerați a fi o amenințare pentru ordinea socială, au fost
persecutați de către instituțiile politice sau religioase (Socrate
sau Spinoza).
ANDRÉ LÉVY
Pentru a denumi această formă specială de putere, propun 101
termenul de contraputere, deși pare cam ambiguu. Termenul ar
putea desemna o putere paralelă, de exemplu cea a grupurilor
de presiune, a sindicatelor, a mișcărilor politice îndreptate îm
potriva celor aflați la putere, mișcări care propun o alternativă,
în cazul intelectualilor sau al cercetătorilor, expresia contraputere
nu trebuie înțeleasă ca putere împotriva puterii existente, ci ca
demers împotriva ideii de putere, împotriva oricărei relații de
putere, împotriva oricărei tendințe de dominație. A te defini ast
fel, în termeni de contraputere, presupune refuzul net de a te spri
jini pe o putere, oricare ar fi ea, fie și aceea a unei pretinse „ști
ințe" sau a însemnelor care o reprezintă (autoritate morală,
științifică sau universitară).
Considerăm că această definiție poate fi aplicată îndeosebi
psihosociologici și, în mod general, științelor clinice umaniste
(A. Lévy, 1997).
Ca adept al acestui demers de tip contraputere, psihosociolo-
gul nu este un maestru, el nu dă lecții sau explicații. în mod pa
radoxal, tocmai pentru că rămâne pe această poziție, pentru că
refuză să dea lecții, să stabilească adevăruri, psihosociologului
ü revine un rol concret în societate și în desfășurarea evenimen
telor, chiar dacă acest rol este limitat la cercurile restrânse unde
acesta își desfășoară activitatea. Psihosociologul nu acționează
contestând ordinea stabilită și nici nu caută să-i convingă pe cei
care i-au acordat încrederea într-o lume mai bună, în a cărei edi
ficare el își are rolul său. Acțiunea lui constă în a demonta repre
zentările comune împărtășite de indivizi, care îi limitează, le re
strâng orizontul, constituie suportul identităților monolitice, al
ideilor preconcepute, care funcționează ca adevăruri incontesta
bile, dar distilate de putere pentru a-și asigura autoritatea asupra
Psihosociologia crizei ■ Despre implicarea intelectualului în politică

102 persoanelor, a relațiilor interumane și a conduitelor. Cu puțin op
timism, putem spera ca acest efort să producă efecte pozitive în
societate și mai ales asupra relațiilor sociale. Dar rezultatele nu
se pot obține în mod mecanic sau automat și nici nu pot fi ga
rantate.
Acestea simt finalitățile intervențiilor și ale cercetării din psi-
hosociologia clinică. Scopul vizat presupune în mod cert o im
plicare intensă din partea psihosociologului. Implicarea nu este
legată de o cauză abstractă pe care psihosociologul ar trebui s-o
apere sau s-o promoveze. El este implicat, înainte de orice, obiec
tiv, în calitatea sa de cercetător, conform exigențelor pe care le
presupune atât pentru el, cât și pentru ceilalți urmărirea adevă
rului și apoi, ca practician, se angajează față de persoanele și de
grupurile pe care vrea să le ajute să-și asume și să depășească
acest proces de deconstrucție, să treacă împreună cu ele peste di
ficultățile ivite și să înfrunte riscurile acestui proces, atât în plan
afectiv cât și profesional.
Contrar celor susținute de Max Weber în tezele sale care ara
tă necesitatea unei delimitări nete între savant și politician, inter
vențiile de tip clinic în grupuri și organizații se bazează pe con
vingerea că problema politică (adică treburile Cetății) nu se
suprapune peste realitate de undeva din exterior, ci se impune
din interiorul acesteia, în decursul demersului desfășurat.
Cercetătorii care lucrează în cartierele mărginașe, unde difi-
cultățile nu sunt mici și nici puține, se văd nevoiți să fie cât mai
aproape de tineri, ale căror acțiuni ilicite sau cu caracter de de-
lincvență riscă să le „cauționeze" tocmai prin această proximita
te. Tot așa și psihologii care lucrează în domeniul integrării șome
rilor: ei pot fi obligați să aleagă între acțiunile de ajutorare a
persoanelor aflate în dificultate și dependența de regulamentele
ANDRÉ LÉVY
administrative stabilite cu scopul de a calma eventualele senti- 103
mente de revoltă și de a stabiliza statu-quoul social. Selecțiile te
oretice și de metodă, tehnicile care decurg din aceste alegeri, ti
pul de relație pe care cercetătorii și practicienii o stabilesc cu
colegii și cu subiecții pe lângă care își desfășoară cercetarea, mo
dul în care analizează și comunică rezultatele, nimic din toate
acestea nu este impersonal, neutru. Deoarece intervin în situații
foarte complexe, demersul lor nu se fundamentează doar știin
țific, ci se construiește în funcție de contextul social, cultural și
politic, și, mai ales, de modul în care psihosociologii interpretea
ză acest context. Or, alegerile făcute modifică perspectiva pe care
indivizii o au asupra bazelor organizației sociale din care fac par
te și a modului în care ei participă la activitățile colective ale or
ganizației. Analizând la cald relațiile lor interpersonale și de
grup, procesele care stau la baza construcției lor identitare și a
efectelor sale vicioase, obstacolele întâmpinate în procesul de
schimbare psihică, organizațională sau socială, neuitând de fe
nomenele de violență și de conflict, actorii sociali sunt puși în si
tuația de a pune sub semnul întrebării adevăruri admise și im
puse drept realitate, când lucrurile stau altfel.
Venind cu un punct de vedere critic asupra felului în care sunt
tratate în viața de zi cu zi problemele sociale cu care se confrun
tă actorii sociali, științele umaniste clinice intervin astfel, în mod
indirect, în sfera politicului.
Dar intervenții de acest tip se regăsesc mai ales în sfera eco
nomicului, a socialului sau a sistemului public de sănătate și ele
nu vizează decât în mod excepțional probleme politice majore la
scara unei colectivități sau a unei națiuni în ansamblu. Inalți
demnitari le discută într-un cadru oficial, unde psihosociologii
sau sociologii nu au în general acces. Una dintre explicații ar fi
Psihosociologie crizei • Despre implicarea intelectualului în politică

104
1- nu QP coate desfășura decât în cadru re-
XTeS Xn sociali se află în legătură directă urui cu cei-
2X apropiate, care nu corespund unor contexte m care
raporturile de forță joacă un rol major. Dar putem emrte ș. ipo-

eL că cercetătorii și practicienii refuză să se rmpl.ce m țocul po
lc, de teama unor confuzii privind rolul lor, confuzn pe care
implicarea politică le-ar putea provoca (denunțate de Julien Ben-

da) și pentru a-și asigura integritatea și autonomia m ca itatea
lor de cercetători și oameni de știință.
Această regulă implicită are, evident, excepțiile ei. Lucrările
lui Dan Bar-On, psiholog israelian dispărut, din păcate, în 2008,
ilustrează foarte bine ideea acestor excepții. Elaborate pe par
cursul mai multor ani, lucrările lui Dan Bar-On sunt consacrate
conflictului dintre israelieni și palestinieni, conflict pe care auto
rul îl pune în mare parte pe seama reprezentărilor împărtășite
de membrii fiecărei comunități cu privire la istoria lor persona
lă și colectivă. De aici decurge construirea unor identități victi-
,
*
mare identități monolitice, ca de altfel și orientarea pulsiunilor
de ură către alte ținte decât persecutorii inițiali. Dan Bar-On avea
în vedere favorizarea unui dialog între reprezentanții celor două
colectivități, dialog care să le permită o înțelegere reciprocă mai
bună. Considera necesar ca membrii fiecărei comunități să înțe
leagă și să recunoască „povestea Celuilalt" și mai ales propria
poveste.
In acest scop, Bar-On a experimentat diverse metode bazate
în principal pe un mod original de valorificare a poveștii de via
ță. Astfel, în cadrul unor grupuri intitulate „TRT" (Tb Reflect and
. . la
Se fac tnmiten i P iții suferite în Europa
cealaltă parte, persecuții dinmai
de-a lungul multor
partea secole, dar mai
colonizatorilor,
alesîn perioada nazisia,
ales cei otomani.
ANDRÉ LÉVY
io Trust, tradus mot-à-mot prin a reflecta și a se încrede), organiza 105
întâlniri între indivizi sau familii care aparțineau unor comuni
tăți diferite, pe care îi punea să povestească felul în care trăiseră
experiențe marcante, având la origine conflicte care îi situau pe
poziții divergente, apoi făcându-i să dialogheze plecând de la
aceste relatări. Trebuia reflectat asupra unor chestiuni ca acestea:
„Cum să acceptăm ca dușmanul de ieri să ne fie de mâine încolo aso
ciat? Cum să transformăm în sinea noastră, în altceva, ura și durerea
cauzate de violența din trecut, pentru ca pe viitor ocaziile ca ea să se
repete să fie cât mai puține?"
S-a aplicat aceeași metodă și în cazul altor situații conflictua-
le, blocate și înțepenite în starea lor de mai multe decenii pe fon
dul unor amintiri și prejudecăți care nu puteau fi depășite (ne
gândim, spre exemplu, la Irlanda).
In urma acestor experimente, s-au constatat evoluții impor
tante în cazul celor implicați, dar ele nu aveau totuși cum să ducă
la decizii politice în chestiuni aflate în litigiu, decizii în măsură
să deschidă calea acordurilor de pace. De altfel, prin aceste ex
perimente, nu se urmărea vreun scop politic, fiind de la sine în
țeles că astfel de decizii depind de responsabili politici cu atri
buții la nivel global. Dacă până în zilele noastre conflictele
intercomunitare, cu precădere cele din Orientul Mijlociu, n-au
putut fi soluționate, trebuie să vedem cauza nesoluționării toc
mai în conflictele de strategie politică, națională, economică, re
ligioasă, conflicte asupra cărora intervenția psihosociologică nu
poate avea putere de influențare. Schimbările și procesele de con
știentizare înfăptuite la bază rămân fără efect dacă la vârf nu se
face niciun efort pentru întărirea și continuarea lor. A acționa la
acest nivel ar presupune un altfel de demers — implicarea în jo
curile puterii și situarea într-o altă temporalitate. Se pot aminti
Psihosociologia crizei ■ Despre implicarea intelectualului în politică

106 în acest sens experimentele lui Saul Alinsky (1971)/ realiza e m
mari aglomerări urbane din Statele Unite, experimente ce aveau
ca scop modificarea politicilor urbane și a condițfil°r de viața e
unor populații vitregite. Regulile și mijloacele propuse și o osi-
te de către Alinsky se îndepărtează enorm de cele care se impun
în abordarea clinică, fiind de fapt contrare acesteia. Alinsky nu
ezita să folosească tot felul de mijloace de manipulare pentru a
obține imediat rezultate concrete, considerând că scopurile „cu
rate" din punct de vedere etic scuză mijloacele folosite.
Chiar dacă eficacitatea practică a intervenției clinice se situea
ză sub nivelul rezultatelor obținute prin metodele de interven
ție directă trâmbițate de Alinsky, nu trebuie subestimat interesul
unui efort de cercetare în plan psihologic, realizat cu subiecți
aparținând unor comunități aflate în conflict. Caracterul conflic
telor ce-i despart se bazează de fapt pe mentalități și convingeri
profund înrădăcinate, întreținute în mod deliberat. Amintim aici
mai ales dorința unui popor profund divizat de a masca sau de
a nega conflictele sale interne, prezentând imaginea unui front
unit, dorința de a reînvia, din trecutul glorios, un regat plin de
faimă și putere (Califat, Marele Israel), ținut care nu există decât
în imaginație sau în cărțile de istorie, dorințe la care adăugăm
identificarea Celuilalt cu răul absolut. Atâta timp cât aceste re
prezentări rămân neschimbate, orice politică de pace este în fapt
inoperantă. Este indispensabilă o muncă de cercetare colectivă
și de conștientizare efectuată pe teren, începută de la bază, cu
„actori" direct implicați în evenimente.
Dar oare această muncă poate fi preluată la vârf, la nivel po
litic, macrosocial? Și dacă da, în ce fel? Exemplul lui Obama este
din acest punct de vedere deosebit de interesant. S-a format la
școala lui Alinsky și a lucrat mai mulți ani la punerea în practică
ANDRÉ LÉVY
a democrației participative, cu rezidență de la periferia orașului 107
Chicago. Apoi, constatând limitele unei astfel de acțiuni, a optat
pentru implicarea politică, opțiune ce l-a propulsat în poziția pe
care o cunoaștem cu toții. S-ar părea că unul dintre elementele
care îi jalonează activitatea politică și modul în care tratează ra
porturile de forță atât în plan național cât și internațional, este
conștientizarea pe care a dobândit-o prin experiența pe teren, cu
privire la necesitatea de a contribui la evoluția spiritelor, înce
pând de jos, lucrând cu populații direct vizate, pentru a ajunge
la schimbări de durată.
Oare ar trebui să deducem de aici posibilitatea de a depăși
contradicțiile inevitabile dintre exigențele impuse de cercetarea
dezinteresată și cele pe care le presupune acțiunea politică? Sau,
mai degrabă, trebuie să admitem, așa cum spunea filosoful
Emmanuel Lévinas, că politica este incompatibilă cu etica în mă
sura în care „lăsată în voia ei, politica poartă în sine tirania"?...
Viitorul ne-o va spune.
Bibliografie
Alinsky, S., Rules for radicals, Vintage Books, 1971.

Bar-On, Dan, Tornades et tourbillons des rivières de la vie, Nouvel
le Revue de Psychosociologie, № 3, printemps 2007.
Benda, J., La trahison des clercs, Grasset, 1927.
Lévy, A., Sciences cliniques et organisations sociales, sens et crise du
sens, PUF, 1997.
Lewin, K., Field theory in social science, Harper, 1951.
Montesquieu, L'Esprit des lois, 1747.
Psihosociologia crizei • Despre implicarea intelectualului în politică

*
Jean-Philippe Bouilloud
Omul în fața crizei:

un neputincios care visează?
între implicare și gândire rațională,

speranțe și dezamăgiri ale acțiunii
Orice criză este și creatoare de dorință. în fața crizei, se naște

dorința de-a i te opune, de a-i supraviețui sau de-a o rezolva. Dar
o criză poate fi deseori și sursa unor noi dorințe. In societățile
modeme actuale aflate în continuă evoluție, societăți „lichide"
(Baumann 2005), în care structura relațiilor interpersonale este
fluctuantă și mereu „în criză", instituțiile se străduiesc să produ
că la nesfârșit noi obiecte ale dorinței colective (metafora butoiu
lui Danaidelor, umplut la nesfârșit și fără sens de către acestea
este probabil cea mai ilustrativă imagine pentru goana nebună
a omului către alte dorințe, mereu altele, dar care nu-i pot adu
ce acestuia satisfacția așteptată).
Profesor la ESCP-Europe și la Laboratoire de Changement Social (LCS), Universitatea

Paris 7.
JEAN-PHILIPPE BOUILLOUD
Două niveluri de implicare sunt necesare în cazul unor astfel 109
de situații de criză, niveluri ce vor canaliza aceste dorințe de „a
face față" atât în ceea ce-1 privește pe cel care se angajează, cât și
în ceea ce privește cadrul pe care îl mobilizează pentru a înțele
ge această criză. Vom compara aceste două niveluri pe de o par
te prin analizarea implicării benevole, active, și, pe de altă par
te, prin intervenția de tip rațional, așa cum o regăsim în practicile
de consiliere, intervenție depersonalizată, cumva mai neutră am
putea spune.
Pentru primul aspect ne vom sprijini pe un corpus de 27 de
istorisiri ale unor sociologi, psihosociologi și antropologi care au
acceptat să-și povestească viața în cadrul seminarului intitulat
„Povești de viață și opțiuni teoretice", organizat de Laboratorul
de Studii pentru Schimbare Socială (LCS) din cadrul Universită
ții Paris 7. Pentru cel de-al doilea aspect, ne vom sprijini pe un
corpus ce regrupează texte și practici de gestiune. Aceste două
corpusuri se completează reciproc și vom vedea cum anume; în
primul ansamblu de texte — povești de viață — eficiența impli
cării este pusă sub semnul întrebării, în timp ce în cel de-al doi
lea caz, tocmai eficacitatea abordării raționaliste pune câteva pro
bleme.
Mitul implicării și criza
Tematica implicării este ambivalență. Despre ce fel de impli

care vorbim? Desigur că psihosociologul este implicat, angajat
într-o situație, într-o problemă ce trebuie rezolvată, o „coman
dă" în spatele căreia el va face să apară „cererea"; acest angaja
ment nu este pus de nimeni la îndoială, căci numai prin impli
care activă psihosociologul este și clinician capabil să stea, să
Psihosociologia crizei • Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

no gandeasca și să acționeze „la căpătâiul bolnavului". Dar există
f1 ynp lcare mai cuprinzătoare, de natură politică, implicare în
treburile cetății, la care ne gândeam prin anii '60, '70 și chiar '80
ai secolului trecut, inspirați de figuri emblematice ale unor inte
lectuali ca Sartre sau Aron, chiar dacă acesta din urmă fascina
mai puțin la vremea aceea.
Există oare cu adevărat o dorință de asumare a implicării
m condiții de criză? Dacă studiem cu atenție scrierile autobio
grafice ale unor sociologi și cercetători din domeniul științe
lor sociale (Bouilloud 2009), suntem obligați să constatăm că
această tematică a implicării nu este foarte evidentă, că ea nu
apare ca „model" comportamental obligatoriu de însușit de
către intelectuali, în orice caz, nu este evidențiată de scrierile
autobiografice. Ar putea fi vorba mai degrabă de o implicare
forțată, în lipsa dorinței, și vedem astfel cum apare sentimen
tul unanim împărtășit al „căderii în secol", sentimentul că
te-ai trezit aruncat în acest univers fără să fi fost întrebat și că,
prin urmare, te lași dus de evenimente mai degrabă decât să
participi la ele de bunăvoie. Astfel, toți autorii la care facem
referire
* mărturisesc a fi fost luați prin surprindere de eveni
mente precum acelea din mai '68 și că au fost mai degrabă
spectatori descumpăniți decât participanți la acestea în cunoș
tință de cauză.
Ce s-a ales de figura intelectualului angajat de altădată?
Aceasta ne apare ca o imagine obosită a reprezentărilor din
Anne Ancelin-Schutzenberger, André-Marcel d'Ans, Pierre Ansart, Georges Balandier,
Christian Bachmann, Jacqueline Barus-Michel, Raymond Boudon Pierre Bourdieu, Robert
Castel Michel Crozier, Sonia Dayan-Hertzbrun, Jean Duvrgnaud, Eugène Enriquez, Pierre
Fouee'yrollas, Vincent de Gaulejac, Florence Giust-Desprarnes, Claudine Haroche,
Françoise Héritier, Georges Lapassade, Edgar Monn, Serge Moscovici, Numa Murard,
Gérard Namer, Max Pagte, Renaud Sainsaulieu, Alain Touraine, Michel Wieviorka.
mediile intelectuale, iar mai nou, și mai ales în mass-media, fi- 111
gura intelectualului ajunge să semene cu un clișeu. Cum reușesc
niște actori sociali, percepuți ca persoane angajate într-un anu
mit eveniment, să relateze în autobiografiile lor despre implica
re? Ce se întâmplă cu această figură a intelectualului atunci când
o confruntăm cu realitatea din povestiri?
Este interesant de observat că în cele 27 de scrieri ale sociolo
gilor studiate există relativ puține referiri la ceea ce înseamnă
„angajament". Termenul apare relativ puțin (de 27 de ori în toa
te textele), cu mult în urma unor termeni precum „social" (744
de ocurențe) sau „politic" — menționat de 355 de ori. Deși ter
menul nu este prea des întâlnit, fenomenul pe care îl denumeș
te este prezent în sfera academică, politică, economică sau în cea
socială. Numeroasele ocazii în legătură cu care este evocat (răz
boi, mișcări sindicale și politice, mai '68) sunt abordate prin ra
portare la experiența trăită, la beneficiul care a rezultat din aceas
ta, dar și cu privire la regretele pe care le-a generat. în orice caz,
figura „intelectualului angajat" de tip Sartre nu pare a constitui
un rol sau o figură pertinentă pentru analiza scrierilor de care ne
ocupăm.
Numeroase ipoteze, despre care înclinăm să credem că simt
parțial valabile, însă niciuna pe deplin, ne permit să încercăm
să explicăm această „dimensiune lipsă". Oare fiindcă, ajunși
la capătul unei cariere îndelungate, majoritatea autorilor pri
vesc cu o anumită distanțare angajamentele făcute anterior?
Acest fapt e foarte vizibil în anumite cazuri, cum ar fi cel al lui
Edgar Morin și cel al lui G. Balandier. Aceștia au putut, în nu
meroase situații (Morin, încă din 1959), să-și pună sub semnul
întrebării, chiar în scris, convingerile sau acțiunile din trecut,
mai ales angajamentele politice (Partidul Comunist, în cazul
Psihosociologia crizei ■ Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

lui Morin). Să fie un efect al vremn fap ul ca aceasta hgura a
112
intelectualului nu mai corespunde la sfanțul anilor 90 ar se-
Totalul trecut - perioada redactării acestor scnerr - terme-
“lui cuconotațiibine cunoscute și poate chiar datat,
de angajare"? Sau poate că, dimpotrivă, aceasta dimensiune,
intens mediatizată, li se pare autorilor prea puțin atrăgătoare,
nu prea științifică (am risca altfel să părem lipsiți de modes
tie) sau chiar periculoasă, întrucât aceasta poate da naștere la
dezbateri interminabile cu privire la rolul efectiv al fiecăruia,
dezbateri incomode mai ales în prezența ullui public ormat
din universitari foarte rodați în problematică, sau chiar în fața
unor contemporani... Sau poate că această figură nu a fost nici
odată determinantă și dominantă, iar personalități emblema-
tice — precum Sartre — nu au fost nimic altceva decât excep
ții de la regulă?
In orice caz — efect de epoca sau termen desuet, modestie din
partea autorilor, mărturisire a eșecului sau luciditate retrospec
tivă — figura intelectualului implicat în diverse domenii ale vie
ții sociale, figura intelectualului complet, solicitat și implicat în
toate problemele societății, este în acest corpus diluată, iar auto
rii textelor apar în propriile povestiri mai degrabă ca niște spec
tatori (activi, e adevărat, în unele situații), cel mai adesea uluiți
sau luați pe nepregătite de evenimente greu de anticipat. Putem
deci afirma despre aceștia — dar poate că tocmai exercițiul au
tobiografiei intelectuale îi constrânge să adopte acest rol — că se
dovedesc a fi mai degrabă martori decât veritabili actori în nu
meroase răsturnări de situații, evenimente sau tragedii pe care
le-au trăit: cel de-al Doilea Război Mondial (evocat cel mai ade
sea), dar și procese de decolonizare, războiul din Algeria sau eve
nimentele din mai '68.
JEAN-PHIUPPE BOUILLOUD
Mărci ale celui de-al Doilea Război Mondial 113
Am putea crede că războiul îi privește mai ales pe cei născuți

înainte de anii '30 ai secolului trecut, dar lucrurile nu stau chiar
așa: impactul războiului — din perspectiva consecințelor econo
mice, sociale sau familiale — asupra mediului în care au trăit au
torii textelor este mult mai mare.
„Aparțin unei generații care a fost oarecum aruncată în va
lurile istoriei (...), o istorie zbuciumată" — spune G. Balandier
*.
„M-am născut în 1933", adaugă R. Castel, „asta însemnând că
atât copilăria, cât și adolescența mea au fost marcate de răz
boi". Și Sonia Dayan va spune într-un fel asemănător că a fost
„aruncată în lume", născută fiind din întâmplare la Rouen, din
părinți ce părăsiseră Praga, la începutul celui de-al Doilea Răz
boi Mondial. Prin amploarea, durata și consecințele sale, cel
de-al Doilea Război Mondial este adesea prezentat ca un fel de
ruptură, o traumă sau dramă inițială, chiar inițiatică. Unii se
definesc ca „fii ai războiului" (Enriquez) sau văd în acesta mo
mentul fondator (Moscovici) al parcursului lor personal și in
telectual, sau locul însuși al „formării prin trăirea evenimentu
lui" (Balandier). Pentru mulți războiul este un punct de plecare,
un moment-cheie care se transformă în sursă de interogații,
cum e și cazul lui A. Touraine. „Punctul meu de plecare este
Eliberarea" (p. 211) — spune acesta și va vorbi în tot textul de
spre „spiritul eliberării", fără să facă din nou referire la aceas
tă origine istorică, dar stabilind totuși o continuitate și legături
subiacente.
* Toate referințele bibliografice trimit la texte din bibliografia de la sfârșitul articolului.

Numele autorilor apar și la nota de la p. 110.
Psihosodologia crizei ■ Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

Dar a vorbi despre război după 50 de ani este un lucru com
114
plex, care necesită reconstituiri prudente. După cum remarca J.
Duvignaud, „memoria elaborează noțiuni clare, cu ajutorul că
rora reconstituim trecutul (rezistență, colaborare), în timp ce via
ța e făcută din așteptări, din pariuri nesigure, șiretlicuri, utopii.
Pentru noi, care eram pe-atunci niște novici, tocmai imaginea so
cietății, cu constrângerile, regulile și instituțiile ei, își pierdea, în
perioada '39-'45, din autoritatea confortabilă pe care o cunoscu
sem" (p. 30). P. Fougeyrollas investighează diferențele de per
spectivă, evoluția de ceea ce el gândea în acea perioadă și per
spectiva actuală asupra aceleiași probleme, din care amintește
fascinația pentru URSS, admirația pentru Stalin și pentru simbo
licul roșu. Pentru el, această evoluție începe cu Frontul Popular,
iar episoadele povestirii sunt cromatice și politice în același timp,
deoarece conștiința politică prezentă aici este de la început aso
ciată cu imaginea recurentă a culorii roșii.
„Suntem în 1936. încep să îmi pierd credința catolică, lucru

ușor de înțeles în contextul pubertății, la care se adaugă exem
plul de agnosticism al tatălui meu. E perioada Frontului Popu
lar. Tatăl meu e de stânga, dar nu foarte convins: e mai degra
bă de centru-stânga. Admite grevele, dar ocuparea uzinelor i se
pare un atac intolerabil la dreptul de proprietate. Pe mine, Fron
tul Popular mă entuziasmează. Defilările cu drapele roșii în rit
murile Internaționalei mă fac să resimt un început de conștiință
politică.
E mai ales vremea războiului din Spania. De la Perigueux
până acolo e puțin. în vacanța de vară din 1937 merg la St. Jean
de Luz. Era suficient să ajungi până la Hendaye pentru a auzi
tunurile republicanilor luptând pentru a rămâne la frontiera
franceză, dar și pe cele ale franchiștilor, luptând pentru a-și în- 115
depărta adversarii. Mă interesează mai mult războiul din Spania
decât ceea ce se întâmplă în Franța. Sunt de partea republicani
lor, de partea Uniformelor Roșii, prefer să le spun așa. Tatăl meu
e cu republicanii, care sunt în legalitate. Dar tata e un susțină
tor moderat. Mama e de partea franchiștilor, pentru că i s-a spus
că la Barcelona anarhiștii joacă fotbal cu cranii de călugări și că
lugărițe deshumate.
în ciuda vâltorii prin care trece lumea, obțin rezultate bune la
liceul de băieți din Perigueux, unde învăț.
Ne apropiem de perioada 1938-1939. Eram și eu conștient, ca
mulți alții, de pericolul care se apropia. Ne îndreptam către răz
boi. Era de-ajuns să asculți discursurile lui Hitler la radio pen
tru a înțelege ce se întâmplă. Germana fiind limba pe care o în
vățam la liceu, știam destul ca să pot înțelege amenințările din
vocea răgușită a dictatorului. în fața acestei violențe din ce în
ce mai amenințătoare, guvernele occidentale, în special cel en
glez și cel francez, începeau să se teamă. Din toate acestea, a re
zultat pentru mine și pentru colegii mei de generație un soi de
dispreț față de aceste guverne, față de regimurile parlamentare
în general, pe care le-am considerat întotdeauna lipsite de cu
raj, de forță. Mi-a rămas până în ziua de azi ceva din această
convingere. Când vedeam la jurnalul cinematografic tradiționa
la prezentare a membrilor unui nou cabinet de la Paris sau chiar
de la Londra, cât de slabă și neînsemnată părea în comparație
cu spectacolul paradelor hitleriste și chiar cu demonstrațiile de
forță organizate la Moscova, în Piața Roșie! începea să se nască
în mine o fascinație pentru URSS așa cum era ea în acel mo
ment, sau așa cum o vedeam eu, aceeași fascinație pentru Stalin
și pentru comunism. întrucât așa-numitele puteri democratice

116 păreau prea slabe pentru a-1 învinge pe Hitler, nu trebuia oare
să contăm pe URSS și pe comunismul internațional ca pe o for
ță mai puternică decât cea nazistă și capabilă să înfrângă regi
mul hitlerist?" (P. Fougeyrollas, pp. 4-44)
Fascinația pentru URSS este mai mult o trăire, o „emoție"

decât „motivație", și asta în dublu sens: pe de o parte, furie și
rușine pentru ceea ce însemna nazism și ocupație germană („e
cel mai mare dezastru militar din istoria Franței"); pe de alta,
emoție estetică în fața „demonstrațiilor de forță" care se opun
„paradelor militare hitleriste" și față de ceea ce ideea de „roșu"
poate sugera. P. Fougeyrollas reia cu această ocazie fraza lui
Walter Benjamin, după care naziștii „au inventat estetizarea po
liticului", dimensiune estetică ce apare și în alte fragmente ale
textului.
„în fond, ader la PCF fiindcă îmi apare în roșu. Roșu e culoa
rea mea preferată, e viața mea. Roma este roșie. Există roșu se
natorial, apoi cel imperial. Eu sunt fiu al Romei fiindcă sunt oc-
citan, cultura mea e latină și fiindcă am fost crescut în spirit
catolic. Apoi roșu cardinal devine în ochii mei roșu bolșevic.
Dragostea mea pentru această culoare relevă probabil fascina
ția pentru putere. în timpul ocupației, aveam nevoie de o pu
tere mai fermă decât cea de care dădea dovadă regimul de la
Vichy și superioară celei a lui Hitler. Așa se explică recursul la
comunism și la Stalin." (P. Fougeyrollas, p. 63)
Deci prin simbolistica lui, roșul (culoare romană, imperială

și senatorială, cardinală și apoi comunistă) — emblemă a pute
rii, se constituie o tradiție valabilă de la origini până în zilele în
care autorul scrie despre asta; vorbim de continuitate în tradi- 117
ția occitană, în tradiția catolică, la fel ca în răspunsul la eveni
mentele politice ale momentului. în aceasta constă unitatea tra
iectoriei, în faptul că angajamentele autorului se explică și se
înțeleg prin originile sale, prin trecutul său și prin propria sa
poveste. Persistența acestei idei nu încetează să-l surprindă re
trospectiv pe autor; ea este evocată încă o dată (ultima!) în răs
punsurile date, când autorul amintește despre „atitudinile sale
politice și intelectuale cam zeloase în unele situații", dar tempe
rate de latura „bon vivant" a caracterului său, acea bucurie de
a trăi care în sud-vest temperează pornirile violente, definită ast
fel: „amestec de exces intelectual și de toleranță sentimentală"
(Fougeyrollas, p. 66).
Ceva asemănător povestește Serge Moscovici cu privire la Ar
mata Roșie care atacase trupele nemțești aflate în România:
„Aveam pentru ea o admirație mistică. Da, îmi amintesc de
această încredere pe care mi-o dădea. Mărturisirea poate să sur
prindă astăzi, știu. Dar, dacă n-aș face-o, n-aș putea fi înțeles, nu
s-ar ști cine sunt" (Moscovici, 1997, p. 299). Nu puțini sunt au
torii care, dincolo de trecut, peste timp, încearcă să explice și să
înțeleagă această pasiune. A reface starea de spirit în care ne
aflam pe-atunci presupune un efort de reconstituire a contextu
lui social, politic, dar și personal și emoțional al fiecăruia.
Este frapant să constatăm că această figură a implicării se ex
primă mai ales în registrul amplu al adeziunii totale și care nu
se reduce la simpla orientare rațională, ci, dimpotrivă, include o
importantă dimensiune emoțională, pe care un discurs reflexiv
elaborat în cadru academic n-o lasă să se întrevadă a priori.
Aceste evenimente constituie o sursă de interogații sau de opțiuni
politice care vor persista multă vreme și a căror desfășurare

118 trebuie avută în vedere, pentru a ajuta cititorul contemporan să
înțeleagă epoca respectivă, așa cum a fost.
Corelativ, putem să sperăm, de pe urma acestei readuceri în
centrul atenției și a unei astfel de înțelegeri, că cititorul va accep
ta și nu va condamna acele opțiuni care par actualmente greu de
înțeles, dacă nu chiar inacceptabile. Aici poate fi văzută destul
de clar dimensiunea de tip „justificare" care dublează conside
rațiile istorice, pentru a face să fie acceptată mai ușor linia po
vestirii.
Acțiunile de implicare în Rezistență sunt adesea legate de re
fuzul plecării în Germania în contextul istoric al vremii, și mai
rar de convingeri politice prealabile — dar trebuie subliniat că
majoritatea „foștilor", cei născuți în perioada 1920-1925, nu erau
în măsură să ia parte la evenimente decât spre sfârșitul războiu
lui. Doar M. Crozier evocă în textele sale autobiografice înrola
rea sa în STO
* (Serviciul de Muncă Obligatorie). Dacă nu vorbeș
te despre asta în povestirea din cadrul seminarului, o face pe
îndelete în memoriile sale, iar acest episod capătă o importanță
majoră pentru restul evoluției. De fapt, după HEC ,
** Crozier de
cide „să răspundă la apelul Serviciului de Muncă Obligatorie.
Alegerea a fost de data asta a mea, și chiar dacă n-am fost foar
te nefericit din cauza asta, era a doua și cea mai gravă dintre gre
șeli (mai gravă decât aceea de a mă înscrie la HEC), din care mi-a
fost foarte greu să îmi revin" (Crozier, 2002, p. 18). După mai
multe slujbe la München, apoi la Salzburg, printre care „proiec
tant, muncitor într-o braserie, portar la hotel, funcționar, sau
mașinist la teatrul din oraș" (ibid., p. 20), ajută un individ să
* în franceză „Service de Travail Obligatoire", de unde sigla STO.

** HEC — siglă pentru Ecole des Hautes Etudes Commerciales (Școala de înalte Studii Co-
merciale).
âseundă planurile centralei electrice din Salzburg, în timpul unei 119
călătorii cu trenul, și va fi mândru de isprava lui.
„Am rămas, după isprava asta, cu un fel de mândrie interioa

ră care m-a ajutat să depășesc numeroase situații dificile. Căpă
tasem odată pentru totdeauna încredere în mine. Știam de-acum
că individul ajuns la capătul puterilor poate găsi în el resurse
nebănuite, care îl pot ajuta să controleze situația. Mi s-a părut
ceva uimitor!
îmi spun uneori că aș fi fost un luptător exemplar în Rezis-
tență. Dar, la vremea aceea, nu făcusem nimic pentru a urma
această cale. Acțiunile despre care mi se vorbea, sau de-a căror
existență aș fi putut afla, mi se păreau la fel de derizorii ca pla
nurile centralei din Salzburg. îl citeam pe-atunci cu pasiune pe
Henri Michaux. Desigur că, dacă aș fi intrat în contact cu con
ducători ai mișcării, sau cu un grup care să-mi explice la ce ser
veau toate astea, aș fi trecut probabil la acțiune. Dar eram sin
gur și nu înțelegeam ce se-ntâmpla. Am așteptat deci înrolarea
și-am fost primit cu acte în Armata I în luna septembrie.
Când mă gândesc la toate astea, la amestecul ciudat de res
pect pentru instituții și de revoltă personală (împotriva catoli
cismului, după cum am mai spus), sunt mirat. Respectul pen
tru instituții mi-1 inoculase tata." (Crozier, 2002, pp. 21-22)
Din ansamblul de posibilități avute la îndemână (a lupta în

Rezistență mai ales!), autorul nu mobilizează niciuna. Ne aflăm
aici într-un caz de neimplicare majoră, care ne arată până la ce
punct lucrurile nu merg de la sine. Fapta de arme, tresărirea in
dividului care își descoperă puterea de acțiune sunt elemente
care șterg în acest caz ceea ce este subiacent, încă neadus la
Psihosociologia crizei - Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

120 suprafață, element care va face obiectul paragrafului următor:
rușinea, rușinea de-a nu se fi implicat activ în evenimente, ci doar
pasiv, răspunzând chemării instituțiilor, obediență imputată tot
tatălui. Această rușine se va manifesta cu putere după întoarce
rea în Franța, grație eliberării, și când vor fi făcute publice oro
rile din lagăre.
RUȘINEA
9
„Exaltarea eliberării mă cuprindea și pe mine, desigur, dar fără

ca scepticismul meu în fața manifestărilor de patriotism să sca
dă. Foarte repede însă, un alt sentiment m-a cuprins și a pus stă
pânire pe mine în toată această perioadă: rușinea. Rușinea de-a
nu fi întreprins nimic, de-a fi fost pasiv, de-a nu fi avut curaj.
Simțisem că aș fi fost capabil să am tot felul de roluri, dar rămă
sesem în cochilia mea, indiferent, sceptic, preocupat de mine și
numai de mine. Bineînțeles că rușinea n-a apărut din senin. Ea
m-a cuprins după ce-am descoperit răul absolut, lagărele și oro
rile lor. Ca mulți alții, eram și eu un ignorant. în familia mea, ni
meni nu era antisemit, dar soarta evreilor nu preocupa pe ni
meni. Persecuțiile de dinainte de război trecuseră neobservate.
Majoritatea francezilor, la fel ca evreii, trăiau evenimentele din
Germania din perspectiva limitată a războiului tradițional. Nu
vedeau în Hitler decât un german un pic mai nebun și mai rău
decât ceilalți. Auzeam vorbindu-se despre K (lagăre de concen
trare). Dar atâta tot. Câțiva indivizi mai zeloși ne amenințaseră
cu asta, dar nu știam exact despre ce era vorba. Se zvonea că fu
seseră trimise forțe rebele ale «Serviciului Obligatoriu» în mine
le de sare din regiune, dar noi nu credeam, și aceste amenințări
erau puse pe seama dușmăniei și a durității nemților.
JEAN-PHILIPPE B0UILL0UD
A urmat întoarcerea celor deportați și aflarea treptată a oro
rilor din lagărele naziste. A fost pentru mine o traumă îngrozi
toare, de o amploare comparabilă cu cea provocată de înfrân
gere. Răul fusese acolo, sub ochii mei, iar eu nu văzusem nimic,
nu simțisem nimic, nu făcusem nimic pentru a-1 stârpi. Mă sim
țeam brusc vinovat. Aveam coșmaruri. întâmplări trecute îmi
reveneau în minte și simțeam abia acum că sunt și eu răspun
zător pentru ele. Lumea nu mai era aceeași, iar eu mă simțeam
răspunzător pentru asta.
Devoram o literatură cu totul nouă pentru mine, care vorbea
despre lagăre mai mult decât despre eroismul mișcării de Rezis
tență. Eram îngrozitor de sartrian. Din fericire poate pentru echi
librul meu, eram înclinat către o anume introspecție, în vreme
ce lumea îmi fusese revelată prin victoria americanilor. Gustul
pentru Koestler mi l-a deschis Sartre și, odată cu Koestler, pen
tru Faulkner, Hemingway, Dos Passos, pentru toată America...
Dar, abia când am primit bursa providențială pentru a pleca
în America, am început să mă dezbar de acest sentiment al ru
șinii și de resentimentul pe care îl nutream față propria mea per
soană. Mi se oferea într-un sfârșit libertatea atât de mult aștep
tată!" (Crozier, 2002, pp. 23-24)
Vom reveni asupra acestui stadiu de „cunoaștere imperfectă"

a evenimentelor, despre care mai mulți autori relatează prin ra
portare la alte evenimente cu care s-au confruntat, războiul în
special, indiferent de caracterul implicării. Ar fi desigur multe
de spus despre antisemitismul din Franța acelei perioade, dar și
despre gradul de cunoaștere a lagărelor de concentrare pe care
francezii îl aveau atunci. Aceste chestiuni au făcut și ac o lec
cercetării pentru mulți istorici.
Psihosociologie crizei ■ Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

122 Dar interesant aici ar fi să se compare memoriile și povestiri
le scrise și realizate pentru LCS, pentru a înțelege mai bine eta
pa următoare, cea referitoare la călătoria în SUA.
„Anii de liceu au fost ani liniștiți. Pe cât de fericită mi-a fost

copilăria, pe atât de nenorocită a fost adolescența mea, deoare
ce trăiam închis în mine însumi, fără legături adevărate cu cei
lalți. De ce-am ales America? Legătura de care vorbeam la înce
put, sosirea în radă la New York, asta a fost pentru mine
libertatea. Libertatea era conștiința, era însuși faptul de-a exis
ta, încetasem să fiu un izolat, un singuratic. A fost ceva profund,
ceva care mi-a schimbat și orientat viața pentru o bună bucată
de timp. Ajunsesem într-o țară în care puteai să te exprimi liber,
unde nu existau constrângeri și nici determinare. Nu fusesem
liberi, iar sosirea în America însemna tocmai asta: a fi liber! In
acest prim capitol al memoriilor mele relatez un an petrecut în
America, an în care am făcut turul Statelor." (M. Crozier, p. 68)
în scrierile memorialistice, călătoria are rol aproape mântui

tor, este o eliberare, o cale, un mod de a ieși din situații insupor
tabile. în povestirile redactate pentru LCS, dispariția unor eve
nimente cum ar fi înregimentarea în STO sau Eliberarea, precum
și emoțiile care decurgeau din acestea, duce la un text ușor edul
corat, chiar un pic abstract, în care parcă nu mai rămâne decât
dorința de a evada din această lume pe care textul o reconstituie.
Observăm astfel că ceea ce ar putea părea din exterior o simplă
întâmplare, o aventură care te face curios (de exemplu posibili
tatea de a studia în America în perioada de după război) sau vi
sul juvenil al libertății nu capătă cu adevărat sens decât dacă în
țelegem sentimentul de rușine profundă trăit anterior.
Aparentul paradox cu care se confruntă sociologul care trebuie 123
să explice că ideea că în Statele Unite nu există nici constrângeri,
nici alegeri impuse înseamnă de fapt că, departe de a fi absente,
acestea sunt diferite de cele cunoscute în mediul lui de formare'
Deci, dacă mai amestecăm o dată cărțile, configurația va fi alta:
ne aflăm într-un context diferit, în care s-ar putea ca rușinea din
trecut, despre care vorbim, să se estompeze, sau chiar să fie uita
tă. America este și a fost pentru mulți și un prilej de a rupe cu tre
cutul, de a mcepe o viață nouă, un drum nou, în care sentimen
tul cumplit al rușinii de sine să poată fi depășit, anihilat.
Influența războiului asupra traiectoriei autorilor noștri a fost,
în multe cazuri, foarte directă, dar evocată într-un registru mi
nor, ca în exemplul acțiunilor din Rezistență: „Am fost și eu un
pic agent de legătură în Rezistență, la Marsilia", mărturisește
Anne Ancelin-Schutzenberger (p. 170), fără a zăbovi prea mult
asupra conținutului concret al faptelor, chiar dacă aflăm dintr-o
frază că locuința lor din Lozère fusese transformată în depozit
de arme și muniții, și distrusă de nemți în 1944, în cadrul unei
operațiuni de război din care autoarea a scăpat ca prin minune.
G. Balandier evocă tot în trecere, fără a da detalii, „opțiunea pen
tru atitudinea refractară (refuzul înrolării în STO), deci situarea
în ilegalitate, pentru a se alătura mai apoi luptătorilor din Rezis
tență". Sunt puține detalii legate de epocă pentru subiectul care
ne interesează, cu excepția celor furnizate de Anne Ancelin-
Schutzenberger și a relatărilor despre piața neagră în scrierile lui
P. Ansart:
„N-aveam un ban. Bunul meu cumnat îmi plătea în fiecare

lună chiria, dar ca să mai și mănânci la Paris în vremea aceea
dacă nu aveai bani, era ceva imposibil. M-am apucat deci e

124 comerț ilegal, de speculă. Sâmbăta mergeam la Amiens sau
Querrieu, cumpăram ce se putea — unt, carne de pui și iepure,
apoi mă întorceam duminica seara sau lunea dimineața la Paris
și vindeam la preț dublu tot ce cumpărasem dincolo. Proprie
tara mea era și prima mea clientă. Mergea totul bine, îmi des
copeream deprinderi de comerciant pe care nu mi le-aș fi închi
puit. Dar, vrând să fac o afacere ca lumea, am hotărât odată să
cumpăr o oaie, o oaie întreagă. Deci mă întorceam spre Paris
într-o duminică seara abia ducând două geamantane doldora
de came. Și luni dimineața, de cu zori, ca să nu pierd vremea,
coboram scările în stația de metrou Duroc, pentru a rezolva pro
blema oii din bagaje. Și-n capătul scărilor, când să ajung, iaca
niște polițai care îmi cer să deschid valizele. Cred că ghiciți ce-a
urmat: o vizită forțată la Comisariatul din strada Aristide
Briand, lângă Assemblée Nationale (...)" (Ansart, p. 38).
în afara acestei întâmplări (din care Ansart va scăpa grație

unui providențial certificat medical, de care se folosise și pentru
a mai amâna încorporarea), găsim în aceste scrieri destul de pu
ține elemente concrete referitoare la cotidianul din timpul răz
boiului. Se vorbește mai mult despre război, despre mizele sale
politice și sociale, despre chestiunile de violență, de barbarie, pe
care le presupune războiul, sau despre sistemele politice — ar
ticulate cu opțiunile teoretice ale celor implicați în politică.
Faptul că Fougeyrollas și Morin vorbesc despre implicarea lor
fără ocolișuri constituie o excepție. Dar, de fapt, Morin nu dez
voltă prea mult subiectul acțiunilor sale din Rezistență, iar dacă
o face, e pentru a aminti responsabilitățile pe care le-a avut în ti
nerețe și care aveau să contrasteze puternic cu dificultățile prin
care va trece după război:
„Veni și vremea mult-așteptată a Eliberării, moment de mare 125
euforie colectivă, dar și de dramă personală în ceea ce mă pri
vește, pentru că găsisem și eu o „meserie", eram luptător clan
destin. îmi dădeam seama că de-acum nu mai aveam ce face,
nu mai aveam nimic... Era groaznic. Nu mai puteam să mă simt
în largul meu, deoarece — pe de o parte — oamenii care nu ac
ceptau ideea de comunism începeau să se ferească de mine spu
nând: „Atenție! Ăsta-i comunist!". Iar, pe de altă parte, chiar cei
din partid își băteau joc de mine, pentru că aveam mari proble
me cu greutatea. Am avut diverse experiențe care m-au descu
rajat; eram de fapt un tip pierdut. Erau mulți indivizi ca mine,
cu probleme. Știu că e un paradox să afirmi că anii cei mai buni
din viață sunt anii trăiți sub opresiune. Dar așa stau lucrurile!"
(Morin, p. 46).
Iar ceva mai departe Morin adaugă:
„Și totuși, eu, care la 23 de ani fusesem șef, avusesem răspun

deri deosebite în Rezistență, la 30 ajungeam un fel de slujitor;
adică intram la CNRS
* ca asistent de cercetare stagiar, adică
ocupam locul cel mai de jos în ierarhie." (ibid., p. 52)
Avem aici de-a face cu o variațiune pe o temă predilectă pen

tru Morin, contradicția, mai exact contradicția dintre poziția sa
personală și cea a epocii sale, în problema implicării în Rezisten
ță și în comunism. Pentru unii, era începutul unei ere noi, fie și
doar pentru că această perioadă coincidea cu finalizarea studi
ilor și cu alegerea unei profesii.
* Siglă arhicunoscută pentru o instituție care nu mai are nevoie de nicio prezentare: Cen
tre National de Recherche Scientifique.

126 Prima consecința a experienței războiului se traduce prin mul
țimea întrebărilor care apar. întrebări despre „gradul de barba
rie la care puteau ajunge marile civilizații", despre „motivele care
duc marile civilizații la dispariție sau la autodistrugere sau la
distrugerea fizică și psihică a altora" (E. Enriquez). Aceste între
bări care îi frământă pe mulți vor face să curgă multă cerneală;
vor apărea articole, studii, cărți, lucrări importante. Filiația te
matică și spirituală se poate stabili imediat, așa cum deducem și
din afirmația lui Enriquez, la care mulți ar subscrie:
„Pe mine m-a format cel de-al Doilea Război Mondial. A fost
ca o școală. Sau, în tot cazul, a luat copilul din mine și l-a trans
format într-un străin, într-o ființă stupefiată de cruzimea oame
nilor" (Enriquez, 1999, p. 268).
Polarizări politice:
decolonizarea și regândirea opțiunii
Dacă mulți s-au simțit „azvârliți în război" abia ieșiți din ado
lescență (cei mai în vârstă dintre povestitori), au trăit în schimb
momentele decolonizării la maturitate deplină, ceea ce le va con
feri un dublu statut, de actori și martori ai acestei perioade. Eve
nimentele legate de această perioadă simt diverse: decolonizări
în Africa Neagră, în Maghreb, în Asia, cărora li se adaugă pro
blemele politice existente în țări ale Americii Latine sau ale Euro
pei de Est. Experiențele trăite mărturisesc în același timp despre
o reorientare (care se produce prin adaptarea la o nouă situație,
care va trebui gândită în termeni noi de cele mai multe ori) și o
implicare ce pare a fi și mai profundă decât cea în acțiunile răz
boiului, pentru că autorii scrierilor studiate erau în perioada
acestor evenimente mai maturi, dar și mai cuprinși de eferves- 127
cența politică de după război. Găsim în aceste texte și o dimen
siune de „revelație identitară" pornind de la aceste deplasări,
atât în privința spațiului, cât și a categoriilor sociale, locuri în
care autorul conștientizează prezența unui fenomen anume, a
unei situații tip sau a unei problematici care poate fi generaliza
tă, întreprinde analize pe acest subiect, extrage niște convingeri,
care apar în curgerea textului ca un soclu bine gândit și construit,
foarte important pentru cercetările viitoare.
„Am descoperit foarte devreme formele contestării politice și

sociale. Anii '60 erau ani foarte tulburi. Imediat după ce am in
trat la liceu, în perioada războiului din Algeria, am descoperit
că acolo se afla nucleul unui grup numit „Jeune Résistance", le
gat într-o oarecare măsură de mișcarea anticolonialistă france
ză. Folosindu-mă de dubla mea cetățenie, am putut aduce mici
servicii rețelelor de sprijin pentru FLN1*. Ceea ce m-a pus în le
gătură cu adepții gândirii sartriene." (C. Bachmann, p. 114)
Războiul din Algeria reprezintă un eveniment politic ce se tra

duce prin angajamente factuale diverse: participarea la manifes
tații, eventual și la rețele de sprijin pentru militanți (așa cum
menționează Bachmann sau Ansart) etc. în alte cazuri, legături
le dintre aceste evenimente și opțiunile teoretice exprimate sunt
mult mai puternice, iar implicația lor teoretică, mai explicită. G.
Balandier se va situa de partea mișcării pentru decolonizare în
timpul sejurului său în Africa, mai precis în Senegal, unde a lu
crat, începând cu 1946, la Institut Français d'Afrique Noire.
* Siglă pentru Front de Libération Nationale.

128 „Cu prilejul primului meu sejur în Africa, în Senegal, printre
pescarii Le'bou, începeam să întăresc legăturile de solidaritate
cu intelectualii francezi din Dakar, care aveau să-mi devină in
scurt timp prieteni. Mi-aduc bine aminte de Alioune Diop, fon
datorul grupării Présence Africaine, de Léopold Sedar Senghor
și de încă cineva, persoană pe nedrept uitată, dar pe care îmi
face plăcere să-1 evoc aici, Abdoulaye Ly, care a publicat in urma
cu câteva decenii lucrarea intitulată Les masses africaines et l ac
tuelle condition humaine (Masele africane și actuala condiție uma
nă). Era exprimată în această lucrare speranța într-o viitoare re
voluție a maselor populare din lumea a treia, care, printr-un fel
de reaprindere a flăcării istoriei, ar fi trebuit să răstoarne socie
tățile conducătoare. Așa m-am format, în acest mediu de soli
daritate intelectuală, exercitându-mi în paralel și munca mea de
antropolog. Atunci am hotărât să mă alătur mișcării anticolo
nialiste, asumându-mi și riscurile pe care le comporta această
decizie. Am vorbit de altfel despre asta într-o lucrare științifică
ce apărea la vremea publicării ca inadecvată, suicidară și greu
de acceptat din punct de vedere științific. în 1952, am publicat
în Cahiers Internationaux de Sociologie, de care tocmai începusem
să mă ocup împreună cu Georges Gurvitch, un articol consacrat
situației coloniale și abordării sale teoretice. Și începeam bătă
lia cu etnologia, care este în același timp și formă de dezintoxi
care, dar care nu ține seama de mobilitatea istoriei (?), de tur
bulențele și de efectele produse de evenimente. Etnologia voia
să mențină ideea de societăți reci, care nu se lasă afectate de
mișcările interne. Asta m-a determinat să mă gândesc la o etno
logie nu numai istoricizată, ci și contextualizată, care ia în con
siderare ansamblul raporturilor sociale fixate nu numai pentru
uzul interior al societății, ci și pentru relațiile externe, deci și în
cazul coloniilor. Așa a apărut acest articol care teoretizează si- 129
tuația colonială, care corespunde ideii de „situație“ așa cum a
definit-o Sartre, pe care îl cunoscusem și ale cărui idei le împăr
tășeam. Este un articol care ajunge la ideea de sociologie a do
minației, sociologie a dependenței, nu în sens analitic, ci în sen
sul sociologic și antropologic al acestor doi termeni: dominație
și dependență" (Balandier, p. 148).
Impactul experienței pe teren, al rețelelor de solidaritate inte

lectuală, nu se sprijină doar pe luarea de poziție în problema co
lonizării; această experiență influențează concepția însăși despre
o etnologie „istoricizată și contextualizată". însuși modul de ela
borare a disciplinelor este pus aici în joc, în confruntarea cu o si
tuație pe teren cu totul nouă. Ca experiență de maturitate, situa
ția colonială este pentru autor o ocazie de a verifica fărâmițarea
frontierelor și a conținuturilor unor discipline prin revendicarea
unei abordări reînscrise în contextul istoric și social. în acest caz,
experiența nu duce doar la formularea de întrebări; prin conse
cințele epistemologice, ea orientează și condiționează abordarea
științifică a acestor chestiuni.
Implicarea se conturează cu adevărat atunci când cercetătorii
sunt actori pe deplin implicați în evenimente sau mișcări politi
ce. Exemplele pot merge de la implicarea în reformele guverna
mentale în America Latină (vezi A.-M. d'Ans) sau în Africa (G.
Balandier, G. Fougeyrollas), la reunirea forțelor pentru investi
rea mai mult sau mai puțin durabilă în activitatea partidelor po
litice, sau în cadrul unor rețele informale, ca în Franța (vezi E.
Morin, G. Namer și, într-o mai mică măsură, V. de Gaulejac),
până la studii despre mișcări de solidaritate, ca în cazul lui
Wieviorka, A. Touraine și R. Sainsaulieu.

130 „Mergeam în Polonia pentru a lucra alături de polonezi, pen
tru a înțelege funcționarea întreprinderilor poloneze, pentru a
vedea dacă există autogestionare, ne interesa asta, deoarece exis
ta și o lege a autogestionării, Jaruzelski inițiase această lege, în
încercarea sa de a recupera mișcarea «Solidarnosc». Dar, pe cei
cu care lucram noi nu-i interesa decât puterea, Statul, ei nu cre
deau în solidaritate. Ei spuneau că doar Statul e important, că
dacă nu te ocupi de Stat, practic nu te ocupi de nimic. (...) Era
uimitor pentru noi să vedem că, atunci când veneau în Franța,
nu arătau niciun interes pentru sociologia franceză, nu puteai
să le prezinți o firmă a noastră, să-i duci într-o întreprindere din
Franța, nu-i interesa deloc. Dar spuneau: «(•••) Ce bine-o duc ăș
tia! Sunt bine îmbrăcați, mănâncă bine!». Nu vedeau decât so
cietatea de consum. Dacă ne comparam cu ei, observam că ne
preocupau lucruri diferite. Priveam în direcții diferite. Noi eram
preocupați de societatea sovietică, ei, de cea de consum." (Sain-
saulieu, p. 14)
Reorientarea îl ajută pe cercetător să fie conștient de nevoia

de ancorare istorică și socială a abordării, ceea ce-i permite să si
tueze în perspectivă propria opinie; în aceste condiții, evenimen
tul va fi configurat de toposul reflexivității. Pentru M. Wieviorka,
partener într-un program de cercetare istorico-sociologică alături
de A. Touraine, ideea studierii mișcării Solidarnosc a apărut
dintr-o discuție cu un prieten sindicalist: „Era perioada când To
uraine tocmai fusese respins la College de France. După un mo
ment de reflecție, ne-a venit o idee: să întreprindem un studiu
sociologic în Polonia în legătură cu Solidarnosc. Mă gândeam că
lui Touraine schimbarea de preocupări putea să-i facă foarte bine
în acele condiții. Putea să iasă ceva pasionant; nu era un lucru
JEAN-PHILIPPE B0UILL0UD
obișnuit să studiezi astfel de aspecte într-o țară în care se simțea 131
atât de tare influența Uniunii Sovietice" (Wieviorka, p. 65). Nici
Touraine nu vorbește despre eșecul său la College de France (din
destule și evidente motive, eșecurile sau neîmplinirile nu prea
sunt abordate în scrieri). Preferă să abordeze din perspectivă op
timistă această experiență, povestind despre „bucuria profundă"
de a lucra în 1981 „în și pentru Solidarnosc, o mișcare socială, na
țională și democratică" (Touraine, p. 214).
Pentru acești actori aflați în plină maturitate creatoare, profe-
sori-cercetători sau cercetători la CNRS, mișcările politice con
stituie un teren natural de investigație, care le va permite să-și
reevalueze, nuanțeze sau să-și modifice radical pozițiile teoreti
ce anterioare. Din acest punct de vedere, sociologia apare ironic
în aceste povestiri ca o „știință experimentală din punct de ve
dere istoric", în care evenimentele politice și sociale vin să con
firme sau să distorsioneze ipotezele teoretice, chiar să-i ia pe ne
pregătite pe cei care le emit, ca în cazul emblematic mai '68.
Rupturi produse de evenimentele din mai '68:

între uimire si transformare
Mai '68, din mai multe motive, este o referință ușor de regă
sit în scrierile autorilor noștri. Pe de o parte, pentru că aceștia
erau în plină activitate, sau cel puțin în perioada finalizării stu
diilor, ceea ce le permitea să participe din plin la dezbaterile, miș
cările și acțiunile legate de evenimentul în discuție. Pe de altă
parte, fenomenul, prin amploarea, ca și prin brusca sa izbucni
re, se prezintă ca o convulsie socială care îi interesează în primul
rând pe sociologi, descumpănindu-i totodată. Pentru mulți dintre
aceștia, 1968 reprezintă o ruptură radicală, „o experiență inedită,

B2 complet neașteptată, fascinantă și misterioasă" (P. Ansart), „mo
mentul în care, pentru noi, s-a hotărât totul", după cum declară
Alain Touraine, care era la vremea aceea director la Departamen
tul de Sociologie al Universității din Nanterre, deci „în prima
lojă, sau, și mai bine spus, chiar în arenă" (Touraine, p. 216). A
fost o răsturnare care putea să-i afecteze, pe cei care vorbesc, în
chiar structurile familiale sau în cele profesionale directe. Dacă
această experiență nouă este analizată retrospectiv prin prismă
antropologică și sociologică, e un fapt care poate surprinde! Pe
moment experiența îi cucerește, iar după aceea îi nemulțumește
pe autorii care scriu despre ea, creând adesea și ocazia unor com
portamente de ruptură. Mai '68 se situează deci sub semnul am
bivalenței: pe de o parte e acțiunea căreia i te-ai asociat; pe de
alta — fenomenul în ansamblul său, care scapă înțelegerii spec-
tatorului-actor:
„în perioada mai '68 am trăit experiența dinamitării tuturor

modelelor. Mă trezeam dintr-odată singur, fără copii, fără ma
șină, fără o locuință, fără soție. A fost pentru mine un pustiu,
pustiul și oaza din pustiu în același timp, oaza fiind prietenii.
Mergeam să-mi târâi zilele la Moulin, un loc de altfel minunat,
cei care-1 cunosc știu asta, dar unde oamenii erau cam ca mine,
pierduseră aproape totul. Și totuși, aveam încă prieteni și alt
undeva, chiar un loc de muncă, iar povestea cu CSO era esen
țială pentru mine. Spuneam că aveam senzația de pustiu deoa
rece lumea pe care mi-o construisem nu-mi mai aparținea, nu
mă mai puteam bucura de ea, nu mă mai puteam înțelege cu fa
milia mea, mă distanțasem de toți. Toate certitudinile mele se
clătinau, iar asta făcea parte din evenimentele lui mai '68."
(R. Sainsaulieu, p. 19)
Alte mărturii în același sens: 133
„Veni apoi anul 1968, parcă se oprise timpul: simțeam că nu

se sfârșește lumea, dar că se afla în plină criză și că drumul meu
nu mai era același, mă schimbam mult mai mult decât aș fi pu
tut crede." (Crozier, p. 64)
„Cam așa s-au întâmplat lucrurile în mai '68. Se clătina totul.

Participam și eu la evenimente, pentru că eram profesor la Sor-
bona de șase ani. Eram angajat în evenimente, implicat pe de
plin, dar și observator a ceea ce se petrecea. Nu te poți împie
dica să fii etnologul propriilor evenimente. Eram martor și actor
și etnolog la un loc." (Balandier, p. 115)
„în 1967, părăseam CNRS-ul pentru un post la Sorbona. în

mai '68 se întâmplă ceva nemaipomenit, o experiență cu totul
neașteptată, fascinantă, misterioasă. La Sorbona, în curtea uni
versității, iată-1 pe Proudhon la picioarele Cardinalului. Tocmai
publicasem o carte despre sociologia lui Proudhon, și iată că-1
vedeam pe podiumul anarhiștilor din curtea Sorbonei. Am fă
cut câțiva pași pe bulevardul Saint-Michel, fără să insist asupra
prezenței lui Proudhon în universitate și fără să înțeleg prea
bine ce se întâmpla. Oricum, era ceva deosebit! Minunat și umi
litor în același timp, deoarece sociologul din mine nu prevăzu
se nimic din toate acestea, nu și-ar fi putut închipui ceva ase
mănător, și nu eram cu nimic mai bun decât un observator
obișnuit, pentru a înțelege situația. Dar asistam la tot ce se în
tâmpla: toate reuniunile asistenților, ale lectorilor, ale profeso
rilor furibunzi... era fără îndoială ceva excepțional, extraordi
nar!" (P. Ansart, p. 49)
Psihosociologie crizei ■ Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

134 „In mai '68 eram prezent la toate manifestările. Era o bucurie
extraordinară să participi la evenimente! Dar nu înțelegeam de
loc ce se-ntâmpla." (Wieviorka, p. 55)
„în noaptea de 10 spre 11 mai, mă aflam pe strada Gay-Lus-

sac. Am trăit evenimentele acelea cam ca Stendhal bătălia de
la Waterloo. Sunt ocupat cu ridicarea baricadelor, mai facem
și glume, noi, cei de la CRS, ascultăm la un tranzistor discu
țiile dintre Cohn-Bendit, Sauvageot, Geismar, rectorul Roche
și prefectul Grimault. Noaptea la ora două, poliția se pregă
tește să tragă, violența izbucnește. Rezist până în zori. încerc
să fug din cursa în care mă vedeam prins fără scăpare și re
ușesc. Am simțit Într-adevăr ce e frica. Pentru prima oară,
conștientizez ce înseamnă Statul, violența și represiunea de
care dispune, înțeleg ce control exercită puterea asupra
mass-mediei. Sunt dezgustat de felul în care televiziunea va
relata despre evenimentele de noaptea trecută. Când tata,
care nu-nțelege nimic din ce se-ntâmplă, îmi cere o lămurire,
nu mă pot abține și-i trântesc: «Rahat!»" (V. de Gaulejac,
p. 81)
început ca un roman sau ca o poveste, textul lui Gaulejac bas

culează, din zona amuzamentului ușor inconștient față de ceea
ce se petrece, în cea a experienței cruciale, a conștientizării unei
stări de fapt: violența reală și simbolică pe care o exercită statul,
prin instituțiile sale și prin media. Această revelație, care deschi
de către problematica sociologică a puterii și a violenței, este și
un important moment de trecere: ea marchează ruptura între lu
mea fără griji de până atunci și realitatea dură a vieții sociale,
precum și momentul „eliberării", al cuceririi libertății ce decurge
din această experiență. Revelația despre care vorbim coincide și 135
cu momentul declanșării unui conflict familial (singurul de acest
tip evocat în text), din care deducem lipsa de înțelegere cu care
se confruntă autorul.
La modul general, mulți consideră că mai '68 a fost ocazia
producerii unor adevărate mutații, a unei evoluții în modurile
de percepție și de abordare, evoluție ce va influența universul
social, universitar și cadrul de lucru al autorilor. Astfel, de exem
plu, R. Sainsaulieu face legătura între evoluția sa personală, în
depărtarea sa de teoriile lui Crozier și experiența politică dobân
dită în 1968:
„Ne săturaserăm de sociologia organizării, care încerca în

totdeauna să stabilească adevărul prin abaterea de la normă.
[...] Trăiserăm experiența lui mai '68 ca pe un moment de în
noire a democrației directe, și deci ajunseserăm să ne întrebăm:
oare nu s-ar putea stabili și reguli legitime? De ce să ne gân
dim doar la pervertirea legii, a regulii?" (Sainsaulieu, p. 10).
Mai '68 constituie și un punct de convergență pentru elemen

te la care ne vom referi în continuare: evenimente care pun noi
probleme, dar pentru care trebuie găsite și noi soluții, evoluții
radicale în chestiuni și dorințe personale, în probleme de con
strângeri instituționale, familiale sau sociale.
Cititorul este surprins să vadă că, per ansamblu, marile eve
nimente politice ocupă un loc secundar în aceste scrieri autobio
grafice (excepție făcând Morin, Moscovici și încă vreo doi au
tori), ca și cum, în procesul de asimilare a propriei identități,
proces pe care îl retrasează aceste parcursuri, evenimentele po
litice ar reprezenta evident niște aspecte importante, dar mai

136 puțin hotărâtoare decât anumite întâlniri sau opțiuni exprimate
în momente-cheie ale existenței.
Care mai e rolul sociologului în comunitate? Perspectiva ușor
distanțată a autorilor asupra locului lor în mediul în care lucrea
ză, și, dincolo de acesta, în viața politică și socială, nu se înca
drează în formele canonice ale discursului autoreferențial. Așa
cum reiese din aceste povestiri, sociologul pare a bate în retra
gere în fața marilor evenimente politice și sociale, preferând mai
degrabă poziția spectatorului decât pe cea a actorului. Ase
menea memorabilului personaj stendhalian — Fabrice del
Dongo —, eroul din memoriile sociologilor studiați nu poate
avea o privire cuprinzătoare asupra evenimentelor, pierde per
spectiva, hipnotizat fiind de cotidianul acaparator. Dar, dacă to
tuși implicarea este secundară, influența evenimentului este evi
dentă, bine conturată și detaliată: evenimentele politice vor
declanșa întrebări, vor suscita reflecții nu numai din partea „vi
itorilor cercetători", ci din partea tuturor contemporanilor, a în
tregii societăți care va reflecta asupra noilor sisteme politice, eco
nomice și sociale.
Despre iluziile gândirii raționaliste

în practica de intervenție
Dacă implicarea, despre care tocmai am aflat că a fost, în ace

le condiții, mai mult mitică decât concretă, este totuși o dovadă
a intruziunii subiectului în mediul său de lucru, a unui „eu" con
fruntat cu evenimentele, cu acțiunea de intervenție, la fel ca în
cazul practicii de consiliere, atunci trebuie să vorbim evident de
spre mediere. Medierea prin cadrul analizei, sau printr-o meto
dă, printr-o perspectivă, care presupun toate recursul la forme
de raționalizare capabile să asigure abordarea eficientă și solu- 137
ționarea crizei.
Pentru numeroși cercetători cu care ne-am consultat, mai ales
cei din mediul anglo-saxon de formare, raționalizarea în practi
ca de consultație este im dat, ceva evident, o chestiune care nu
mai trebuie discutată: firma, supusă unei chestiuni de dezorga
nizare, fie ea internă (probleme de organizare sau sisteme de in
formare) sau externă (probleme de strategie, accident etc.), îi va
cere consultantului să restabilească funcționarea acesteia, rein-
serția ei în sistem. Acest lucru poate fi realizat prin îndrumare
directă sau prin direcționare sau printr-o formă intruzivă de stu
diu realizat în cadrul firmei de către o echipă de consultanți. Re
punerea ordinii în lucruri este valorificată din perspectiva rațio
nalizării, deoarece aceasta permite o abordare mai obiectivă a
problemelor.
Problema raționalizării în practicile consultative poate fi pri
vită din două unghiuri, istoric și epistemologic, care tind spre
convergență. Istoric mai întâi, deoarece practicile consultative
sunt rezultatul tradiției în domeniul științelor inginerești și al
gestionării producției (Taylor și Gilbreth), sau al abordărilor de
tip sociologic sau psihosociologic (Mayo și Roethlisberger). Or,
fiecare tip de abordare se sprijină pe un anumit mod de a înțe
lege și analiza realitatea, de a extrage din aceasta ceea ce va fi
semnificativ pentru partea de teorie care se pregătește să intre în
acțiune, trecând, evident, printr-o analiză epistemologică.
Se cunoaște influența dezvoltării industriale din secolul al
XIX-lea asupra structurii întreprinderii, a organizării și volu
mului acesteia (Chandler, 1990; Bouilloud & Lécuyer, 1994). De
fapt, întreprinderea de tip modern, firma, se dezvoltă începând
cu această perioadă, prin intermediul unității de producție

138 specializată, fie la nivel de atelier, fie deja la nivel de întreprin
dere
*. Datorită mașinii cu abur, se putea dispune de o energie
mecanică nelimitată și pe deplin controlată, depășindu-se astfel
constrângerile geografice și climaterice impuse până atunci (ener
gii de origine animală, energii eoliene sau hidraulice). Aceasta
suplețe în implantarea industrială se va accentua odată cu crea
rea rețelelor feroviare, apoi cu electrificarea acestora, fapt ce va
permite o distribuire teoretic nelimitată a produselor și energiei;
revoluția industrială aduce mai ales schimbarea de scară, la ni
velul dezvoltării întreprinderii, ajungându-se de la o scară redu
să la una foarte largă.
în acest context, se manifestă o cerere socială puternică pen
tru ameliorarea tehnică a produselor și a procedeelor industria
le. Fie că este vorba despre producerea oțelului sau fabricarea
sticlei sau a cimentului, fie că vorbim despre filaturi sau uzine
chimice, produsele și procedeele prin care se obțin sunt cu totul
noi față de cele din secolul al XVIII-lea. Cererea socială privește
toate domeniile de aplicație ale fizicii și chimiei, dar și ale medi
cinii și biologiei (acestea din urmă, într-o mai mică măsură). Pen
tru a răspunde acestei cereri masive, în Europa se înființează în
această perioadă numeroase școli de ingineri, deoarece ingineri
lor le revine punerea la punct a planurilor de dezvoltare indus
trială, dar și, încetul cu încetul, responsabilitatea conducerii în
treprinderii (Chandler, 1990).
* Ceea ce știm despre întreprinderile din trecut e fie că fuseseră case de comerț (engleze
sau olandeze) ce funcționau în rețele de tip „comptoir" (mai ales în India, în insulele in
doneziene, pe coastele Africii și, la modul general, în toate coloniile), fie manufacturi de
tip „Colbert", unde se realizau tapiserii, porțelanuri sau oglinzi, organizate prin juxta
punerea atelierelor rămase; la nivelul funcționării — foarte artizanale, structurate în ju
rul unor privilegii regale.
jEAN-PHIUPPE B0UILL0UD
In perioada desfășurării revoluției industriale, sub dubla per- 139
spectivă a noilor teorii privind organizarea muncii, teorii legiti
mate de economia modernă în curs de apariție, dar legate și de
necesitatea de a satisface nevoi din ce în ce mai imperioase, se
dezvoltă separația profundă, radicală și ireversibilă dintre con
cepția despre muncă și aplicarea acesteia. Inginerilor, cei care re
prezintă noua aristocrație a gândirii aplicative și care vor fi pri
mii consultanți în probleme de organizare, le revine sarcina de
a inventa mașini din ce în ce mai complexe, precum și moduri
de utilizare ale acestora. Muncitorimii, ale cărei rânduri sporesc
pe măsură ce satele se golesc pentru a întări forța de muncă de
la oraș, îi revine misiunea de a se integra în procesul de produc
ție, pentru a asigura bunul mers al acestuia. în fața acestor ma
șini pe care nu el le-a inventat, și deci pe care nu le stăpânește,
muncitorul în plin efort nu mai este un homo faber (vezi Arendt),
ci un animal laborans, un animal de povară. Clivajul dintre con
cepție și execuție va duce la o devalorizare a execuției, în favoa
rea concepției: muncitorii (executanții) vor primi sarcini din ce
în ce mai precise (fărâmițarea procesului de muncă), în timp ce
inginerii, alături de alte categorii, devin un fel de „nobilime de
stat". Tehnica, din ce în ce mai dezvoltată, va adânci falia deja
existentă dintre aceste categorii, protejându-i pe ingineri, ca de
altfel mai apoi pe tehnocrați în general, a căror putere va crește
din ce în ce mai mult, favorizând această situație de dominație
care caracterizează abordarea propusă, cea a „raționalității ști
ințifice".
Subliniem faptul că există un progres evident în ceea ce pri
vește rolul inginerului în desfășurarea îndelungatului proces de
industrializare. De fapt, statutul inginerului, adevărat erou
colectiv pe care îl onorăm cu regularitate în cadrul expozițiilor

140 universale, trece de la cel de expert tehnic la acela de expert și
coordonator, apoi de expert în conducerea întreprinderii, înves
tit cu o nouă legitimitate. Frederick Taylor, inginer specialist în
metale de tăiere la începutul carierei, este un exemplu elocvent
pentru însăși ideea de evoluție în domeniu: de la optimizarea
mașinilor-unelte va trece la optimizarea atelierelor, apoi la îm
bunătățirea sistemului, ceea ce avea să se numească „organizarea
științifică a muncii".
Această abordare prezintă câteva caracteristici: este reducțio-
nistă, cantitativă, obiectivistă și modelatoare. Este reducționistă
în sensul că se străduiește să reducă complexitatea cu ajutorul
grilelor-tip și al deciziilor generice. Este cantitativă, deoarece ca
ută să măsoare în permanență și simultan caracteristicile proce
sului de muncă (OST, Gilbreth), realitatea economică a fiecărui
sector din întreprindere (controlul de gestiune) și viitorul aces
teia (buget și planuri de strategie). Dezvoltarea informaticii a fa
cilitat și întărit ponderea dimensiunii cantitative. Abordarea este
obiectivistă, în măsura în care încearcă să desubiectivizeze date
le socioculturale. Aceste trei dimensiuni se vor regăsi, se vor con
cretiza în impunerea unui model, care se va aplica fie unităților
de producție (în gestionarea producției), fie fluxurilor financia
re ale întreprinderii (proceduri bugetare).
Raționalizarea științifică este o chestiune foarte legitimă în ca
drul întreprinderii: ea se ascunde în spatele pseudoneutralității
cifrelor pentru a se prezenta ca obiectivă, liniștind prin aceasta
publicul și permițând stabilirea unui limbaj comun între cei care
se ocupă de gestionare, consultanți, prestatori de servicii infor
matice și analiști financiari.
Toată literatura de specialitate dezvoltată de Școala de la
Frankfurt, și ne gândim mai ales la Minima Moralia a lui Adomo
JEAN-PHIUPPE B0UILL0UD
(1951) sau la Tehnica și știința ca ideologie, a lui Habermas (1968), 141
se aplică perfect controlului acestei forme de raționalitate. Do-

rciinația acestei forme rezultă din: (1) superioritatea socială a cu
noașterii științifice asupra altor modele de cunoaștere; (2) preva-
lența experienței științifice asupra experienței trăite a individului;
(3) dorința de a satisface dezideratul entităților economice auto
nome care constrâng individul în interiorul jocurilor de putere
pe care le conduc. Miza constă nu numai în rezolvarea proble
melor ivite, ci și în transformarea practicilor și a indivizilor, în
vederea unei raționalități mai puternice; este vorba de trecerea
de la modalități de gestionare „neprofesionale" la practici „mai
adecvate". Dimensiunea științifică a argumentării devine o pia
tră de încercare în funcție de care se va defini binele și răul,
aceasta dovedindu-se ultima dintre practicile manageriale.
In zilele noastre, evoluția permanentă a perimetrului între
prinderilor face din ce în ce mai instabile abordările de tip strict
rațional. De fapt, întreprinderea modernă devine o întreprinde
re tranzacțională în sensul stabilit de Coase, în măsura în care
pentru ea se pune în permanență problema extemalizării activi
tăților operaționale sau funcționale, ca în dilema nerezolvată a
lui „a face" și „a face să se facă" (Coase, 1937). Vedem de exem
plu grupuri industriale specializate în produse electronice decla
rând de pe o zi pe alta că vor să devină firme „fără întreprinde
re", centrate numai pe concepția și vânzarea de sisteme
electronice. în cadrul acestei modificări importante a firmei, efec
tuată cu singurul scop de a susține bursa (deoarece cesiunea de
active puțin rentabile, ca acelea de producție, crește rentabilita
tea medie a activelor rămase, ameliorând astfel sumele pe care
se bazează analiștii și cei care se ocupă de gestionarea fonduri
lor), limitele întreprinderii se reconturează în permanența, n
Psihosociologie crizei • Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

142 aceste condiții, individul se trezește în situația de element fragil,
membru al unui echipaj vândut odată cu nava, neștiind nicioda
tă care îi sunt noii proprietari și nici dacă aceștia vor respecta an
gajamentele proprietarilor de dinainte. Observăm deci că există
nu doar modificări care fac imposibilă o cuantificare exactă (cu
excepția celor legate de cotarea la bursă și de rentabilitatea acti
velor, care reprezintă piatra unghiulară a tuturor acestor schim
bări), ci și o deteriorare a stabilității condițiilor de lucru, feno
men care pune în mod evident numeroase probleme (stres,
probleme de identitate), în care abordarea raționalistă, atât de
mult practicată în anii '70-80 ai secolului trecut, este din ce în
ce mai puțin adaptată realității actuale a întreprinderilor.
Raționalizarea extremă a vieții economice obligă întreprinde
rile la un proces permanent de adaptare, limitând astfel abordă
rile de tip cantitativ-rațional care nu se mai pot aplica unui mod
de organizare din ce în ce mai neclar. E interesant să regăsim aici,
ca într-un fel de ecou ironic — în domeniul raționalizării econo
miei și a gestiunii — „autodistrugerea rațiunii" de care vorbeau
Horkheimer și Adomo.
Iluziile implicării versus iluziile raționalității?
Noțiunea însăși de intelectual angajat, de intelectual complet,

nu mai este atât de evidentă atunci când cercetători și intelectu
ali, chiar foarte cunoscuți, scriu despre ei înșiși. Privită retros
pectiv, prin intermediul acestor texte, tematica implicării se dez
voltă mai degrabă din unghiul actorului modest, chiar luat prin
surprindere, decât din perspectiva actorului total implicat pe
deplin conștient de rolul său activ. Unii vor spune că nu-i chiar
atât de rău: dacă ne gândim la „implicarea" lui Foucault spre
sfârșitul vieții sale în revoluția iraniană și în chestiuni legate de 143
Khomeini, sau la Sartre și poziționarea sa de partea lui Stalin,
vedem limpede că ceea ce rămâne din activitatea lor sunt cărți
le, cu mult mai importante decât eventuala lor implicare politi
că în viața societății.
în ceea ce privește abordarea propusă și modurile de gândi
re convocate, o incursiune în începuturile practicilor de gestiu
ne confirmă ceea ce arăta deja Școala de la Frankfurt: faptul că
rațiunea dornică să anihileze mitul și să se elibereze de umbra
lui devine ea însăși un mit, limitându-și astfel posibilitățile unei
priviri critice asupra realității, tocmai în momentul în care aceas
tă capacitate devine indispensabilă, dat fiind că schimbările per
manente din societățile noastre „lichide" șterg reperele și impun
mereu noi grile de analiză.
Ineficacității implicării ferme îi răspunde în ecou ineficacita
tea în continuă creștere a abordărilor raționale, pe care criza ac
tuală le subliniază cu tot mai multă pregnanță. Astfel, dincolo de
acest nou mit al implicării, despre care aflăm de fapt că este mai
mult un ideal revendicat decât o realitate de-a lungul istoriei și
în viața indivizilor, se deschide capcana unei gândiri care tre
buie, la rândul ei, să se apere împotriva propriei tradiții raționa
liste, pentru a căuta soluții la problemele cu care se confruntă.
Să fie omul doar un neputincios care visează? O fi poate așa cum
spunea și Cioran: „Vivre c'est bricoler dans Kincurable ...
Bibliografie
Adomo, T.W., Minima Moralia, 1951, Frankfurt, Suhrkamp Ver-

lag, trad. fr. 1980, Paris, Payot.
Psihosociologie crizei« Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

144 Ancelin-Schützenberger, Anne, Éléments d'histoire de vie et
choix théoriques, Parcours de femmes — Histoires de vie
et choix théoriques en sciences sociales, coordonat de F.
Aubert, Changement Social, № 10, 2005, Paris, L'Har
mattan, pp. 159-236 (ediție utilizată).
D'Ans, André-Marcel, Linguiste et anthropologue, Cahiers du La
boratoire de Changement Social, iunie 2001, № 6, Paris,
Université de Paris VII-Denis Diderot, pp. 107-140
(ediție utilizată).
Ansart, Pierre, De Hanod aux passions politiques, Cahiers du La
boratoire de Changement Social, 1996, № 1, Paris, Uni
versité de Paris VII-Denis Diderot, pp. 28-61 (ediție
utilizată).
Bachmann, Christian, Le sel du terrain, Cahiers du Laboratoire de
Changement Social, mai 1997, № 2, Paris, Université de
Paris VII-Denis Diderot, pp. 113-140 (ediție utilizată).
Balandier, Georges, Anthropologue africaniste et sociologue, Ca
hiers du Laboratoire de Changement Social, Juin 2001,
№ 6, Paris, Université de Paris VII-Denis Diderot,
pp. 141-170; reeditare în Itinéraires de sociologues, sui
te..., coordonat de J.-P. Bouilloud, ed., Changement So
cial, № 12, 2007, Paris L'Harmattan, pp. 31-58 (ediție
utilizată: Cahiers du LCS).
Barus-Michel, Jacqueline, Petite rétrospective à prétention clini
que, Parcours de femmes — Histoires de vie et choix théo
riques en sciences sociales, coordonat de F. Aubert, Chan
gement Social, № 10, 2005, Paris, L'Harmattan, pp.
17-36 (ediție utilizată).
Baumann, Z., Liquid life, 2005, Oxford, Blackwell, trad. fr. La vie
liquide, 2006, Rodez, Le Rouergue/Chambon.
Boudon, Raymond, Coïncidence entre sujet et objet, Itinéraires de 145
sociologues, coordonat de V. de Gaulejac, Changement

Social, № 11,2007, Paris, L'Harmattan, pp. 19-61 (edi
ție utilizată).
Bouilloud, J.P., Lécuyer, B.P., L'invention de la gestion, Paris, L'har
mattan, 1994.
Bouilloud, J.P., Devenir Sociologue, Toulouse, Erès, 2009.
Bourdieu, Pierre, Histoire de vie et choix théoriques, text dacti
lografiat, 27 p.
Boyer, L., Equilbey, N., Histoire du management, Paris, Les Edi
tions d'Organisation, 1990.
Castel, Robert, Le subjectif et l'objectif, Cahiers du Laboratoire de
Changement Social, iunie 1999, № 5, Paris, Université
de Paris VII-Denis Diderot, pp. 101-132; reeditare în
Itinéraires de sociologues, suite..., coordonat de J.-P.
Bouilloud, ed., Changement Social, № 12, 2007, Paris
L'Harmattan, pp. 59-87 (ediție utilizată: Cahiers du
LCS).
Chandler, A.D., Scale and scope, the Dynamics of Industrial Capita
lism, Cambridge, Harvard University Press, 1990.
Coase, R.H., „The nature of the firm", Economica, vol 4,1937.
Crozier, M., Ma belle époque, mémoires vol. 1, 2002, A contre-cou
rant, vol. II, 2004, Paris, Fayard.
Crozier, Michel, La liberté de battre le système, Itinéraires de socio
logues, coordonat de V. de Gaulejac, Changement Social,
№ 11,2007, Paris, L'Harmattan, pp. 63-99 (ediție uti
lizată).
Dayan-Herzbrun, Sonia, Au risque de la nostalgie — 23 avril
1997, Cahiers du Laboratoire de Changement Social, iunie
1999, № 5, Paris, Université de Paris VII-Denis

146 Diderot, pp. 81—100; reeditare în Parcours de femmes —
Histoires de vie et choix théoriques en sciences sociales, co
ordonat de F. Aubert, Changement Social, № 10, 2005,
Paris, L'Harmattan, pp. 65—83 (ediție utilizată: Cahiers
du LCS).
Duvignaud, Jean, Itinéraire, Cahiers du Laboratoire de Changement
Social, Juin 1999, № 5, Paris, Université de Paris VII —
Denis Diderot, pp. 29-42; reeditare în Itinéraires de so
ciologues, suite..., coordonat de J.-P. Bouilloud, ed.,
Changement Social, № 12,2007, Paris, L'Harmattan, pp
89-101 (ediție utilizată: Cahiers du LCS).
Enriquez, Eugène, L'empreinte de la légende, Cahiers du Labora
toire de Changement Social, mai 1997, № 2, Paris, Uni
versité de Paris VII-Denis Diderot, pp. 3-38; reedita
re în Itinéraires de sociologues, suite..., coordonat de J.-P.
Bouilloud, ed., Changement Social, № 12, 2007, Paris,
LCS).
Enriquez, E., (editor), Le goût de l'altérité, 1999, Paris, Desclée de
Brouwer.
Fougeyrollas, Pierre, De Périgueux à Paris 7 en passant par
Dakar, Cahiers du Laboratoire de Changement Social, mai
1997, № 2, Paris, Université de Paris VII-Denis Dide
rot, pp. 39-70; reeditare în Itinéraires de sociologues, sui
te..., coordonat de J.-P. Bouilloud, ed., Changement So
cial, № 12, 2007, Paris, L'Harmattan, pp. 137-166
(ediție utilizată: Cahiers du LCS).
De Gaulejac, Vincent, S'autoriser à penser, Cahiers du Laboratoire
de Changement Social, mai 1997, № 2, Paris, Universi
té de Paris VII-Denis Diderot, pp. 71-112; reeditare în
Itinéraires de sociologues, suite..., coordonat de J.-P. 147
Bouilloud, ed., Changement Social, № 12, 2007, Paris,

LCS).
Giust-Desprairies, Florence, Les enjeux d'une question épisté
mologique, Parcours de femmes — Histoires de vie et
choix théoriques en sciences sociales, coordonat de F. Au
bert, Changement Social, № 10, 2005, Paris, L'Harmat
tan, pp. 85-98 (ediție utilizată).
Habermas, J., Technik und Wissenschaft als Ideologie, 1968, Fran
kfurt, Suhrkamp Verlag, trad. fr. La technique et la scien
ce comme „idéologie", 1973, Paris, Gallimard.
Haroche, Claudine, L'apprentissage de la retenue, Cahiers du La
boratoire de Changement Social, 1996, № 1, Paris, Uni
versité de Paris VII-Denis Diderot, pp. 62-83; reedita
re în Parcours de femmes — Histoires de vie et choix
théoriques en sciences sociales, coordonat de F. Aubert,
Changement Social, № 10, 2005, Paris, L'Harmattan,
pp. 99-116 (ediție utilizată: Cahiers du LCS).
Héritier, Françoise, Un parcours remémoré, în Parcours de fem
mes — Histoires de vie et choix théoriques en sciences so
ciales, coordonat de F. Aubert, Changement Social, №
10, 2005, Paris, L'Harmattan, pp. 117-158 (ediție utili
zată).
Lapassade, Georges, Je ne sens pas mon identité, Itinéraires de so
ciologues, coordonat de V. de Gaulejac, Changement So
cial, № 11,2007, Paris, L'Harmattan, pp. 101-115 (edi
ție utilizată).
Morin, Edgar, Une sociologie du présent, Cahiers du Laboratoire
de Changement Social, iunie 2001, № 6, Paris, Univer-

148 sité de Paris VII-Denis Diderot, pp. 39-82; reeditare în
Itinéraires de sociologues, suite..., coordonat de J.-P.
Bouilloud, ed., Changement Social, № 12, 2007, Paris
LCS).
Moscovici, S., Chronique des années égarées, 1997, Paris, Stock.
Moscovici, Serge, La psychologie sociale: l'anthropologie de no
tre culture, Cahiers du Laboratoire de Changement Social,
Juin 2001, № 6, Paris, Université de Paris VII-Denis
Diderot, pp. 13-38; reeditare în Itinéraires de sociolo
gues, suite..., coordonat de J.-P. Bouilloud, ed., Chan
gement Social, № 12, 2007, Paris, L'Harmattan,
Murard, Numa, La bave de l'escargot, Cahiers du Laboratoire de
Changement Social, 1996, № 1, Paris, Université de Pa
ris VII-Denis Diderot, pp. 84-98 (ediție utilizată).
Namer, Gérard, Sociologue de la mémoire collective, Cahiers du
Laboratoire de Changement Social, iunie 2001, № 6, Pa
ris, Université de Paris VII-Denis Diderot, pp. 83-106
(ediție utilizată).
Pagès, Max, Tisser la tresse de l'existence, Itinéraires de socio
logues, coordonat de V. de Gaulejac, Changement So
cial, № 11,2007, Paris, L'Harmattan, pp. 145-190 (edi
ție utilizată).
Sainsaulieu, Renaud, Histoire de vie et choix théoriques, text dac
tilografiat, 20 p.
Touraine, Alain, Le sujet et le sociologue, Itinéraires de sociologu
es, coordonat de V. de Gaulejac, Changement Social
№ 11, 2007, Paris, L'Harmattan, pp. 209-239 (ediție
utilizată).
Wieviorka, Michel, Trajectoire personnelle et sociologie: hasards 149
et cohérence, Cahiers du Laboratoire de Changement So

cial, iunie 1999, № 5, Paris, Université de Paris VII-De-
nis Diderot, pp. 43-80, reeditare în Itinéraires de socio
logues, suite..., coordonat de J.-P. Bouilloud, ed.,
Changement Social, № 12, 2007, Paris. L'Harmattan,
Psihosociologia crizei • Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

Alexandre Dorna
*
J în > fată cu criza societală

Fată
Faptul că se pune problema crizelor și a societății și în cadrul

unui colocviu de psihosociologie nu trebuie să surprindă pe ni
meni. în psihologia universitară, temele fondatoare sunt progre
siv (sau aproape) abandonate. Avalanșa experimentelor de labo
rator și a „microteoriilor" nu a putut aduce cunoștințe noi în
privința mizei societale a vremii noastre. Veți spune că nu e ni
mic surprinzător în asta, deoarece psihologul, practician sau uni
versitar, se află, de cele mai multe ori, în afara luărilor de pozi
ție politice sau ideologice. Chestiunea metodologiei științifice are
probabil un rol important în pretenția de „neutralitate" față de
politic.
Totuși, o rapidă privire istorică ne permite să arătăm că psi-
hosociologia și-a obținut titlurile de noblețe în perioade de cri
ză socială, politică sau economică. Astfel încât putem vorbi de o
psihologie politică ce străbate domeniul științelor umane și so
ciale în secolul al XX-lea, până în zilele noastre. Credem că de
aceea, aflați în fața crizei sociale contemporane, ar trebui să ne
* Profesor la Universitatea din Caen.
ALEXANDRE DORNA
punem o dublă întrebare: ce s-a ales din primele eforturi de edi- 151
ficare a unei psihologii colective a maselor, a războiului, a națio
nalismului, a autoritarismului, a democrației, a propagandei, a
liderului și altele?... Ce rămâne din moștenirea lăsată de psiho
logii sociali care s-au aplecat asupra chestiunilor politice: Sperber,
Reich, Ciakotin, neuitându-i nici pe Hamon, Le Bon sau, mai
aproape de noi, Moreno, Adomo, Fromm, Lewin, Martin Baro?
Despre probleme mai vechi și mai noi
Dacă stăm să ne gândim bine, transformarea psihologiei (in

clusiv a celei societale) în tehnică de evaluare și de „acompania
ment" a sistemului (politic și economic) aflat la putere ne îndepăr
tează de temele ei mai vechi, ca și de spiritul critic necesar pentru
a putea reflecta asupra implicațiilor pe care le au efectele ideolo
gice, politice și psihice asupra formelor de organizare și a relații
lor umane aflate în criză. Perspectiva profesională, chiar pragma
tică am putea spune, a învățământului nostru universitar este un
simptom al crizei generale a culturii contemporane, în ciuda dez
voltării pe care au cunoscut-o teoriile de laborator, uneori admi
rabile și evident inteligente, dar profund lipsite de perspectivă is
torică și de capacitatea de a analiza consecințele politice ale crizei.
Ceea ce e încă și mai grav: psihosociologii manifestă astăzi ten
dința de a nu mai evalua miza politică a acestui fenomen.
Totuși, numeroase chestiuni clasice frământă încă realitatea
socială și fac apel la disciplina pe care o reprezentăm. Amintim
unele dintre acestea: care simt formele de obediență și de revol
tă a maselor? Trebuie să ne întoarcem la chestiunea liderului de
grup carismatic în situații de reconsiderare a bazelor societății?
Cum poate democrația modernă să fie în mod autentic pârtiei-
Psihosociologia crizei ■ Față în față cu criza societală

152 pativă și republicană? Cum putem surprinde și explica latura
psihologică a ideologiei violenței?
Sunt și alte întrebări care se pun. Ce se poate crede, psiholo
gic vorbind, despre violența psihologică a terorismului sau a
antiterorismului? Care este baza psihologiei liberalismului poli
tic și economic din zilele noastre? Care sunt elementele psihoso
ciologice ale revirimentului naționalismului și populismului în
lume? Este oare mondializarea capabilă să propună o cultură po
litică planetară? Ce rol joacă propaganda „people" în construi
rea valorilor democratice? Noile războaie chirurgicale chiar nu
mai pot fi controlate?
Articularea a redevenit o necesitate
Să spunem pe scurt că explicația psihosocială nu se poate de

părta prea mult de originile sale filosofice, politice și ideologice,
deoarece chestiunea politicii („politeia") rămâne, volens nolens, în
centrul preocupărilor psihologiei societale. Din prea multă
(de)formație tehnică, psihologii sociali au uitat că problematica
individuală nu este izolată de psihologia colectivă. Arta guver
nării, „politeia" în sensul binelui comun, utilizează cunoștințele
noastre, în articulare cu politicul și culturalul.
Astfel, dacă învățăm să gândim dincolo de individual, ches
tiunea articulării se situează încă o dată la nivelul opiniilor, va
lorilor și al credințelor. Altfel spus, ea se mută în zona ideologi
ilor. Refuzul de a cunoaște statutul ideologiei ca teren de
investigație este probabil una din erorile vehiculate de către po
zitivism și scientism. Ideologia este o creație colectivă care se si
tuează la nivelul cel mai comun al realității construite. Aici avem
de-a face cu sfera cunoașterii simbolice. Este un fel de imago
ALEXANDRE DORNA
mundi al cărei statut de adevăr nu poate fi demonstrat științific, 153
dar care oferă baza unei alte surse de adevăr, cu condiția ca dia
logul să se propage într-un cadru politic instituțional.
Pentru psihologul interesat de fenomenele din societate este
întotdeauna util să înțeleagă în ce fel Marx, Pareto și Freud au
încercat să explice autonomia ideologiei prin prisma unor eșafo
daje socioculturale și a mizelor politice. E oare cazul să amintim
că o abordare corectă a ideologiei echivalează cu plasarea ei în
miezul datelor și problemelor psihologice? Oferim ca argument
un citat din Monnoret: „Ideologia este o ofertă intelectuală ce
răspunde unei cereri afective".
Cu acestea, considerăm că problematica noastră capătă un
plus de stabilitate. Revenim la câteva chestiuni importante pen
tru noi:
a) Ce poate justifica sau respinge ideologia în termeni de

comportament într-o situație dată și istoric datată?
b) Căror exigențe afective poate ea răspunde?
c) Ce poate ea ascunde într-o anumită situație?
d) Cum pot fi transferate faptele istorice dintr-o epocă în alta?
e) Care este contextul social (clasă, profesie, situație) și care
este cadrul psihologic (trăsături, comportamente) în inte
riorul cărora se situează și se manifestă ideologia?
f) Care este perspectiva hegemonică vehiculată de ideologia
analizată?
Gândind (psiho)politica din perspectivă politică
Pentru a înțelege mai bine crizele din societate și pentru a putea

acționa mai eficient asupra lor, considerăm necesar să precizăm

154 încă o dată că psihologul social are nevoie să clarifirp miza politi
că a metodei pe care o propune. Căci chestiunea politică se pune
în termeni de metacunoaștere — în sensul vechi al cuvântului —
, direcție și abilități, cunoștințe necesare pentru urmarea căii.
H. Arendt, probabil cea mai cunoscută figură de psiholog
printre filosofii politici, ne propune următoarea formulă: pentru
a înțelege comportamentele politice, trebuie să gândești politic.
încercăm să vedem acum ce vrea să spună acest „penser po
litiquement".
• A gândi politic înseamnă să reflectezi asupra unei situații

în termeni de totalitate (ansamblu), în timp și în spațiu.
• A gândi politic omul înseamnă să-l abordezi contextual.
• A gândi politica în mod politic înseamnă să asumi punc
tul de vedere exprimat de generalist și, în același timp, ati
tudinea amatorului, a artizanului, nicidecum pe cea a ex
pertului în științe.
• A gândi politic înseamnă și să analizezi interpelările socia
le în contextul lor natural.
• A gândi politic mai înseamnă și a avea în vedere posibila
articulare dintre psihologic, social și politic, în termeni de
„om complet" (Mauss).
• A gândi politica din perspectivă politică înseamnă a avea
o opinie clară, la care să-i faci și pe alții, care aveau propri
ile opinii, să adere. Dar și să stabilești dialogul și să poți
asigura comunicarea, pe baza unui fond cultural comun.
Să amintim aici că abordarea politică (intrinsec psihologică)

este tot o metodă, care, spre deosebire de știință și religie, nu
are nevoie, pentru a exista, de adevăr revelat sau de laborator.
ALEXANDRE DORNA
Adevărul politic trebuie căutat în dialog, ca rezultat al schimbu- 155
rilor de idei.
Pentru a înțelege mai bine aceste afirmații, cel mai potrivit ni
se pare să evocăm distincția clasică ce se face între politică și po
litic.
Politicul este chestiunea verticală a ordinii instituționale, per
manentă sau nu, incluzând principii, legi, constituție.
Politica trimite la chestiunea fluctuantă a ideologiilor, a cre
dințelor, convingerilor în artă, doxa și argumentare.
Către o psihologie politică societală
Din aproape în aproape, pas cu pas, încerc să reabilitez statu

tul și locul psihologiei politice societale. Este o situație epistemo
logică aflată dincolo de opoziția empirism-raționalism, ho
lism-individualism.
Diagnosticul crizei ne ajută să aflăm că rădăcinile acesteia
sunt profunde și trebuie căutate în trecut. Este vizat întregul sis
tem ideologic (valori fără proiect). Chestiunea coeziunii sociale
și naționale ocupă locul central, iar căile care o indică simt mul
tiple: noua ascensiune a formelor de populism, prezența lideri
lor charismatici, funcționarea oligarhică și tehno-machiavelică a
elitelor conducătoare, prezența unei gândiri unice și a unui in
dividualism narcisic, precum și a formelor oculte de propagan
dă, al căror suport este asigurat de mass-media.
Aici se impune — după părerea noastră — critica fondului
psihologic al modelului liberal.
Ne apropiem de finalul scurtei noastre prezentări. Am în

cercat să fim sinceri și loiali față de această disciplină și față de

156 mizele care au stat la baza organizării acestui colocviu pe teme
de criză și societate. Desigur că nu vorbim în numele unei noi
discipline și nici al unei poziționări politice partizane. Conside
răm doar că asistăm la apariția unei adevărate arte a articulării
proceselor politice și psihologice. Ne revine în acest context ro
lul de „chasseurs de mythes" și de luminători critici într-un joc
în care miza este a întregii societăți.
Bibliografie
Arendt, H., 1972, La crise de la culture. Seuil. Paris.

Barber, J.D., 1972, The presidential character: predicting perfor
mance in the White House. Printice Hall. N.Y.
Barus-Michel, J., Giust-Desprairies, F. et Ridel, L., 1996, Crises:
Une approche de psychologie sociale clinique. Des-
clée de Brouwer (Paris).
Beauvois, J.L., 2005, Les illusions libérales, individualisme et
pouvoir social. Paris. Dunod.
Cantril, H, 1941, The psychology of social movements. Wiley. NY.
Ciakotin, S., 1939/1952, Le viol de foules par la propagande.
Paris. Gallimard.
Doma, A., 1994, Diagnostique de la société démocratique con
temporaine, pour une psychologie politique pluridis
ciplinaire. Connexions n° 64.
Doma, A., 1996, Personnalité machiavélique et personnalité dé
mocratique. Hermes n° 19. Paris.
Doma, A., 1998, Fondements de la psychologie politique. Paris PUF
Doma, A., 2004, De l'âme et de la cité. L'Harmattan. Paris
ALEXANDRE DORNA
Doma, A. et Georget, R, 2004, La démocratie peut-elle survivre 157
dans le XXIe siècle. In Press. Paris.
Erikson, E.H., 1950, Childhood and society. Norton. N.Y.
Ibanez, T., 1994, Gouverner l'intersubjectivité, psychologie socia
le et politique. Connexions n° 64. Paris.
Lasch, C., 2000, La culture du narcissisme. Castelnau-le-Lez. Cli
mats.
Moscovci, S., 1981, L'âge des foules. Fayard. Paris.
Reich, W., 1933, La psychologie de masses du fascisme. PBP.
Paris. 1977.
Renan, E., 1982, La réforme intellectuelle et morale et autres
écrits. Albatros. Paris.
Roussieu, N., 2000, Psychologie sociale. în Press. Paris.
Sperber, M., 1938, Psychologie du pouvoir. Jacob. Paris. 1995.
Psihosodologia crizei ■ Fa^à în fa{à eu criza sociétal à

*
Lilian Negura
Criza ca modus vivendi

al întreprinderilor hipermoderne
și intervenția psihosocială
Criza economică, așa cum arată Barus-Michel în această car

te, oricât de matematic ar fi calculul care o măsoară, are toate ca
racteristicile unei crize psihosociale în care dimensiunea subiec
tivă prevalează. Realitățile economice, de fapt, sunt foarte
sensibile la orice fluctuații de ordin psihologic, cum ar fi percep
țiile, emoțiile, motivațiile etc., cu condiția ca acestea să se mani
feste la scară socială. Asta se observă foarte clar la burse, atunci
când au loc evenimente care trezesc panică în rândul investito
rilor. Există însă și efecte opuse, atunci când procesele economi
ce la scara întregii societăți afectează echilibrul psihologic la sca
ră individuală, e vorba de evenimente ca pierderea locului de
muncă sau incapacitatea de a plăti ipoteca. Eu însă vreau să vă
prezint un caz în care probleme de natură psihologică sunt ge
nerate de un context structural care a instituționalizat starea de
Universitatea din Ottawa.
LILIAN NEGURA
criză. E vorba de schimbările economice globale care sunt folo- 159
site în ultimii ani pentru crearea unei organizări a muncii ce per
mite rentabilizarea până și a dimensiunii subiective a vieții fie
cărui salariat. Din aceste considerente, deși efectele se manifestă
la nivel individual, o analiză strict psihologică ar fi reducționis-
tă în acest caz.
Vom începe acest text prin a face o analiză a condițiilor care
au determinat schimbarea contextului economic global. Vom
continua prin a prezenta efectele acestui context asupra conținu
tului și statutului muncii în țările industrializate. La sfârșitul ca
pitolului, ne vom interesa de efectele psihosociale ale acestor
schimbări ale muncii. Vom discuta de asemenea rolul interven
ției psihosociale în depășirea crizelor pe care această nouă reali
tate le poate genera.
Revoluția tehnologică și mondia liza rea

*
Mulți economiști sunt convinși că o nouă formă a economiei

capitaliste este pe cale de a apărea, o economie bazată pe un sis
tem de producere numit postfordist (Beznon și Nichols, 2006).
Două evenimente-cheie explică această evoluție: dezvoltarea noi
lor tehnologii și mondializarea.
NOILE TEHNOLOGII
Mutațiile tehnologice care au loc de vreo câțiva ani simt în

primul rând marcate de dezvoltarea fără precedent a noilor
__________ _______ /
* Mai multe idei au fost preluate aici din articolul meu: Negura, L, (2006), „L'évolution
de la représentation sociale du travail dans le contexte de mutations économiques en
Occident", Carrièrologie, 10:3, pp. 393-410.
Psihosodologia crizei ■ Criza ca modus vivendi al întreprinderilor hipermoderne

160 tehnologii de informație și comunicare (NTIC). Cu toate acestea,
și în alte domenii se observă evoluții imprsionante. Ca exemplu
se poate remarca dinamismul excepțional al tehnologiilor bioge-
netice (Rifkin, 1998).
Apariția noilor tehnologii este o caracteristică a modernită
ții. Toate etapele epocii moderne s-au caracterizat prin evolu
ții tehnologice. Specificul însă al tehnologiilor ultimilor ani con
sistă în faptul că, spre deosebire de tehnologiile precedente, ele
nu le substituie pe cele vechi (Duval și Jacot, 2000). Într-ade
văr, pentru NTIC „nu atât tehnologiile sunt noi, cât sistemul
tehnic a cărui apariție ele o permit și care se diferențiază pu
ternic de etapele precedente de informatizare a întreprinderi
lor" (p. 20). Noutatea acestor tehnologii este posibilitatea in
teracțiunii la distanță, în timp real sau în timp amânat pe care
ele o permit. Pentru întreprindere, nu atât complexitatea ma
șinilor este nouă, cât dezvoltarea rețelelor și a comunicării pe
care acestea o permit. Noile tehnologii nu generează perturbări
în lumea economică decât doar dacă ele au un efect asupra or
ganizării muncii din întreprinderi. Caracterul revoluționar al
acestei etape de dezvoltare tehnologică este astfel garantat de
convergența a trei domenii distincte: telecomunicațiile, medi
ile de masă și sistemele informatice. Aceasta a permis o trans
formare esențială a tehnicilor de management, care și-au schim
bat radical conceptul.
MONDIAUZAREA
Tehnologiile moderne facilitează de asemenea procesul de

mondializare (Rinehart, 2001). Marile întreprinderi multinaționale
folosesc informația analizată pe calculator pentru a comunica,
LILIAN NEGURA
a pune în legătură și a controla rețelele filialelor și a subcontrac- 161
fanților în toată lumea. Evenimentele politice din ultimele dece
nii au fost de asemenea favorabile mondializării economiei. Că
derea comunismului în Europa de Est, de exemplu, a lărgit
considerabil spațiul mondializării.
Mondializarea se caracterizează în primul rând prin libera cir
culație a muncii și a capitalului. Aceste două caracteristici au o
influență dramatică asupra structurii șomajului în țările indus
trializate. Mondializarea pieței muncii implică o concurență di
rectă între forța de muncă din țările cu venituri înalte și cele cu
venituri mici. întreprinderile au tendința, astfel, de a se deloca-
liza spre țări cu un preț redus al muncii. în același timp, deloca-
lizarea devine un mijloc de presiune asupra salariaților din țări
le bogate, pentru a-i determina să accepte o nouă organizare a
muncii, mult mai limitativă pentru ei.
Evoluțiile din întreprinderi

Noile realități se traduc în întreprinderi printr-o reevaluare a
principiilor funcționării organizaționale. Un nou spirit al capita
lismului este pe cale să se instaleze în Occident (Boltanski și
Chiapello, 1999), ceea ce a schimbat brutal vechile realități din
întreprinderi. Acest spirit este dominat de o nouă religie: religia
flexibilității.
Total Quality Management (TQM)

Munca din întreprinderi a fost regândită conform unei meto
de împrumutate din experiența întreprinderilor japoneze. Prin
cipiul Total Quality Management (TQM), deși utilizat de ceva ani
la Toyota, este, în ultimul timp, din ce în ce mai mult adoptat de
majoritatea companiilor multinaționale. TQM este o metodă de
modus vivendi al întreprinderilor hipermoderne

Psihosociologia crizei • Criza ca
162 management care își propune ca scop mărirea calității produse
lor și serviciilor oferite, cu efecte semnificative asupra reducerii
costurilor de producție (Rinehart, 2001). Munca este organizată
în echipe pe proiect, pentru a reduce timpul de muncă și a obli
ga angajații să-și folosească cunoștințele în interacțiune cu cei
lalți, în vederea eliminării defectelor și a problemelor de calita
te a producției. Acest sistem a fost elaborat în așa manieră, încât
angajații să fie obligați, datorită fluxului de producție și spiritu
lui de echipă, să controleze și să elimine defectele apărute în
urma activității colegilor. Acest tip de management a mărit pro
ductivitatea muncii diminuând, în același timp, costurile de pro
ducție. El a fost realizat punând în aplicare așa-numitele „cinci
zerouri": „zero stock", „zero defecte", „zero întârzieri", „zero
opriri" și „zero hârtie".
Reinginering
Pentru a se adapta mai ușor exigențelor clienților și pentru a
fi mai competitive, companiile cultivă o reactivitate și o suplețe
din ce în ce mai mari în ce privește structura lor internă. Vechi
le sisteme de comunicare din interiorul și exteriorul întreprinde
rilor nu mai satisfac exigențele tot mai mari de flexibilitate și ra
piditate impuse de piața mondializată. în această situație,
accelerarea transmiterii informației între întreprinderi și clienți
devine vitală. Această viteză mărită trebuie să fie asigurată la un
cost redus și în condiții mai bune. Noile tehnologii permit reali
zarea acestor exigențe. Conceptul de „comunicare organizațio-
nală" a fost revizat astfel în totalitate, în funcție de posibilitățile
rețelei informatice și ale computerului. Structurile ierarhice au
fost schimbate printr-o organizare transversală care facilitează
circulația mai rapidă a informațiilor.
Extemalizarea 163
In numele concurenței, întreprinderile au tendința să men
țină statutul, dominant până nu demult, de salariat cu normă
întreagă și contract pe durată nedeterminată, pentru un perso
nal redus, care constituie elementul stabil al întreprinderii. în
același timp, numărul salariaților cu fracțiune de normă și con
tract pe durată determinată a fost mărit semnificativ. Stratul so
cial al salariaților, pe care se baza stabilitatea și echilibrul eco
nomic și social al țărilor capitaliste industrializate în perioada
anilor 1970, este astfel profund afectat, având consecințe im
portante asupra condițiilor sociale ale salariaților. Unii autori
vorbesc de extemalizarea în societate a costurilor sociale ale în
treprinderilor (Roman și Blum, 1999). O nouă categorie socia
lă se impune: membrii nodului stabil al întreprinderii, noua eli
tă tehnocratică, faimoșii manipulatori de simboluri (Rifkin,
1996), bogați și atotputernici, ce se distanțează tot mai mult de
restul populației.
Mondializarea și revoluția tehnologică au servit drept pre
text pentru a mări rentabiliatea și productivitatea întreprinde
rilor prin „recentrarea pe meseria lor" (Beaujolin, 1999), adică
prin reducerea la minimum a funcțiilor din întreprinderi. Ast
fel, se păstrează numai acele funcții care sunt absolut indispen
sabile pentru producție, celelalte activități fiind cedate subcon-
tractanților. Este vorba aici de extemalizarea funcțiilor: logica
dominantă este de a transforma costurile fixe cu salariați per-
manenți în costuri variabile. Aceste două tipuri de extemaliza-
re, extemalizarea costurilor sociale și a funcțiilor, sunt respon
sabile de schimbări importante în viața profesională a
salariaților.
Psihosociologia crizei ■ Criza ca modus vivendi al întreprinderilor hipermoderne

164 Just-in-time
Producerea în flux, sau în engleză „just-in-time, permite o or
ganizare a timpului care trebuie să asigure interdependența faze
lor succesive de producere și de comercializare a produselor și
serviciilor. Comunicarea instantanee între producător și consu
matorii de pe piață face ca toată activitatea de producție să fie re
ajustată imediat la fluctuațiile de pe piață. Orice mică întârziere,
cauzată de probleme de funcționare la nivelul unei verigi din lan
țul de producție, poate determina o perturbare majoră ce provoa
că pierderi considerabile pentru întreprindere. Ritmul intens de
terminat de o comunicare instantanee în interiorul întreprinderii,
și între întreprindere și piață, produce o presiune de timp necru
țătoare asupra angajaților întreprinderii, dar, de asemenea, și asu
pra subcontractanților, distribuitorilor și a furnizorilor. Angajații
sunt astfel obligați să mărească intensitatea muncii, cu riscul de
a pierde reînnoirea contractului lor de muncă.
» muncii
Revoluția
Toate aceste schimbări care au marcat întreprinderile au in

fluențat inevitabil felul cum este exercitată munca. S-a vorbit de
multe ori, în diferite epoci și perioade din istoria economică a
modernității, despre criza muncii. Di Ruzza și Duharcourt (1995)
au arătat, cu ajutorul unor exemple, cum toate marile crize struc
turale ale modernității au produs dezbateri despre rolul și evo
luția muncii. Acum este însă pentru prima dată când sunt luate
în serios dezbaterile despre sfârșitul muncii (Rifkin, 1996; Meda,
2004; Wilson, 2004). Care sunt cauzele acestor reacții alarmiste
pe subiectul muncii sau al „valorii muncii" cum o numește
Dominique Meda (Meda, 2004)?
LILIAN NEGURA
Amploarea proceselor din economie și întreprinderi a produs 165
inevitabil destabilizarea felului cum este efectuată munca. Acest
fapt nu poate masca evoluția sistemului muncii salariale în an
samblu. Să facem un mic bilanț al efectelor schimbărilor struc
turale economice de astăzi asupra muncii.
STRUCTURA ȘOMAJULUI
Evenimentul cel mai important, care a marcat majoritatea ță

rilor capitaliste, este creșterea șomajului printre persoanele sub-
calificate. In urma reorganizării întreprinderilor, punerii în prac
tică a politicilor de reinginering și delocalizării întreprinderilor,
angajații mai puțin calificați sunt cel mai mult vizați de reduce
rile de personal.
Insă șomajul persoanelor necalificate nu este singura proble
mă determinată de noile condiții economice. Chiar și atunci când
angajații reușesc să-și păstreze locul de muncă, natura muncii și
condițiile de muncă se schimbă dramatic.
FLEXIBILITATEA
întreprinderile din ce în ce mai flexibile cer angajați flexibili.

„Fie că este vorba despre reperarea noii dinamici a întreprinde
rilor, despre eliberarea calificărilor necesare pentru îndeplinirea
sarcinilor sau despre punerea în evidență a profilurilor califică
rilor căutate de angajatori, în vederea angajării, o temă revine
neîntrerupt, ca un veritabil laitmotiv: flexibilitatea (Dube și
Mercure, 1999, p. 47). Pentru Bărbier și Nadei (2000), flexibilita
tea muncii este „capacitatea totalității variabilelor forței de
muncă de a se adapta evoluțiilor cantitative și calitative ale

Psihosodologia crizei ■ Criza ca
166 acumulării capitalului" (p. 56). Două mari tipuri de inovații au
determinat valorizarea flexibilității: noua modalitate de a con-
ceptualiza performanța și noile modalități de organizare a mun
cii și a producției. Angajații sunt obligați să combine autonomia
și performanța, cu scopul de a mări calitatea finală a produsu
lui. Procesul de producție devine unul flexibil, sub influența noi
lor tipuri de management ca just-in-time, „cele cinci zerouri" sau
TQM, care presupun o dinamizare a organizației pentru o adap
tare rapidă la necesitățile fluctuante ale clienților. Competența
angajaților a devenit de asemenea flexibilă, accentul pe învăță
mântul continuu înlocuind importanța acordată învățământului
inițial. în sfârșit, salariații devin mai flexibili, fie prin individu
alizarea remunerării, fie prin multitudinea formelor de contrac
te. Flexibiliatea a bulversat astfel, în sensul pur și dur, viața pro
fesională a angajaților.
DIVERSITATEA STATUTURILOR ANGAJAȚILOR
în noile condiții economice, întreprinderile au tendința să di

versifice mult tipurile de contracte de muncă. Așa-numita mun
că atipică, cu referire la toate excepțiile de la contractul cu normă
întreagă și pe durată nedeterminată, chiar dacă nu este încă do
minantă, ia din ce în ce mai mult amploare în raport cu numărul
total de locuri de muncă. Cercetările efectuate de instituțiile gu
vernamentale abilitate sau de agențiile specializate arată că exis
tă deja zeci de forme de angajări atipice (Vendramin și Valenduc,
2000; Chanlat, 2001). Devine astfel posibil de alcătuit tipologii.
Astfel, din punctul de vedere al angajatului, formele atipice de
muncă pot fi clasificate în funcție de timpul de muncă, durata
contractului, a localizării și a raportului față de întreprinderi.
LILIAN NEGURA
Tabloul 1. Formele muncii atipice 167
Timpul atipic de muncă

Localizarea atipică a muncii
lîmp parțial Birouri satelit, delocalizate
Munca de weekend Munca mobilă
Timp de muncă flexibil Birou hotel
Munca în perioadele de pauză Munca la domiciliu
Munca de noapte Telecommuting
Ore suplimentare Telecentru
Munca la telefon Grupe de lucru la distanță
Contracte atipice Munca în detașare
/
Contract pe durată determinată Munca pentru o agenție
Partajarea postului de muncă Statut de independent
Anualizarea timpului de muncă Munca pentru o agenție a forței de
muncă
Contract „zero ore" Contract de muncă cu prestație față de o
terță persoană
Contract de interimat
Contractul de inserție
Sursa: STOA Report, FTU-CURDS, 1999, citat de Vendramin și Valenduc, 2000.
Multiplicarea tuturor acestor forme de muncă atipică a bul

versat statutul angajaților (Tremblay și Dagenais, 2003). Se vor
bește astăzi, referindu-se la angajați, de persoane împrumutate,
subcontractate, implantate, fără etichetă, extemalizate, detașate,
ecartelate, partajate etc. (Chanlat, 2001). Efectul principal al mul
tiplicării formelor atipice de muncă se percepe pe planul identi
tății (Foumier, Bourassa și Beji, 2003). Salariații posedă un statut

168 temporar și flexibil, ceea ce face practic imposibilă constituirea
unei veritabile identități profesionale.
Schimbarea valorilor
Noua organizare a muncii cultivă, în întreaga societate, noi

valori sociale care sunt promovate de manageri în întreprinderi
pentru a susține funcționarea modului de producere bazat pe fle
xibilitate. Astfel, în condițiile organizării verticale a procesului
decizional din întreprinderi, unde ierarhia menținea viabilitatea
sistemului și unde comunicarea era filtrată la fiecare nivel de lua
re a deciziilor, disciplina salariaților era valorizată. Astăzi însă,
când organizarea este orizontală, lucrul în rețea permite, datori
tă suportului NTIC, accesul instantaneu în timp real al fiecărui
membru al echipei la informația necesară pentru luarea decizi
ilor la orice scară. în acest mod, disciplina nu este atât de impor
tantă ca autonomia, care devine de acum înainte foarte impor
tantă. Așa cum decizia este luată de fiecare angajat la nivelul de
competență pe care îl are, fără să fie obligat ca ea să fie aproba
tă de superior, rolul managerului se schimbă. Astăzi, managerul
devine un moderator care facilitează lucrul în echipă, mizând tot
mai mult pe imaginația și creativitatea fiecărui angajat. Lucrul
în echipă înlocuiește de acum înainte lucrul individual speciali
zat, ceea ce implică o valorizare a capacității de comunicare a sa
lariaților.
Rutina birocratică este eliminată sistematic, pentru a lăsa cale
liberă dezordinii creative, noua întreprindere putând apărea în
ochii unui manager din secolul trecut un haos organizațional.
Stabilitatea previzibilă a rutinei administrative este astfel înlo
cuită de valorizarea creativității în luarea deciziilor la orice nivel
LILIAN NEGURA
Această creativitate servește mai ales atunci când întreg proce- 169
sul de producție este pus în relație directă și, cu ajutorul noilor
mijloace de comunicare, aproape instantaneu cu orice fluctuație
de pe piață. Producția nu mai este de masă, așa cum era ea pe
timpul organizării fordiste a muncii, ci adaptată evoluțiilor inte
reselor și gusturilor clienților, dar și diversității prezente în so
cietate. O nouă valoare care înlocuiește rigoarea, necesară unei
abordări stabile și previzibile a procesului de producție, devine
capacitatea de adaptare la schimbări. Toată lumea este invitată
de acum înainte să se plieze pe cerințele imediate ale pieței și să
renunțe la afirmarea principialității și a caracterului. La asta se
referea de fapt Sennett (2006) când vorbea de „eroziunea carac
terului" salariatului de astăzi.
Toate aceste schimbări din organizații reduc din respectul
pentru autoritate, fundamental pentru managementul clasic, mă
rind în același timp responsabilitatea individuală. Presiunea res
ponsabilității este transferată de pe umerii cadrelor de conduce
re pe umerii tuturor salariaților, care sunt considerați membri
egali ai echipei. Așa cum lucrul se face în echipă, comportamen
tul birocratic standardizat nemaifiind valorizat, salariații au mai
multă libertate în a-și elabora programul de lucru în funcție de
necesități, astfel timpul de lucru nemaifiind reglementat strict,
ca înainte. Oricât ar părea de paradoxal, acest lucru nu diminuea
ză timpul pe care oamenii îl acordă muncii, ci, din contră, îl am
plifică. Implicarea psihologică, subiectivă a angajaților în proiec
te fiind foarte valorizată, aceasta se convertește inevitabil într-o
debordare a timpului obișnuit de lucru, mai ales că acest fapt
este facilitat de noile tehnologii de comunicare. Astăzi, un sala
riat modern are posibilitatea să lucreze peste tot și oriunde
acasă, în tren, în avion sau pe plajă —, cu condiția să fie conectat

170 la rețeaua de comunicare a întreprinderii. Acest lucru nu înseam
nă doar o intensificare fără precedent a timpului de lucru, ci și
o extindere a programului de lucru și o imixtiune a lucrului în
celelalte sfere ale vieții.
Până nu demult, rigoarea competenței însemna pentru un sa
lariat perfecționare profesională prin specializare îngustă. Pentru
a fi competent, muncitorul era nevoit să posede o specializare pe
o singură direcție, așa încât, cu timpul, eficiența activității sale pro
fesionale să fie ameliorată datorită experienței și, în același timp,
competența sa să fie pusă în valoare de divizarea strictă a muncii
în cadrul sistemului fordist de producere. In noile condiții, com
petența este valorizată prin polivalența cunoștințelor. Din acest
considerent, diplomele nu mai constituie un indicator al cunoștin
țelor pe care un salariat le-ar poseda, ci al competențelor sale trans
versale, altfel spus al capacității sale de a învăța într-o lume în
perpetuă schimbare. De aceea, învățământul continuu, cu trainin-
gurile pe care managerii le organizează sistematic pentru salariați,
devine o realitate cotidiană a noilor întreprinderi. Polivalența cu
noștințelor devine astfel o valoare socială cultivată de noua orga
nizare a muncii, care ia locul specializării înguste.
în aceste condiții, tot ce însemna valoare stabilă acum câțiva
ani a devenit caduc și o nouă epocă pare că se instaurează în lu
mea organizațiilor, epoca flexibilității valorilor. Nimic din ce este
stabil și previzibil nu mai este valorizat în întreprinderi. Statu
tul, competențele, cunoștințele, autoritatea, disciplina, timpul de
muncă, toate acele lucruri pe care un muncitor putea să se baze
ze pentru a-și construi cariera profesională s-au surpat, au deve
nit flexibile. Modernitatea fluidă sau lichidă (Bauman, 2002) ca
pătă întreaga sa semnificație în întreprinderi, în condițiile în care
principiile stabile nu mai sunt valorizate.
LILIAN NEGURA
Gestiunea prin crize 171
Specificul acestui nou mod de organizare a muncii este că

aceste crize pe mai multe niveluri, care afectează viața întreprin
derilor în ultimii ani, nu au un caracter temporar. Chiar dimpo
trivă, crizele constituie de fapt piatra unghiulară a noii concep
ții de gestiune din organizațiile hipermoderne. Scopul acestei
strategii este de a putea face productive nu doar resursele fizice
și intelectuale ale persoanelor, cum a fost până în prezent, ci și
resursele emoționale, cum ar fi motivația pentru proiectul între
prinderii, implicarea totală în acest proiect, identificarea cu el,
astfel încât proiectul la care lucrează să devină locul central al
vieții sale și chiar, dacă este posibil, să-i ocupe în totalitate per
sonalitatea. In aceste condiții, întreprinderea hipermodernă se
asigură că salariatul său va lucra cu adevărat creativ, oriunde,
oricând, cu dăruire și până la epuizare, și aceasta fără ca ea să
facă mari investiții în mijloace de control. Pentru ca resursele
emoționale să fie făcute productive, e nevoie ca echilibrul afec
tiv al persoanei să fie destabilizat. Așa cum am putut remarca
deja, acest lucru se face prin mai multe tehnici. De exemplu, atât
cererea ca soluțiile pentru problemele de producere să fie
nonstandard și creative, cât și valorizarea autonomiei fac ca de
ciziile luate să poarte întotdeauna o doză de risc. Prin definiție,
o soluție nonstandard implică risc, căci ea nu este verificată și
nici testată. în acest caz, persoana este responsabilizată în mai
mare măsură pentru deciziile luate și astfel resimte o presiune
psihologică constantă. Această presiune este și mai puternic re
simțită atunci când salariatul nu este asigurat și cu resursele ne
cesare pentru a putea lua deciziile autonom într-o manieră crea
tivă. Pe de altă parte, presiunea psihologică poate fi amplificată
Psihosociologie crizei ■ Criza ca modus vivendi al întreprinderilor hipermoderne

172 și de statutul precar al salariatului, atunci când el nu are statut
de angajat permanent, ceea ce devine, așa cum am văzut, din ce
în ce mai des o realitate curentă în întreprinderile hipermoder-
ne. Acest statut precar nu face decât să mărească miza persona
lă a deciziilor pe care un salariat le ia. Observăm deci o dublă
presiune psihologică, prin responsabilizare individuală și prin
precarizarea statutului. Contextul de flexibilitate creează și el un
sentiment de insecuritate, care alimentează și mai mult destabi
lizarea emoțională a persoanelor. La aceasta se adaugă sentimen
tul de instabilitate creat de politicile de schimbare continuă din
întreprinderile hipermoderne. Astfel, această gestiune prin cri
ze alimentează o stare de stres care mobilizează resursele psiho
logice, mai ales cele emoționale, ale salariaților în vederea pro
ducerii de performanțe pe termen scurt. Apare însă o problemă
majoră în această nouă logică productivistă.
Criza psihologică a muncii
Această evoluție a organizării muncii a făcut să se observe o

schimbare a naturii riscurilor pentru sănătate din întreprinderi.
Acum câteva decenii, sănătatea la locul de muncă era determi
nată în mare măsură de probleme de natură fizică, ca acciden
tele, condițiile ergonomice, dificultatea muncii fizice, zgomotele
etc. In ultimii ani însă, observăm că flexibilitatea, responsabili
tatea, stresul, presiunea timpului, intensificarea muncii, statu
tul nesigur, controlul electronic permanent, exigențele de adap
tabilitate etc. au mărit incidența problemelor de sănătate
mentală la locul de muncă. Se vorbește din ce în ce mai des de
consecințele acestei munci „fără calități", cum o numește Sen-
net, asupra stării mentale generale a persoanelor (Sennet, 2000).
LILIAN NEGURA
Performanța pe termen scurt obținută de noua organizare a 173
muncii postfordiste duce la epuizarea psihologică a muncitori
lor pe termen lung. întreprinderile hipermoderne se comportă
ca și cum capitalul uman este inepuizabil și exploatabil până la
extenuare. Externalizarea costurilor sociale ale întreprinderilor
este proba cea mai importantă a acestei noi atitudini mana
geriale.
Câteva exemple clinice
Aș vrea să aduc aici și niște exemple de probleme de sănăta

te psihologică de care suferă angajații întreprinderilor hipermo-
deme. Dejours (2007), după ani de cercetări clinice în întreprin
derile franceze, scrie că patologia posttraumatică, foarte rar
întâlnită altădată, ajunge astăzi să ia proporții îngrijorătoare.
Principalele forme psihopatologice ale acestei suferințe, identi
ficată în întreprinderi, sunt nevroza traumatică și sindromul su
biectiv postcomoțional. Molinier (Molinier, 2006), într-un studiu
efectuat în sectorul de servicii împreună cu Flottes observă apa
riția în ultimii ani a unor forme, nemaivăzute în sfera profesio
nală, de patologii cognitive cum ar fi tulburări de judecată, tul
burări ale raționamentului logic, tulburări mnezice și tulburări
de orientare temporalo-spațială. De observat însă că aceste tul
burări, spun autorii, sunt parțiale, căci inteligența în totalitatea
sa nu este afectată. Deficiențele s-ar manifesta astfel în exercițiul
unor operații intelectuale precise într-un context precis, cel al noi
lor exigențe impuse de organizarea postfordistă a muncii. lata
cum explică Dejours (2007) această legătură.
De exemplu, calitatea totală (TQM), noua tehnică manageria
lă, conduce la un efect de injoncțiune paradoxală, în măsură m

Psihosodologia crizei ■ Criza ca
174 care obiectivul calității totale este de fapt realizat prin operațio-
nalizarea calității într-un șir de itemi fragmentați. Asftel, calita
tea este de fapt evaluată cantitativ, ceea ce este un paradox. Con
tradicția pe care o conține exigența calității totale măsurate
cantitativ (ex. de câte ori angajatul a zâmbit clientului) generea
ză stări de perplexitate, de dezorientare și confuzie, care pot fi
la originea dificultății de a face distincție între un lucru bine fă
cut și imul rău făcut, între ce este just și ce este injust etc.
Alt exemplu ar putea servi faptul că angajații noilor organi
zații hipermodeme sunt evaluați nu atât în funcție de munca pe
care o efectuează, ci de calitățile pe care le au: ei trebuie să fie
flexibili, să știe să comunice, să lucreze în echipă, să fie autonomi
etc. Altfel spus, s-a trecut de la evaluarea muncii la evaluarea
PERSOANEI. Ceea ce interesează astăzi nu este ceea ce faci, ci
ceea ce ești, iar aceasta este foarte periculos din punct de vede
re psihologic, căci implică utilizarea unui registru care mobili
zează mai mult decât calitățile strict profesionale ale persoanei.
Consumarea de droguri, mai ales stimulanți, este o altă ten
dință asociată evoluției din ultimii ani a muncii (Sânte Canada,
2004). Aceasta se poate explica prin faptul că dependența de dro
guri este legată direct de instabilitatea socială, emoțională sau
economică (Graves et al., 2005; Tjepkema, 2004). Astfel, fiecare
al treilea participant la o cercetare efectuată în 2000 a consumat
substanțe psihotrope legale sau ilegale în legătură cu activitatea
sa profesională (Lapeyre-Mestre et al., 2004). Studiul nostru
(Negura și Maranda, 2009), efectuat în mai multe organizații din
Canada, a arătat că angajații recurg destul de des la droguri sau
medicamente pentru a-și mări performanța profesională. Astfel,
utilizarea de substanțe psihotrope ar deveni, în noile condiții, o
strategie de integrare în noile norme profesionale. Ideea este de
LILIAN NEGURA
a man capacitățile psihologice, prin utilizarea acestor substanțe 175
. e cele mai multe ori medicamente), pentru a face față ritmului
intens al muncii, cererii pentru soluții nonstandard sau oboselii
cronice impuse de noua organizare a muncii.
In legătură cu oboseala, Dejours (2000) observă și el niște
simptome, de multe ori somatice, care erau răspândite mai ales
la muncitorii specializați și care acum se observă din ce în ce mai
des la salariații din sectorul terțiar. Acestea ascund procese psi
hice produse de noul context organizațional, cum ar fi activis-
mul defensiv.
Nu toată lumea suferă, bineînțeles, de aceste patologii, majo
ritatea reușește să-și găsească echilibrul psihologic, iar pentru
mulți noile norme manageriale constituie chiar o ocazie, de ne
sperat altădată, pentru a-și realiza potențialul creativ. Cine nu
vrea să lucreze autonom, creativ și în echipă? Problema apare
însă atunci când organizațiile nu oferă resursele necesare reali
zării acestor norme, de exemplu atunci când un proiect trebuie
realizat de un personal redus, în foarte puțin timp.
Așa cum spuneam, organizarea postfordistă a muncii a apă
rut în contextul accentuării concurenței internaționale din cauza
mondializării economiei, noile tehnologii permițând în același
timp o gestiune care să mărească semnificativ rentabilitatea corn-
paniilor, prin exploatarea resurselor psihologice ale angajaților.
Din această cauză, este în logica noului sistem de producție de
a reduce resursele necesare pentru efectuarea unui proiect până
la pragul de rezistență al salariaților. Statutul precar, hiperres-
ponsabilizarea individuală, implicarea subiectivă în proiect, pro
gramul flexibil servesc impecabil acestui deziderat al întreprin
derilor pentru optimizarea resurselor investite, în contul sănătății
mentale a angajaților.

Psihosociologia crizei ■ Criza ca
176 Criza postfordistă și intervenția psihosocială
Intervenția psihosocială poate ajuta salariații noilor întreprin

deri să conștientizeze capcana în care pot nimeri dacă acceptă fără
critică noile norme sociale impuse de organizarea postfordistă a
muncii. Psihosociologul poate să aducă la suprafață sursele de
conflict și de tensiune generate de aceste norme pentru a fi dezbă
tute într-un spațiu public, căci, așa cum bine spune Barus-Michel
(2009), crizele sunt semnul a ceva negativ care nu este luat în sea
mă, care este ocultat, ascuns, neanalizat. Noua organizare a mun
cii nu este un rău în sine, ea poate chiar să pună în valoare resur
sele creative ale persoanelor. Ceea ce este rău sunt excesele care
generează crizele, crize care, având originea în întreprinderi, sunt
transferate în contul persoanelor, luând forma crizelor psihologi
ce. întreprinderile încearcă în felul acesta să se elibereze de res
ponsabilitatea consecințelor propriilor metode de management.
Căci atunci când o persoană ajunge să cedeze psihic, managerii
au tendința să atribuie acest lucru incapacității persoanei de a face
față cerințelor, să spună că este o persoană slabă, incapabilă de
performanțe, un perdant al noului sistem postfordist. în cel mai
bun caz, ei îi asigură o terapie psihologică care să o „ajute" să ges
tioneze „stresul profesional" în condițiile în care problema nu este
doar capacitatea persoanei de a rezista, ci mai ales organizarea de
fectuoasă a muncii, care încurajează autoexploatarea până la epui
zare. Intervenția psihosocială pune însă degetul pe rană, arătând
sursele reale de conflict și de crize din întreprinderi, pentru că are
în vizor dinamica socială prin analiza divergențelor, a luptei de
putere, a ciocnirii intereselor și găsirea prin negociere a compro
misului într-o zonă de dezbateri, de dialog. Persoana nu mai este
culpabilizată prin etichetarea unei deficiențe individualizate, ci
LILIAN NEGURA
este lăsată să-și exprime stările emoționale conflictuale și, con- 177
fruntându-le cu ale celorlalți actori, să analizeze rolul contextu
lui social care a contribuit la acumularea tensiunii și la izbucni
rea ulterioară a crizei. Prin acest act de verbalizare, persoana sau
subiectul ajunge să transforme criza într-o ocazie de evoluție a
climatului organizațional, cu reale efecte asupra echilibrului său
psihologic. Crizele din întreprinderile hipermodeme, așa cum am
văzut, fac parte intrinsecă din strategia de optimizare a eficienței
economice, care se efectuează prin punerea în practică a organi
zării postfordiste a muncii. Criza în întreprinderile noi are astfel
mai multe dimensiuni: globală, datorită mondializării și dezvol
tării noilor tehnologii de informație și comunicare; structurală,
datorită schimbărilor din întreprinderi, cum ar fi recentrarea pe
producție, externalizarea serviciilor sau schimbarea statutului
muncitorilor; organizațională, prin modificarea revoluționară a
organizării muncii bazată pe flexibilitate; socială, prin promova
rea unor noi norme sociale în câmpul organizațiilor, cum ar fi va
lorizarea autonomiei și a creativității; dar și psihologică, atunci
când sunt mobilizate resursele psihologice ale salariatului prin
implicarea subiectivă în proiectul organizației. Intervenția psiho
socială, deși nu poate să acționeze în toate aceste dimensiuni, poa
te crea premisele necesare pentru a declanșa schimbarea la nive
lul organizației, ca mai târziu, printr-un efect cumulativ, să
producă o deconstruire structurală a crizei, de jos în sus, la scara
întregii societăți.
Concluzie
în concluzie, noi putem constata că evoluțiile economice din

ultimii ani determină o criză a muncii fără precedent în lumea
Psihosodologia crizei ■ Criza ca modus vivendi al întreprinderilor hipermodeme

178 capitalistă. Dezvoltarea noilor tehnologii de informații și comuni
care (NTIC) a determinat reorganizarea întreprinderilor conform
noilor concepții de management. Mondializarea economiei a mă
rit, în același timp, concurența între companii și le-a determinat să
inventeze noi strategii pentru a diminua cheltuielile. Aceste feno
mene au avut repercusiuni importante asupra funcționării siste
mului muncii. Se observă o precarizare îngrijorătoare a statutului
angajaților și o intensificare fără precedent a muncii. Deoarece sco
pul acestor schimbări manageriale este optimizarea cheltuielilor
și mărirea eficienței economice prin mobilizarea resurselor psiho
logice ale salariaților, ele au un impact psihologic foarte puternic
asupra persoanelor. Mai mulți cercetători au identificat în ultimii
ani simptome psihopatologice nemaiîntâlnite înainte în întreprin
deri. întrucât originea acestor probleme este socială, însă manifes
tările lor sunt individuale, intervenția psihosocială este de prefe
rat, în aceste condiții, unei intervenții strict psihologice.
Biblîografïe
Barus-Michel, J., 2009 — Crise(s), Les Cahiers de Psychologie poli

tique, numéro 14.
Barbier, J.-Cl. et Nadel, H. 2000 — La flexibilité du travail et de l'em
ploi, Paris: Flammarion.
Bauman, Z., 2002 — Liquid Modernity, Oxford: Polity.
Beynon, H. ?i Nichols, Th., 2006 — The Fordism of Ford and mo
dem management: Fordism and post-Fordism. Chelten
ham: Edward Elgar Publishing.
Boltanski, L. et Chiapello, É., 1999 — Le nouvel esprit du capitalis
me. Paris: Gallimard.
LILIAN NEGURA
Beaujolin, R., 1999 — Les vertiges de l'emploi: l'entreprise face aux 179
réductions d'effectifs. Paris: B. Grasset, Le Monde de

l'éducation.
Chanlat, J.-F, 2001 — Modes de gestion, temps de travail et or
ganisation. în St-Jarre, C. et Dupuy-Walker, L. Le temps
en éducation. Regards multiples, Montréal: Presse de
l'Université du Québec.
Déjours, C., 2000 Travail, usure mentale. De la psychopathologie
à la psychodynamique du travail. Paris: Bayard Éditions.
Dejours, C., 2007 — Conjurer la violence: travail, violence et santé,
Paris: Payot.
DI Ruzza, R. et Duharcourt, P.. 1995 — Peut-on parler d'une cri
se du travail? în Bidet, J. et Texier, J. La crise du travail,
Paris: Presses Universitaires de France.
Dubé, A. et Mercure, D., 1999 — Les nouveaux modèles de qua
lification fondés sur la flexibilité. Entre la profession
nalisation et la taylorisation du travail. Relations indus
trielles, 54, (1), pp. 26-50.
Duval, G. et Jacot, H., 2000 — Le travail dans la société de l'informa
tion. Paradoxes et enjeux des Nouvelles Technologies d'in
formation et de Communication. Paris: Éditions Liaison.
Fournier, G., Bourassa, B. et Beji, K., 2003 — La précarité du tra
vail. Une réalité aux multiples visages, Collection: Tra
jectoires professionnelles et marché du travail con
temporain, Québec: Les Presses de l'Université Laval.
Graves, K., Fernandez, Shelton, T., Frabutt, J., Williford, A.,
2005 — Risk and Protective Factors Associated with
Alcohol, Cigarette, and Marijuana Use during Adoles
cence, Journal of Youth and Adolescence, 34, 4 aug.,
379-387.

180 Lapeyre-Mestre, Maryse et al. 2004 — „Conduite dopante en mi
lieu professionnel: étude auprès d'un échantillon de
2106 travailleurs de la région toulousaine", Thérapie,
59 (6), pp. 615-623.
Méda, D., 2004 — Le travail, une valeur en voie de disparition. Pa
ris: Flammarion.
Molinier, P., 2006 — Les enjeux psychiques du travail. Introduction à
la psychodynamique du travail, Petite Bibliothèque Payot.
Negura, L., Maranda, M.-E, 2009 — „De la sociabilité à la per
formance individuelle: le changement du sens de la
consommation des substances psychoactives en lien
avec le travail", 6e colloque international de la Psy
chologie Critique de la Santé de la Société internatio
nale de psychologie critique de la santé, Lausanne
(Suisse).
Rifkin, J., 1998 — Le siècle biotech: le commerce des gènes dans le meil
leur des mondes. Paris, Montréal: Éditions La Décou
verte et Boréal.
Rifkin, J., 1996 — La fin du travail. Montréal: Éditions du Boréal.
Rinehart, J., 2001 — The tyranny of WORK. Alienations and the la
bour process. Toronto, Montréal: Harcourt Canada.
Roman, P.M. et Blum, T.C., 1999 — Externalization and interna
lization as frames for understanding workplace de
viance, the management of alcohol and drug abuse,
Sociology of work, 8,139-164.
Santé Canada, 2004 — Enquête sur les toxicomanies au Canada. Une
enquête nationale sur la consommation d'alcool et d'autres
drogues par les Canadiens. La prevalence de l'usage et les
méfaits. Points saillants. Conseil exécutif canadien sur
les toxicomanies.
LILIAN NEGURA
Sennett, R,, 2000 — Le travail sans qualité, Paris: Albin Miche. 181
Sennett, R., 2006 — The Culture of the New Capitalism. New
Haven: Yale University Press.
Tjepkema, M., 2004 — Dépendance à l'alcool et aux drogues illicites,
Statistique Canada, volume 15, no. 82-003.
Tremblay, D.-G. $i Dagenais, L. F., 2003 — Ruptures, segmentations
et mutations du marché du travail, Montreal: PUQ.
Vendramin, P. et Valenduc, G., 2000 — L'avenir du travail dans la
société de l'information. Enjeux individuels et collectifs.
Paris: L'Harmattan.
Wilson, Sh., 2004 — The struggle over work: the „end of work" and
employment alternatives for post-industrial societies.
London: Routlege.

Psihosociologia crizei • Criza ca
*
Adrian Neculau
Crizele din Est și psihosociologie
Criza nu a găsit „nepregătite" țările din Est. Dimpotrivă, se

articulează pe un fond general de criză prelungită, ele se găseau
de mai mult timp într-o „criză de sistem", fuseseră atinse de
maladie înainte de a se anunța criza generalizată, criza mondia
lă. La inventarul riscurilor globale sau chiar punctuale, estul
Europei vine cu partea sa de contribuție, cu specificul său so-
cial-economic. Iar cine analizează desfășurarea crizei în această
parte a Europei nu poate ignora aspectele psihosociologice —
criza de identitate, frustrările și angoasele colective, moștenirea
social-cognitivă a unei lungi epoci de control al spiritului public.
Peste o sută de milioane de indivizi din Est, încorporați în Noua
Europă, au venit cu experiențele lor social-psihologice, între care
sentimentul de izolare și marginalizare, cu așteptările și reven
dicările lor. Ceea ce propunem este să identificăm specificul cri
zei în țările din Est, pe fondul crizei mondiale, și să degajăm efec
tele psihosociologice ale acestui fenomen.
Profesor la Universitatea „AI.I. Cuza" din Iași.
ADRIAN NECULAU
Toate țările din Est au fost afectate de o criză structurală, eco- 183
nomică și de identitate, timp de jumătate de secol, prin aparte
nența impusă la „lagărul socialist", cum era numit acest grup de
țări în limbajul epocii. în 1990, la ieșirea din sistem, un grup de
analiști francezi (vezi Marcel Drach, 1990) inventariau efectele și
elaborau bilanțul următor:
• declinul performanțelor, încetinirea ritmului de progres,

diminuarea investițiilor;
• reducerea eficacității, atât a productivității muncii, cât și a
capitalului;
• șomaj inexistent și inflație moderată, menținute artificial,
paralel cu dezvoltarea pieței negre;
• progresul lent al nivelului de trai; penuria recurentă de ma
terii prime, bunuri de larg consum, produse de primă ne
cesitate;
• deficitul comerțului între Est și Vest;
• deteriorarea indicelui demografic, scăderea ratei natalită
ții și creșterea ratei mortalității infantile. Corelat cu ceilalți
indici, acest factor antrena un recul generalizat;
• dependența de coeziunea de sistem a țărilor socialiste.
Toate acestea au avut ca efect dereglarea economiei planifica

te, punctul forte al ideologiei comuniste, antrenând toți cei trei
jucători ai sistemului: Centrul (orientarea politică a fiecărui par
tid unic), Aparatul de partid și de stat (ministere, întreprinderi)
și Beneficiarii sistemului, de la administrație și întreprinderi până
la ultimul consumator. Totul era dereglat, ciclic, permanent, pe
riodic, punctual. Centralizarea a făcut sistemul de necontrolat,
l-a aruncat în haos.
Psihosodologia crizei ■ Crizele din Est și psihosociologie

184 Se poate aprecia că țările din Est au cunoscut trei forme ma
jore de criză:
1. criza structurală (economie centralizată, distribuția pute

rii de decizie între grupuri sociale constitutive, inapetența
pentru descentralizare, tendința vechilor grupuri dominan
te de a conserva intacte prerogativele politice, mai degra
bă decât să faciliteze reformele);
2. criza conjuncturală (soluția de a opri creșterea unei econo
mii în derivă, caracterizată adesea prin recesiune);
3. criza politică (care a debutat prin ample confruntări socia
le în 1989, în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și prin „ex
plozia" din România).
Toate aceste forme de criză afectaseră de mult întregul sistem

al țărilor ce aparțineau lumii Estului. Existau însă și diferențe
considerabile între aceste țări: unele intraseră în sistem de pe un
anumit nivel de dezvoltare economică și de civilizație (cazul Ce
hiei, Poloniei, Ungariei). In unele cazuri, exista o clasă muncito
rească bine organizată, conștientă de rolul său, cazul Poloniei. în
altele, biserica catolică coagula identitatea națională, transfor
mând rezistența într-o forță de temut, iarăși cazul Poloniei. în
sfârșit, în unele dintre aceleași țări funcționa o rezistență intelec
tuală, care-și făcea periodic simțită prezența, trezind conștiințe
și inițiind mișcări de protest. Doar în două state din acest grup
nu au existat aceste condiții: România și Bulgaria. Articularea lor
dificilă la noul context european se explică și prin absența unor
factori structurali. Cazul României ne preocupă, se înțelege, cu
deosebire. România a traversat o tranziție dezastruoasă, după o
experiență totalitară particulară.
ADRIAN NECULAU
La intrarea în comunism, România nu avea o clasă muncitoa- 185
re puternică (era o țară agrară), civilizația urbană nu avea pute
re de formare civică și de influențare a populației în spiritul unor
valori fondatoare, clasele superioare erau corupte, iar partidul
care a venit la putere era format din doar 800 de membri (unele
surse vorbesc de doar 443, vezi mărturia unui fondator în fața
psihologului Nicolae Mărgineanu, în închisoare). Iar biserica or
todoxă nu a avut puterea să opună rezistență și a fost în bună
parte controlată de sistem. A existat, la început, o rezistență ar
mată organizată în munți, din păcate violent lichidată. Represiu
nea împotriva opozanților a fost, în România, cea mai cumplită,
comparabilă cu epoca stalinistă în Rusia și inspirată de aceste
metode. Prin frig, foamete, bătăi în închisorile comuniste a fost
redusă la tăcere o bună parte din elita României. După elibera
re, aceștia și familiile lor, o bună parte din populația activă, au
fost supuși unui program sistematic de supraveghere și control,
cu efecte psihosociale catastrofale asupra psihismului colectiv
(vezi Țărău, 2009). România este cunoscută, în plus, pentru un
experiment psihosociologic de dizolvare a personalității — ex
perimentul Pitești — pe care l-au analizat istorici, sociologi, po
litologi și psihosociologi (vezi Bacu, Clit, Ierunca, loniță, Mure-
șan, Neculau, Popescu, Talaban). Moralul colectiv a fost grav
afectat, schema cognitivă și socială de decodare a informațiilor
a fost deviată și/sau controlată la o bună parte din populație,
fondul moral al multor indivizi a fost deformat.
Europa de Est: puțină istorie
Este justificată, desigur, întrebarea: când a apărut criza în

estul Europei? După schimbările din 1989, când un număr
Psihosodologia crizei ■ Crizele din Est și psihosociologia

186 important de state din Europa de Est au ales calea dezvoltării
democratice și după ce s-a consumat entuziasmul deschiderii,
au început să apară și dificultățile integrării nou-veniților. Cri
za prelungită, economică și socială, din aceste țări, manifestată
prin declinul continuu al performanțelor și al nivelului de trai,
efect al dereglării „planificate" și al sclerozei instituționale, nu
putea să nu afecteze psihologia colectivă și evoluția social-psi-
hologică a individului mediu. Patologia raportului salarial, ca
racterizat prin dirijarea politică a producției și a muncii, expan
siunea unor sectoare fără legătură cu piața, dereglările ciclice
din lipsa materiei prime sau a piețelor de desfacere, toate aces
tea combinate cu o „pedagogie" a emulației (a „întrecerii socia
liste", în jargonul sistemului) și cu ajustarea conceptului taylo-
rist al organizării muncii prin instituirea atotputerniciei „norme
de producție" au creat societăți artificiale, adesea suprarealiste,
întrecerea socialistă, insistentă pe stimularea entuziasmului ma
selor și grupurilor, ideea leninistă a muncii voluntare nu aveau
nicio legătură cu eficiența, productivitatea, promovarea inova
ției sau stimularea performanței. Pentru a menține aceste con
strucții sociale artificiale, dirigenții au fost nevoiți să instituie
aparate supradimensionate de gardieni ai conștiinței, de supra
veghere cotidiană și de coerciție, de amendare a derapajului ide
ologic sau, pur și simplu, de prevenirea a unor eventuale afișări
sociale ale lipsei de apetență. Pentru a stopa și reprima strategi
ile de evitare și de deviere de la programele ideologice și strate
giile de punere în act, supravegherea oamenilor muncii, a indi
vizilor obișnuiți a devenit o practică curentă (vezi și Tarău, 2009).
Iar toate acestea nu puteau să nu lase urme la nivelul mentalu
lui colectiv: o decuplare socioafectivă de la programele oficiale
combinată cu lipsa de adeziune și atașament și frica generalizată
ADRIAN NECULAU
de supraveghetori au generat o stare de apatie colectivă, premi- 187
să a nonimplicării și lipsei de încredere, anticameră a crizei de
factură psihosocială.
Desigur, ceea ce a generat totul era o criză structurală, o cri
ză de sistem, a cărei principală trăsătură era ruptura totală din
tre clasa politică conducătoare (preocupată doar de conservarea
prerogativelor sale) și „popor"; iar aceasta degradase lent, dar
profund evoluția economică și socială a unei bune părți a Eu
ropei. S-a dovedit curând, după consumarea euforiei declanșa
te de evenimente precum căderea Zidului Berlinului sau de Re
voluția Română transmisă în direct, că refacerea societății civile
și construcția instituțională, în țările din fostul bloc de Est, re
prezintă operații extrem de dificile. Despărțirea de acest sistem
închis lăsase sechele profunde: înapoiere economică considera
bilă, deficit instituțional care bloca funcționarea pieței libere și
cultură locală rezistentă la schimbare (vezi Neculau, 2004-b). în
diferite proporții, majoritatea acestor state dezvoltau, la început,
strategii de stopare a noilor evoluții și linii de argumentare pen
tru a justifica aceste opțiuni.
La început, țările Europei Centrale și de Est s-au prezentat la
întâlnirea cu vechea Europă ca un sistem relativ coerent, cău
tând căi comune de reformare, de introducere a economiei de
piață și a democrației liberale, manifestând o consensuală „de
pendență de pârtie". Curând însă blocul s-a spart, un grup din
tre aceste țări manifestând o disponibilitate crescută pentru
schimbare, iar altele, dimpotrivă, dezvoltând strategii de rezis
tență și nostalgii pentru vechea ordine și coerență. S-a creat cu
rând o falie între Europa Centrală (grupul Vișegrad) și Europa
de Est, clivaj recunoscut prin invitarea unora dintre fostele țări
comuniste să adere la Uniunea Europeană și amânarea altora
Psihosociologia crizei« Crizele din Est și psihosociologie

188 pentru un eventual 2007. Decalajul acesta, perceput și instițu
ționalizat și de către vechii europeni, dar și de către nou-veniți,
a fost pus între paranteze însă, în primăvara lui 2003, de Decla
rația de la Vilnius, prin care zece state din fostul bloc comunist
își declară adeziunea pentru o acțiune de răsturnare prin forță
a unei dictaturi oribile, atrăgând atenția asupra unor identități
ignorate sau neglijate. S-a introdus atunci, în discuțiile politice,
un concept psihosociologic: identitatea social-psihologică comu
nă și importanța acesteia în percepția contextului și elaborarea
strategiilor de schimbare. S-a speculat mult în acel moment asu
pra unei motivații comune: numai cei care au suportat regimuri
opresive — s-a spus — pot înțelege și dori asemenea acțiuni care
însă vexează și chiar rănesc convingerile vechilor democrații. In
vechea Europă, acest act de „rebeliune" a produs stupoare și
dezamăgire: ce vor acești noi europeni, cum se face că n-au în
țeles deloc cum funcționează democrațiile? Și, de aici, îngrijora
rea: vor fi ei capabili să învețe normele de conduită ale adevă
ratei Europe? S-a consemnat atunci o ruptură între vechea
Europă și nou-veniți sau au fost făcute publice și oficializate sen
timente profunde de frustrare resimțite, în chipuri diferite, de
europenii așa-ziși recenți? S-au afirmat noi identități sau totul a
fost un moment al crizei identitare care marchează noile state?
Dincolo de pretextul punctual al momentului, Declarația de la
Vilnius a afirmat nevoia de a recunoaște aspirațiile marginali
lor, făcea publice proiecții imaginare adânc refulate și enunța
pretenția de respectabilitate și aspirația spre centralitate ale unei
Mitteleuropa a periferiei și frustrărilor politice și culturale (vezi
Babeți, Ungureanu, 1997 a).
După cel de-al Doilea Război Mondial, Europa Centrală a
devenit Europa de Est sau „blocul răsăritean". Se cristalizase
ADRIAN NECULAU
când va, în această zonă, o conștiință comună, se afirmase o 189
identitate istorică și culturală izvorâtă dintr-o comunitate de
destin — presiunea celor două mari naționalisme europene, cel
german și cel slav. După ce a avut un rol însemnat în jocul eu
ropean, pentru o jumătate de veac Estul s-a nivelat, s-a cufun
dat în marea ideologică venind din zone până atunci ignorate.
Avusese o altă vocație, pe care aproape o uitase. După 1989, și-o
regăsise: o Europă intermediară — între Vest și Est — un terito
riu de mijloc, central, absorbind influențe ce provin din ambe
le orizonturi, dar și oferind teme, proiecții, construcții imagina
re. Un spațiu al nevrozelor, al dilemelor, al vocației utopice
(Babeți, Ungureanu, 1997b). Sentimentul identității comune s-a
format, totdeauna, sub semnul crizei, al fracturii istorice, al ne
voii de a găsi o cale de articulare a spiritului germanic cu cel
slav și romanic, a rigorii catolice cu spiritul bizantin, afectiv și
utopic. Statele și popoarele acestei regiuni și-au găsit o matrice
comună: calea de mijloc, refuzul extremismelor, prudență și ra
ționalism scrupulos. Un spațiu al diferențelor și al respectului
mutual pentru diversitate, un câmp social-psihologic al convi-
vialității și al toleranței. Nu totdeauna; excesele n-au lipsit. Așa
s-a născut și o capacitate de a asuma și articula contrariile, ma
rile pasiuni naționale, culturale sau sociale; gândirea mitică cu
realismul, entitatea cu porozitatea și permisivitatea, europenis-
mul cu regionalismul bucolic, memoria afectivă cu nevoia de
uitare. A rezultat, în acest spațiu cu o geometrie variabilă, bas
culând între centralitate și periferie, mitul unui policentrism pro
vincial care putea conferi apusului Europei echilibrul de care
are nevoie. Având o asemenea conștiință istorică, nu-i de mira
re că „noii europeni" și-au propus să reînvie valorile care i-au
făcut cândva sarea și piperul Europei.
Psihosociologie crizei • Crizele din Est și psihosociologie

190 Desigur, această aspirație are și semnificația unei revanșe.
După ce această civilizație aparte a fost bombardată, mai multe
decenii, o jumătate de secol, cu modele ideologice și culturale
străine ei, fiind adesea constrânsă să adopte modele și stiluri ina
decvate, a venit timpul să revină la normalitate, să-și găsească
vocația și drumul care a consacrat-o. Este timpul să se închidă
criza de identitate, să se redescopre valorile de început. Era ne
voie de o nouă strategie pentru acest spațiu grav atins.
Jocurile tranziției
Europa de Est, în întregimea sa, se confruntă de două decenii

cu un proces care, în mod convențional, a fost numit tranziție.
Fenomenul desemnează trecerea de la societatea planificată, în
numele unor comandamente ideologice, la societatea democra
tică și economia de piață (Sava, 2000). începutul tranziției a în
semnat, desigur, sfârșitul comunismului și afirmarea nevoii de
reforme în țările din Est, program care ar fi trebuit să le proiec
teze pe un drum al schimbărilor. Esențială ar fi trebuit să fie di
mensiunea structurală a valorilor și a comportamentelor, atitu
dinea față de reformă, resursele actorilor sociali angajați în acest
proces. Logica tranziției prevedea o schimbare a sectorului poli
tic (a formei de guvernământ), concomitent cu cel economic
(structuri, mecanisme de funcționare), social (structuri sociale,
instituții, cultura) și psihosociologic (mentalități, atitudini, repre
zentări sociale, noi identități). Tranziția ar fi trebuit să rodeze
strategii de schimbare și modernizare, reformă și inovație. Din
păcate, tranziția nu putea acționa ca expresie a unei teorii unita
re, care nici nu putea să existe, sau măcar ca un răspuns coerent
al țărilor din Est la criza generalizată a sistemului comunist. Ar
ADRIAN NECULAU
fi trebuit să fie o schimbare radicală, totală, structurală, institu- 191
ționalâ, a distribuției bunurilor și a mentalităților, a relațiilor re
gionale și culturale. Dar, la nivel național, regional și global, lu
crurile au evoluat altfel, după logici politice regionale și locale.
In unele țări, tranziția a implicat costuri enorme, iar uneori a fost
deviată sau chiar a eșuat (Sava, 2000). în primul rând, pentru că
țările foste comuniste plecau din puncte diferite privind evolu
ția lor politică, economică, socială și culturală, luau starturi di
ferite. Apoi pentru că, în timp ce unele țări și-au propus strate
gii de schimbare totală și rapidă, altele — cazul României — au
adoptat tactica tergiversării, a schimbării lente, a amânării, totul
îmbrăcat în sloganuri naționaliste, de tip „nu ne vindem țara".
în 1996, Dumitru Sandu a identificat câteva „condiționări do
minante" ale reușitei tranziției: a) capitalul uman („a ști"); b) ca
pitalul simbolic („a crede"); c) capitalul social („a fi") și cel ma
terial („a avea"). Aceste resurse și constrângeri, credea, au
condus la identificarea unor tipuri sociale ale tranziției postco-
muniste, unele deosebit de bine trasate: conservatorul prin con
strângere, reformatorul din oportunitate, reformistul ideatic ba
zat pe capitalul simbolic, de credințe. De fapt, avem de-a face cu
cunoscutul proces al schimbării sociale și rezistenței la schimba
re, afectând, în fiecare caz în parte, potrivit modelului lui Talcot
Parsons, patru subsisteme ale societății umane: economia, siste
mul politic, instituțiile sociale și cultura. Aceste subsisteme se
condiționează reciproc.
Chiar dacă sistemele politice și strategiile de dezvoltare eco-
nomică s-au schimbat, macar in planul politicii oficiale, in toate
aceste state, organizările sociale (grupurile, instituțiile) și coduri
le culturale au rămas încă în vechile lor structuri și modele func
ționale, blocând evoluția în numele unor tradiții, specificități
Psihosociologia crizei ■ Crizele din Est și psihosociologia

192 regionale, al unor valori social-psihologice sau trăsături morale.
Mitul egalitarismului socialist, crede sociologul american Daniel
Chirot (1994), a marcat dezvoltarea instituțională firească, evo
luția structurilor sociale modeme, logica schimbării.
Acest lucru s-a întâmplat în partea de est a Europei: o cultu
ră mult prea omogenă, legată de ortodoxismul unor idei sedu
cătoare, care au penetrat toate straturile sociale, a creat un sis
tem de credințe și reprezentări sociale specifice, care au generat
un sentiment periculos de autosatisfacție — nucleu al rezisten
ței la inovație. Responsabilii strategici din unele dintre aceste țări
au neglijat adesea componentele social-psihologice și culturale
ale procesului de tranziție, rezultatul fiind accentuarea decalaje
lor inițiale. Programele lipsite de coerență nu au putut produce
schimbări profunde, îndeosebi în planul normelor culturale și
comportamentelor organizaționale. Dezbaterea despre soluțiile
„terapie-șoc" sau „gradualism", de pildă, a imprimat traiectorii
diferite statelor din Est, diferențiindu-le în ce privește restructu
rările economice și sociale, fenomen cu consecințe inevitabile în
planul comportamentelor colective. Intoleranța față de opiniile
care nu se raliau la viziunea unică a întârziat nepermis evoluția
unor țări, pe când apetența pentru schimbare structurală a per
mis articularea mai rapidă a altora la valorile occidentale. Au ju
cat un rol important, în fiecare caz în parte, existența și implica
rea societății civile în procesul de schimbare atât a actorilor
sociali diligenți, cât și a cetățenilor obișnuiți. Ceea ce constată
analiștii este că, doar cu câteva excepții, tranziția nu a produs
bunăstare și integrare, ci adesea sărăcie, corupție, instabilitate,
violență și disoluția solidarității sociale, puseuri naționaliste și
uneori nostalgia aparținerii de un sistem care conferea siguran
ța și sentimentul solidarității. Iar diferențierile de evoluție au
ADRIAN NECULAU
eclanșat invidii colective, competiții cu grave consecințe în pla- 193
nul organizării instituționale și al formării etosului participativ
al asumării responsabilităților. După douăzeci de ani de tranzi
ție, Europa de Est se prezintă ca un conglomerat extrem de difi
cil de definit, în care diferențele și distanțele între regiuni și po
pulații sunt mai importante decât ceea ce le unește și decât
asemănările determinate de destinul comun.
Poate că există totuși un punct comun în evoluția societăților
Europei Centrale: atitudinea față de intelectualii critici (terme
nul utilizat în mod curent este acela de „disident") care au între
ținut un discurs alternativ, de opoziție, în timpul regimurilor co
muniste și care au încercat să devină intelectuali democrați după
căderea regimurilor din aceste țări. Analizând rolul acestora, po
litologul Vladimir Tismăneanu constata că aceștia au contat cu
adevărat în demitizarea și subminarea ordinii totalitare și în creș
terea activismului civic de jos în sus, întreținând încrederea în
demnitatea umană într-o societate a duplicității și conformismu
lui, dar au fost repede uitați sau respinși când în aceste societăți
s-au instaurat haosul și dezordinea, minciuna și invidia. Avân
tul revoluționar din 1989 s-a evaporat repede, făcând loc amără
ciunii, suspiciunii și autocompătimirii paralizante. Idealismul
naiv al foștilor disidenți a devenit inconfortabil, iar foștii idoli,
care își sacrificaseră adesea carierele, familiile sau chiar liberta
tea, au fost adesea învinuiți de a fi responsabili pentru derapa
jele economice și sociale și demonizați ca ambasadori ai tuturor
relelor care însoțesc instaurarea democrației. Au fost preferate
adesea, în schimb, ideologiile populiste, mitologiile yictimizării,
politicile excluderii în vederea conservării comunității etnice și
noii profeți ai acestor idei. Intelectualii critici par a fi pier ut
războiul, idealizarea acestora este o afacere a trecutului, s au
Psihosodologia crizei • Crizele din Est și psihosociologia

• • 1 •,ai-iiitarea si realismul, s-a acreditat ideeapragma-
m X^îeniL a -—a• CpUsS
rientă" formați în vechile regimuri, bum cunoscători ai psm
giHor populare și maeștri ai manipulărilor colective. Aceștia a
fUt tot interesul să întrețină o politică de demitizare a foștilo
profeți ai democrației. Conform tezei lui Tismăneanu, in socie
tățile postcomuniste, antiintelectualismul a fost și este încă strâns
corelat cu antioccidentalismul și antiliberalismul. Discursul lor
critic și insistența lor pentru valori ca ordinea pluralistă, stat de
drept, societate civilă și multiculturalism stânjenesc eforturile de
integrare europeană ale „realiștilor", perturbă dialogul lor cu res
ponsabilii politici din vechea Europă și, de aceea, puterea lor mo
rală se cere să fie minimalizată sau aruncată în derizoriu. A de
venit de bonton să deplângi naivitatea intelectualilor critici și
este justificat să-i taxezi „anticomuniști viscerali" pentru a redu
ce impactul discursului practicat de aceștia. Și apoi nu preferă
„Occidentul" oameni pragmatici, nu aceștia au găsit, în cele din
urmă, strategii realiste de schimbare?
Există desigur o replică la acest tip de discurs: noii pragma
tici au uitat că datorează pozițiile lor tocmai intelectualilor cri
tici care au reabilitat statutul de cetățean, făcând din acesta un
subiect politic și un actor social diligent, capabil să se sustragă
manipulării cognitive și să emită opinii personale, să-și asume
responsabilități, să se angajeze în comportamente de solidarita
te, adică să se comporte ca un cetățean. Din păcate, nici despre
fenomenu^ de d,sidență Și nici despre „noii pragmatici- nu avem
studii psihosociologice. L-au abordat doar politoloeii ••
^nOmenul e el nu P°a‘e fi întâlni® ta Vest șf~
menta, credem, atenție. Noi nu putem ignora vocile care , -
soft evoluția noastră recentă, care ne-au marcat context“’
adrian neculau
Trebuie să-1 cunoaștem pe Celălalt — diferit, opus nouă, deose- 195
bit, adesea opac, care de multe ori se intersectează cu noi și cu
care nu ne putem identifica. Au existat și există încă „mai mul
te Românii" — cum a scris Adrian Marino sau Sorin Alexandres-
cu — și oricât de toleranți la diversitate am fi, noi suntem obli
gați să pătrundem în interiorul acestor universuri, să cunoaștem
această realitate pentru a putea explica ceea ce s-a întâmplat și
se întâmplă.
Vechea și Noua Europă
Am inventariat doar câteva dintre problemele cu care vin noii

europeni la întâlnirea cu vechea Europă. Ei vor aduce, desigur,
un suflu nou, o dorință imensă de înnoire și progres. Dar vor fi
însoțiți și de iluziile și speranțele pe care le-au plăsmuit în anii
mulți de așteptare, de proiecțiile, spaimele, deziluziile care i-au
marcat în ultima jumătate de veac. Acestea nu vor putea fi lăsa
te în anticameră, nu vor putea fi abandonate.
în pofida tuturor convulsiilor și șocurilor care au marcat tre
cerea de la Europa celor 15 la Europa celor 27 și care vor face di
ficil procesul de integrare a ultimilor veniți, Noua Europă se
construiește acum, suntem contemporanii acestei opere de arti
culare între Cei Vechi și Cei Noi. E un proces lung, care va dura
mult, care nu are de-a face cu actul administrativ de construire
a Europei celor 27 de țări.
Vechii europeni se vor confrunta cu dilema următoare, fie sa
conserve regulile de conduită și normele lor, cerând imperios
nou-veniților să le adopte, fie să fie permisivi și să contribuie la
construirea unor noi coduri de conduită. Desigur, acest proces
de integrare va presupune costuri enorme din partea vechilor
Psihosociologia crizei ■ Crizele din Est și psihosociologie

1% europeni. în definitiv, ei își pot pune întrebarea: în afară de sub
venții, ajutor economic, locuri de muncă, burse etc., ce mai do
resc acești noi europeni? își vor impune ei mentalitatea de con
sumatori, vor să se infiltreze și cu valorile, normele, simbolurile
lor? Până unde poate merge înțelegerea?
A doua soluție ar fi admiterea faptului că o Nouă Europă nu
se poate construi decât prin contribuția tuturor, va fi o operă de
co-construcție. Asistăm, vom asista în continuare la interacțiuni
între culturi și mentalități diferite, vor avea loc procese de ajus
tare reciprocă, se vor restructura conceptele de solidaritate, res
ponsabilitate, toleranță la diversitate și la stiluri de viață diferite.
Se vor modifica strategiile interacționale, vor trebui identificate
căi pentru a integra noile stiluri acționale și comunicaționale.
Procesul nu se poate desfășura ca o simplă absorbție, ca o asimi
lare, prin dădăcirea celor noi până adoptă modelele și valorile
celor vechi. Va fi o interacțiune, o interinfluențare. Europa veche
va trebui să admită că nou-veniții pot aduce ceva din experien
ța lor și din disponibilitatea lor pentru schimbare, la construcția
comună. Iar toate aceste procese nu trebuie să scape atenției psi-
hosociologilor.
Criza identității psihosociale —

un cumul de crize
Țările din Est se confruntă, de peste o jumătate de veac, cu o

gravă criză de identitate. Despărțite, după război, de identitatea
europeană, incapabile să se plieze total pe noua identitate ce li
se oferise atunci, din nou în dificultate după schimbările din
1989, când au constatat falia adâncă ce le desparte de vechile
democrații europene, acestea se găsesc într-o cursă continuă de
ADRIAN NECULAU
refacere și refondare. E o criză a reperelor, a referințelor și cliva- 197
jelor politice, a legăturilor sociale, a reprezentării politice, a iden
tității simbolice. Criza personală de identitate își are, fără îndo
ială, fundamentul în criza socială (Dubar, 2000). Poate mai mult
decât Apusul, Estul e marcat de o criză a militantismului, aflat
acum în pană, fără repere civice, fără cauză, fără partide de masă
care să coaguleze. Și, desigur, o criză a angajamentului partizan,
altădată motorul sistemelor sociale din Est. Șocul politic al schim
bării, dispariția vechilor obiective a demobilizat potențialii
adepți, aparatul care altădată conferea identitate „masei". Efec
tul acestei deconectări nu a încetat să se manifeste: apariția co
rupției, incivilității, delincvențelor, a mișcărilor de protest fără
obiective ideologice clare. O criză a identității civice, un „timp
al impoliteților". Textura societății s-a modificat, reperele tradi
ționale s-au diluat, urmașii societății formate din „oamenii mun
cii" urăsc acum ierarhiile și contestă puterea, mai ales dacă e
emanată de autoritatea de stat, care nu mai poate acorda asisten
ță și care este considerată vinovată pentru aceasta. Instanțele cu
noscute de socializare și-au pierdut însemnătatea, educatorii so
ciali tradiționali și-a diluat charisma, societatea e marcată de
veșnice contestații și răfuieli, valorile altădată fundamentale nu
mai pot să ofere sprijin, vechile stiluri de raportare reciprocă sunt
devalorizate. Modelele occidentale de protest au pătruns și aici:
inscripțiile injurioase pe clădiri, ziduri, stații de metrou și chiar
pe pereții vagoanelor. Sunt forme de protest ale tinerilor care
contestă puterea absolută a statului, ierarhiile. Cultura contesta
ției prinde forme din ce în ce mai îndârjite, grupurile contesta-
tare sunt tot mai agresive, anunță nașterea unui cult al forței, do
rința de a spulbera vechea cultură. Grupuri violente de tineri
și/ sau adolescenți marca ți de eșecuri școlare, de handicapuri
Psihosodologia crizei ■ Crizele din Est și psihosociologie

198 cumulate, vandalizează, atacă instituțiile care consacră puterea.
E un tablou similar cu cel pe care-1 găsim în Franța de astăzi: s-a
fracturat solidaritatea socială, idealul civic nu mai atrage, s-a
pierdut cultul politeții, s-a rupt lanțul organizat în jurul autori
tății statului asimilator, negocierea tradițională nu mai funcțio
nează, republica este amenințată (Muchembled, 2009). Nesupu
nerea civică a devenit valoare, impolitețea nu mai este delict
civic. Se refuză totul: superioritatea competenței și a experienței,
familia tradițională, legalitatea controlului social, instituțiile sta
tului, inclusiv cele care asigură ordinea socială. O atitudine re
calcitrantă, tenebroasă refuză în bloc orice se oferă, toate repere
le tradiționale; se contestă îndeosebi puterea, procedurile clasice
de ierarhizare (tradițiile, școlile și universitățile de elită, admi
nistrația cu rigorile ei). Dar se contestă, mai ales, cultul identită
ții asimilatoare. Corpul social nu mai comunică normal, după re
gulile știute și atestate, imprecația devine formulă curentă. Noii
actori sociali nu înțeleg nimic din realitatea social-psihologică în
care joacă, excluderile profesionale și insecuritatea socială îi în
nebunește, au doar sensul nesupunerii, știu doar să se revolte,
să conteste, să spargă. Avem de-a face nu doar cu o criză politi
că, economică, socială, ci, mai ales, cu o criză psihosocială, de
terminată de presiunea sistemului trecut, de puterea cu care a
opresat el, caracteristică fundamentală a contextului social do
minant. Acum este timpul eliberării, deschiderii supapei care a
închis cândva viața socială și personală, controlând totul. E vre
mea revanșei.
Este locul să ne ocupăm cu deosebire de modul în care s-a
construit și implementat identitatea psihosocială în România do
minată de sistemul social care a controlat totul timp de o jumă
tate de secol și în cele două decenii de după schimbare. Ne vom
ADRIAN NECULAU
situa în dezacord cu cei care proclamă uitarea trecutului și orien- 199
tarea doar spre viitor. Vom încerca să dovedim că actorul social
construiește scenarii și scheme de sine preluând cunoștințe, mo
dele cognitive, experiențe oferite de contextul în care a evoluat
și evoluează. Iar acestea îl însoțesc, fac parte din zestrea sa so-
cial-cognitivă și constituie filtrul prin care el evaluează prezen
tul și-și construiește scenariile de viitor. Lucrul cu memoria pare
să fie la fel de important ca reforma economică sau socială.
Psihosociologii au o perspectivă complexă asupra identității.
Aceasta nu este nici numai personală, nici numai socială — ea
regrupează subiectivitatea cu obiectivitatea, individualul cu so
cialul. Ca subiect social, angajat într-o luptă identitară, individul
se construiește prin observarea mediului său și prin compararea
cu ceilalți, prin integrarea în mediul instituțional și social, prin
confruntarea judecăților sale cu ale altora. Tratând informațiile
care vin de la diferite grupuri sociale, elaborând și organizân-
du-și astfel cunoașterea, categorizând aceste informații, produ
când efecte de stereotip, am putea spune că el e angajat într-un
proces socio-centrat. în același timp însă, prin comparare socia
lă, individul observă similitudini între opiniile, atitudinile și cre
dințele sale și ale celorlalți; dar descoperă și diferențe. Și atunci
încearcă să micșoreze distanța sau abandonează dacă aceasta e
prea mare. în tot cazul, înregistrăm și un proces egocentrist
(Deschamps, Moliner, 2008). El conjugă socialul cu subiectivul,
face o sinteză a acestei întâlniri, trece prin diferite etape interme
diare, până să ajungă să sintetizeze. Rezultatul e dezvoltarea ca
pacității de atribuire: individul emite judecăți asupra celorlalți,
a grupurilor din care face parte, descrie și explică, produce noi
sensuri pentru relația sine-alții, construiește reprezentări socia
le. Adică utilizează instrumentul rezultat din sinteza operată,

200 pentru a produce o nouă identitate. E tot timpul într-o relație di
namică cu alții, cu alte grupuri.
Acum putem constata: identitatea este un produs psihoso
cial. Unul dintre autorii care au contribuit la realizarea cunoscu
tului Vocabulaire de la psychosociologie (2002), Vincent de Gaulejac,
considera că această noțiune este eminamente psihosocială pen
tru că individul, deși are caracteristici unice, particulare, speci
fice, care-1 singularizează, își extrage substanța din afară, de la
societatea ce-i conferă atribute sociale și juridic, care îi asigură
un loc în ordinea socială: muncă, statut socio-profesional, sala
riu, locuință, loc în diferite organizații sau instituții, toate aceste
atribute precizându-i poziția și situându-1 în raport cu alții. Iden
titatea se definește deci prin apartenența individului la diferite
grupuri, organizații și comunități. Acestea îi asigură persoanei
un loc în structura socială existentă, ea descifrează specificul gân
dirii sociale dominante, învață coduri și norme de clasament care
fondează ordinea simbolică. Identitatea se afirmă ca o instanță
de referință între imaginar și real, între timpul cronologic al is
toriei și cel trăit, între personal și social. Identitatea profesiona
lă, în plus, produce un sentiment de apartenență la colectiv, la
contextul apropiat.
Am încercat, recent, o analiză a modului în care s-a construit,
implementat, consolidat și a rezistat schimbărilor identitatea psi
hosocială în România dominată de ideologia comunistă (Necu-
lau, 2009). Dacă acceptăm că identitatea psihosocială se prezin
tă ca un sistem explicativ pe care actorul social îl învață prin
participare, care se (auto)construiește, se înrădăcinează și se
schimbă, ca o manieră de a gândi lumea și de a construi un me
diu psihosocial confortabil, atunci vom înțelege insistența res
ponsabililor instituționali pentru construirea unui nou context
ADRIAN NECULAU
social. Ei au nevoie de un context construit în numele ideii, pen- 201
că identitatea se definește prin raportare la un context dat, la
un sistem de credințe și de ideologii care exprimă un anumit tip
de societate.
Dacă admitem că un context social (instituții, raporturi socia
le și interumane, norme de funcționare) poate fi construit și
controlat în numele unei ideologii, al unei orientări cultural-va-
lorice, putem stabili o legătură între context și identitatea psiho
socială. In măsura în care construirea identității se realizează prin
transmisie culturală, ancorare ideologică și practici sociale, asu
marea unor roluri sociale și profesionale, identitatea subiectului
social devine un produs al interacțiunii eu-context, o sinteză so-
cial-cognitivă între eul propriu și multitudinea de euri cu care
subiectul intră în contact. Ierarhiile, limbajul — făcând apel la
forța și puterea organizării instituționale — instituie o autorita
te și cere articularea la aceste cerințe, schimbarea unei vechi al
cătuiri. Construirea identității sociale înseamnă deci o reorgani
zare a grupurilor umane, o reâmplasare a lor pe scara ierarhică,
o operațiune de polarizare discriminantă. Contextul îl prinde pe
individ într-o plasă psihosocială, expresie a unei orientări socio
cognitive, și-i indică sensul schimbării.
Ca actor social, angajat într-o luptă identitară, individul se
construiește prin integrarea în mediul instituțional și social, prin
compararea cu ceilalți, prin confruntarea reprezentărilor sale so
ciale cu ale altora, prin categorizare socială. El conjugă și sinte
tizează socialul cu subiectivul. încă o dată: identitatea este un
produs psihosocial pentru că individul, deși are caracteristici uni
ce particulare, specifice, care-1 singularizează, își extrage sub
stanța din afară, de la societate, care-i conferă atribute sociale și
e ce-i asigură un loc în ordinea socială: muncă, statut
Psihosociologia crizei • Crizele din Est și psihosociologia

202 socioprofesional, salariu, locuință, loc în diferite organizații sau
instituții, toate aceste atribute precizându-i poziția și situându-1
în raport cu diferite grupuri, organizații și comunități și cu alți
indivizi. Articulat la structura socială existentă, el descifrează
specificul gândirii sociale dominante, învață coduri și norme de
clasament care fondează ordinea simbolică. Identitatea profesio
nală, în plus, produce un sentiment de apartenență la colectiv, la
contextul apropiat.
Am descris în altă parte (Neculau, 1991,1998) metodele prin
care regimul comunist reușea alinierea, supunerea, hipnotizarea
omului mediu: școlarizarea precară, crearea unui climat de frică
și suspiciune, formalizarea vieții publice și private, ritualizarea
și birocratizarea personalității. Totul era prescris, dirijat, cenzu
rat: cuvântul, gestul, atitudinea, comportamentul public. Aceas
tă atmosferă de neîncredere și continuă presiune n-a rămas fără
urmări. A încurajat comportamentul duplicitar, obedient, servil.
Din dorința de a-și apăra situația, viitorul personal și al celor
apropiați, individul se refugia într-un conformism de suprafață,
mima adeziunea, se dedubla. De multe ori, acest mod de adap
tare se prelungea în ființa personală, pătrundea în viața privată,
în relațiile cu cei din jur. Treptat individul își pierdea eul, renun
ța la propria personalitate, modelându-se după dorința celor care
dețineau puterea.
Format într-un asemenea climat social, el și-a însușit tehnici de
disimulare și mijloace de apărare. Cu timpul însă, se identifică cu
modelul încurajat. Identitatea sa psihosocială (conceptul a fost pro
pus în 1973 de Marisa Zavalloni) reprezintă o sinteză între forma
ția sa individuală și caracteristicile culturii comune, sinteza din
tre eu și context, solidarizarea sa cu grupul de apartenență.
Interacțiunea prelungită cu idei și practici culturale specifice face
ADRIAN NECULAU
ca socialul să „pătrundă" în substanța personalității, să transfere 203
m portofoliul propriu idei, atitudini și practici, până la construi
rea rolului social corespunzător și implicarea ca actor social. So
cialul oferă o identitate-tip, individul rezistă un timp, apoi o asi
milează și-și construiește versiunea proprie, în limitele acestei
matrice. Acum Eu și Noi formează un continuum, un bloc, un sis
tem indisociabil, constituie o „totalitate reversibilă". Individul are
acum aceleași reprezentări despre lume ca și ceilalți, biografia sa
personală se articulează biografiei colective, el constată similari
tăți; grupul de apartenență îi dictează emoțiile comune, îl „domes
ticește", îl recodează (Zavalloni, Louis-Guerin, 1984). Grupul, con
textul devin mediatori, incarnează realitatea, propun individului
un prototip de identitate, îl încurajează să se identifice. în același
timp însă, îi indică și diferențele față de alții și-1 conduce la acțiuni
de distanțare, formând un sistem de opoziții binare Noi-Ei, pozi-
tiv-negativ, Buni (ai noștri)-Răi (ceilalți). Identitatea se formează
deci nu numai prin asimilare, ci și prin excludere.
Principala schimbare de perspectivă pe care o propune psi
hologia socială asupra procesului de construire a identității este
aceea că exclude ideea de opoziție între identitatea socială și
identitatea personală. Din contră, cele două perspective sunt in-
disociabile, ele se articulează, formează împreună un sistem de
acțiune, atribuie, construiesc reprezentări sociale, rețele de sem
nificații, imaginează o lume care devine mai importantă decât
realitatea, decât lumea „obiectivă", formează „reprezentări iden-
titare" (Deschamps, Moliner, 2008). Această viziune integrată
asupra identității, pe care o propune psihologia socială, poate
deveni model explicativ al procesului de „integrare a individu
lui, adică al înglobării sale de către socialul structurat în nume
le unei ideologii dominante.
Psihosociologia crizei • Crizele din Est și psihosociologie

204 Să ne referim la realitatea noastră: a existat un grup dominant
care a acționat în numele unui proiect, instituind o confruntare cu
alte grupuri și cu fiecare individ, pentru a ajunge în poziția de a
difuza valori și prestigiu, influență și putere. Grupul dominant —
ne referim aici la situația României de după război — deținea nu
numai pârghiile conferite de locul în ierarhie, ci și capitalul sim
bolic care-i conferea superioritatea. Era responsabilul producției
simbolice de valori, al practicilor educative și de limbaj, al habi-
tusurilor de consum, alimentar și cultural. Confruntarea între
grupuri, de obicei, poate lua forma concurenței pentru deținerea
capitalului (banilor, altor bunuri), a opoziției sau chiar luptei ide
ologice pentru câștigarea superiorității politice, a promovării
unor mișcări sociale sau culturale, a impunerii simbolurilor. In
funcție de locul într-o piramidă socială, grupurile dominante pro
movează anumite tipuri de relații sociale, în interior și în relați
ile cu exteriorul, forme de identificare și distincție, gusturi și pre
ferințe, etichete și coduri. Dominanții și dominații se diferențiază,
se pare, după criteriile de producere și legitimare, după pozițiile
pe care le ocupă în acest proces (Lorenzi-Cioldi, 2002). Lupta de
clasă este, în definitiv, o luptă pentru posedarea mijloacelor de a
decide posesia, dar și a obiceiurilor de consum, valorilor, simbo
lurilor, practicilor culturale. Iar a stabili frontiere, a baliza și a-i
stigmatiza pe cei ce nu dețin aceste mijloace fac parte din arse
nalul curent al luptei de delegitimare a celuilalt.
Am încercat să propun un model explicativ al strategiilor și
procedurilor pentru dobândirea unei noi identități, utilizată de
puterea instalată în România după ultimul război. în Introduce
rea la volumul colectiv Viața cotidiană în comunism (Neculau, 2004,
2008) am încercat să identific strategia aleasă de către puterea
nou instalată pentru a construi o nouă identitate socială: prin
ADRIAN NECULAU
reorganizarea grupurilor umane, prin reamplasarea lor pe scara 205
ierarhiei sociale, printr-o operație de polarizare discriminantă,
pnn declanșarea unei sciziuni între grupurile sociale, a unui con
flict deschis pentru realocarea resurselor (putere simbolică, re
surse materiale, prestigiu moral, etichetă socială). Grupurile până
nu de mult bine situate au fost etichetate negativ (burghezi, ex
ploatatori, reacționari) și plasate la periferia socialului sănătos,
pe când grupurile care ocupau poziții mai joase pe scara ierar
hică au devenit grupuri favorizate, exprimând sănătatea mora
lă a societății, normalitatea. Apartenența la prima categorie atră
gea blamarea, etichetarea negativă, discriminarea, pe când
identificarea cu al doilea grup însemna situarea de partea cea
bună, semnifica împărtășirea unor convingeri și concepții sănă
toase. Identificarea actorilor sociali cu grupul favorizat nu în
seamnă doar proclamarea apartenenței, ci se soldează și cu ade
rarea la o politică militantă de categorisire, de subliniere a
contrastelor, de îndepărtare de grupul rău situat. Lupta de clasă
nu a avut numai rolul de a realoca bunurile și toate tipurile de
resurse, ci a însemnat și o operație completă de construire a unui
nou spațiu public, a unor noi norme de relaționare și de condui
tă, a unor noi ceremonialuri de socializare și intemalizare, a unei
noi conștiințe publice. Iar efectul a fost, fără îndoială, formarea
unor noi reprezentări sociale despre valorile sociale, dar mai ales
opera de construire a unei noi identități articulând proiectul in
dividual cu proiectul colectiv.
Care sunt mecanismele prin care se produce această formă
specifică de cunoaștere și identificare socială? Michael Rouquette
(1994) ne furnizează un model explicativ care se poate aplica re
alității pe care am descris-o: a) cunoașterea este produsă de o
configurație social-istorică dată; b) aceasta avansează practici

206 colective, organizate tematic, conferind realității un sens anume,
construind modele de abordare relativ abstracte. Rouquette a
propus noțiunea de nexus (1998) ca formă explicativă a unor
comportamente frecvent observabile în câmpul psihologiei co
lective. Nexusul: a) se manifestă ca un nod afectiv prelogic și este
utilizat în justificarea unor judecăți sau angajamente publice (no
țiuni ca „libertate", „popor", „revoluție" își extrag forța dintr-un
discurs și dintr-un sistem cognitiv formate prin fuziune); b) are
un caracter colectiv, împărtășit de majoritatea membrilor unei gru
pări sociale; c) operează un marcaj al diferențelor inter și intra-
grupale; d) mobilizează prin încurajarea conflictului ideologic; d)
se prezintă ca o abstracțiune protejată, ca un ideal de viață (în nu
mele unor cuvinte-cheie ca „libertate", „egalitate", „justiție"); e)
se exprimă printr-o formulă (termen) care etichetează; f) practică
o retorică a emfazei (gesturi solemne, expresii grandilocvente,
omagii „vibrante", repetiții sistematice), își confecționează o
„limbă de lemn" proprie. Nexusul ghidează opiniile și luările de
poziție, se prezintă ca un aliat al propagandei, fabrică sloganuri.
Și, nu în ultimul rând, cristalizează gândirea socială în jurul no
dului său ideologic, al „visului" abstract pe care-1 protejează prin
toate mijloacele. Nexusul nu se alimentează din diversitatea con
textului (dacă aceasta există), ci se instalează în amonte, evacu
ând discuțiile, alternativele, îndoielile. El reglează „linia", direc
ția gândirii, restrânge reflecția critică, focalizează. El generează
„energetic" gândirea socială, el oferă semnificații deja elaborate
și organizează nodul central al reprezentării. El decupează și sin
gularizează un spațiu particular, îl personalizează prin presiune
emoțională și-1 livrează apoi socialului ca pe un produs finit,
degajând căile formării unei gândiri sociale clare, accesibile,
lipsite de ambiguități, axată pe certitudini. Indiferent față de
ADRIAN NECULAU
mnalele din realitate, individul utilizează nexusul pentru a-și 207
proteja construcția ideală, justifică unele „erori" (niciodată im
portante), se învelește într-un ambalaj de „convingeri" pe care
e susține afectiv, apărându-și trecutul cu care s-a identificat. Ne
xusul ni se înfățișează ca o „teorie" cu ajutorul căreia putem în
țelege mai bine evenimentele trecute, utiliza istoria pentru a tra
sa liniile gândirii sociale în general și difuza o memorie socială
convenabilă (Wolter, 2009). Modelul explicativ al lui Michael
Rouquette se articulează perfect satisfăcător realității pe care am
descris-o.
După schimbarea politică și socială din 1989, majoritatea ac
torilor sociali s-au trezit într-un context nou. Fără noi modele
atractive, fără mentori, fără constrângeri, total liberi să opteze,
să adere. Desigur, mulți au ales modelele sociale și discursurile
care le erau familiare, cele care le-au asigurat cândva succesul
personal. Acestea fiind din ce în ce mai blamate, conducând ade
sea la eșec, s-a declanșat o criză psihosocială generalizată. Un cu
mul de crize economice și sociale a declanșat criza de identitate
cu care se confruntă astăzi mulți dintre actorii sociali.
Experiențele schimbării — un studiu de caz
Să revenim la momentul schimbărilor din 1989, cu o aplicație

asupra câmpului universitar, grav afectat de criza celor cincizeci
de ani de comunism. Universitatea și actorii săi fuseseră supuși
unui proces de penetrare ideologică, cu consecințe dezastruoa
se asupra întregului, a sistemului universitar și a fiecărui actor
din câmpul social în parte.
Cercetarea și formarea în domeniul științelor sociale, în toa e
țările din Est, cu deosebiri și diferențieri însă, erau adânc marcate

208 de presiunea ideologică și de limbajul dogmatic, temele de cer
cetare erau selecționate, în funcție de aceleași criterii, unele di
recții de studiu erau total necunoscute sau prohibite, metodele
și tehnicile utilizate evaluaseră foarte puțin. Lipseau literatura și
echipamentul elementar, ca și ideea de strategie. Cuvântul care
ar putea caracteriza începuturile, după schimbarea socială, nu
poate fi decât: derută. Separarea de ceilalți ne apărase de spai
me, deschiderea a provocat o nevroză acută. Am realizat cu to
ții dimensiunile crizei noastre de identitate.
Experiența laboratorului „Psihologia câmpului social" de la
Iași, specializat în cercetări de psihologie socială aplicată, ne va
servi aici de exemplu, pentru a ilustra schimbarea planificată și
implementarea unui proiect de refondare. Ideea era: e necesar să
identificăm sursele rezistenței la schimbare și să proiectăm o
schimbare din interior (Neculau, 1998, 2001). Cu aproape două
zeci de ani în urmă, după ce am ieșit din izolare și după ce am
conștientizat decalajul enorm dintre situația noastră și ceea ce se
făcuse în ultimele decenii în psihologia socială în Europa de Vest,
primul nostru gând a fost să le oferim studenților și tinerilor in
teresați un manual prin care să-i familiarizăm cu ceea ce se în
tâmplă „dincolo". Am împărtășit acest proiect psihosociologu-
lui considerat cel mai proeminent din Franța, Serge Moscovici,
făcând apel la sentimentul datoriei față de locurile din care a ple
cat, el ne-a pus m legătura cu cațiva colaboratori, pe alții i-am
descoperit noi înșine și, împreună cu puținii colegi români care
rămăseseră în contact cu domeniul, am alcătuit și publicat un
prim volum masiv Psihologie socială. Aspecte contemporane (Polirom,
Iași, 1996,485 de pagini). Alături de Serge Moscovici au colaborat
la acest volum nume importante, ca Jean Maisonneuve, Jean
Dubost, Willem Doise, Pierre de Visscher, Augusto Palmonari
ADRIAN NECULAU
Gabriel Mugny, Juan Antonio Perez, Jean Claud Deschamps, 209
Alain Clemance, Véronique Guienne. Cartea a fost reeditată dé
atunci de câteva ori, a fost manualul după care s-au format, nu
numai la Iași, mai multe generații de studenți. Au urmat altele,
traduceri sau volume colective (peste 60 de titluri), o revistă dé
psihologie socială (care a împlinit 12 ani de la apariție), colabo
rări ale membrilor Laboratorului de psihologie socială din Iași
la proiecte de cercetare europene, schimburi de profesori și stu
denți. Integrarea europeană a început, pentru noi, cu mult îna
intea startului oficial. Ni s-a părut firesc, în 1996, să cerem o pre
față, pentru primul nostru proiect „european", celui care ne-a
devenit, de la distanță, consultant și sprijin. Când am primit tex
tul, în ianuarie 1996, l-am citit cu toții, l-am comentat și apoi l-am
considerat obiect de patrimoniu, fără să mai revenim asupra idei
lor. L-am redescoperit însă, mai târziu, când deschiderea euro
peană a cunoscut o nouă etapă.
Textul acestei prefețe reprezintă, după părerea noastră, un ma
nifest, el are o valoare simbolică. Serge Moscovici nu se adresea
ză aici atât cititorului român, cat colegilor din Vest, invitându-i
să mediteze la noua realitate și sa se angajeze m acțiuni cores
punzătoare. El face apel la simțul datoriei, sugerând că psiholo
gia socială europeană are acum șansa să renască, după ce ea în
săși s-a născut și s-a afirmat cu sprijinul colegilor americani. Nu
de transfer, nu de export de teme și metode au nevoie cei din Est,
spunea răspicat, acum mai bine de un deceniu, Serge Moscovici,
ci de schimb, de dialog în condițiile înțelegerii acestei noi con-
textualități. Cei din Est au teme din belșug, unele deosebit de se
ducătoare pentru orice cercetător, de oriunde, ceea ce lipsește
.g cadrul practic: baze de cercetare, echipe antrenate și compe
titive un sistem de recrutare a talentelor, suport financiar. El i-a
Psihosociologie crizei ■ Crizele din Est și psihosociologia

210 invitat pe colegii din Vest să descopere criza psihosocială a
Estului, s-o studieze și să se implice.
Și așa a început epopeea reconstrucției. A dezvolta un dome
niu, a clădi o știință înseamnă a construi instituțional, a schim
ba mentalități și obișnuințe, a-i ajuta cu răbdare pe ceilalți să iasă
din gândirea lor îngustă și să se vadă cu alți ochi. A-i antrena
prin colaborare, prin proiecte comune; a-i ajuta să respire în noi
le condiții. „Știu, scrie cu intuiție Serge Moscovici, că pentru psi
hologii sociali din Est noi, cei din Vest, reprezentăm o lume di
ferită, noi suntem «alții»" și îndeamnă: „Să încercăm și noi să-i
recunoaștem și să-i înțelegem, așa cum sunt ei, diferiți, produse
ale altor condiții de evoluție". îndrăznesc să-1 completez: dez
voltarea separată, la distanță unii de alții, a creat un spațiu greu
de definit, rezultând din combinația de speranță și de neîncre
dere, din amestecul dorinței de apropiere și teama de eșec sau
ridicol. Cei din Est au avut experiențe traumatizante, unele fă
cute publice, altele păstrate în adâncul ființei de fiecare, pe care
colegii lor din Vest nici nu le pot bănui și nici nu au posibilita
tea să le înțeleagă. Cei care au suportat ani întregi constrângeri
de tot felul și care — pentru a supraviețui profesional — au fost
obligați la gesturi de obediență și s-au exersat în comportamen
tul conformist manifestă acum o sensibilitate aparte, dificil de
înțeles și de suportat. Europa divizată a creat lumi diferite, care
au născut modele cognitive distincte și au transmis practici so
ciale adaptate la aceste contexte atât de deosebite. Unificarea gân
dirii sociale europene va fi un proces mai dificil și mai lung de
cât integrarea statelor și instituțiilor. Dar — din nou — ce teren
de cercetare!
Am avut mai multe dezbateri cu Serge Moscovici, am făcut
cu el mai multe interviuri pentru revista noastră, am publicat
ADRIAN NECULAU
chiar o carte-interviu. L-am chestionat de multe ori asupra des- 211
nnului psihologiei sociale europene, am fost curios să-i știu opi
nia asupra evoluției actuale, făcându-1 uneori răspunzător de
unele derapaje care au contat și care vor conta în viitor. I-am
amintit cum, la zece ani de la evenimentele din 1968, într-un in
terviu publicat în revista Connexions, deplângea faptul că psiho
logia socială a părăsit „strada", viața reală, cotidiană, preferând
comoditatea laboratorului, artificialitatea manipulărilor în spa
ții protejate. De atunci, această tendință s-a accentuat, iar Serge
Moscovici constata cu amărăciune că noi am pierdut teren, în
comparație cu sociologii sau istoricii.
Pentru cineva venit mai târziu în lumea recentă a psihologiei
sociale, frapează lipsa de apetență pentru problematica acută a
Europei, interesul redus față de conflictele care au măcinat și
marchează încă această zonă. Am participat la câteva reuniuni
și congrese, am consultat publicații: nimic nu a tulburat evolu
ția cercetărilor în laboratoarele importante, de parcă nimic nu
s-ar fi întâmplat în acești ultimi douăzeci de ani. Aceleași teme,
reluate, repetate, adâncite. Am remarcat adesea o criză acută de
teme majore de cercetare, o predilecție pentru probleme fără
miză importantă, în timp ce în vecinătate așteptau să fie defrișa
te situații de criză care au produs tensiuni grave în lume. Și ce
nevoie ar fi aici de experiența și de competența celor formați în
laboratoare și în echipe de performanță! Dacă întâlnim, uneori,
asemenea preocupări, ele aparțin unor persoane din Est sau care
au aparținut cândva acestei lumi. Iată un exemplu, un număr te
matic din revista Bulletin de psychologie (nr. 54 (6), 456, noiem
brie—decembrie 2001), animat de Ewa Drozda-Senkowska și
hrana Markova, a fost dedicat analizării implicațiilor psihosocio
logie ale evenimentelor politice, economice și sociale din Europa.

212 Sunt abordate schimbările recente din perspectiva disciplinei
noastre, democrația ca temă a psihologiei sociale, simt incluse
studii asupra înțelegerii funcționării democrației în Franța, An
glia și Slovenia, reprezentarea socială a comunității în perioada
postcomunistă, rezistența la schimbare în România, percepția re-
unificării la germanii din Est și din Vest. Poate nu ar fi lipsit de
utilitate să reamintesc faptul că cele mai multe dintre teoriile și
conceptele lansate de Serge Moscovici își au obârșia în experien
ța sa de om al Estului.
Mai grav este faptul ca această atitudine de distanțare față de
noua realitate europeană a fost preluată și de către unii cercetă
tori din Est. Cu unele excepții. în Rusia sunt multe cercetări care
se apleacă asupra realității specifice acestui spațiu, la fel în Cehia,
Polonia, Ungaria. La noi, multe studii sunt calchiate după cerce
tări celebre (sau mai puțin cunoscute), iar referirea la context este
adesea vagă sau lipsește de tot. Predomină spiritul de imitație,
se „transferă" modele, teme, metode și tehnici. Se adaptează stra
tegii, se reproduc experimente, se redau secvențe celebre, une
ori se copiază fără discernământ. Spiritul de imitație, inapeten-
ța pentru realitatea românească, ignorarea contextului nostru
specific, încă în criză de identitate, par să fie coduri de condui
tă obligatorii pentru mulți cercetători. E atât de mare dorința
unora de a se situa în compania celor care contează, de a intra
într-o normalitate care poate proteja, încât a fi tu însuți pare să
fie un stigmat. A cerceta identitatea proprie, criza prelungită, prin
efectele categorizării sociale ce decupează mediul social, propriul
grup de alte grupuri, a defini rolul particular al individului în
contextul nostru specific pare să fie o operație deloc atractivă. La
fel, a desprinde învelișul ideologic de pe cutume, mod de viață,
limbaj, comportament nonverbal. Sau a studia noile construcții
ADRIAN NECULAU
identitate și noile discursuri construite din atitudinea de rezis- 213
tență la schimbare. Nu tentează nici aplecarea asupra angajamen
tului, militantismului idealist ca determinant al reprezentărilor
sociale. Să privim în jur, peisajul social-psihologic este deosebit
de bogat, contextul nostru este creativ, suculent, uimitor — un
teren de cercetare pentru care merită să fim invidiați. Și totuși
producția noastră abundă în ceea ce Jerome Kagan numește „idei
primite".
Serge Moscovici observa, în prefața deja invocată: „Cei mai
talentați și mai entuziaști (cercetători — n.n.) simt cei ce intră în
contact de aproape cu problemele țării lor și ale culturii ei". O
invitație directă de a descoperi trecutul recent și prezentul, îna
inte de a ne alinia temelor europene. El îi îndeamnă pe colegii
din Vest să descopere Estul. Dar noi?
închei atrăgând atenția asupra „sarcinilor" pe care, crede
Serge Moscovici, ar trebui să și le asume psihosociologii din Vest
în Noua Europă:
a) Să ofere suport pentru crearea unor laboratoare, centre de

cercetare și reviste în țările din Est. „Ar fi frumos, scrie,
dacă tinerele generații s-ar angaja în această acțiune de pio
nierat și ar fi strâns legate de ea, ca și de țelul lor comun."
b) Să se aplece asupra problematicii Estului și s-o înțeleagă:
„Viitorul majorității științelor umaniste se joacă, parado
xal, în Europa de Est. Trebuie să cooperăm și să ne racor
dăm la ele, binecuvântând această posibilitate". Dacă psi
hosociologii ignoră realitatea care vine peste ei, ei riscă
enorm: „Dacă nu o facem, poziția noastră pe harta științi-
fică va suferi și marginalizarea noastră e sigură . r tre ui
să fim mândri de încrederea sa: „Fără nicio ezitare, afirm
Psihosociologia crizei • Crizele din Est și psihosociologie

214 că în aceste țări există o pepinieră de noi talente care pot
să se simtă atrase de domeniul nostru. Acesta va £i locul
unde vor fi testate teoriile noastre și metodele de tratare a
noului și necunoscutului".
c) „A treia sarcină privește maniera noastră de a aborda rea
litatea socială... Prea adesea utilizăm noțiuni și ipoteze cu
o semnificație restrânsă, prea simple și fără legătură cu si
tuațiile concrete." Concluzia mi se pare evidentă: trebuie
schimbată maniera de a aborda realitatea socială, e nevo
ie de o întoarcere spre lumea concretă, spre situațiile au
tentice, adesea crude, șocante.
d) Ar trebui redefinite programele de cercetare, având drept
obiective studierea schimbărilor sociale și culturale din
Europa unită, renunțându-se la intențiile de asimilare și
uniformizare. Ar trebui înregistrate schimbările ce presu
pun trecerea de la cultura și societatea „socialiste" la so
cietatea de piață. Reversul acestei atitudini ar fi că „o ju
mătate de secol de istorie ar putea dispărea și urmele ei
s-ar șterge sau ar fi pierdute". Nu ar interesa doar indivi
zii, ci și grupurile sociale constituite în condițiile date.
N-ar trebui ignorate tradițiile culturale, lingvistice, etnice.
Tendința de diferențiere ar trebui să meargă mână în mână
cu cea de apropiere, la nivel global. Societatea care se con
struiește acum, o societate conceptuală, trebuie experimen
tată, trăită, validată în practică. Identificarea profilului lui
homo duplex, Cetățean al țării sale și European în același
timp — iată un proiect promițător pentru orice grup de
cercetare.
ADRIAN NECULAU
Bibliografie 215
Alexandrescu, S., 1998 — Paradoxul român, București: Univers.

Babeți, A., Ungureanu, C., 1997 — Europa Centrală. Nevroze, dile
me, utopii, Iași: Polirom.
Babeți, A., Ungureanu, C., 1997 — Europa Centrală. Memorie, pa
radis, apocalipsă, Iași: Polirom.
Bacu, D., 1991 — Pitești. La Buchenwald se murea mai ușor, Bucu
rești: Atlantida.
Chirot, D., 1996 — Societăți în schimbare, București: Editura Athena
Clit, R., 2004 — Cadru totalitar și funcționare narcisică, București:
Editura Fundației Generația.
Deschamps, J.-C., Moliner, P, 2008 — L'identité en psychologie so
ciale, Paris: Armand Colin.
Drach, M., 1990 — La crise dans les pays de l'Est, Paris: La Décou
verte.
Dubar, C., 2000 — La crise des identités, Paris: PUF.
Gaulejac, V., 2002 — „Identité", în Vocabulaire de psychosociologie,
editat de J. Barus-Michel, E. Enriquez, A. Lévy, Ra-
monville Saint-Agne: Érès, pp. 174-180.
Ierunca,V., 1990 — Fenomenul Pitești, București: Humanitas.
loniță, N., 2008 — Psihotrauma de detenție și urmările ei, București:
Fundația Academia Civică.
Lorenzi-Cioldi, E, 2002 — Les représentations des groupes dominants
et dominés, Grenoble: PUG.
Marino, A., 1995 — Pentru Europa, Iași: Polirom.
Mărgineanu, N., 2002 — Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Bu
curești: Editura Fundației Culturale Române.
Moscovici, S., 1996 — Prefață, în Adrian Neculau, coordonator, Psi
hologie socială. Aspecte contemporane, Iași: Polirom, 7-15;

216
Préface au livre Psihologie socială, 2004, în Les Cahiers
internationaux de Psychologie Sociale, №. pp. 62,5-11.
Muchembled, R., 2009 — Societatea rafinată, Chișinău: Cartier.
Mureșan, A., 2007 — Pitești — cronica unei sinucideri asistate, Iași:
Polirom.
Neculau, A., „Roumanie — le changement difficile", Connexions,
58, Paris, 1991, pp. 107-117.
Neculau, A., 1998 — „Intervention et manipulation", Connexions,
Paris, 71, pp. 187-205.
Neculau, A., 1998 — Une expérience en vue de réformer l’Universi-
té de l'intérieur: le Laboratoire „Psychologie du champ so
cial" de l’IIniversité „AI.I. Cuza" de Iași — étude de cas,
București: Alternative.
Neculau, A., 2001 — Quelques réflexions sur la résistance au
changement en Roumanie. Regards sur le champ uni
versitaire, în Bulletin de Psychologie, tom 54 (6), 456, no-
iembrie-decembrie, pp. 685-692.
Neculau, A., 2002 — Urmele timpului. Iluzii românești, confirmări
europene (dialog cu Serge Moscovici), Iași: Polirom.
Neculau, A. (coordonator), 2004a — Viața cotidiană în comunism,
Iași: Polirom; La vie quotidienne en Roumanie sous le
communisme, 2008, sous la direction d'Adrian Necu
lau, Paris: l'Harmattan.
Neculau, A., 2004b — Commentaires: une préface „Manifest",
Les Cahiers internationaux de Psychologie Sociale, №. 62,
pp. 13-17.
Neculau, A., 2004c — La „rééducation": l'expérience roumaine
du totalitarisme, Chimères, №. 53, pp. 139-150.
Neculau, A., 2009 — Identitate psihosocială și context social, în
Vasile Boari, Natalia Vlas, Cine sunt românii. Perspecti-
adrian neculau
ve asupra identității naționale, Cluj-Napoca, Risoprint, 217
pp. 9-37.
Parsons, T., 1951 — The Social System, London: The Free Press of
Glencoe.
Popescu, T., 2005 — Experimentul Pitești, București: Atlanta, Cri
terion Publishing.
Rouquette, M.-L., 1998 — La communication sociale, Paris: Dunod.
Rouquette, M.-L., 1994 — Sur la connaissance des masses. Essai de
psychologie politique, Grenoble: PUG.
Sandu, D., 1996 — Sociologia tranziției, București: Staff.
Sava, I., N., 2000 — Zece ani de tranziție în Europa de Est, Bucu
rești: Editura Fundației Culturale Române.
Talaban, L, 2007 — Teroare comunistă și rezistență culturală. Expe
rimentul Pitești, București: Editura Fundației Genera
ția.
larău, V. (coordonator), 2009 — învățând istoria prin experiența tre
cutului: cetățeni obișnuiți supravegheați de Securitate în
anii '70 -'80, București: Editura CNSAS.
Tismăneanu, V., 2001 — Spectrele Europei Centrale, Iași: Polirom.
Wolter, R.P., 2009 — Les objets à forte valence affective: la notion
de nexus, în M-L Rouquette, La pensée sociale, Toulou
se: Érès, pp. 59-72.
Zavalloni, M., 1972 — L'identité psychosociale, un concept à la
recherche d'une science, în S. Moscovici (ed.), Intro
duction à la psychologie sociale, S. Moscovici (ed.), Paris:
Larousse.
Zavalloni, M., Louis-Guerin, C., 1984 — Identité sociale et conscien
ce. Introduction Palatino l'égo-écologie. Montreal: Pres
ses de l'Université de Montreal.

Cătălin S. Mamali
*
Autoamăgirea motivată ideologic,

ura de sine si ura fată de ceilalți:
/ > I
represia freudiană în comunism

și postcomunism
Studiul cercetează cauzele și consecințele reprimării freudie

ne, așa cum au fost ele analizate de Billig (1999), în comunism și
postcomunism. Reprimarea gândurilor inacceptabile, rușinoase,
rele, dureroase, din conștient, este considerată în psihanaliză un
proces central în dinamica personalității. Focalizarea se face pe
represia freudiană ce ar putea fi generată de restricții și filtre ide
ologice, impuse prin teroare, în mod sistematic, de către institu
țiile specializate ale regimului comunist. Studiul avansează ideea
că, în comunism, autoamăgirea motivată devine un fenomen de
masă, prin reprimarea și ascunderea în inconștient a tuturor sen
timentelor individuale autentice, a gândurilor, experiențelor și
exprimărilor diferite și mai ales opuse autorităților politice și
Loras College, USA.
CÄTÄUN MAMALI
principiilor ideologice oficiale, reprezentaționale, narative, dis- 219
cursive.
Din cauza duratei, adâncimii și a expansiunii relaționale a ide
ologiei bazate pe reprimarea gândurilor autentice, a sentimente
lor, experiențelor și exprimării individuale și a comunității, un
context social schizogenic a fost generat în timp. Acest context a
fost favorabil eroziunii iubirii de sine și a iubirii față de ceilalți,
și de asemenea favorabil înlocuirii acestor legături emoționale
cu neîncrederea, disprețul și ura față de sine și de ceilalți. Prin
cipiile ideologice și algoritmul politic au restrâns sistematic au
tonomia individului și au intensificat procesul de deindividua-
lizare. Bazându-se pe rolul fundamental al limbajului în represia
freudiană (Billig, 1999), studiul identifică tipurile majore ale auto-
înșelării motivate ideologic, practicată în perioada comunistă, și tipu
rile principale ale autoînșelării motivate ce emerg în perioada
postcomunistă. Aceste tipuri sunt discutate în relație cu represia
freudiană, pe termen lung, a gândurilor autentice, a sentimente
lor, expresiilor și experiențelor individuale și ale comunității.
Autoamăgirea motivată ideologic, care implică cenzura și aco
perirea urmelor cenzurii, diferă din punctul de vedere al conți
nutului și al mecanismelor de autoamăgirea motivată care se hră
nește, în principal, din tensiuni sexuale și interpersonale.
Autoamăgirea înrădăcinată în ideologie amenință identitatea so
cială și culturală a individului, fundamentul moral al acestuia,
valorile sale religioase și politice. Procesul interogativ ghidat de
întrebări esențiale precum „Cine sunt eu?" și „Cine suntem noi? '
este perturbat și inhibat. Odată ce individul devine o unealtă a
ideologiei terorii, ura față de sine și față de ceilalți este instigată
și stimulată. Autoamăgirea motivată ideologic, care emerge din
comunism, are consecințe pe termen lung și se continuă în pe-
Psihosodologia crizei ■ Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și

220 noada postcomunistă. Identitatea existențială fragmentată, iden
titatea existențială distorsionată și presiunea de a proteja secre
te malefice sunt considerate ca asociindu-se cu aceste consecin
țe. Lucrarea de față ridică întrebări cu privire la responsabilitatea
morală a psihologilor și a profesiilor înrudite (terapeuți, de exem
plu), într-o societate dominată de un Supraeu ideologic colectiv
de tip totalitar.
Cuvinte-cheie: alchimie ideologică, autoamăgire motivată ide
ologic, identitate existențială fragmentată, represie freudiană, Su
praeu ideologic colectiv.
îmi exprim recunoștința față de Michael Billig pentru comen

tariile critice și utile. îmi exprim gratitudinea pentru sugestiile
critice referitoare la „alchimia ideologică" și represie primite de
la regretatul Matei Călinescu. Versiunea completă a lucrării a fost
trimisă la Colocviul Internațional de Psihanaliză, București, Octom-
brie-Noiembrie 2008.
Treptat mi-a fost adus la cunoștință faptul că linia ce separă binele

de rău nu trece prin state, nici prin clase sociale, nici măcar prin par
tide politice, ci chiar prin inima fiecărui om, și prin inimile tuturor
oamenilor.
(A. Soljenițîn, Arhipelagul Gulag)
Cel mai tulburat și cel mai periculos suflet este cel care se minte pe
sine cu privire la ceea ce este. Cea mai tulburată societate este cea care
premiază cele mai tulburate suflete atunci când ele ajung lideri. Bă
tăliile finale se poartă primele în suflet, în propriul suflet de obicei,
înainte de a se ivi la suprafața orașului.
(J. V. Schall, Despre cel mai tulburat suflet)
CÂTÂUN MAMALI
Resursele productive, ludice, spontane, imaginative și creative 221
ale individului întâmpină diferite obstacole în timpul genezei, dez
voltării și exprimării depline. Aceste obstacole sunt de magnitudi
ne diferită și își pot avea originea în individ, în mediul înconjură
tor, și, de cele mai multe ori, în intersecția dintre forțele interne și
cele externe. Faptul că multe din aceste bariere sunt localizate la
intersecția dintre forțele interne și cele externe ne obligă să luăm
în calcul schimbările calitative ce pot fi suferite de un proces ca re-
presia (VefdTiingung, chiar daca termenul de represie nu este con
siderat echivalentul termenului german), în sensul psihanalitic, în
timp ce cercetarea se deplasează de la nivel individual spre nive
luri de o mai mare „complexitate socială" (Hinde, 1979,1997).
Când nivelurile superioare de complexitate socială (grupuri, orga
nizații, societăți) sunt implicate într-un proces psihologic specific,
cum ar fi represia, acesta dezvoltă caracteristici calitative distinc
te. Studiul se va interesa, în special, de caracteristicile și consecin
țele majore ale reprimării freudiene (Billig, 1999) înrădăcinată în
ideologia totalitară, mai precis, în ideologia comunistă. Analiza
schimbărilor calitative ale reprimării la nivel individual, generată
în interacțiunea cu niveluri mai ridicate ale complexității sociale in
timpul comunismului, este justificată de abordarea freudiană a si-
milarităților dintre procesele individuale și cele societate: „Dezvol
tarea unei civilizații este un proces special, comparabil cu proce
sul normal de maturizare a individului" (SE, voi. 21, pp. 97-98).
Discutând despre „credințele comuniste care au găsit calea spre
eliberarea de răul din noi" prin nimicirea „proprietății pnyate ,
Freud clarifică punctul său de vedere asupra acestei afirmații i e-
ologice: „Dar sunt în stare să recunosc că premisele psiho ogice pe
care sistemul [ideea de „nimicire a proprietății private ] se azea
ză sunt iluzii de neconceput" (SE, voi. 21, p. 113, italice a augate).
Psihosodologia crizei ■ Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și...

222 în ceea ce privește abordarea din această lucrare, represia va
fi considerată în contextul teoretic mai larg, oferit de teoriile care
au tratat autocontrolul, autoreglarea și autonomia, și în special
teoriile motivaționale cum ar fi autodeterminarea — SDT (Self-De-
termination Theory. Deci, Ryan, 1985, 2008), Teoria Interacțiunii
Sistemelor Personalității — ISP (Kuhl, 2001) și modelul balanței mo
tivaționale (Mamali, 1976,1981).
Lucrarea va încerca să explice de ce, în societățile comunis
te, reprimarea nevoilor umane superioare, a valorilor morale și
spirituale superioare și a componentelor esențiale ale identită
ții individuale și colective, care în mod normal sunt surse ale
demnității umane, au fost reprimate constant și indivizii au fost
forțați să devină pioni ai unei utopii ideologice violente, gata
să se urască pe ei înșiși și pe ceilalți. Deoarece ideologia comu
nistă, algoritmul său politic și instituțiile sale represive au forțat
indivizii și comunitățile să renunțe la componente importante
ale identității lor, deoarece potențialul creativ al individului și
cel al comunității sunt strict cenzurate și deoarece autonomia
se reduce drastic, comunitățile și indivizii sunt obligați să min
tă autoritățile oficiale, să-i mintă pe ceilalți și să se mintă pe ei
înșiși.
ÎNTREBĂRI DE ÎNCEPUT
Când o ideologie totalitară se instalează ca ideologie a statu

lui și se asociază cu modalitățile (partide politice, forțe represi
ve etc.) necesare pentru a fi implementată, întreaga societate in
tră într-o criză pe termen lung, care hrănește deficitul moral.
Sub orice regim comunist, care, prin definiție, respectă regulile
impuse de Manifestul Partidului Comunist (MPC), ce devine
CÂTÂUN MAMALI
matrice pentru Constituția țării respective, toți oamenii cu va- 223
lori diferite sunt forțați să renunțe la acestea, la relațiile lor și să
adopte noul cod social care le distorisionează identitatea și pro
cesul de individuație. Această reprimare sistematică a unor va
lori umane fundamentale și a diversității alegerilor umane face
din înșelare și din autoînșelare unelte necesare pentru a supra
viețui. înșelarea motivată prin ideologie devine un proces foar
te răspândit. înșelarea motivată prin ideologie, cauzată de repre
siunea pe termen lung, sistematică și violentă a drepturilor și
obligațiilor umane, se infiltrează în viața intimă, în spațiul pu
blic și în cel privat. Ținând cont de această perspectivă, urmă
toarele întrebări devin necesare: Care sunt principalele arii, trăsă
turi și consecințe ale „represiei freudiene" (Billig, 1999), pe măsură
ce analiza se mută de la nivelul individual la cel macrosocial, într-o
societate totalitară? Care sunt ariile, trăsăturile și consecințele repre
siei freudiene, atunci când o societate totalitară suferă schimbări struc
turale, transformându-se într-o societate deschisă și democratică? Sunt
represia freudiană (utilizată în acest text în sens larg — refularea
fiind o formă particulară a acesteia) și formele acesteia, generate
într-o societate comunistă și postcomunistă, limitate de impulsurile
instinctuale? Care sunt consecințele reprimării nevoilor umane supe
rioare, cum ar fi individuația, autorealizarea, autonomia și valorile
morale universale, prin constrângeri ideologice susținute de organi
zații violente?
t
CONCEPTUL DE REPRESIE: FUNCȚII, ORIGINI ȘI RAMIFICAȚII
Studiul de față abordează câteva dintre aspectele teoretice

fundamentale, cu scopul de a facilita cercetarea principa e or
arii, trăsături și consecințe ale represiei freudiene, în societăți e
Psihosociologia crizei ■ Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și...

224 comuniste și în perioada postcomunistă. Freud,- care în studiul
Autobiografie consideră „teoria represiei ca piatra de temelie în
înțelegerea nevrozelor", a explicat înțelesul acestui concept
(Verdrängung):
„Esența represiei stă pur și simplu în întoarcerea a ceva din
drum și menținerea sa la distanță de conștiință" (Represia, 1915,
în SE, voi. 14, p. 147). într-o lucrare anterioară, Freud introduce
ideea de „revenire a amintirilor reprimate" care caracterizează boa
la (SE, voi. 3, pp. 169-170).
Pentru Freud, „amintirile reactivate" pot suferi schimbări
importante și reprezintă un compromis între amintirile repri
mate și forțele represive. Studiile experimentale asupra relației
dintre amintirile adevărate și amintirile false au demonstrat că,
cerându-le în mod repretat subiecților adulți să descrie eveni
mente din copilărie, probabilitatea ca aceștia să producă
amintiri false crește, subiecții „reamintindu-și" ceva ce nu s-a
întâmplat niciodată (Loftus, 1978, 1993; Roediger, Jacoby, &
McDermott, 1996).
în represie, conștiința este protejată de sentimente și porniri, ți-
nându-le pe cele reprimate la distanță. Deoarece propria conștiință
este pusă în situația de a se apăra de propriile gânduri, credin
țe, sentimente, chiar fapte, procesul represiei îl transformă pe in
divid într-un străin față de sine. Acesta este un proces înțeles de
Freud ca fiind similar „intimităților" ce nu pot fi spuse altora.
Freud consideră că procesul de ascundere a propriilor sentimen
te față de ceilalți are de asemenea și o latură internă, „un gând
propriu fiind ascuns față de sine" (SE, voi. 20, p. 188). Faptul că
persoana începe să țină „secrete față de sine" ar putea fi consi
derat un proces de autoînstrăinare și autoînșelare. Represia este
o povară pentru cunoașterea sinelui și risipește din energia
CĂTĂLIN MAMALI
necesară desfășurării procesului de autocunoaștere, ce alunecă 225
111 capcana autoînșelării.
Remintind modelul lui Simmel referitor la funcțiile sociale ale
secretelor (1906), studiul prezent prespune că, prin represie, atât
cunoașterea sinelui, cât și cunoașterea celorlalți au de suferit afec
țiuni majore. Cum am susținut deja în „Intercunoaștere" (Mamali,
1974) cunoașterea sinelui și cunoașterea celorlalți sunt puternic
asociate, fiind procese social-cognitive complementare. Disfunc-
țiile unui proces se pot întinde peste granițele fizice, cognitive,
afective, sociale și morale dintre sine și ceilalți, producând dis-
funcții atât la nivelul proceselor complementare, cât și în toate
procesele cognitive asociate. Potrivit modelului intercunoașterii
(Mamali, 1974), între sine și ceilalți se dezvoltă o balanță cogni
tivă. Această balanță cognitivă este diferită de cea interpersona-
lă din modelul conceput de Heider (1958), care identifică sările
de echilibru și dezechilibru afectiv, prin faptul că șinele și ceilalți
se pot plasa în trei situații sociocognitive unul față de celălalt: avan
taj cognitiv, dezavantaj cognitiv și echilibru cognitiv. A avea un avan
taj sociocognitiv înseamnă a ști mai mult despre ceilalți (trăsături,
preferințe, evenimente biografice, relații) decât ei despre tine
(Mamali, 1974, pp. 122-125). în cazul regimurilor comuniste și
autoritariste, balanța cognitivă între două sau mai multe persoa
ne este falsificată de procedurile de supraveghere prin care se
obține un avantaj cognitiv datorită forțelor externe relației inter
personale (informatori, acces la dosare, ascultarea conversațiilor
telefonice, controlul corespondenței etc.). Faptul că echilibrul cog
nitiv dintre două sau mai multe persoane ar putea avea sursa de infor
mare în afara relației, datorită instrumentelor sistemului de suprave
ghere, a reprezentat o distorsiune structurală a relației sociocognitive
dintre două persoane. Iar faptul că arhivele comunismului simt
Psihosociologîa crizei ■ Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și...

226 încă manipulate îngreunează și azi, în România, dobândirea unui
echilibru cognitiv interpersonal, care ar putea îmbunătăți auto-
dezvoltarea și codezvoltarea.
Datorită întăririlor excesive ale unui gând opus, gândul care
nu poate fi șters din conștiință se numește „gând reactiv" (SE,
voi. 7, p. 55). Modelul efectuării represiei este foarte similar cu
ce se întâmplă în ceea ce Billig (1999) numește „represia dialogi-
că", în timpul căreia represia poate însemna, de exemplu, schim
barea subiectului dialogului, când acesta este deranjant pentru
imul din parteneri. Potrivit teoriei represiei propuse de Freud,
Eul, sub presiunea Supraeului, tratează „pericolul instinctual ca
și cum ar fi unul extern". Acest tratament aplicat propriilor im
pulsuri naturale „se constituie într-o represie". Freud consideră
că „nu putem face confuzie între interior și exterior fără conse
cințe. Nimeni nu poate fugi de el însuși" (SE, voi. 20, p. 203).
Potrivit studiului de față, represia implică costuri ridicate.
Termenul de cost este preferat celui de „pedeapsă (recompen
să)", deoarece presupune o balanță intre costuri/beneficii și în
același timp, recunoaște existența unor costuri beneficii ascunse,
pe termen scurt și lung, cum decurge din teoria lui Homans.
Aceste costuri pot avea un caracter dominant cognitiv, emoțio
nal, motivațional (energetic), social și/sau moral. într-un model
holistic, aceste costuri sunt plătite de unitatea sinelui și de șan
sele de autodezvoltare. Jung consideră șinele ca fiind „întregul"
și afirmă că, atât timp cât nu recunoaștem propriile forțe contra
re, și în mod special umbra, unitatea sinelui este denaturată și
chiar distrusă (BS, voi. 10, p. 366). Desigur că, dacă represia este
un proces costisitor, este necesar să ne întrebăm de ce individul
se angajează într-un astfel de proces. Mai departe voi aborda po
sibilele beneficii ale represiei, mai ales atunci când face parte din
CĂTĂLIN MAMALI
procese mai cuprinzătoare, cum ar fi autoreglarea și autocon- in
rrolul în contextul autodezvoltării.
Freud susținea că teoriile rezistenței, represiei, inconștientu
lui, semnificației etiologice a vieții sexuale și importanței ex
periențelor infantile „sunt constituenții principali ai structurii
teoretice a psihanalizei" (SE, voi. 20, p. 40). Centralitatea con-
structului de represie în teoria freudiană face necesară studierea
cu mai mare atenție a conceptului și a originilor acestuia.
Kuhl (2001) critică simplificarea excesivă a sensului acestui
concept (Verdrängung) prin traducerea sa ca „represie". Kuhl, în
Teoria Interacțiunii Sistemelor Personalității (ISP), subliniază fap
tul că represia înseamnă nu numai blocarea unei anumite căi, ci
și blocarea acesteia fără a oferi o alternativă. Billig (1999), care accen
tuează centralitatea constructului de represie în contribuția ori
ginală a lui Freud, precizează că, pentru Freud, represia este re
zultatul conflictului dintre fericirea instinctuală și ordinea socială,
și că represia trebuie să fie continuă (Billig, 1999, p. 73).
în dezvoltarea inițială a conceptului de represie, Billig (p. 38,
p. 100) argumentează că „represia depinde de competențele limbaju
lui", fiind un proces dialogic, în timp ce limbajul este concomi
tent „expresiv și represiv". Constructul lui Billig îmi reaminteș
te de versurile lui Sorescu, care scria: „Cuvântul rostit este o barieră
trecută. Prin actul de a spune ceva, las în spate altceva" (Arestat la do
miciliu, poezii publicate după 1989).
Suntem invitați la cel puțin două întrebări asupra conceptu
lui freudian de represie (refulare). Prima: este represia declanșa
tă doar de normele morale opuse satisfacerii anumitor instincte
sau ar putea fi declanșată și de opoziția dintre impulsurile natu
rale concurente? întrebarea se referă la rădăcinile majore ale re
presiei. A doua întrebare: ar putea represia să fie orientată spre

228 tendințele dobândite in timpul autodezvoltării, care își au rădă
cinile în nevoile și valorile morale superioare? întrebarea se re
feră la ținta principală a represiei.
In ceea ce privește prima întrebare, este important să mențio
năm faptul că, în teoria freudiană, represia este instituită de Eu,
sub presiunea Supraeului, împotriva impulsurilor instinctuale
(instinctele sexuale, agresive), ca o consecință a constrângerilor
impuse de civilizație. Totuși, după cum sugerează studiile eto-
logice (Goodall, Lorenz) și după cum susține teoria lui Toda, une
le impulsuri înnăscute ar putea fi inhibate de alte impulsuri în
născute, sub cerințele puternice ale unei situații anume. Lăsând
deoparte conflictul dintre impulsurile sexuale și cele de supra
viețuire, este util să considerăm impulsul înnăscut spre stimula
re cognitivă, incluzând și nevoia înnăscută de a căuta, precum și
impulsul universal spre atașament. Modelul freudian al repre
siei nu ține cont de reprimarea impulsului de supraviețuire, spre
exemplu, care poate lua naștere din nevoia de noi stimulări sau
de atașament (Bowlby, Harlow, Ness, Pavlov). Aceste surse în
născute de reprimare sugerează că represia se împletește func
țional cu alte procese mai generale, cum ar fi procesele de auto
control și autoreglare. Studiul acestei interacțiuni este justificat
de procesul darwinian al adaptării la mediu și de schimbările
produse aupra mediului, în mod intenționat, de către individ.
Atât adaptarea la mediu, cât și schimbările asupra mediului sunt
recunoscute în concepția freudiană ca fiind caracteristici esenția
le ale condiției umane.
înainte să răspundem la cea de-a doua întrebare, ar fi necesar
să privim mai îndeaproape la modul analogic în care Freud abor
dează represia în funcție de Se și de cenzură. Sunt numeroase
afirmații în lucrările lui Freud care argumentează faptul că el a
cătAun mamau
folosit cenzura politică ca model pentru cenzura înnăscută ce ac- 229
ponează împotriva impulsurilor instinctuale. Freud susține că
,,scriitorul politic care are de spus autorităților adevăruri dezagreabi-
e trebuie să fie în stare să exprime aceste adevăruri într-o mo
dalitate ascunsă, deoarece trebuie „să fie conștient de cenzură"
(SE, voi. 4, p. 142, subl. noastră). Cu cât cenzura devine mai stric
tă, cu atât modalitățile de exprimare ale autorului trebuie să fie
„mai ingenioase", pentru a transmite adevărul publicului (SE,
voi. 4, p. 142). Cenzura înnăscută, modalitatea principală de a
realiza reprimarea instinctelor, „se manifestă exact ca cenzorii zia
relor de la frontiera rusă, care permiteau jurnalelor străine să ajun
gă în mâinile cititorilor, pe care ei trebuiau să îi protejeze, abia
după ce foarte multe pasaje erau eliminate" (SE, voi. 5, p. 529,
subl. noastră). Deci, cenzura politică, ca modalitate a reprimării,
excluderii, interzicerii comportamentelor, gândurilor, discursu
rilor și tendințelor nedorite, cu pretenția de a proteja publicul,
statul și în general statu-quoul, reprezintă modelul pentru cenzu
ra înnăscută dezvoltată de Freud.
în ciuda faptului că cenzura, în sensul său politic, reprezintă
sursa de inspirație pentru cenzura psihologică din teoria lui
Freud, nu am putut găsi definiția constructului de cenzură poli
tică în lucrările sale, sau măcar o examinare sistematică a rădă
cinilor și funcțiilor sale. în analiza narativă a discursului liber,
Peters (2005) cercetează interacțiunea complexă dintre democra
ție și comunicare și scoate în evidență, în mod echilibrat, dialec
tica discursului liber și a cenzurii. în abordarea sa cuprinzatoa
re a „teoriei discursului liber", acesta discută despre câteva in
rădăcinile ei, cum ar fi punctul de vedere al lui Wortman cu pn
vire la relația dintre „libertatea intelectuală" și „progres nun^1„
(p. 16). Utilizând ideea lui Emerson despre „infinita elasticitate

230 a acțiunilor umane, autorul sugerează că: „Deschiderea sensuri
lor este cel mai bun argument împotriva cenzurii. Provocarea
este a ști cum să nutrim respect față de determinare, fără a con
tribui la perpetuarea abuzurilor. înțelepciunea și amărăciunea
gândirii liberale constau în dorința de a admite că ofensele sunt
inevitabile" (Peters, 2005, p. 197).
Lucrarea de față consideră că cenzura politică oprește, respin
ge, taie și/sau distruge orice obiect (cuvinte, gânduri, sentimen
te, comportamente, imagini, sunete, obiecte materiale sau sim
bolice) care este perceput de autoritatea oficială ca ofensator,
dăunător sau periculos. Aceasta poate fi aplicată împotriva unui
obiect emergent, împotriva unui obiect existent și chiar și împo
triva unui proiect (obiect intenționat). Cenzura depinde de na
tura autorității pe care o protejează (ce vrea cenzura să protejeze?),
de natura modalităților pe care le utilizează (de la modalități per
suasive violente la cele nonviolente: ce metode folosește cenzura?),
de înțelesul (informația) obiectului cenzurat (ce se cenzurează?) și
de consecințele pe termen scurt sau lung, intenționate sau nein
tenționate (pentru ce se folosește? care sunt scopurile cenzurii?). La
nivel individual, cenzura încearcă să protejeze preferința pentru
un anume concept de sine și o anume stare de a fi. Cenzura ma
nifestată la niveluri mai scăzute de complexitate socială trebuie
să țină cont de restricțiile impuse de instanța macrosocială a cen
zurii. Așadar, la fiecare nivel de complexitate socială se pot dez
volta modalități de a evita sau reduce puterea cenzurii, impuse
de nivelurile superioare de complexitate socială. Cenzura ar pu
tea funcționa și ca dispozitiv de selecție desemnat și utilizat de
cea mai puternică autoritate din zona în cauză.
Glumele, spre exemplu, sunt considerate de Freud ca fiind
modalități de a exprima „intenții ostile", în mod special atunci
CĂTĂLIN MAMALI
311 "os^** atea brutală, interzisă de lege" se transformă în glu- 231
me (Cuvântul de spirit și relația lui cu inconștientul, SE, voi. 8,
P. . • Pentru Freud glumele sunt modalități de „a evita restric-
, ti și de a accesa sursele de plăcere care au devenit inaccesibile" (SE,
voi. 8, p. 103, subl. în original). Totuși, în timp ce Freud foloseș
te cenzura politică drept model pentru cenzura înnăscută, el se
limitează la reprimarea tendințelor ostile, la restricțiile impuse
laturii instinctuale a comportamentului individului, care ar pu
tea fi un cetățean al statului sau un străin. Acest comportament
este perceput ca periculos pentru ordinea statului. Freud negli
jează faptul că, de cele mai multe ori, cenzura politică a fost, și
încă mai este, îndreptată împotriva tendințelor, comportamente
lor, discursurilor pozitive ale indivizilor, împotriva nevoii indi
viduale de libertate, împotriva scopurilor spirituale, a individu
alizării și asocierilor spontane, reprimând astfel acțiunile și
sentimentele pozitive, individuale și colective.
în istoria umană, represia și cenzura politică au fost și încă
sunt brutal direcționate împotriva individului aflat în căutarea
adevărului și a libertății conștiinței. Așadar, o întrebare funda
mentală, privind reprimarea tendințelor ascendente precum cele
spre libertate, autodeterminare, spre valori morale superioare
(altruism, iertare), rămâne fără răspuns în modelul în care cen
zura politică (culturală) este înțeleasă și aplicată de Freud cen
zurii psihologice înnăscute. Datorită acestui caracter nondialec-
tic al ideii freudiene despre cenzura politică și despre țintele și
consecințele cenzurii înnăscute, represia freudiană nu permite
identificarea și explicarea proceselor care se întâmplă atunci când
represia separă șinele de propriul potențial de a-și satisface ne
voile superioare, scopuri și valori superioare, care nu sunt în de
trimentul, ci în beneficiul vieții sociale, pe termen lung, chiar

232 dacă sunt împotriva unei ordini sociale autoritare. Ce se întâmplă
când represia „separă" șinele nu numai de impulsurile sale instinctu
ale și de umbra sa, așa cum o definește Jung, ci separă șinele de poten
țialul său de dezvoltare care face posibil procesul de individuație, de au
tonomie și, în general, de orientare spre valori morale superioare?
Deoarece Freud a exclus din modelul său represia îndrepta
tă împotriva idealurilor, proceselor de autorealizare și autotrans-
cendere, o întrebare dificilă rămâne deschisă. O parte din răs
punsul la aceasta este legat de cel de-al doilea sens al „represiei
freudiene" așa cum este ea înțeleasă de Billig, care consideră că
„Freud manifesta un pic represia" (1999, p. 8). Este de amintit
că Fromm (1959) a studiat „autoritarismul lui Freud" și a ajuns la
concluzia că acesta se exprimă puternic în diferite moduri. Spre
exemplu, într-o scrisoare către Jones (18 februarie 1919), Freud
face următoarea apreciere cu privire la intenția lui Jones față de
Jung și colaboratorii acestuia: „Intenția ta de a curăța societatea
londoneză de membrii jungieni este excelentă" (citat în Fromm,
p. 65). Intenția de „a curăța" o societate științifică de cercetători
cu idei și rezultate diferite este nondialogică.
Cercetătorii (Van Rillaer, Pieux, Barthélémy, Géritault etc. în
cartea editată de Meyer) care au investigat într-un mod mai ana
litic stilul represiv exercitat de Freud au dovedit existența unui
număr mare de întrebări care țin nu numai de relația dintre
Freud și colegii săi, ci care au ramificații mult mai întinse. Prin
tre acestea se află: afirmația problematică a „observării directe
a copiilor" (Cioffi, pp. 316-317), rolul „comitetului secret" care
avea o funcție decisivă în „controlul dezvoltării psihanalizei" și
tratamentul aplicat disidenților — Adler, Jung, Rank (Shamdasi,
pp. 174-175) sau identificarea evenimentelor rezultate din inter
acțiunile culturale, cum s-a întâmplat în cazul „jocului oglinzilor"
CÀTÀLIN MAMALI
dintre psihanaliză și literatură (Cottraux, 1999). Această inter- 233
acțiune culturală include și cazurile remarcabile ale lui Breton
și Aragon. Aragon a scris un poem dedicat KGB-ului, reprimând
cunoștințele și sentimentele față de comportamentul genocidal
al KGB-ului (vezi Courtois pentru o discuție mai detaliată).
Un alt factor ar putea explica structural de ce Freud a exclus
categoria nevoilor și valorilor superioare dintre țintele repre-
siei. Acest factor ar putea fi identificat chiar în concepția lui de
spre religie și mai ales în abordarea „Civilizației Europeene
Creștine" (SE, voi. 21, pp. 36-43). în mod special, această limi
tă este evidentă în modul său de a cerceta procesele complexe
cum ar fi iubirea creștină, „lubește-ți dușmanii" și procesul ier
tării. Freud ne reamintește aserțiunea „Homo homini lupus" și
răspunde cu o întrebare retorică: „Cine, în fața experienței sale
și a istoriei, are curajul să contrazică această aserțiune? Regula
e că această agresivitate crudă așteaptă o provocare sau se pune
singură în serviciul altor scopuri, care ar fi putut fi atinse și în
maniere mai blânde" (Civilizația și nemulțumirile sale, SE, p.lll).
Subiectul iertării este semnificativ cercetat de Freud printr-un
răspuns imaginativ care face parte din confesiunea lui Heine:
„lartă-ți dușmanii, dar nu înainte ca aceștia să fie spânzurați".
Această viziune este contrazisă de multe studii moderne
(McCullough și co., 1997; McCullough și co., 2000) care susțin
efectele benefice ale iertării, în opoziție cu sentimentele de ură
și actele răzbunătoare.
Se pare că Freud, abordând represia (atât forțele reprimate,
cât și cele represive), a neglijat funcția și puterea unui anumit tip
de motivație: motivația intrinsecă, ce face posibil ca individul să sim
tă plăcerea, să fie satisfăcut doar și în timp ce desfășoară o activitate
(fizică, cognitivă, relațională etc.) de dragul activității (Claparède,

234 1920; Michotte & Prum, 1910). Este important să menționăm că
Freud îl cunoștea foarte bine pe Claparede, cu care a avut o co
respondență semnificativă. Chiar și atunci când Freud atinge
problematica curiozității, el îi atașează necondiționat și un inte
res practic: „Viața și universul trebuie eliberate de terorile sale;
ba mai mult, de curiozitatea sa, mișcată, e-adevărat de cele mai puter
nice interese practice, cereri și răspunsuri" (Viitorul unei iluzii, 16,
subl. noastră). Curiozitatea nu este doar o modalitate de a găsi
un răspuns care să satisfacă impulsurile sexuale, sau alte impul
suri, așa cum se întâmplă când Freud interpretează ghicitoarea
Sfinxului (SE, voi. 7, pp. 194-195). Curiozitatea este, de cele mai
multe ori, susținută de motive intrinseci și nu de alte recompen
se cum ar fi mâncarea, plăcerea sexuală, sănătatea etc. Lorenz
(1995) caracteriza ființa umană ca fiind „Neugierwessen" („ființă
curioasă"). Consider că reprimarea curiozității motivată intrin
sec este o formă a represiei ce blochează dezvoltarea inteligen
ței, a imaginației, a înțelepciunii și a meditației.
în relatarea autobiografică cu privire la o posibilă genealogie
intelectuală (concept cu rădăcini în conceptul lui Nietzsche de ge
nealogie morală, 1927) a unora din conceptele sale de bază (re-
presia) Freud dezvăluie faptul că era mult mai interesat să-și dez
volte ideile în strânsă relație cu munca lui, decât încercând să
studieze idei similare anterioare. în acest fel, imaginația lui ști
ințifică ar putea rămâne în dialog cu rezultatele studiilor sale de
caz, fiind astfel independentă de constrângerile cognitive impu
se de autori anteriori. Această dorință de a-și păstra mintea „in
tactă" față de idei similare anterioare i-a fost împlinită în mod
activ printr-o formă de represie a oricărui contact explicit / direct
cu lucrările altor autori. Freud admite despre contribuția lui
Nietzsche că „a fost evitată mult timp de către mine“. Prin această
CÂTÂUN MAMAU
evitare persistentă, Freud și-a reprimat nevoile intelectuale de a 235
fi informat asupra lucrărilor similare ale altora, pentru a-și pro
teja tendința intelectuală de a rămâne creativ, în mod subiectiv,
în cercetarea represiei. Această autodezvăluire ne relevă faptul
că, în maniera lui Freud de a lucra pot fi identificate două com
ponente ce nu funcționează în lucrările sale teoretice asupra re
presiei. Prima se referă la motivația intrinsecă, la plăcerea de a
descoperi într-un mod autonom lucruri chiar dacă au fost deja
descoperite de alții. A doua se referă la procesele psihologice su
perioare (impulsurilor instinctuale) care pot deveni ținte ale di
feritelor modalități de represie.
Când cineva își reprimă nevoile superioare, comportamente
le prosociale, exprimări și gânduri care sunt inspirate de valori
superioare, cum ar fi adevărul, libertatea, onestitatea, dreptatea
sau își reprimă propria credință, s-ar putea genera sentimentul
de rușine sau regret tocmai din cauza represiei. în acest caz, ru
șinea nu este produsă de conținutul și natura faptei reprimate
(gânduri, sentimente), ca în cazul agresivității ostile sau al adul
terului, spre exemplu, ci ia naștere din faptul că o parte din sine
și-a reprimat propria latură pozitivă, tendința de a face bine, de
a practica un principiu moral universal. Procesele represive de
acest gen devin surse ale rușinii, ale regretelor, ale scăderii sti
mei de sine și ale instigării urii de sine și de alții. Individul vrea
să uite chiar că și-a reprimat aceste forțe pozitive. Presupun că,
în asemenea cazuri, autoamăgirea este rezultatul represiei celor
mai bune tendințe (individuație în sens jungian, autonomie,
autoactualizare, altruism) ale sinelui, transformând această latu
ră într-un tărâm interzis. Când individul conștientizează aceas
tă daună adusă propriului potențial, atunci pot să apară senti
mente de dispreț, rușine și ură față de sine. Asemenea sentimente

vor fi direcționale spre forțe externe, de obicei alți oameni, care
presează șinele să-și reprime propriul potențial de dezvoltare.
Presupun că, atunci când individul poate să depășească repri
marea propriului potențial de dezvoltare, un set de procese de
convertire se vor produce ca o reacție în lanț, iar procesele nega
tive vor fi înlocuite de procese pozitive precum autoreglarea, ier
tarea, iubirea și demnitatea.
Represia, sistemul motivațional și autoreglarea
La nivel conceptual, persistă cel puțin o întrebare fundamen

tală legată de faptul că oamenii, ca orice alte sisteme deschise
(Bertalanffy, 1968) și sisteme vii (Miller, 1978), se adaptează deoa
rece au capacitatea de a se autoorganiza. în cazul oamenilor,
autoorganizarea implică diferențierea între autoreglare și con
trol. întrebarea este: cum pot represia freudiană în sine (represia
impulsurilor instinctuale care sunt percepute ca periculoase pen
tru civilizație) și represia potențialului de dezvoltare (individuația,
autoactualizarea, autonomia, virtuțile) al individului să se aso
cieze cu o varietate de forme de autoreglare și autocontrol care se
desfășoară și se dezvoltă în situații de viață foarte diferite?
Teoria autodeterminării (SDT, aici TAD), constructul de echi
libru motivațional, și Teoria Interacțiunii Sistemelor Personalită
ții (ISP), care sunt susținute de rezultatele unui număr mare de
studii experimentale și de teren, ne oferă atât contextul teoretic,
cât și dovezile empirice, care ne vor ajuta să înțelegem integra
rea represiei în cadrul mai larg al proceselor autoorganizării.
TAD (Deci, 1971; Deci, 1975; Deci & Ryan, 1985; Deci & Ryan,
2008) ne oferă un cadru teoretic unic pentru înțelegerea origini
lor, a funcțiilor și a dinamicii diferitelor tipuri de motive. Autode-
cAtAun mamau
terminarea este definită de Deci și Ryan ca fiind „o calitate a 237
funcționării umane care implică experiența alegerilor, cu alte cu
vinte, experiența unui loc al cauzalității perceput ca fiind intern".
Autorii consideră că autodeterminarea nu este doar o capacita
te, ci este o „nevoie", adică „o predispoziție înnăscută de a fi au-
todeterminant, care angajează organismele în comportamente in
teresante" (Deci & Ryan, 1985, p. 38). Marca autodeterminării
este „flexibilitatea în administrarea interacțiunii dintre noi înși
ne și mediu". în înțelegerea represiei, contribuția TAD este foar
te utilă deoarece face distincția între „motivația autonomă" și „mo
tivația controlată". Motivația autonomă include atât motivele
intrinseci, cât și acele tipuri de motive extrinseci „în care oame
nii se identifică cu valoarea unei activități și, în mod ideal, au in
tegrat-o în percepția propriului sine", în timp ce motivația con
trolată „înseamnă atât reglarea externă, când comportamentul
este o funcție a contingențelor externe ale recompensei sau pe
depsei, cât și reglarea intrinsecă, adică reglarea acțiunii a fost par
țial internalizată și este stimulată de factori precum un motiv
aprobator, evitare, rușine, stimă de sine contingență și implicări
ale Eului" (Deci & Ryan, 2008b, p.182). în cadrul TAD, autode
terminarea este înțeleasă ca un continuum, mergând de la mai
puțin autodeterminat la mai mult autodeterminat.
TAD (Deci & Ryan) și teoria ISP (Kuhl, care va fi abordat mai
târziu) susțin potențialul important al autoreglării și autonomiei
în dezvoltarea indivizilor și a comunităților. în același timp, este
util să ne întrebăm cum evoluează aceste procese în cazul socie
tăților diferite, cum ar fi cazul societăților deschise și democra
tice, care recunosc și practică libertatea exprimării și a gândirii,
și societățile închise, în special cele comuniste, care săvârșesc o
ruptură adâncă între pretențiile lor utopice, sub masca forțelor

progresului, dar practică represia în mod sistematic și brutal.
Ellias a observat că, în general, cu cât „organizarea și ordinea so
cială devin mai complexe, cu atât controlul conduitelor, insuflat
indivizilor, este mai stabil" (1982, 233). Acest control extern se
manifestă în moduri diferite și cu instrumente diferite, atât în ca
drul societăților deschise, cât și în al celor închise. în societățile
închise, individul este lipsit de putere în fața controlului excesiv
la care îl supune autoritatea. în aceste societăți, indivizii nu pot
verifica și nici responsabiliza puterea politică pentru suprave
gherea la care sunt supuși.
Deoarece tehnicile controlului social se dezvoltă și devin din
ce în ce mai intruzive și deoarece eficiența acestora crește expo
nențial datorită descoperirilor tehnologice (de la supravegherea
unor rezultate și procese externe la observarea pe viu a unor pro
cese din ce în ce mai intime), indivizii din societățile închise de
vin din ce în ce mai expuși la ceea ce Kuhl și Kazen (1994) numesc
„infiltrarea sinelui". în aceste condiții, dezvoltarea autonomiei si
nelui este mult mai dificilă, mai costisitoare ca energie necesitată
și din ce în ce mai puțin posibilă în societățile închise. Și totuși,
când aceasta se realizează, ca urmare a încercărilor și a suferințe
lor implicite, ea poate atinge niveluri înalte. în societățile închise,
atât eficacitatea sinelui, cât și cea colectivă, așa cum au fost defi
nite de Bandura (2000), sunt în mod structural limitate.
Constructul teoretic de balanță motivațională (Mamali, 1976,
1981, 2001, 2008) ne ajută să explorăm procesele motivaționale
ce se manifestă în și între diferiți actori sociali, ținând cont de trei
elemente de bază: motive calitativ diferite (intrinseci versus ex
trinseci) care alcătuiesc structura motivațională; infrastructura fie
cărui factor motivațional (valența, expectanțele și locul contro
lului; ultimul înlocuiește conceptul de instrumentalitate din
CĂTĂLIN MAMALI
modelul lui Vroom, 1964, 2004); și tipurile de relații motivațio- 239
nale dintre vectorii motivaționali (stabiliți structural și infrastruc
tural) ai indivizilor sau grupurilor.
La nivel intrapersonal, balanța motivațională este definită și
măsurată vectorial ca relație între intensitatea și calitatea fac
torilor motivaționali din interiorul unei activități și între acti
vități. La nivel diadic, balanță motivațională include intensita
tea și calitatea motivelor fiecărui partener plus diferențierea
ierarhică a motivelor satisfăcute de ambele părți implicate. La
nivel de grup și intergrupuri, relațiile motivaționale se deplasea
ză și ele între cele două extreme: codezvoltare motivațională și
coregresia. Se presupune că probabilitatea de a dobândi un pat-
tem al echilibrului motivațional de codezvoltare între toți ac
torii unui câmp motivațional scade semnificativ cu fiecare in
trare a unui nou actor în acel câmp. Rezultă că formarea unei
relații unitare (sau alianțe) cu alți membri, ai unei unități socia
le mai mari, devine necesară pentru menținerea unei șanse rezo
nabile de a atinge o relație de codezvoltare între toți actorii indi
viduali și colectivi implicați într-o anumită interacțiune.
Teoria Interacțiunii Sistemelor Personalității (ISP) dezvoltată
de Kuhl (2000, 2001, studiu sub tipar) susține că învățarea afec
tivă din timpul copilăriei are o legătură accidentală cu stilurile
cognitive și explică cum afectele pozitive și negative modulează
cele patru stiluri cognitive postulate în teorie. Cele patru ma-
crosisteme cognitive postulate de ISP sunt: 1) un sistem bazat pe
cunoștințe analitice, explicite, care include memoria intenționa
tă; 2) un sistem bazat pe cunoștințe implicite, holistice, care
include o rețea asociativă extinsă (memoria extinsă); 3) un sis
tem constând în cotrolarea intuitivă a acțiunilor rutinare; 4) un
sistem care susține recunoașterea explicită a fiecărui obiect.

240 Macrosistemele sunt activate cu ajutorul afectelor pozitive și ne
gative. ISP are ca nucleu două ipoteze ale modulării afectiv-cog-
nitive. Prima modulare se referă la reglarea ascendentă a afecte
lor pozitive scăzute, care restabilește afectul pozitiv după ce acesta
a fost temperat de o situație dificilă. A doua modulare se referă la
reglarea descendentă a unui afect negativ, ceea ce înseamnă redu
cerea acestuia după ce a fost suscitat de o situație stresantă.
ISP este extrem de utilă în înțelegerea represiei care își are ră
dăcinile în constrângerile ideologice, susținute de instituții vio
lente, așa cum este cazul societăților comuniste, mai ales datori
tă constructului de memorie intenționată și schimburilor în
modulările afectiv-cognitive. Aceste schimburi sunt utile mai ales
în înțelegerea situațiilor în care țintele represiei sunt nevoile uma
ne superioare și valorile centrale ale identității. De asemenea, ISP
explică și zona de suprapunere între comportamentele normale
și cele anormale. Aceasta ajută la înțelegerea comportamentelor
paranoice generate de sistemul totalitar. Potrivit lui Kuhl, ipote
za primei modulări funcționează în felul următor: „Inhibarea
afectului pozitiv [A(+)], asociată în mod clar cu frustrarea, creș
te activarea gândirii analitice, inclusiv a celei mai importante
componente motivaționale, memoria intenționată. Această con
figurare a sistemului facilitează persistența, deoarece susține
păstrarea unei intenții incomplete în memorie și pentru că inhi
bă manifestarea impulsurilor premature care ar pune în pericol
realizarea intenției active". Constructul de „memorie intenționa
tă" ne ajută să cercetăm cum un individ poate rămâne motivat
de nevoile și valorile superioare, în ciuda unor condiții ostile care
persistă pe o perioadă lungă de timp.
Se pare că aceste procese, și mai ales „memoria intenționată",
s-au activat, în cazul multor indivizi ce au suferit nu doar frus
CĂTĂUN MAMALI
trare, ci și atrocități, unii de-a lungul detenției (peste 14 ani, in- 241
chisiv mulți ani în regim de izolare), în timpul regimului comu
nist. O parte dintre ei au avut resursele volitive de a reveni, în
maniere imaginative apte să ocolească noile obstacole, la voca
ția blocată. O astfel de revenire sugerează că aceștia au fost mo
tivați de valori și nevoi superioare. în istoria recentă a societății
românești există personalități care au dovedit în mod paradig
matic astfel de resurse motivaționale precum: Calciu-Dumitrea-
sa, Ticu Dumitrescu, Elena Constante, Goma, Noica, Pavlovici,
Samuelli, Steindhardt, Țuțea, Wurmbrandt și mulți alții.
Teoria PSI presupune că în cazul celei de-a doua modulații
„desensibilizarea cu privire la afectele negative [A(-)J sporește
impactul sistemelor sinelui integrat și emoțional (nu există sine
emoțional) asupra percepțiilor discrepante sau irelevante ale
obiectelor; respectiv desensibilizarea cu privire la afectele nega=-
tive facilitează inhibiția gândurilor, emoțiilor sau factorilor de
distragere nedoriți și irelevanți din lumea exterioară" (Kuhl, ur
mează a fi publicat, p. 6). Este posibil să se presupună că aceas
tă modulație îi poate ajuta pe cei care au fost obligați să reprime
nevoi și valori superioare, în cazul in care au avut deja construit
înainte de represie un sine puternic integrat.
Consecințele negative ale reprimării pot fi agravate dacă re
primarea impulsurilor, nevoilor și valorilor unei persoane este
asociată cu ceea ce Kuhl și Kazen (1994) au identificat ca fiind
procesul de infiltrare a sinelui în care persoana atribuie eronat
sinelui scopuri care au fost induse de alte persoane și instanțe
sociale. Prezenta abordare presupune că procesul de infiltrare a
sinelui este semnificativ agravat în cadrul societăților totalitare
din cauza faptului că filosofia și ideologia de stat au fost uti iza
te sistematic pentru a-i îndoctrina pe oameni. Această infiltrare

242 a sinelui este întărită atât de participarea socială forțată, în con
dițiile în care neparticiparea (nesupunerea) este pedepsită sever,
cât și de presiunea sistemică insistentă care îi forța pe oameni să
adere la PC și la alte instituții represive.
Un model al represieiîn comunism și postcomunism (cu

accent special asupra societății românești)
Luând în considerare caracteristicile majore ale represiei

freudiene și caracteristicile complementare ale procesului de re-
presie care sunt identificate de teorii recente ale motivației și per
sonalității, această secțiune va încerca să contureze un model al
represiei care este specific societăților comuniste și perioadei de
tranziție către structuri societale deschise și democratice. Mode
lul încearcă să exploreze consecințele și evoluția represiei după
distrugerea/căderea Zidului Berlinului. Analiza se va concentra
în principal asupra societății românești.
Modelul presupune că megaschimbările sociale, brutale și ca
tastrofice produse de revoluțiile comuniste, începând cu revolu
ția bolșevică și toate celelalte revoluții comuniste sprijinite direct
de Armata Roșie și/sau de structura comunistă internațională,
au generat condiții în măsură a extinde, intensifica și crea noi ti
puri de represie la toate nivelurile de complexitate socială.
Analiza reprimării în cadrul sistemului comunist nu poate fi
doar o analiză psihologică, ea trebuie să fie o analiză culturală
(în sensul arătat de Dwairy, 2008), o analiză politică și istorică.
Abordarea prezentă este doar o introducere în această investiga
ție complexă. Una dintre principalele surse de inspirație pentru
structura freudiană a personalității (Se, Eu, Supraeu) recunoscu
tă de Freud este structura tripartită platoniană, care a fost folosită
CĂTĂLIN MAMALI
de filosoful grec pentru a explora modul de funcționare a între- 243
gului sistem social. Unii cercetători (Simon, 1973) au investigat le
găturile dintre modelul lui Platon și modelul lui Freud. în aceas
tă analiză, accentul se va pune pe structura socială și pe
autoreglare ținând seama că, în concepția lui Platon, „categori
ile constitutive ale unei comunități și ale minții oricărui individ
sunt identice ca natură și număr" (Republica, 441a).
In cadrul modelului lui Platon „autocontrolul" (autodiscipli-
na) este o modalitate de a ajunge la moralitate. Controversa re
feritoare la conceptul de autocontrol din textele lui Platon ajută
la clarificarea distincției dintre control și autonomie (Republica,
430e). Autocontrolul este o formă de control care rezultă din pro
priile alegeri ale individului între forțe interne și tendințe dife
rite. Nu se poate ajunge la autocontrol dacă individul nu se bu
cură de alegerea sa și de rezultatele tendințelor selectate, care
sunt pozitive ca natură. Ce se întâmplă atunci când forța care
conduce, fie în cazul societății, fie în cazul individului, nu este
rațiunea, cunoașterea și alegerea înțeleaptă? Atunci capacitatea
de a „culege beneficiul" și adevărul „din plăcere scade". Acesta
este cazul specific al dictatorului: „Cu cât o persoană posedă mai
multe atribute ale unui dictator, cu atât este mai mare distanța
dintre acesta și plăcerea care este atât adevărată, cât și potrivită"
(587a). Aceasta înseamnă că accesul la plăcerile înrădăcinate în
necesități și valori superioare devine mai puțin posibil pe măsu
ră ce individul se apropie de modul de a fi al dictatorului care
implică scopuri impuse, reprimare și control extern.
Influența ideilor lui Platon asupra teoriei lui Freud ne invită
să explorăm dacă unele dintre conceptele care au fost introduse
pentru studierea dinamicii proceselor psihologice la nivel in
dividual pot fi folosite și dezvoltate pentru a explora natura

244 represivă a sistemului social și consecințele sale la nivel indivi
dual, interindividual și de grup.
într-o manieră schematică, acest proces ar putea fi descris lu
ând în considerare factorii macrocauzali ai reprimării specifice
societăților comuniste, ai obiectivelor și consecințelor majore ale
acestora. Reprimarea specifică tuturor societăților comuniste, inclu
siv societatea română, este înrădăcinată într-o ideologie socială violen
tă, care urmărește să impună prin mijloace violente un proiect politic
utopic asupra întregii societăți. Proiectul social este prezentat ca fiind
expresia unor „legi obiective". Acest proiect se află în nucleul ide
ologiei comuniste și al algoritmului său politic violent care este
prescris în Manifestul Partidului Comunist (Marx, Engels, 1848,
denumit în continuare MFC). Ideologia comunistă pretinde a fi
științifică și urmărește în mod explicit a denigra și elimina toate
celelalte convingeri politice care sunt opuse sau pur și simplu
semnificativ diferite de propriul său program. Codul MPC a de
venit esența Constituției fiecărui regim comunist, deci legea majoră a
întregii închisori ideologice. O asemenea ideologie este pregătită să
reprime orice gânduri, idei, sentimente și comportamente care i
se opun. Acesta este factorul instigator și constrângător extern pen
tru procesul intern al represiei libertății de gândire a individului în
majoritatea domeniilor de interes social. Ideologia comunistă își
atribuie rolul de program suprem de schimbare socială.
Luând în considerare conceptul lui Freud de Supraeu, precum
și conceptul lui Jung de inconștient colectiv, voi numi această com
ponentă a represiei specifice societății comuniste: Supraeul ideo
logic colectiv de tip comunist. Rolul Supraeului ideologic colectiv
este autoproclamat de ideologia comunistă care se prezintă ca re
zultat al conștiinței adevărate. Supraeul ideologic colectiv, prin pro
gramul său, este menit să infiltreze fiecare conștiința individuală cu
CÂTĂUN MAMAU
„adevărurile" utopiei sale. Acesta urmărește eliminarea tuturor duș 245
manilor de clasă și ai ideilor, sentimentelor (atitudinilor) și com
portamentelor sociale, culturale și religioase ale acestora, care con
travin scenariului comunist. Situația paradoxală a acestui Supraeu
ideologic colectiv constă în faptul că este marcat de suspiciunea
profundă că principiile sale care rezultă, după cum susține, din le
gile istorice obiective ar putea să fie respinse nu doar de dușma
nii săi de clasă, ci și de către o mare parte a societății a cărei con
știință nu a fost încă infiltrată de „adevărata" conștiință a utopiei.
De asemenea, este caracterizat de o gelozie structurală față de alte
curente de idei, coduri morale și viziuni sociale. Ideile care nu se
încadrează în ideologia comunistă au fost numite frecvent „retro
grade" și chiar „moarte". Deci părțile societății care ar putea să nu
accepte autoritatea acestui Supraeu ideologic colectiv sunt trata
te ca grupuri „retardate social", reacționare și dușmănoase, care
trebuie supuse unei terapii ideologice sau trebuie eliminate. Obiec
tivele acestor reguli represive dezvăluie o față diferită a represiei
care se încadrează în modelul lui Billig: „Regulile sociale pot să
nu înăbușe pur și simplu, sau chiar în principal, tentațiile înnăs
cute: dimpotrivă, acestea pot crea propriile restricții și, prin urma
re, propriile tentații" (199, p. 75).
Oricine se opune Supraeului ideologic colectiv are o identita
te socială condamnată: actorul care are această identitate trebuie
să renunțe la propria identitate sau să fie distrus. în MPC există
amenințarea că dușmanii comuniștilor trebuie să „tremure , iar
despre ideile morale și religioase opuse comunismului, precum
creștinismul, se presupune că au sucombat cu mult timp în
urmă. Apariția Supraeului ideologic de tip totalitar implică un
pericol catastrofic. Autoritatea de stat, politică și ideologică, au-
toproclamată prin mijloace violente, tinde să devină supremă.

246 Jung a evaluat realist consecințele unor asemenea revendicări to
talitare: „Această revendicare, cu siguranță, este atât de pericu
loasă din punct de vedere moral, încât ar fi mai bine să lăsăm în
deplinirea sa lui Dumnezeu decât să ne considerăm mici zei, în
detrimentul concetățenilor noștri" (CW, voi. 17, p. 321).
La nivel interpersonal, Supraeul ideologic colectiv furnizea
ză un scenariu care este în mod explicit antiindividual. Indivizii
nu trebuie să relaționeze ca indivizi, ci, în primul rând, ca
membri ai unei clase sociale: clasa revoluționară și cea reacțio
nară fiind cele mai relevante. Acest scenariu împiedică structu
ral sinelui să atingă ceea ce Kogan numea nivelul interindividual
al echilibrului sine-ceilalți, când două persoane relaționează ca
„identități distincte" care nu pot fi reduse la statute sociale (1982,
p. 105, pp. 108-110). Supraeul ideologic colectiv impune dezin-
dividualizarea. Dezindividualizarea (deindividuația), după cum
a fost definită de Zimbardo (1969), acumulează noi trăsături în
cadrul societății comuniste din cauza urii de clasă care este înră
dăcinată și orientată ideologic. Relațiile de clasă (între clasa con
ducătoare, revoluționară și celelalte clase, inclusiv cu dușmanii
săi de clasă) reduc șansele indivizilor de a relaționa în mod per
sonal unii cu alții, transcendând granițele sociale, indivizii fiind
obligați să devină doar reprezentanți dezindividualizați ai unor
clase opuse.
Cu toate acestea, Supraeul ideologic colectiv nu este o fanto
mă fără trup, nu este un spectru acorporal. Această ideologie are
propriul corp: o organizație politică numită Partidul Comunist
(PC) cu structurile sale de conducere (Comitetul Central) și ex
clude în principiu existența unui alt partid politic. Organizațiile
opuse și ideile acestora trebuie să intre în clandestinitate, pentru
a face astfel parte din inconștientul colectiv recent. PC reprezintă
CĂTĂLIN MAMALI
conștientul ideologic colectiv și Cenzorul Suprem al întregii so- 247
Cetăți. Excluderea altor partide politice este realizată prin repri
mare, distrugeri politice și fizice. Concurenții politici, chiar dacă
au fost folosiți o perioadă drept suport pentru obținerea puterii,
trebuie îndepărtați de pe scena politică. PC are numeroase filia
le și funcții. PC și statul controlat de acesta dețin toate resursele
vitale ale unei societăți și ca atare pot reprima prin maniera de
distribuire a bogățiilor națiunii. Cu toate acestea, pentru proce
sele represive două componente sunt semnificative: 1) componen
ta ideologică, care este folosită pentru a realiza supremația ideo
logică împotriva oricăror idei, concepții, gânduri, sisteme de
gândire concurente exprimate de oameni din țară și din străină
tate. Funcția sa majoră sunt cenzura și infiltrarea ideologică a
programelor și structurilor instituționale, a grupurilor sociale, a
individului, a reprezentărilor colective și ale sinelui; 2) structura
organizațională a partidului („cadre") care era/este responsabilă cu
selectarea resurselor umane ale PC și cu pedepsirea dușmanilor.
Reprimarea generată de această componentă macrosocială care
este partidul unic limitează și pervertește libertatea de asociere
și, prin aceasta, agravează deprivarea trebuinței de apartenență
(de relaționare) care este considerată în TAD o nevoie psihologi
că universală (Ryan & Deci).
în cadrul unui asemenea sistem, individul nu poate relaționa
autonom cu nicio altă persoană care poate fi un „paria politic,
un proscris ideologic (origine socială necorespunzătoare, fugitiv,
imigrant, disident etc.) chiar dacă acea altă persoană este o per
soană apropiată (prieten, tată, fiu, soră etc.). Individul nu poate
interacționa liber nici măcar cu familia. Acest control ideologic
este activ și pentru istoria familiei al cărei trecut trebuie recon
struit potrivit ideologiei și intereselor politice ale partidului, deci

248 autobiografia trebuie falsificată conform ordinelor puterii. Com
ponenta organizațională propagă componenta ideologică și se
reproduce social.
Foarte apropiată de PC, însă funcționând ca o structură ma-
crosocială distinctă, menită și instruită a executa toate formele
de reprimare (fizică, psihologică, morală, politică, religioasă, cul
turală), este poliția secretă a regimului comunist (KGB, STASSI,
SECURITATE etc.). Aceasta era considerată brațul armat al PC.
Diversele forme de reprimare practicate de poliția secretă induc
o frică permanentă și puternică în orice actori individuali și/sau
colectivi care ar îndrăzni să gândească, simtă și acționeze în ori
ce altă manieră care ar putea fi considerată ca înfruntare, devie
re și nesupunere față de modelul comportamental și mental im
pus de conștientul colectiv reprezentat de PC, avangarda
ideologică a maselor revoluționare. Poliția secretă reprezintă apa
ratul torționar care acționează în conformitate cu principiile Su-
praeului ideologic colectiv și sub comanda conștientului ideolo
gic colectiv, care este PC.
Aparatul torționar al regimurilor comuniste este înrădăcinat
în și activat de „ordinele" ideologice de partid. Acesta îi supra
veghează și agresionează atât pe actorii sociali individuali, cât și
pe cei colectivi care manifestă semne de nonconformitate, neas
cultare și opoziție. Cu cât este mai mare frica și sentimentele de
culpabilitate pe care le induce, cu atât mai eficiente sunt acțiu
nile sale malefice. Un asemenea sistem încearcă să zdrobească
orice rezistență individuală, ceea ce Thoreau numise „ntajority of
one" (majoritatea reprezentată de o singură conștiință morală).
De ce? Jung a menționat că personalitățile puternice, autonome,
se pot ridica deasupra fricii colective. De-a lungul istoriei unii
indivizi „s-au ridicat ca vârfurile munților deasupra masei care
CĂTĂLIN MAMAU
mea se agăța de fricile sale colective, de opiniile, legile și siste- 249
mele sale și au ales cu curaj să meargă pe propria cale" (Jung,
CW, voi. 17, p. 175). Un scop major al aparatului represiv comu
nist este anihilarea autonomiei individuale, datorită consecințe
lor necontrolate și incontrolabile care ar putea fi declanșate de
actele individuale de autonomie. într-un caz paradigmatic pen
tru România în anii '80, un psiholog recomanda „planificarea re
surselor individuale creative ale copiilor supradotați", după cum
este documentat într-o analiză pe care am făcut-o respectivului
studiu (Mamali, nepublicat 1987). Acest caz relevă alergia siste
mului comunist (ideologie și organizare) față de spontaneitate și
autonomie.
Centralizarea exacerbată, controlul și planificarea strictă a fac
torilor economici (producerea bunurilor materiale), a instituți
ilor financiare, a mijloacelor de comunicare, a instituțiilor educa
ționale și culturale sunt mijloace represive majore ale regimurilor
comuniste. Din cauza acestor componente, necesitățile de bază
(locuri de muncă și bunuri de consum) sunt utilizate ca mijloa
ce directe de pedepsire a celor care se împotrivesc și de re
compensare a celor loiali sistemului. Sub aceste forțe represive,
siguranța existențială a individului și a celor apropiați este ame
nințată în mod continuu. Potențialul de dezvoltare, procesele de
autoactualizare și individuație sunt inhibate și reprimate prin
controlul mijloacelor externe de producere și exprimare ale ca
pitalului economic, cultural și educațional.
Ultima componentă a macrosistemului comunist represiv ana
lizat cu ajutorul modelului pe care-1 propun este extinderea rețe-~
lei sale organizaționale pentru a forța cât mai mulți oameni cu putință
să devină cel puțin falși participanți la utopia comunistă, indiferent
de gândurile, sentimentele și valorile lor. în aceste condiții

250 neîncrederea crește accelerat. Neîncrederea marchează calitatea
relațiilor umane, autenticitatea comportamentelor umane dimi
nuând astfel resursele unei rezistențe autentice.
Componentele represive macrosociale ale sistemului comu
nist, consecințele și procesele acestora, precum și resursele de a
rezista și de a le depăși pe acestea din urmă sunt prezentate în
tabelul 1. Modelul explorează discontinuitățile și continuitățile
dintre reprimarea din cadrul societății comuniste și reprimarea
care este activă în postcomunism. în această explorare a conse
cințelor principalelor componente ale forțelor de macroreprimare
care caracterizează sistemul comunist elementele sunt analizate
la nivel individual, în timpul comunismului și postcomunismu-
lui, pe baza unui spectru larg de mărturii oferite de o parte din
tre victimele-martori care au suferit brutalitatea sistemului (pre
cum: Calciu-Dumitreasa, Ticu Dumitrescu, Constante, loanid,
Golopenția, Goma, Merișcă, Müller, Popovici, Steinhardt,
Wurmbrandt) și de expertize asupra comunismului și postcomu-
nismului, în special cele care se referă la societatea românească
(de exemplu: Cesereanu, Chelcea, Chirot, Conquest, Courtois, De-
letant, Jowitt, Kligman, Lovinescu, Neculau, Petrescu, Stănescu,
Talaban, Tismăneanu, Verdery, Zub).
Printre indicatorii principali utilizați în această analiză sunt:
manipularea dosarelor poliției secrete în timpul comunismului
și post-comunismului: limbajul („limbajul de lemn" în comunism
și violența verbală și „limbajul de cauciuc" în postcomunism);
reprimarea comportamentelor disidente, de nesupunere în co
munism; declarațiile publice false despre cei care în timpul regi
mului comunist au practicat diferite forme de rezistență împo
triva macrocomponentelor represive ale sistemului (ideologie,
PC, poliția secretă); atitudinile foștilor membri ai PC și ale criti
CÄTÄUN MAMALI
cilor comunismului și postcomunismului față de „evaporarea
251
magică", în realitate o dizolvare planificată politic a PC (peste
patru milioane de membri); evitarea de către cei care reprezintă
continuitatea fostei puteri politice, ajustată la noua situație poli
tică (după 1989), de a cere public iertare pentru suferința între
gii țări și de a exprima public gratitudine față de cei care s-au
opus sistemului comunist; autodezvăluirea publică a celor care
s-au făcut vinovați de „poliție politică". Sistemul represiv era
atât de cuprinzător și de pervers, încât chiar și persoanele cele
mai rezistente, cu o conștiință morală puternică, se simțeau, tem
porar, profund neputincioase și deprimate din cauza imposibi
lității de a distinge între întâlnirile interpersonale regizate și cele
spontane din viața cotidiană, după cum depune mărturie Herta
Müller, care și-a studiat dosarul înregistrat-inventat-modificat-păs-
trat de Securitate (2009).
Interacțiunile dintre macrocomponentele sistemului represiv
nu vor fi abordate aici. Acest model al proceselor represive tre
buie supus unei verificări empirice. în plus, modelul nu include
în mod explicit situația în care actorii sociali individuali și colec
tivi decid să înfrunte în mod direct puterea, dar asemenea ac
țiuni sunt presupuse a fi posibile în opoziție cu fiecare din com
ponentele represive majore ale sistemului.
Pornind de la evidențe istorice (Courtois), modelul explicitea-
ză tendința structurală a regimului comunist de a ascunde con
secințele tragice ale acțiunilor sale precum genocidul, nedrepta
tea, suferința materială și morală. Tendința ca o societate sa
ascundă transgresarea, de către propriile instituții, a norme or
morale universale recunoscute este veche. Freud scrie ca civi i
zația „s-a văzut obligată să treacă cu vederea asemenea mea cari
în tăcere, chiar dacă, potrivit propriilor norme, ar tre ui sa e
Psihosociologie crizei • Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și

252
Componenta Rezultate și procese la nivel Resurse pentru a depăși
represivă individual, interpersonal și reprimarea șilsau
macrosocială de grup consecințele sale
Supraeul închiderea orizontului ► Dialog interior; Căutare în

ideologic colectiv cognitiv; Limbaj rigid (limbaj afara limitelor ideologice;
(MPC); de lemn); Frică de stigma Sensibilitate sporită la dialog;
Constituția ideologică; Dezumanizarea Comunicare cu paria
dușmanului de clasă; ideologici; Cunoaștere
Autoamăgire; Egolatrie personală; Forță interogativă
Partidul Cenzură, autocenzură; ► Nonapartenență;

Comunist, Fatalism din cauza selecției Nonparticipare; Imaginația
reificarea bazate pe apartenența de clasă folosită anticenzură;
Supraeului și puterea de partid; Fanatism; Compasiune pentru paria
ideologic colectiv, Rigidizarea rolurilor; Violență sociali, politici & religioși;
Cenzor Suprem față de dușmanii de clasă; Prudență; Răbdare; Profil
Obediență oarbă față PC; ascuns, rețea ascunsă;
Aroganță și/sau rușine Frică de Integritatea sinelui; Memorie
excludere; Duplicitate împărtășită
Autoamăgire; Ura de sine
Poliția secretă Frică, teroare, rușine și vină; Rezistență morală; Auto

și/sau sistemul Privațiune și durere fizică, reglare fizică și cognitivă;
de încarcerare sexuală, cognitivă, emoțională, Memoria intenției; Speranță;
socială, culturală; Sindromul Sine autobiografic clar;
Panopticum; Neajutorare; Autopurificare; Memorie
Pactul cu diavolul; colectivă activă și precisă
Dezindividualizare
Supra- Dependență, pasivitate; Autoorganizare; Autoreglarea

centralizare Frustrare; Reprimarea nevoilor; Memoria intenției;
nevoilor; Autofragmentare Sine interdependent
Extinderea rețelei Lipsă de încredere; Dezgust; Cultivarea activităților și

organizafionale Disimulare; Dispreț; Ură față relațiilor autotelice; Identitate
de ceilalți socială și individuație
CĂTĂLIN MAMALI
pedepsească" (SE, voi. 21, p. 105). Dar comunismul generează o 253
autocenzură sistemică în care realitatea este înlocuită cu ficțiunea.

Tot ce nu concordă cu ficțiunea (utopia) comunistă trebuie eliminat,
ascuns sau reinterpretat. Autocenzură sistemică a societății comu
niste nu se realizează doar prin aparatul represiv, ci prin toate
mijloacele posibile: ziare, radio, TV, cărți de istorie, manuale șco
lare, discursuri publice ale liderilor de partid, comunicare inter-
personală etc.
Acceptarea ficțiunii și negarea realității sunt însemne comple
mentare ale loialității față de partid. Refuzul ficțiunii este pedep
sit, ca trădare a sistemului comunist, dar aduce beneficiul inte
rior al eliberării de represie. Chiar și membrul neputincios al PC
este transformat, din cauză că tace, nu se opune și nu pune în
trebări, într-un complice, și nu într-un simplu „figurant" cum au
susținut eronat chiar unele voci (astfel s-a exprimat Sorin Ilieșiu
despre propria sa situație) critice ale regimului comunist și
postcomunist, la violențele sistemului și conducătorilor acestuia.
Autocenzură comunistă sistemică este consolidată de o înfrumu
sețare perversă a autoprezentării sale naționale și internaționa
le, care dictează întregii populații aclamarea brutalităților sale
(abolirea proprietății private, distrugerea dușmanilor de clasă,
restricționarea practicilor religioase etc.). Thoreau a deplâns su
ferința „maselor tăcute", dar a făcut aceasta public! In comunism,
ascunderea atrocităților și convertirea lor, printr-o alchimie ideo-
logică (conceptul de alchimie este folosit în accepțiunea ui
Eliade), în fapte eroice săvârșite în confruntarea cu dușmanul de
clasă (răul absolut) este o strategie dictată de utopie și e ogica
algoritmului ei politic. t A
Când atrocitățile comise de un regim comunist imP® riva
umanității sunt dezvăluite, această dezvăluire macrosoci a este
Psihosociologie crizei • Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și...

254 realizată incomplet, este plănuită și desfășurată în secret și pro
bele ei sunt păstrate în arhive secrete. Aceasta sporește contro
lul PC, al structurilor sale reziduale și al rețelelor sale subtile,
asupra trecutului și asupra acelor segmente din trecut care au
valoare coercitivă asupra actorilor sociali prezenți și viitori. Dacă
porțile cenzurii se deschid numai după ce „dosarele" (arhivele)
au fost modificate, falsificate, utilizate preferențial, iar martorii
și victimele au dispărut, atunci care mai este funcția (morală, po
litică sau terapeutică) a acestei deschideri? Absența unui tribunal
(moral/legal) public rămâne, din păcate, o sursă pentru pretinsa
imunitate a comunismului, acumulând riscuri morale și politice
pentru generațiile viitoare.
Una dintre trăsăturile majore ale autocenzurii este obținerea
unei consonanțe între idealurile utopiei comuniste și „faptele is
torice", care trebuie să acopere megaviolența și suferințele po
pulației sau să falsifice dimensiunile, cauzele și interpretarea
acesteia. Componentele sale represive forțează cât mai mulți oa
meni să accepte această uriașă minciună și să o aclame drept
„victorii comuniste/socialiste". Această alchimie politică și ide
ologică necesită ceea ce Orwell numea „Newspeak". La o distan
ță incomensurabilă este situată semnificația politică a proceselor
împotriva Oamenilor Buni, după cum Schall (1996) se referă la
procesele împotriva lui Socrate și Isus, care au fost pedepsiți
cu moartea pentru propovăduirea și practicarea valorilor cardi
nale precum căutarea Adevărului și căutarea Iubirii pentru
Dumnezeu, pentru sine, pentru aproape și pentru dușman.
Luând în considerare aceste elemente, analiza prezintă câte
va tipuri de cazuri bazate pe indicatorii menționați mai sus și
pe componentele represive macrosociale. în cazul României,
opoziția publică la Supraeul ideologic comunist nu a apărut în
CĂTĂLIN MAMALI
mod explicit, susținută de o filosofie alternativă. Asemenea al 255
ternative, dacă și când au apărut în timpul comunismului, au
rămas ascunse în „cutia cu secrete" a autorilor. Cu toate acestea,
au existat păreri opuse exprimate public, de obicei în forme me
taforice, de creatorii de artă (scriitori, poeți, artiști vizuali). De
exemplu metafora „racilor roșii" (din „Gura racului" de Sorescu)
care merg înapoi și cred cu tărie că merg înainte și că împing în
treaga umanitate în direcția progresului: „Raci înfiorători, râ-
ioși.../ Turbat de roșii pe pântece.../Și ei susțineau, pe drept
cuvânt,/ Că-i duc înainte".
Sorescu a lansat de asemenea o provocare metaforică la adre
sa filosofiei de stat în Lecția de materialism sau în Pricina. în aceas
tă din urmă poezie, poetul se plânge de amputarea organelor vi
tale ale exprimării libere și a autonomiei — inima, gura și
fruntea: „Am băgat de seamă/ Că timpului meu îi fuseseră am
putate/ Inima, gura și fruntea". Critica metaforică a ideologiei
dominante poate fi identificată în numeroase alte lucrări precum
romane, piese de teatru, muzică, pictură și grafică. Nu este de
loc întâmplător că același poet, după arestul său la domiciliu, a
scris poezia Cursa de gură, care ironizează despre „Noua societa
te de deratizare orală" care „folosește limba drept momeală". Azi prin
nanoinstrumente inteligente, inclusiv sub formă de implantări,
„cursa de gură" diagnosticată de Sorescu funcționează perma
nent și în mod poliglot.
în contrast, cei care se autointitulează comuniști din convin
gere și au servit sistemul încearcă să salveze Supraeul ideologic
comunist de vina sa istorică dând vina doar pe conducătorii po
litici malefici. Ei omit faptul că acești dictatori erau malefici nu
numai datorită caracteristicilor personale, ci și din cauză că au
acceptat și aplicat algoritmul politic malefic al comunismului

256 (MPC). Adepții încăpățânați ai comunismului își prezintă ideo
logia ca fiind un proiect benefic care a fost degradat de lideri ma
lefici și/sau stupizi. în logica acestora, după ce dictatorii au fost
îndepărtați de la putere, programul comunist poate și trebuie să
înceapă din nou. Acest efort persistent de recuperare a Suprae-
ului ideologic colectiv este dovedit de numeroase cazuri din 1990
până în prezent. De exemplu, Cassian (2002,2004), în câteva in
terviuri^ susține că „poruncile" ideologiei comuniste sunt încă
valabile întrucât ce a fost în România nu a fost comunism. Este
această încercare de a bloca critica împotriva Supraeului ideolo
gic colectiv al comunismului și scopurilor sale megaviolente mo
tivată de intenția de a menține sau restaura puterea Supraeului
ideologic comunist (MPC)? Răspunsul este afirmativ, iar psiho
logic se explică parțial prin memoria intenției. Adepții ideologiei
comuniste nu pot accepta că viața lor a fost investită în van într-o
utopie malefică. Potrivit acestei reacții, proiectul „salvaționist"
comunist trebuie salvat (memoria intenției) chiar dacă structura
socială reală, născută din aplicarea MPC, a eșuat în mod catas
trofal în genocid, devastare culturală și producând numeroase
alte tipuri de traume societale și individuale.
Un mod de gândire similar, subordonat supraeului ideologic
colectiv (MPC), este practicat și de disidenții din interiorul PC
(„cei șase", Pârvulescu, Brucan etc. sunt un exemplu al acestei
captivități ideologice). Ei s-au opus secretarului general (dictato
rului), dar nu și ideologiei PC. Această captivitate a fost reprodu
să și extinsă de FSN. Opoziția brutală față de punctul 8 al Procla
mației de la Timișoara este o dovadă a captivității ideologice,
represiei originate în Supraeul ideologic colectiv care a fost inter-
nalizat. Dar marea surpriză o reprezintă disidenții din afara struc
turilor de putere ale PC și chiar criticii oficiali ai comunismului
CĂTĂLIN MAMALI
m Perioada de tranziție. Epistemologic, istoric și moral este cu- 257
tremurătoare și exactă aserțiunea lui Mihai Botez care și-a înce
put solitar disidența în 1978. într-o cercetare terminată în 1980,
care relevă că societățiilor totalitare le este specific „feedback-ul
alterat", autorul se crede nevoit să admită „trăinicia ordinii totali
tare comuniste". Dar tot autorul notează cu sinceritate: „Dar mă
întreb câți dintre disidenții din alte țări credeau altceva în 1980"
(Botez, 1987/1992, p. 99). Faptul că mult după 1989 s-a afirmat
de către persoane cu autoritate culturală (precum A. Pleșu) că
apartenența la PC nu are semnificație, fiind considerată un gest
formal, sugerează că eliberarea din constrângerile induse de Su-
praeul ideologic colectiv și de rețeaua acestuia este extrem de di
ficilă.
Jung, care a cercetat ideologia comunistă, avertizează asupra
pericolului consecințelor pe termen lung care urmează când un
individ renunță la dreptul său la libertate în favoarea unei forțe
colective: „Orice persoană care a învățat odată să se supună în
mod absolut unei credințe colective și să renunțe la acest drept
etern la libertate și la datoria eternă a responsabilității individu
ale va persista în această atitudine și va putea mărșălui cu aceeași
credulitate și aceeași lipsă de critică în direcția opusă dacă o altă
credință, „în mod evident superioară, se suprapune pe idealis
mul său pretins" (CW, voi 10, pp. 266-267). O astfel de forță co
lectivă este supraeul ideologic colectiv care a fost intemalizat.
în vara anului 1990, am avut o serie de conversații cu Pavel
Câmpeanu, care era membru al PC încă din perioada de ilegalita
te (dinainte de 1945). Mi-am exprimat scepticismul că o organiza
ție precum Partidul Comunist, cu o îndelungată experiență în ile
galitate, cu un stil marcat de secretomanie și cu toate resursele sale,
X-a autodizolvat spontan. L-am întrebat: „De ce atât de mulți foști
Psihosociologie crizei ■ Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și...

258 membri de Partid, inclusiv unii care i s-au alăturat împotriva voin
ței lor, nu își exprimă public separarea de această organizație?" El
a răspuns: „Cătăline, nu fi naiv. Acest lucru este imposibil". Am
insistat și l-am întrebat: „Pavel, de ce nu ai declarat public până
acum separarea ta de Partidul Comunist?7 El a răspuns. „Pentru
că mi-e frică, domnule". Eram uimit. Pavel Câmpeanu nu era ti
pul de om care putea fi ușor dominat de frică. A fost în multe si
tuații dificile. Cu atât mai mult, cum putea cuiva să-i fie frică de
o entitate politică moartă? Am întrebat: „Crezi că Partidul Comu
nist are o forță de inerție mare?" Răspunsul său: „Are o putere te
ribilă. Nu îți poți imagina" (Mamali, 2005, p. 195).
Faptul că, de multe ori după 1989, în România au eșuat opor
tunități de separare de trecutul comunist (obiceiuri, cadru men
tal, frici, legături subtile, legături evidente etc.) aduce în discu
ție adevăratele șanse de „răscumpărare" (McAdams, 2006).
Tomkins, în teoria sa a scenariului, a introdus conceptul scena
riilor de angajament care „presupun curajul și rezistența de a in
vesti și a angaja persoana în activitatea pe termen lung, astfel
mărind afectul pozitiv" (1987, p. 166). Pentru cei care au fost
membri convinși ai partidului comunist, renunțarea la utopia co
munistă semnifică căderea în neant. De aceea, aceștia separă net
dictatorul, cu toate ororile pe care le-a adus, de doctrina care l-a
făcut posibil. Pentru comuniștii care se consideră convinși (idealiști),
moartea politică (sau fizică) a dictatorului trebuie să asigure supravie
țuirea ideologiei comuniste și a dictaturii proletariatului împreună cu
avangarda sa revoluționară.
Prezentul model sugerează că, dacă eșuează șansele persona
le și istorice ale unui individ de a se separa autonom de un sis
tem malefic, la care acesta a fost forțat să adere, vor crește șanse
le ca puterea reziduală a respectivului sistem să continue să folosească
CĂTĂLIN MAMALI
individul ca pion. Din cauza faptului că individul nu a realizat o 259
separare autoinițiată de „PC dispărut", individul va dezvolta sen

timente de vină cu privire la șansa pierdută și îi va fi teamă că
trecutul său va fi folosit în mod abuziv de către puterea rezidu
ală împotriva situației sale prezente. Va crește astfel probabilita
tea ca un asemenea individ să rămână sub controlul forțelor re
presive externe.
Ultimele componente macrosociale ale sistemului represiv
simt poliția secretă și sistemul de încarcerare. în prezenta discu
ție va fi abordată o singură formă a sistemului de încarcerare, care
este bine-cunoscută pentru brutalitatea sa: sistemul de încarcera
re Pitești (Bacu, 1971; Dumitrescu, 1978). După cum este descris
de cei care au avut neșansa de a cunoaște bine acest sistem, el era
menit să transforme prizonierii în torționari fizici, psihologici și
morali ai celorlalți deținuți, până când ultimul dintre aceștia ar fi
fost „reeducat" și ar fi acceptat să devină el însuși torționar al al
tor deținuți. Din caracteristicile acestui sistem inuman de tortu
ră vor fi discutate doar câteva trăsături, care sunt esențiale pen
tru înțelegerea influenței profunde a acestei macrocomponente a
reprimării asupra structurii sinelui și asupra autonomiei. în general,
este cunoscut din studii modeme că interogatoriul poate modi
fica, în special dacă folosește mijloace violente, relatarea acuza
ților și poate induce mărturii false (Kassin & Gudjonsson, 2004).
Este esențial să se ia în considerare contextul situațional în care
s-au realizat interogatorii în mod abuziv. în comunism, din cauza
algoritmului său politic, interogatoriile sunt direcționate de o
ideologie violentă, de o organizație politică dictatorială și trebuie
să furnizeze, indiferent prin ce mijloace, rezultatele prestabilite,
în plus, nu există metode legale, personale sau mass-media de a
investiga natura interogatoriilor în cadrul societăților totalitare.

260
Metoda Pitești (Bacu, 1971; Dumitrescu, 1978; Goma, 1981;
Ierunca, 1990; Mamali, 1996, Merișca, 1997; Stănescu, 2010, Tala-
ban, 1998,1999) era extrem de violentă, tortura fizică folosită ca
primă etapă inevitabilă în procesul de reeducare a prizonierilor
a dus de multe ori la decese, leziuni cerebrale sau mutilări gra
ve ale victimelor. Numele procesului în timpul căruia deținutul
trebuia să-și dezvăluie trecutul, toate actele ostile împotriva re
gimului și să accepte că a comis fapte care erau pur și simplu in
ventate era „demascarea". La ședințele obligatorii de partid din
afara închisorilor se aplica metoda demascării politice, în prin
cipal împotriva celor etichetați drept „trădători", „deviaționiști"
sau pur și simplu „nesupuși". în penitenciar, pe parcursul pro
cesului de demascare, erau induse în mod violent sentimente de
frică, nesiguranță, vină și rușine față de acte reale sau fictive ale
sinelui autobiografic. însă aceste fapte erau întotdeauna judeca
te în mod distorsionat ca fiind împotriva regimului comunist.
Un sine autobiografic fictiv, vinovat de fărădelegi contrafăcute,
era construit sub suferință fizică și emoțională când individul
era forțat să accepte („să recunoască") infracțiuni pe care nu le
comisese și nici nu intenționase să le comită. Această etapă a pro
cesului de reeducare, tratamentul de demascare, era urmată de
alte etape pe parcursul cărora persoana reeducată trebuia să in
formeze și să inventeze acuzații despre oameni care erau încă în
afara închisorii („liberi"). Aceste persoane erau foști colegi, buni
prieteni, care urmau să devină în curând ținte ale aceluiași pro
ces de reeducare. Prizonierul trebuia să informeze și să invente
ze acuzații fictive cu privire la fapte antistatale comise de mem
brii propriei familii.
Toate aceste etape erau asociate cu tortura fizică și, la cel mai
mic semn de eroare în procesul de învățare a reeducatului, era
câtAun mamau
dosită o tortură și mai dură împotriva acestuia. Scopul final al 261
reeducării violente era să se obțină o conversie ideologică stabi-
a a deținutului la comunism și o repudiere a propriei familii,
identități și valori profunde, inclusiv credința. La sfârșitul aces
tui control brutal, identitatea individului era radical schimbată.
Modelul metodei Pitești a fost metoda lui Makarenko de reedu
care a delincvenților juvenili în anii 1920 în Uniunea Sovietică.
Metoda utilizează un ciclu violent de suferință și răzbunare apli
cat neîncetat, până când fiecare deținut devenea un torționar fe
roce al celorlalți deținuți și era pregătit să utilizeze aceeași me
todă pentru conversia persoanelor din afara închisorii. în aceste
cazuri, represia este orientată spre componentele superioare ale
sinelui.
Metoda Pitești forțează prin mijloace violente indivizii să re
alizeze o profanare a sinelui ca singura evitare posibilă a unei
morți dureroase. Această profanare a sinelui era premisa pentru
profanarea persoanelor iubite, a membrilor de familie, fiind în
concordanță cu macroprofanarea lăcașelor sfinte (demolarea bi
sericilor) și a valorilor culturale. Printre primele victime ale aces
tei extinderi erau deținuții din alte închisori comuniste. La închi
soarea Pitești toate nivelurile majore ale sinelui, care includ
proto-sinele, șinele de bază, șinele autobiografic (Damasio,
1998), erau desfigurate în mod violent.
Represia funcționează în comunism la toate cele trei niveluri
ale sinelui identificate de Damasio nu numai în închisori, ci și în
afara acestora. Mai întâi este agresat porto-sinele prin deprivare
îndelungată (foame, frig, separare de cei apropiați) și teroare pro
dusă de structurile de reprimare. Se adaugă la acestea jefuirea
(naționalizarea și colectivizarea) proprietății private. Această
represie este prelungită în șinele de bază și integrată în mecams-

262 mele de memorizare. Represia se continuă la nivelul sinelui au
tobiografic pe termen nelimitat și conduce la alterarea identită
ții existențiale a acestuia, prin excluderea episoadelor biografice
carp nu convin sau prin minimalizarea semnificației acestor epi
soade negre. în acest caz, erorile trecutului, de exemplu aparte
nența la PC, sunt diminuate prin scuze iluzorii precum „în PC
au intrat milioane", „am fost un simplu figurant", „era o chestie
formală pe care nimeni nu o lua în serios", tipuri de autojustifi-
cări care au fost utilizate chiar de persoane care se opun public
comunismului și neocomunismului, dar rămân ermetic închise
față de anumite subiecte de dialog social. Reeducarea de tip co
munist, realizată la Pitești și la alte închisori, a depășit cu mult
zidurile penitenciarelor comuniste și timpul în care a fost iniția
tă. Și azi există semne că „umbra" (în sens jungian) Piteștiului
este încă prezentă, iar relațiile sinelui cu ceilalți suferă și din
această cauză.
Renașterea sinelui nu este posibilă fără recunoașterea acelor
erori care au traumatizat diferitele niveluri ale sinelui și mai
ales fără despărțirea de aceste erori. Faptul că, timp de 18 ani,
arhiva Securității nu a fost în întregime transparentă, că unele
din „dosare" au fost înmânate ca răsplată postcomunistă unor
persoane, faptul că accesul la dosarele personale a fost refuzat
altor persoane, faptul că dosare din arhivă au fost modificate,
faptul că informații parțiale au fost dezvăluite pentru a servi
unor interese fac și mai urgentă necesitatea studierii lor siste
matice, obiective și integrale, care să permită verificarea inter-
subiectivă.
Sabotarea îndelungată a procesului de deschidere, utiliza
rea abuzivă și deteriorarea evidențelor trebuie compensate
prin eforturi individuale semnificative, menite a depăși re-
CÂTÂUN MAMAU
primarea înrădăcinată în frică de Supraeul ideologic colectiv 263
și în frica de separare de propriile greșeli comise înainte de
1989 și după 1989, sub presiunea forțelor inerțiale ale regi
mului comunist și a continuatorilor sai pană in prezent. Ma
întreb de ce scrisoarea mea deschisă adresata Asociației Psi
hologilor din România in ianuarie 1990 (publicată ca frag
ment în Revista 22: „Un Crez Socratic ), care abordează res
ponsabilitatea morală a psihologilor, a rămas atâția ani fără
răspuns.
Modelul face următoarele predicții:
1. In etapele timpurii ale apariției unui regim comunist, cu

cât sunt mai puternice acțiunile represive ale componen
telor sistemice, cu atât mai puternică este motivația de a
elimina consecințele represiei generate de comunism.
2. Cu cât regimul rămâne mai mult timp la putere, activarea
resurselor necesare pentru depășirea componentelor repre
sive va decădea și, de asemenea, rezistența la consecințele
interne ale reprimării se va reduce.
3. Pe măsură ce sistemul represiv devine mai integrat, cen
zura sa explicită se estompează și apar forme mai subtile
de cenzură, inclusiv forme care se asociază cu o rezistență
simulată. Această relaxare a formelor clasice de cenzură și
apariția unor forme mai subtile vor diferenția clar persoa
nele care au manifestat o rezistență bazată pe autoreglare
și valori morale de cele care au manifestat o rezistență cir
cumstanțială, care putea fi manipulată de structurile ma-
crorepresive.
4. Dacă întregul sistem este confruntat cu o revoluție socia
lă, după cum s-a întâmplat în 1989, acesta va încerca să

264 mențină, să convertească și chiar să dea la schimb structu
ra sa represivă pentru a asigura o continuitate a puterii în
cadrul societății aflate în tranziție. Această tentativă de au
toconservare a părților semnificative (actori, proceduri, do
cumente etc.) ale sistemului va întâmpina o rezistență pu
ternică din partea celor care au rezistat componentelor
represive majore ale sistemului (primele trei) în baza au-
toregularizării și principiilor morale.
5. Persoanele care au rezistat sistemului și au evoluat în pro
cesul individuației și autocontrolului vor rămâne actorii
cei mai importanți din punct de vedere moral în perioada
tranziției de la societatea comunistă către o societate des
chisă în dezvoltare. Dar aceste persoane vor rămâne ținte
le tehnicilor, structurilor reziduale și mentalităților fostu
lui sistem comunist.
Modelul explorează discontinuitățile și continuitățile din

tre represia din cadrul societății comuniste și represia activă
în postcomunism. în cadrul acestui studiu sunt analizate con
secințele principalelor macrocomponente ale represiei, atât în
societatea comunistă, cât și în perioada tranziței postcomu-
niste.
Se anticipează că, în condițiile în care tehnologia de supra
veghere și control a indivizilor și a grupurilor evoluează rapid,
există riscul ca tendința de supraveghere și control să se sepa
re de ideologia politică în care s-a format și să dobândească o
autonomie funcțională în care mijloacele de observare, infiltra
re și control vor deveni scopuri în sine ale ideologiei tehnolo
gice a represiunii care este în plină dezvoltare. Este ironic isto
ric și psihosocial că teoria „represiei freudiene" care a fost ea
CĂTĂLIN MAMALI
jnsași reprimată de Cenzorul Ideologic Suprem, lucrările lui 265
reud ca și cele ale lui Jung, James, Bruhl, Dewey, Nietzsche,

Ehade etc. erau ținute sub cheie (la propriu) la biblioteca Fa
cultății de Filosofic din București (și în alte biblioteci), într-o
perioadă a dictaturii comuniste. Acesta este un exemplu ironic
al represiei, de către Supraeul ideologic colectiv, a tendințelor
cognitive și culturale superioare, precum sunt cele de cunoaș
tere a procesului represiei.
Bibliografie
Bacu, D. (1971). The anti-humans. The student re-education in Ro

manian prisons. Englewood, Colorado: Soldiers of the
Cross.
Bacu, D. (1991). Pitești, centru de reeducare studențească (Pitești,
center for the re-education of students). București.
Bandura, A. (2000). Exercise of human agency through collective ef-
ficacy. Current Directions in Psyhcological Science, 9,
75-78.
Barthélémy, C. (2005). Comprendre et soigner autrement: propos de
l'autisme (549-562). în Catherine Meyer: Le livre noir
de la psychanalyse. Vivre, penser et aller mieux sans
Freud. Paris: Éditions des Arènes.
Bertallanfy, L. von (1968). The general systems theory. New York.
Braziller.
Billig, M. (1999). Freudian repression. Conversation creating the un
conscious. Cambridge: Cambridge University Press
Botez, M. (1992). Românii despre ei înșiși. O cercetare de comunis-
mologie prospectivă. București: Editura Litera.
Psihosociologia crizei • Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și...

266 Bowlby, J. (1969-1980). Attachment and loss. New York: Basic Bo-
oks.
Cassian, N. (2002). Interviu realizat de R. Binder. România lite
rară.
Cassian, N. (2004). Interviu realizat de C. Popescu în România li
terară (decembrie 2004, rl 46/2-16-1).
Călinescu, M, & Vianu, I. (1994). Amintiri în dialog. București: Li
tera.
Cesereanu, R. (2001). Panopticum: tortura politică în secolul XX.
Iași: Institutul European.
Chelcea, S. (2007). Emoțiile în viața socială. Rușinea și vinovăția în
spațiul public postcomunist din România, Sociologie Ro
mânească, 1, 24-43.
Chirot, D. (1994). Modern tyrants. The power and prevalence ofevil
in our âge. New Jersey: Princeton University Press,
p. 113.
Cioffi, F. Épistémologie et mauvaise foi: le cas du freudisme
(306-326). în Catherine Meyer: Le livre noir de la psy
chanalyse. Vivre, penser et aller mieux sans Freud.
Paris: Éditions des Arènes.
Claparède, Ed. (1920). Psychologie de l'enfant et pédagogie expéri
mentale. Genève, Kundig.
Constante, L. (1990). L'Evasion silencieuse. Paris: La Découverte.
Constante, L. (1996). Evadarea imposibilă. București: Florile Dalbe.
Cotrraux, J. (2005). Littérature, cinéma et psychanalyse: un jeu de mi
roirs (184-215). în Catherine Meyer: Le livre noir de la
psychanalyse. Vivre, penser et aller mieux sans Freud.
Paris: Éditions des Arènes.
Courtois, S. & Panne, J-L. (1999). The Commintern in action
(271-332). Courtois, S. Werth, N, Panne, J-L., Pac-
CĂTÂUN MAMAU
zkowski, K., Bartosek, H., Margolin, J. L. (Eds.), The 267
black book of communism. Crime, terror, repression.

Translated by Jonathan Murphy & Mark Kramer. Har
vard: Harvard University Press.
Csikszentmihalyi, M. (1978). Intrinsic rewards and emergent mo
tivation (205-216). In M.
Lepper and D. Greene (Eds.) The hidden costs of reward: New per
spectives on the psychology of human motivation. Hillsda
le: Lawrence Erlbaum.
Damasio, A.R. (1998). Emotion in the perspective of an integrated
nervous system. Brain Research Reviews, 26, pp. 83-86.
Damasio, A.R. (1999). The feeling of what happens: Body and emo
tion in the making of consciousness. New York: Harcourt
Brace.
Deci, E. L. (1975). Intrinsic motivation. New York: Plenum.
Deci, E. L. & Ryan, R. M. (1985). Intrinsic motivation and self-de
termination in human behavior. New York: Plenum.
Deci, E.L. & Ryan, R. M. (2008a). Facilitating optimal motivation
and psychological well-being across life's domains. Hono
rary President's Address, 2007, Canadian Psychology,
49,14-23.
Deci, E.L. & Ryan, R. M (2008b). Self-determination theory: A ma
crotheory of human motivation, development and health.
Canadian Psychology, 49,3, pp. 182-185.
Deletant, D. (1999). Romania under communist rule. Iași, Oxford:
The Center for Romanian Studies.
Deutscher, I. (1984). Marxism, wars, revolutions: Essays from four
decades. Edited and introduced by I. Deutscher. Lon
don: Verso.
Dima, N. (1974)- Amintiri din închisoare. Hamilton.
Psihosodologia crizei • Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și...

268 Duck, S. W. (1994). Meaningful relationships. Talking, sense, and re
lating. Thousand Oaks: Sage Publications.
Dumitrescu, G. (1978). Demascarea. München.
Durkeim, E. (1925/1968). Les formes élémentaires de la vie religieu
se: le système totémique en Australie. 5. Ed. Paris, Pres
ses Universitaires de France.
Dwairy, M. (2008). From psycho-analysis to culture-analysis. A cultu
rally sensitive revision of psychology. ICP, Berlin, iulie 20-25.
Eliade, M. (1965). The myth of eternal retour. Translation from
French by Willard R. Trask. New York: Bollingen Se
ries XVII Pantheon Books.
Ellias, N. (1982). The civilization process: State formation and civili
zation. Oxford: Blackwell.
Fromm, E. (1959). Sigmund Freud's mission. An analysis of his per
sonality and influence. New York: Harper and Brothers
Publishers.
Freud, S. (1961-1975). The standard edition of the complete psycholo
gical works of Sigmund Freud. Translated from the Ger
man under the General Editorship of James Strachery
in collaboration with Anna Freud assisted by Alix Stra
chery and Alan Tyson. London: The Hogarth Press and
The Institute of Psycho-Analysis. Citată ca SE.
Golopenția, A. (2001). Ultima carte. Text integral al declarațiilor în
anchetă ale lui Anton Golopenția aflate în Arhivele
SRI. Volum editat, cu introducere și snexă de prof. dr.
Sanda Golopenția. București: Editura Enciclopedică.
Goma, P. (1971/1977). în cerc. Paris: Gallimard.
Goma, P. (1981). Patimile după Pitești (Les Chiens de mort ou La
Passion selon Pitești). Paris: Hachette.
Goma, P. (1991). Gherla. București: Humanitas.
CĂTĂLIN MAMALI
Goodall, J. (1986). The chimpanzees of Gombe: Patterns of behavior. 269
Boston: Belknapp Press.

Guéritault, V. (2005). Les mères, forcément coupables. (508-529). în
Catherine Meyer: Le livre noir de la psychanalyse. Vi
vre, penser et aller mieux sans Freud. Paris: Éditions
des Arènes. Hinde, R.A. (1979). Towards understan
ding relationships. London: Academic Press.
Halbwachs, M. (1951). The collective memory. New York: Harper
& Row.
Heider, H. (1958). The psychology of interpersonal relations.
New York: John Wiley.
Hinde, R.A. (1987). Individuals, relationships and culture. Cambrid
ge: Cambridge University Press.
Hinde, R.A. (1997). Relationships: A dialectical perspective. London: Psy
chological Press, Erlbaum (UK), Taylor & Francis.
Ierunca, V. (1990). Fenomenul Pitești. București: Humanitas.
loanid, I. (1999-2001). închisoarea noastră cea de toate zilele. Ediția
a 2-a București: Humanitas.
James, W. (1892/1984). Psychology: Briefer course (F. Burkhardt,
Ed.). Cambridge: Harvard University Press.
James, W. (1901/1902). The varieties of religious experience. The
New American Library.
Jung, C. G. (1965-1979). The collected works ofC.G. Jung. Edited
by Sir Herbert Read, Michael Fordhamn Gerhard
Adler, and William McGuire (Executive editor). Trans
lated by R.F. C. Hull. Princeton: Princeton University
Press, Bollingen Series XX.. Citată ca CW.
Kassin, S. M. & Gudjonsson, G. H. (2004). The psychology of con
fessions: A review of the literature and issues. Psycholo
gical Science in the Public Interest, 25,33-67.

270 Kogan, R. (1982). The evolving self. Problems and processes in human
development. Cambridge, Harvard University Press.
Kuhl, J. (2000). The volitional basis of personality systems interaction
theory: Applications in learning and treatment contexts.
International Journal of Educational Research, 33,
665-703.
Kuhl, J. (2008). A theory of self-development: Affective fixation and
the STAR model of personality disorders and related styles.
în J. Heckhausen (Ed.). Motivational psychology of
human development: Developing motivation and mo
tivating development. Oxford, GB: Elsevier Science.
Kuhl, J., & Kazen, M. (1994). Self-discrimination and memory: Sta
te orientation and false self-ascription of assigned activities.
Journal of Personality and Social Psychology, 66,
1103-1115.
Leary, M. T. & Tangney, J. R. (2003). Self as an organizing construct
in the behavioral and social sciences (1-14). în M. R. Lea
ry & J. P. Tangney (Eds.) Handbook of self and iden
tity. London: Guilford Press.
Liiceanu, G. (1987). Epistolar. București: Cartea Românească.
Loftus, E. F. (1993). The reality of repressed memory. American Psy
chologist, 48, 518-537.
Lorenz. K. (1955). Man meets dog. London: Methuen.
Makarenko, A.S. (1963). Opere pedagogice alese, vol. 1 & 2. Bucu
rești: Editura Didactică și Pedagogică.
Makarenko, A.S. (1929/1973). The road to life. An epic in education.
Translation with an introduction by P. Lichtenberg.
New York: Oriole Editions.
Mamali, C. (1974). Intercunoaștere (summary in English). Bucu
rești. Editura Științifică.
CĂTĂLIN MAMALI
Mamali, C. (1981). Balanță motivațională și coevoluție (summary 271
in English). București. Editura Științifică și Enciclope
dică.
Mamali, C. & Păun, G. (1986). Hierarchization and classification in
motivational fields: co-evolution vectors (pp. 93-112). în
C.A. Mallmann &. O. Nudler (Eds.) Human develop
ment in its social context. London: Hodder and Sta-
ughton.
Mamali, C. (1996). Interpersonal relations within totalitarian socie
ties. în W. Gudykunst, S. Ting-Toomey, & T. Nishida
(Eds.), Communication in personal relationships across cul
tures. Thousand Oaks: Sage.
Mamali, C. (1998). The Gandhian mode of becoming. Ahmedabad:
Gujarat Vidyapith.
Mamali, C. (2005). Despre semnificațiile psihosociale ale istoriei și ide
ologiei comuniste. în Buletinul laboratorului „Psiholo
gia câmpului social", Nr. 15,186-210.
Mamali, C. (2008). Motivational balance at different levels of social
complexity: From intrapersonal level to inter-groups level.
International Conference of Psychology, Berlin, iulie
20-25, 2008.
Marx, K. & Engels, F. (1848/1983). Manifest der Kommunistischen
Partei. în Der Bund, Band 1,1836-1849. Leipzig: Dietz
Verlag.
McAdams, D. P. (1993). The stories we live by: Personal myths and
the making of the self. New York: Guilford Press.
McAdams, D. P. (2006). The redemptive self. New York: Oxford
University Press.
McCloskey, D. (2006). The bourgeois virtues: ethics for an age of com
merce. Chicago: University of Chicago Press.

McCullough, M. E., Pargament, K. I. & Thoresen C. E. (2000). Tize
psychology offorgiveness. History, conceptual issues, and
overview. în M.E. McCullough, K. I. Pargament & C.
E. Thoresen (Eds.) Forgiveness: Theory, research and
practice. New York: The Guilford Press.
McCullough, M. E., Worthington, E. Rachal, K, C. (1997). Inter
personal forgiving in close relationships. Journal of Pers,
and Soc. Psych. 73(2), 321-336.
Merișca, C. (1997). Tragedia Pitești: o cronică a „reeducării" din în
chisorile comuniste. Iași: Institutul European.
Michotte, A.E. & Prum, E. (1910). Étude expérimentale sur les choix
volontaire et ses antecedents immédiats. T. Flournoy et
Ed. Claparède (Eds.), Archives des Psychologie, Vol
10,119-299. Switzerland, Geneva: Librairie Kundig.
Miller, J. G. (1978). Living systems. New York: McGraw Hill.
Moller, A. C., Deci, E. L. & Ryan, R. M. (2006). Choice and ego-de-
pletion: The moderating role of autonomy. Personality and
Social Psychology Bulletin, 32, 8, pp. 1024-1036. Pie
ux, D. Éducation et psychanalyse (471-503). în Cathe
rine Meyer: Le livre noir de la psychanalyse. Vivre,
penser et aller mieux sans Freud. Paris: Éditions des
Arènes.
Müller, H. (2009). Cristina und ihre Attrappe. în Gôttinger Su-
delblâtter, edited by Heinz Ludwig Arnold, tradus în
română de Alexandru Șahighian, Observator Cultu
ral, 502, noiembrie 2009.
Nietzsche, F. (1927). The genealogy of morals. în F. Nietzche: The
philosophy of Nietzsche. New York: The Modem Li
brary.
Papadima, E. (2008). New perspectives in psychoanalysis.
CÀTÀUN MAMAU
Pavlovici, F. C. (2001). Tortura pe înțelesul tuturor. București: 273
Cartier.
Peters, J. D. (2005). Courting the abyss. Free speech and the liberal
tradition. Chicago: The University of Chicago Press.
Petrescu, D. & Cangeopol, L. (2000). Ce-ar mai fi de spus. Convor
biri libere într-o țară ocupată. București: Humanitas.
Petrescu, D. (1999). A threat from below? Same reflections on wor
kers' protest in communist Romania. Xenepoliana, vol.
1-2, pp. 142-168.
Plato (1993). Republic. Translated by R. Waterfield. Oxford: Ox
ford University Press.
Rizea, E. (1993). Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara. București:
Humanitas.
Roediger, H.L., Jacoby, J.D., & Dermott, K.B. (1996). Misinforma
tion effects in recall: creating false memories through repea
ted retrieval. Journal of Memory and Language, 35,
300-318.
Ryan, R. M., Kuhl, J. & Deci, E. L. (1997). Nature and autonomy:
An organizational view of social and neurobiological as
pects of self-regulation in behavior and development. De
velopment and Psychology, 9,701-729.
Samuelli, A. (1997). Woman behind bars in Romania. London, Port
land, Or: Frank Cass.
Schall, J. (1996). At the limits of political philosophy. From „brilliant
errors" to things of uncommon importance. Washington,
D.C.: The Catholic University of America.
Shamdasani, S. Psychanalyse, marque déposée (162-177). In Cathe
rine Meyer: Le livre noir de la psychanalyse. Vivre,
penser et aller mieux sans Freud. Paris: Éditions des
Arènes.

274 Simmel. G. (1906). The Sociology of Secrecy and of Secret Societies.
în American Journal of Sociology, 11:441-498.
Simon, B. (1973). Plato and Freud—The Mind in Conflict and the
Mind in Dialogue. Psychoanalytic Quarterly, 42:
91-122.
Stănescu, M. (2010). Reeducarea în România comunistă [1945-1952]:
Aiud, Suceava, Pitești, Brașov. Iași: Polirom.
Șora, M. (1949). Le dialogue intérieur. Gallimard: Paris.
Talaban, I. (1998). Le Christ s'est arrêté a Pitești. Psychologie et psy
chopathologie du traumatism individual et collectif dans
une société totalitaire communiste. La Roumanie commu
niste, 1945-1989. These de doctorat en psyhcologie cli
nique et psychologie. Université Paris VIII sous la di
rection de Tobie Nathan.
Talabn, I. (1999). Terreur communiste et résistance culturelle. Les ar
racheurs des masques. Paris: P.U.F.
Tismăneanu, V. (2003). Stalinism for all seasons. A political history
of Romanian communism. Berkeley and Los Angeles:
University of California Press.
Toda, M. (1982). Man, robot and society. Models and speculations.
Boston: Martinus.
Tomkins, S. S. (1987). Script theory. în J Aronoff, A. I. Rabin, &
R.A Zucker (Eds.), The emergence of personality (pp.
147-216). New York: Springer.
Van Rillaer, J. (2005). La mythologie de la thérapie en profondeur. în
Catherine Meyer: Le livre noir de la psychanalyse
(162-177). Vivre, penser et aller mieux sans Freud. Pa
ris: Éditions des Arènes.
Vroom, V. H. (1964). Work and motivation, New York, John Wiley.
Vroom, VH. (2005). On the origins of expectancy theory.
CĂTĂLIN MAMALI
Wurmbrandt, R. (1976). Tortured for Christ, Middlebury, Living 275
Sacrifice Books.
Zimbardo, P. (1969). The human choice: individuation, reason, and
order versus deindividuation, impulse, and chaos (pp.
237-307). în W. Arnold & D. Levine (Eds.) Nebraska
Symposium on Motivation.
Psihosociologia crizei ■ Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine și

Septimiu Chelcea
*
Piramida fricilor sociale.

Fricile sociale în România:
o schiță psihosociologică
Criza economico-financiară resimțită pe plan mondial, dubla

tă în unele țări, precum România, de o criză politică poate fi ana
lizată în perspectivă psihsociologică pornind de la fricile sociale
pe care le generează. Este tocmai ce își propune acest studiu.
Pentru a pune în evidență particularitățile fricii sociale în pe
rioada de criză din România de azi, am crezut de cuviință să com
par fricile sociale din comunism cu cele de după evenimentele
din decembrie 1989, care au condus la schimbarea radicală a siste
mului economic și politic: înlocuirea economiei centralizate cu
economia de piață și înlăturarea partidului unic prin sistemul
multipartidismului. în acest sens, după delimitările conceptuale
(fobie, anxietate, angoasă, frică) și analiza conceptului de „frică
socială", prezint „piramida fricilor sociale" trăite de diferitele ca
tegorii sociodemografice și profesionale în trecut și în prezent.
* Profesor la Universitatea din București.
SEPTIMIU CHELCEA
în tumultul evenimentelor din decembrie '89, îndemnul „Ve- 277
niți cu noi!" era însoțit de sloganul „Nu vă fie frică, Ceaușescu
pică!". Acest slogan spune, în câteva cuvinte, dacă nu totul de
spre starea de spirit din societatea comunistă, cel puțin esenția
lul. în 12 silabe, exact lungimea unui vers alexandrin, simt cu
prinși 45 de ani de comunism. Ceaușescu, Într-adevăr, „a picat",
dar frica socială i-a supraviețuit. Alt tip de frică, de o intensita
te diferită de cea din perioada comunistă, trăită, adesea, de alte
categorii sociale. Regimurile represive practică în permanență
intimidarea, dar și în regimurile democratice frica reprezintă o
pârghie de mobilizare politică — observă Philippe Braud (2008,
119) —, iar „ceea ce îi deosebește pe diverșii actori politici este
alegerea tipului de frică [pe care îl agită — n.n.] și, mai ales, in
tensitatea activării sale emoționale" (idem, 120). în perioada de
criză economico-financiară și politică din România de azi, frica
are dimensiuni care o particularizează.
Așadar, frica i-a însoțit pe oameni de-a lungul istoriei; ia me
reu forme noi, își modifică intensitatea, este trăită mai acut de
unele grupuri și categorii sociale, dar nu dispare complet nicio
dată: ea este „o parte inevitabilă a existenței umane" (Ohman,
2008, 709). Frica definește condiția umană: cine susține că nu i-a
fost niciodată frică nu este sănătos psihic sau nu este sincer.
*
* îi mulțumesc prof. univ. dr. Mihai Dinu Gheorghiu pentru bunăvoința și sagacitatea cu
care a evaluat definția „fricii sociale" pe care am propus-o, precum și pentru semnala
rea relației dintre frica socială și „clasele periculoase". Din punctul de vedere al domniei
sale, frica socială se referă în mod explicit la teama de „clasele periculoase" (classes dan
gereuses} și la posibilitatea revoltei lor. Este un sentiment comun „de clasă", al clase
lor care au „ce pierde" și al celor care îndeplinesc funcții de paznici ai ordinii sociale. Fri
ca socială se instalează în momentele de instabilitate, când pozițiile dobândite sunt
amenințate și când funcțiile de redistribuire a resurselor și de moralizare a vieții publi
ce, proprii elitelor sociale, nu mai funcționează. De asemenea, îmi exprim întreaga
Psihosodologia crizei ■ Piramida fricilor sociale. Fricile sociale în România

278 Fobie, anxietate, angoasă, frică
Fără a exista un consens, consider că trebuie făcută distincția

între frică, fobie, anxietate și angoasă, deși unii specialiști tratea
ză aceste fenomene nediferențiat.
Fobia. Cu un tablou simptomatologie îndelung studiat — pri

mul model conceptual, cel al agorafobiei, a fost elaborat de că
tre Cari Westphal în 1872 —, fobia reprezintă o „teamă intensă
și irațională, necontrolabilă volițional, pe care individul o trăieș
te în prezența unui obiect sau a unei situații, considerată de el ca
amenințare, deși acest caracter este evident impropriu respecti
vei circumstanțe" (Gorgos, 1988, voi. 2, 205). în cazul fobiilor,
emoția este intensă, irațională și pericolul nu există. Ne aflăm în
fața unui fenomen patologic. Din paleta fobiilor, foarte largă, se
detașează fobiile sociale, în legătură cu care s-au scris numeroa
se studii. Metaanaliza unui număr de aproape 200 de studii, re
alizată de Arrindell, Pickersgill, Merckelbach, Ardon și Cornet
(1991), a pus în evidență patru factori în structura fobiilor: 1) fri
ca de situațiile și evenimentele interpersonale (frica de critica ce
lorlalți, de interacțiunile sociale, de respingere, conflicte etc.); 2)
frica legată de moarte, de boală, de sânge și intervenții chirurgi
cale; 3) frica de animale (adesea de insecte și de reptile); 4) frica
agorafobică (de spații publice, de spații închise). „Acești patru
factori — consideră Ame Ôhman (2008,711) — corespund celor
patru principale tipuri de fobii (teama intensă și evitarea unor
gratitudine profesorilor Sandu Dumitru, lancu Filipescu, Constantin Schifirneț și Lazăr

Vlăsceanu, care m-au ajutat cu observațiile lor critice și cu sugestiile deosebit de perti-
nente să finalizez această schiță psihosociologică.
SEPTIMIU CHELCEA
situații sau evenimente specifice): fobia socială, de sânge, de ani
male și agorafobia.
Anxietatea. Și anxietatea poate fi patologică atunci când ame

nințarea nu există în mod real, dar și normală, când amenința
rea este obiectivă. După Ursula Șchiopu (1997, 72), prin terme
nul de „anxietate" se înțelege o „stare afectivă vagă, difuză, de
neliniște, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect,
care este neconfortantă din punct de vedere psihic". Definitoriu
ar fi: emoție negativă de intensitate scăzută, fără obiect. în Diag
nostic and Statistical Manual of Mental Disorders, editat de Ameri
can Psychiatric Association (2000,820, apud Ohman, 1993/ 2008,
710), termenul de „anxietate" semnifică „anticiparea unui peri
col sau a unei nenorociri asociate cu un simțământ neplăcut (a
feeling ofdysphoria) sau de simptome somatice de tensiune".
Frica se deosebește de anxietate, în primul rând, prin aceea
că are un stimul extern care o provoacă. Se poate spune — sus
ține Arne Ohman — că anxietatea este adesea „prestimulare"
(anticiparea unor stimuli amenințători mai mult sau mai puțin
reali), în timp ce frica este „poststimulare" (evitarea stimulilor
periculoși identificați). Relația dintre anxietate și frică este com
plexă, cu greu putându-se separa una de cealaltă. Mai mult, trăi
rea stării de anxietate, conducând la identificarea stimulilor pe
riculoși, este suficientă pentru a trece de la o emoție la alta, de la
anxietate la frică (Wilkinson, 2001,20).
Așa cum arăta Seymour Epstein (1972, 331, apud Ohman,
2008, 710), existența unor stimuli externi sau interni periculoși
identificabili nu este suficientă pentru a distinge frica de anxie
tate. Frica este legată de un comportament de rezolvare a situa
țiilor problematice, de minimizare, de reducere a stresului (coping
Psihosociologia crizei • Piramida fricilor sociale. Frici le sociale în România

280 behavior), în special prin fugă, prin evitare sau evadare. Când fac
torii externi amenințători nu pot fi controlați de către indivizi,
frica se transformă în anxietate, definită ca „frică nerezolvată"
sau ca stare difuză urmând conștientizării unui pericol. Frica
poate fi localizată în timp și în spațiu; angoasa, nu. Acest lucru
face să nu intervină un comportament de autoapărare, de evita
re a amenințării. Semnul distinctiv al anxietății — după William
F. Fischer, 1970, 33 — constă în aceea că „individul nu este mo
tivat să caute să scape de împrejurare sau de obiectul specific
[considerat periculos — n.n.], ci simte nevoia disperată să fugă
de el însuși" (apud Wilkinson, 2001,22).
Angoasa. în literatura de specialitate actuală, există tendința

de a se aconsidera că angoasa și anxietatea au aceeași referință
(Clit, 2004, 60). Se recunoaște însă, cvasiunanim, că între cele
două emoții se poate face o distincție în funcție de intensitatea
trăirii subiective. Conform lui Émile Littré, autorul vestitului Dic
tionnaire de la langue française (1863-1873), supranumit „Le Littré",
angoasa nu este altceva decât o anxietate intensă. „Angoasa nu
are un obiect — după Jean Delumeau (1986, vol. 1,29) — și este
trăită ca o așteptare dureroasă în fața unei primejdii, cu atât mai
redutabilă, cu cât nu e clar identificată: este un sentiment global
de insecuritate". După Soren A. Kierkegaard (1844), angoasa este
simbolul destinului omenesc. Ea are un caracter ambivalent: este
frică, dar și speranță a eliberării de frică. Este posibil ca trăirea
repetată a fricii să conducă la instalarea angoasei.
Citind din Manuel de psychiatrie de H. Ey, P. Pemard și C. Bris-
set (1960), psihologul Radu Clit arată că, în psihopatologie, trăi
rea subiectivă a angoasei a fost comparată cu amețeala: spre de
osebire de amețeală, care „presupune o stare de nesiguranță,
SEPTIMIU CHELCEA
angoasa are ca element propriu impresia de amenințare. Cu toa- 281
te acestea, angoasa nu este o stare exclusiv patologică: ea e con
siderată o caracteristică a conduitei umane și se află într-un fel
de continuitate cu frica" (Clit, 2004, 60).
Frica. In sens restrâns, frica „este o emoție-șoc, adeseori pre

cedată de surpriză, provocată de conștiința unei primejdii pre
zente și imperative, despre care credem că amenință conserva
rea noastră (Delumeau, 1986, voi. 1,26). în Handbook of Etnotions,
Ame Ohman (2008, 710) atrage atenția că frica este centrată pe
o amenințare ce se urmărește a fi evitată, că este o emoție intens
negativă, implicând manifestări corporale puternice. De reținut,
pentru început, notele definitorii: emoție negativă cu diferite gra
de de intensitate, pericol, surpriză, conduită de evitare.
Trebuie spus dintru început că frica reprezintă un fenomen
normal, o emoție provocată de o amenințare; „s-a născut odată
cu omul în bezna timpurilor" (apud Delumeau, 1986,18). „Toți
oamenii suferă de frică. Toți. Cel care nu suferă de frică nu-i nor
mal și asta nu are nimic comun cu curajul" — spunea cândva
Jean-Paul Sartre (1945). Contrar a ceea ce credea René Descartes,
frica nu este „un prisos de lașitate", ea înseamnă mai degrabă
prevedere decât lașitate. „Frica nu este o emoție exclusiv nega
tivă: pentru individul vulnerabil, ea reprezintă un semnal de
alarmă. în această calitate, ea este întru totul naturală și consti
tuie un element normal al calculului rațional" (Braud, 2008,120).
în mitologia greacă, frica, pedeapsă a zeilor, putea fi îmblân
zită prin ofrande. Phobos, unul dintre füi lui Ares (Marțe) și al
Afroditei (Venus), personifica această emoție. în reflecțiile isto
ricilor Antichității și în scrierile filosofilor din toate timpurile, se
«tSopsc numeroase reflecții despre frică având valoare psihoso-
Psihosociologia crizei ■ Piramida focilor sociale. Fricile sociale în România

282 ciologică. Herodot credea că, încă de la început, zeul a creat fri
ca în lume. Părintele istoriografiei, Tucidide, considera ca neso
cotința dă îndrăzneală, în timp ce chibzuință produce teama. Fi
losoful stoic roman Lucius Anneus Seneca (1967, 66) atragea
atenția asupra adevărului că, pentru a învinge frica, trebuie „sa
ne gândim că ni se poate întâmpla tot ce se poate întâmpla".
Michel de Montaigne, care consacră în Eseuri (ediția întâi, 1580)
un capitol fricii (capitolul XVIII), introduce distincția între frica
individuală și frica colectivă, ce poate cuprinde o întreagă mul
țime. Tot profundul cunoscător al condiției umane Michel de
Montaigne remarcă manifestările polare ale fricii: „Când ne dă
aripi la călcâie, când ne țintuie picioarele" (Montaigne, 1984, 84).
La sfârșitul anilor 1930, scriitorul și filosoful francez Jean-Paul
Sartre a analizat frica în perspectiva existențialismului. Pentru
filosoful contestatar (susținător al mișcării studențești de protest
din 1968) și contestat (pentru îmbrățișarea la un moment dat a
comunismului și pentru simpatia față de Uniunea Sovietică), fri
ca — „o conștiință care urmărește să nege, prin prisma unei con
duite magice, un obiect din lumea exterioară, conduită care va
merge până la a se aneantiza, pentru a neantiza cu ea obiectul"
(Sartre, 2007, 66) — îmbracă două forme: „frica pasivă" (condui
tă de evadare, de refugiu în leșin) și „frica activă" (fuga din fața
pericolului, considerată pe nedrept o conduită rațională, în rea
litate fiind doar un mod de negare a obiectului periculos.
Oricât de strălucite ar fi aceste reflecții, cariera științifică a fri
cii începe în 1872. Este anul în care Charles Darwin a publicat
lucrarea Expression of the Emotions in Man and Animals (Expresia
emoțiilor la om și animale). „Cuvântul «frică» pare să se tragă
din ceea ce apare brusc și este primejdios" — conchide Charles
Darwin (1967,167).
SEPTIMIU CHELCEA
Autorul lucrării Expresia emoțiilor la om și animale descrie cu 283
minuție tabloul și dinamica fricii: „Pe măsură ce frica se ridică
la o intensitate extremă, se aude țipătul îngrozitor de spaimă.
Broboane mari de sudoare apar pe piele. Toți mușchii corpului
sunt relaxați. Curând urmează o prostrație completă, iar facul
tățile mintale dispar. Intestinele sunt influențate. Mușchii sfinc-
terelor încetează a mai funcționa și funcția lor de retenție este
tulburată" (idem, 168).
In concepția celui care a schimbat imaginea despre om și de
spre evoluția omenirii, frica este o emoție universală. Charles
Danvin spune: „în privința fricii, după cum se manifestă la di
ferite rase omenești, informatorii mei sunt de acord că semnele
ei sunt aceleași ca și la europeni" (ibidem). Tradiția darwinistă a
universalității emoției de frică este susținută de cercetările psi
hosociologice modeme (Carroll E. Izard, 1977; Paul Ekman, 1984;
Leda Cosmides și John Tooby, 2000, ș.a.).
Criticii teoriei universalității fricii (ca răspuns înnăscut la
„semnale ale pericolului" din mediul intern și extern) aduc în
discuție importanța evaluării stimulilor — oamenii răspund di
ferit la aceiași stimuli (M. Amold, 1960; I.J. Roseman, 1991) — și
funcțiile socioculturale ale fricii, care servesc conservării valori
lor sociale și reglează comportamentele (C. Armond-Jones, 1986;
C. Lutz, 1986).
Problema rămâne deschisă, în ciuda faptului că majoritatea
specialiștilor (P. Ekman, W.V. Friesen și A. Ellsworth, 1982; C.E.
Izard, 1971; W. James, 1884; W. McDougall, 1926; R. Plutchik,
1980 ș.a. — citați de Andrew Ortony și Terence J. Tumer, 1990,
316) includ frica între emoțiile primare (fundamentale sau de
bază), ceea ce presupune natura ei înnăscută, prezența și la pri
mate, antecedente universale etc. (vezi Chelcea, 2008, 34).
Psihosoctologia crizei ■ Piramida focilor sociale. Frici le sociale în România

284 Frica socială și funcțiile ei
Modificând un vechi proverb, voi spune că frica socială pă
zește statul, raportul de „dominare a oamenilor de către oameni
bazat pe instrumentul exercitării legitime (mai bine zis: conside
rate legitime) a constrângerii. Pentru ca statul să existe, trebuie
așadar ca oamenii dominați să se supună autorității celor ce se
pretind a fi, la un moment dat, dominatorii" (Weber, 1992,9). In
continuare, Max Weber, considerat — alături de Karl Marx și
Emile Dürkheim — unul dintre fondatorii sociologiei, arăta în,
discursul ținut în octombrie 1919 la Universitatea Ludwig Ma
ximilians din München, că „atitudinea de supunere a oamenilor
este determinată de motivațu puternice, legate de temeri sau spe
ranțe — teama de răzbunare a puterilor magice sau a deținăto
rilor puterii, speranța într-o răsplată pe lumea cealaltă sau pe lu
mea aceasta —, precum și de interese de tot felul" (ibidem).
într-o lucrare din 1961, scriitorul și sociologul francez Roger
Caillois nota: „Frica omenească, odraslă a imaginației noastre,
nu-i una singură, ci multiplă, nu-i fixă, ci veșnic schimbătoare"
(apud Delumeau, 1986,19). Așadar, nu există frică, ci frici, și încă
multe și variate ca intensitate. Pentru sistematizarea lor, propun
următoarea taxonomie în funcție de: 1) natura stimulului (obiec
tiv, imaginar); 2) tipul de manifestare (activă, pasivă); 3) meca
nismul producerii (biologic, social); 4) statusul social (înalt, me
diu, scăzut) al celor ce resimt această emoție; 5) numărul de
persoane cuprinse de frică (indivizi, colectivități); 6) epoca isto
rică (Antichitate, Evul Mediu, modernitate, contemporaneitate);
7) sistemul politic (totalitarism, democrație) în care se manifes
tă frica. Asemenea oricărei taxonomii, și cea pe care o propun
are un anumit grad de artificialitate. Consider însă că respectiva
SEPTIMIU CHELCEA
clasificare permite distincția clară între frica individuală și fri- 285
ca socială.
Din punct de vedere psihosociologic, termenul de „frică so
cială" semnifică o emoție predominant negativă, împărtășită de
un număr de persoane relativ mare (grupuri, categorii și clase
sociale sau națiuni), ca reacție la pericole de natură socială imi
nente, reale sau fictive. Vorbind despre frica socială, se pune în
mod legitim întrebarea: cum devine socială frica? Transfigurarea
fricii biologice, ca reacție fiziologică și comportamentală, ca trăi
re psihică individuală, în frică socială se produce prin comuni
carea interpersonală și mass-media. Nu în primul rând faptul că
pericolul este un fenomen social sau că provine de la un regim
politic, de la organizații și persoane cu putere politică și/sau eco
nomică sau instituții sociale, conferă fricii caracter social, ci fap
tul că ea se transmite de la un individ la altul, cuprinzând un nu
măr semnificativ de persoane (de la mulțimi la clase și categorii
sociale până la popoare și națiuni). Așadar, frica devine socială
prin faptul că este împărtășită în comun.
Transmițându-se prin comunicare verbală și nonverbală, fri
ca socială sporește ca volum; pe drept cuvânt, se poate vorbi de
o „spirală a fricilor sociale". Cercetări experimentale de labora
tor asupra sistemelor neurale de transmitere a fricii sociale au
pus în evidență faptul că la nivelul indivizilor, frica învățată ob-
servațional este mai redusă ca intensitate, comparativ cu frica
persoanei observate (Dimberg, 2008). Dar în viața de zi cu zi, cu
prinzând un număr mai mare de oameni, frica devine mai pu
ternică, fenomen explicabil prin efectul „reacției comportamen
tale circulare" descris de Herbert Blumer (1937).
Descoperirea relativ recentă de către neuropsihologul italian
Giacomo Rizzolatti (apud Goleman, 2007, 52-57) a existenței
Psihosociologia crizei ■ Piramida fricilor sociale. Frici le sociale în România

286 rețelelor de „neuroni oglindă" în cortexul premotor, care au func
ția de a mima descărcările electrice din creierul persoanei obser
vate, contribuie la explicarea „contagiunii" fricii sociale. în plus,
așa cum remarcau Brian Parkinson, Agneta H. Fischer și Antony
S.R. Manstead (2005,205), evitarea pericolului nu presupune nu
mai „fuga de" ceea ce induce frica, ci și „fuga spre" ceea ce ofe
ră protecție, siguranța persoanei. Grupurile umane, familia, re
lațiile interpersonale sunt cele care ne adăpostesc de primejdii.
Acest lucru conferă o dimensiune socială fricilor față de obiecte
le nesociale și, cu atât mai mult, fricilor produse de entitățile, in
stituțiile și procesele sociale imprevizibile.
Frica socială constituie o reacție normală față de fenomene și
procese sociale (terorism, război, revoluție, șomaj, criză econo
mică și financiară, judecata de apoi etc.), ca și față de regimuri
politice (fascism, comunism, dictatură militară, totalitarism etc.),
organizații și persoane cu putere politică și/sau economică (par
tide politice, șefi de partide, organizații mafiote, clanuri de in
terlopi, patroni, angajatori și șefi ierarhici etc.), precum și față de
instituții, clase și categorii sociale (guvern, justiție, biserică, ar
mată, servicii secrete, clasa muncitoare, revoluționari de profe
sie, patroni veroși etc.)
*.
Termenul de „frică socială", așa cum l-am definit, este apro
piat ca sens de termenii: „frică colectivă", „frică de clasele peri
culoase", „frică politică", dar — după opinia mea — nu sunt si
nonimi. Frica colectivă este limitată temporal, putând fi
declanșată și de alt fel de pericole decât cele de natură socială (de
exemplu frica de contaminare cu virusul A/H1N1 — de îmbol
năvire de „gripa porcină" izbucnită în martie 2009 în Mexic și de-
* în acest context, termenii de „frică", „teamă", „spaimă" sunt folosiți cu același înțeles.
SEPTIMIU CHELCEA
verutà rapid pandemie). De altfel, distincția natural/sodal, îh ceea 287
ce pnvește factorii declanșatori ai fricii, întâmpină obstacole greu
e depășit Spaima unui nou tsunami pe coasta Thailandei își are
onginea într-un fenomen pur natural? Dar frica de contaminare
cu HIV? In legătură cu acest din urmă obiect al fricii, să reflectăm
asupra credinței denunțate de scriitorul sud-african Hein Marais
(2006): „Lăsați la o parte prejudecata că dezastrele nu discrimi
nează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferență «democrati
că». Nenorocirile îi țintesc direct pe săraci, pe cei siliți să-și ducă
viața în calea pericolului" (apud Klein, 2008,435). Nec plus ultra.
Pe de altă parte, frica de „clasele periculoase" (classes dange
reuses) acoperă o realitate mai restrânsă decât frica socială, care
se referă nu numai la pericolul reprezentat de anumite clase
sociale, ci și la pericolul generat de alte entități sociale (de exem
plu, organizații și instituții), ca și de fenomene și procese sociale
(de exemplu, terorism, șomaj). Termenul de „classes dangereuses"
a intrat în vocabularul științelor sociale în 1838, odată cu premie
rea de către Academia de Științe Morale și Politice din Franța a
lucrării Des classes dangereuses de la population dans les grandes vil
les et des moyens de les rendre meilleures de H. A. Frégier, șef de bi
rou la Prefectura Sena. H.A. Frégier enumera: „classes nombre
uses, classes malheureuses, classes vicieuses, classes laborieuses
et classes dangereuses" (cf. Jean-Claude Milner, 2004). Pe aceas
tă temă, lucrarea lui Louis Chevalier (1958) rămâne de referință,
în urma protestelor violente din suburbiile Parisului, interesul
pentru studiul sociologic al claselor periculoase a renăscut (vezi
Stéphane Beaud și Michel Pialoux, 2003; Barrie M. Ratcliffe și
Christine Piette, 2007).
Frica socială poate fi „spontană" sau „provocată deliberat .
Alți sociologi, vorbind despre frica socială, opun fricii spontane
Psihosociologie crizei ■ Piramida fricilor sociale. Frici le sociale în România

288 „frica redistribuită" prin care în epoca modernă se încearcă „a
[se] legitima dominația și autoritatea păturii conducătoare" (Bă-
descu, 1990,34). Frica socială are funcția de semnalare a perico
lului, contribuind astfel la supraviețuirea indivizilor și grupuri
lor umane, dar poate avea urmări nefaste în plan moral și
comportamental, conducând la dezorganizarea personalității și
la sporirea periculozității factorilor sociali incriminați, prin ra
lierea la aceștia
*.
în ceea ce privește funcția fricii, Jean Delumeau (1985,19)
aprecia că, în absența fricii, nicio specie n-ar fi supraviețuit. Fri
ca le-a permis populațiilor de vânători-culegători „să supravie
țuiască și să-și transmită genele până la noi (Lelord și Andre,
2003, 238). Același lucru se poate spune și despre frica socială.
Frica socială este o emoție funcțională. Ea a făcut posibil ca ur
mașii celor care au trăit într-un regim în esență totalitar, cum a
fost comunismul în România, să cunoască democrația de tip oc
cidental de azi, cu libertatea pe care o asigură, dar și cu frica so
cială ce o acompaniază.
Am precizat „în esență totalitar" pentru că „nici chiar cele mai
autoritare societăți, precum Germania nazistă sau Uniunea So
vietică din epoca lui Stalin, nu au izbutit să controleze majorita
tea aspectelor vieții private a oamenilor sau să înăbușe cu totul
disidența sau subversiunea" (Johnson, 2007,44). Același sociolog
american este de părere că „democrația politică și economică se
* Relația dintre „pericol", „frică" și „risc", precum și legătura dintre „frica socială" și „so-
cietatea de risc" (termen intodusîn vocabularul sociologiei de către U. Beck, 1992) con
stituie tema unui studiu în pregătire, în care voi analiza și raportul dintre „frica socială"
și „frica politică", așa cum o definește Corey Robin ca „temerea trăită de oameni față de
o amenințare la adresa bunăstării lor colective — frica de terorism, îngrijorarea în legă
tură cu criminalitatea, anxietatea în privința degradării morale — sau intimidarea exer
citată împotriva oamenilor de către guverne sau grupuri" (Robin, 2009, 9).
SEPTIMIU CHELCEA
stârnesc foarte rar" și că „majoritatea societăților care se auto- 289
caracterizează drept democrații politice simt în fapt democrații
reprezentative [...], în care o restrânsă elită controlează cea mai
mare parte din avuție" (idem, 113).
Cei care au avut prea puțină frică, cei care au luptat deschis
împotriva comunismului — mă refer la rezistența anticomunis
tă armată — nu au supraviețuit (vezi Radoslav, 2006,82). Cei care
s-au temut prea mult de puterea comunistă fie au fugit din țară,
fie au devenit unelte ale represiunii, uneori mai neîndurătoare
decât comuniștii convinși (vezi torționarii de la închisoarea din
Pitești). Ca „paralizie a gândirii", frica te face „să-ți blestemi pro
pria slăbiciune; mai rău, ralierea de partea celui mai puternic, la
spiritul de haită, când începi să urli laolaltă cu lupii — și poate
mai tare decât ei — ca să te poți amăgi mai bine" (Braud,
2008,118).
Piramida frici lor sociale
Este bine cunoscută „piramida trebuințelor" imaginată de

Abraham H. Maslow, într-o primă formă, în 1954. în timp, psi-
hosociologul american, unul dintre inițiatorii psihologiei uma
niste, și-a nuanțat discursul trecând de la cinci la șapte niveluri
ale faimoasei sale piramide.
în concepția lui Abraham H. Maslow, trebuințele se așază
într-o ierarhie pe baza principiului gradului de dominație al fie
căreia: „Astfel, trebuința de securitate este mai puternică decât
cea de dragoste, pentru ca domina organismul in moduri demon
strabile, când sunt frustrate amândouă. în acest sens, trebuințele
fiziologice, organizate ele însele într-o ierarhie secundară, sunt
mai puternice decât trebuințele de securitate, care sunt mai
Psihosociologie crizei ■ Piramida fricilorsociale. Fricile sociale în România

290 puternice decât trebuințele de dragoste, care sunt, la rândul lor,
mai puternice decât trebuințele de stimă și respect, care simt mai
puternice decât acele trebuințe idiosincrasice pe care le-am nu
mit generic trebuințe de actualizare a sinelui" (Maslow, 2007,152).
Se cunoaște, de asemenea, „piramida vârstelor populației" — re
prezentarea grafică sub forma a două histograme (sex și vârstă).
Se poate construi o „piramidă a fricilor sociale"? Răspunsul
meu este afirmativ. Consider că, pornind de la cele două pirami
de atât de frecvente în discursul psihosociologic și demografic,
se pot imagina „piramide ale fricilor sociale" caracteristice dife
ritelor tipuri de guvernări și epoci istorice. Pe abscisă se trece
proporția populației (în procente) care a trăit frica socială, iar pe
ordonată, tipurile de frici sociale, după periculozitatea stimulu
lui generator al fricii, notate de la 1 (primejdia cea mai mare) la 7
(primejdia cea mai mică).
Menționez că, în 1995, psihiatrii francezi Cristophe André și
Patrick Légeron au ierarhizat anxietățile sub forma unei pirami
de, la bază fiind teama de a eșua, prezentă la majoritatea persoa
nelor, urmând la „etajele" superioare: „teama de a se dezvălui",
„teama de a se impune" și, la vârful piramidei, „teama de a fi
observat". După autorii anterior citați, teama situată la „etajele"
superioare ale piramidei implică întotdeauna teama de la etaje
le precedente (André și Légeron, 2001,33). în „piramida fricilor
sociale", lucrurile se prezintă altfel: frica de la vârful piramidei
nu presupune cu necesitate frica de la nivelurile de dedesubt.
Frica de a-ți pierde privilegiile nu include frica de a-ți pierde lo
cul de muncă, averea ș.a.m.d.
In ceea ce mă privește, la construirea „piramidei fricilor socia
le", pentru perioada de referință, am luat în considerare teama
pentru pierderea: 1) vieții, în suferință; 2) libertății: întemnițarea;
SEPTIMIU CHELCEA
) domiciliului: deportări, dislocări, domiciliu forțat; 4) averilor 291
?! condițiilor decente de trai: confiscarea moșiilor, naționalizarea,
colectivizarea, impunerea cotelor obligatorii; 5) locului de mun
ca: epurarea, comprimarea, trimiterea în șomaj, șomajul tehnic;
6) privilegiilor sau a confortului: înlăturarea din funcțiile de con
ducere, retrogradarea, transferul în alt loc de muncă; 7) viitoru
lui urmașilor și a vieții, libertății sau a domiciliului celor apro-
piați: neacceptarea copiilor la studii, victimizarea rudelor (fig. 1).
Fig. 1. Piramida fricilor sociale
1. Pierderea vieții, în suferință (pentru motive politice)

2. Pierderea libertății (pentru motive politice)
3. Pierderea domiciliului: deportări, dislocări, domiciliu forțat, evacuare,
retrocedări, afaceri imobiliare
4 Pierderea averilor: confiscarea moșiilor, naționalizarea, colectivizarea, furtul,
falimentul, devalorizarea, speculațiile
5 Pierderea locului de muncă: epurare, comprimare, trimitere în șomaj,
restructurare, criză
6 Pierderea privilegiilor sau a confortului: înlăturarea dm funcțiile de
' conducere, retrogradarea, transferul în alt loc de muncă, salarizare mai
bună, funcții de conducere
Psihosoctologia crizei ■ Piramida fricilor sociale. Fricile sociale în România

292 7. Pierderea viitorului urmașilor și a vieții, libertății sau a domiciliului
celor apropiați: neacceptarea copiilor la studii, victimizarea rudelor,
abandonul școlar, accesul limitat la învățământul superior, lipsa locu
rilor de muncă
în construirea acestei piramide, am avut în vedere observația

lui Kurt Riezler (1944,489): „Frica omului este frica de ceva sau
pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de dezonoare; pentru să
nătatea sa, pentru familie, status social". Spre deosebire de „pi
ramida trebuințelor" a lui Abraham Maslow, în care o trebuință
nu apare ca motivație decât în condițiile satisfacerii trebuințelor
de nivel inferior, în piramida fricilor sociale, nivelurile inferioa
re nu condiționează trăirea fricilor plasate spre vârful piramidei:
unei persoane îi poate fi, de exemplu, mai frică de victimizarea
familiei decât de pierderea libertății sau a propriei vieți. în ace
lași fel, neincluderea fricilor sociale de la nivelurile precedente
în cele de la nivelurile superioare diferențiază piramida fricilor
sociale de piramida anxietăților propusă de Cristophe André și
Patrick Légeron (1995/2001).
Piramida fricilor sociale în comunism

și în tranziția postcomunistă
în acord cu Zigmunt Bauman, care arăta că: „Fiecare epocă is

torică a avut propriile sale frici, care au diferențiat-o de alte epoci
sau, mai exact, fiecare epocă a dat nume fricilor cunoscute în toa
te celelalte epoci — aceste nume erau interpretări ascunse; ele
ofereau informații legate de originea amenințărilor, despre ce se
poate face pentru a evita aceste amenințări sau de ce nu se poa
te face nimic pentru a le ține la distanță" (Bauman, 1995,105,
SEPTIMIU CHELCEA
2001'132) ~ eu SUSțin că Piramida fricilor își 293
dar friVolumul configurația de la o perioadă istorică la alta,
i .. e sociale rămân în esență aceleași: pierderea vieții, a li
bertății, avuției sau mijloacelor de trai ș.a.m.d.
Pentru ilustrarea modului în care, de-a lungul perioadei co
muniste și în prezent, frica socială a însoțit evoluția societății, am
delimitat trei etape: 1) „etapa dejistă" (1945-1964); 2) „etapa cea-
ușistă ' (1965-1989); 3) „etapa postdecembristă" (1990-2009). Fără
îndoială că, în istoria comunismului în România, pot fi decupa
te mai multe etape (cea a ocupației țării de către armata sovieti
că, cea a lichidării burgheziei ca clasă, a destinderii ideologice, a
cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu), ca și în perioada
postdecembristă (de exemplu, președințiile Ion Iliescu, Emil Con-
stantinescu, Traian Băsescu).
Fiind vorba de o schiță psihosociologică, și nu de un studiu
de istorie recentă, reținerea unor perioade mai îndelungate pune
mai bine în evidență schimbările structurale ale piramidei frici
lor. Așa cum se acceptă cvasiunanim de către sociologi și polito
logi, instaurarea regimurilor comuniste în Europa de Est s-a ba
zat pe inducerea fricii. în acest sens, Ilie Bădescu (1990, 31)
remarcă: „Inducerea valului comunist în Europa răsăriteană s-a
întemeiat pe acest mecanism al redistribuției étatisé a fricii".
Dacă ne referim la perioada de început a comunismului în Ro
mânia, la anii '50 ai secolului trecut, teroarea era politică de stat.
Lupta de clasă se ascuțea de la an la an, dictatura proletariatu
lui era menită să înspăimânte burghezia și moșierhnea, dar și ță
rănimea mijlocașă, ca să nu mai vorbim de membrii partidelor
istorice. Lozinca „Ana (Pauker), Luca (Vasile) și cu Dej (Gheor-
he Gheorghiu) bagă spaima în burgheji!" (sic) marca triumful
proletariatului, al urii de clasă în România.

294 Cei în pericol aflau despre arestări în miez de noapte, despre
dispariția fără urmă a unor rude sau a unor persoane cunoscu
te. Transmiteau astfel de informații șocante, de la „gura uscată",
simptom al fricii (cf. Darwin, 1967, 167), la urechea „pâlnie"
(echivalentul ochilor holbați); discutau în șoaptă. își spuneau
unii altora: „Mai încet, că doarme copilul". Cuvântul de ordine
„Pereții au urechi!" era rostit cu voce „răgușită" sau „neclară"
(ibidem) chiar în spațiu liber. Ce ciudat sună „spațiu liber" într-o
țară ocupată de armata sovietică „eliberatoare"! Mulți nu spu
neau un cuvânt. Când ți-e frică — remarca Charles Darwin —,
„vocea poate dispărea complet" (ibidem). Cei mai mulți dintre cei
care conștientizau pericolul se pregăteau de ce era mai rău.
Aveau lângă ușă valiza de lemn pregătită (o cămașă de schimb,
un pulover gros, o bucată de săpun, un prosop și fotografia ce
lor dragi...). Așteptau Securitatea ca pe o fatalitate. Pentru „pe
rioada ceaușistă", consider că se poate construi o piramidă a fri-
cilor sociale pe baza mărturisirii celor care au trăit experiența
comunistă a anilor 1965-1989, chiar dacă aproximativă, datorită
distorsiunii procesului de amintire. Am verificat acest lucru în
cadrul sondajului CURS reprezentativ la nivel național, coordo
nat de Abraham Dorel, realizat în intervalul 25 octombrie-7 no
iembrie 2009. Pentru detalii, a se vedea nota metodologică a son
dajului.
* A rezultat o piramidă a fricilor sociale configurată sub
formă de „urnă", cu baza relativ largă, cu nivelurile imediat su-
* Eșantionarea este de tip probabilistic, în primul stadiu eșantioanele fiind stratificate pe

regiuni istorice și tipuri de localități, și aleatorie în ceea ce privește selecția localităților
și a persoanelor intervievate. Eșantionul pentru populația cu vârsta de 38 de ani și peste
are un volum de 1039 de persoane și o marjă de eroare de +/- 3,01%, la o probabilita
te de 95%. Pentru ansamblul populației de 18 ani și peste, eșantionul este de 1600 de
persoane, asigurând o marjă de eroare de +/-2,45%, la o probabilitate de 95% (Abra
ham, 2009).
SEPBMIU CHELCEA
Penoare extinse, urmate de niveluri mai restrânse și apoi, la vârf 29S
lărgirea ultimului nivel (fig. 2).
Fig. 2. Piramida fricilor sociale:

perioada comunistă (1965-1989)
1. Pierderea vieții, în suferință (pentru motive politice) (21%)

2. Pierderea libertății (pentru motive politice) (29%)
3. Pierderea domiciliului (deportări, dislocări, domiciliu forțat) (20%)
4. Pierderea averilor (naționalizare, confiscarea bunurilor) (20%)
5. Pierderea locului de muncă (reprofilarea întreprinderii, motive politice)
(12%)
6. Pierderea avantajelor financiare (salarizare mai bună, funcții de conducere)
(14%) . ,
7. Pierderea viitorului urmașilor (abandon școlar, acces limitat la învățământul
superior, lipsa locurilor de muncă) (15%)
Notă. între paranteze sunt trecute în procente răspunsurile DA la

întrebările: „în perioada 1965-1989, vă era frică pentru: 1) pierderea vieții
(pentru motive politice); 2) pierderea libertății (pentru motive politice),
Psihosociologia crizei ■ Piramida fricilor sociale. Frici le sociale în România

296 3) pierderea domiciliului (evacuare, deportări, domiciliu forțat), dislocări;
4) pierderea averii (naționalizare, confiscarea bunurilor); 5) pierderea locului
de muncă (reprofilarea întreprinderii, motive politice); 6) pierderea
avantajelor financiare (salarizare mai bună, funcții de conducere);
7) pierderea viitorului urmașilor (abandon școlar, acces limitat la
învățământul superior, lipsa locurilor de muncă)?"
Piramida fricilor sociale trăite în prezent, așa cum a apărut în

urma sondajului CURS menționat, este de tip inversat, cu baza
redusă și cu vârful dilatat (fig. 3).
Fig. 3. Piramida fricilor sociale în prezent, în perioada crizei

economice, financiare și politice din România
1. Pierderea vieții (pentru motive politice) (4%)

2. Pierderea libertății (pentru motive politice) (3%)
3. Pierderea domiciliului (evacuare, retrocedări, afaceri imobiliare) (9%)
4. Pierderea averii (furt, faliment, devalorizare, speculații) (25%)
5. Pierderea locului de muncă (șomaj, restructurare, criză) (26%)
SEPTIMIU CHELCEA
Pierderea privilegiilor (sporuri, funcții de conducere) (19%)
297
• Pierderea viitorului urmașilor (abandon școlar, acces limitat în învățămân
tul superior, lipsa locurilor de muncă) (45%)
între paranteze sunt trecute în procente răspunsurile DA la întrebă

rile: „In perioada 1990-2009, vă era frică pentru: 1) pierderea vieții (pentru mo
tive politice); 2) pierderea libertății (pentru motive politice); 3) pierderea do
miciliului (evacuare, retrocedări, afaceri imobiliare); 4) pierderea averii (furt,
faliment, devalorizare, speculații); 5) pierderea locului de muncă (reprofilarea
întreprinderii, șomaj, restructurare, criză); 6) pierderea avantajelor financiare
(salarizare mai bună, funcții de conducere); 7) viitorul urmașilor (abandon șco
lar, acces limitat la învățământul superior, lipsa locurilor de muncă?"
Este posibilă construirea piramidei fricilor sociale pentru pe

rioade mai scurte și reprezentarea fricilor sociale pe categorii so-
cioocupaționale (țărani, muncitori, intelectuali, preoți, membri
și nemembri PCR, minorități naționale). După modelul „pira
midei vârstelor", s-ar putea imagina „piramide ale fricilor so
ciale": în partea dreaptă a înălțimii piramidei se reprezintă gra
fic o categorie socio-ocupațională și, de partea stângă, o altă
categorie.
în perioada colectivizării (1949-1962), frica socială a fost, foar
te probabil, mai puternic resimțită de către țărani decât de mun
citori. Este de presupus că, între anii 1949 și 1951, grupurile et
nice au trăit frica socială mai intens decât restul populației din
țara noastră: mă refer, de pildă, la miile de basarabeni și bucovi
neni români fugiți din URSS, care au fost strămutați din Româ
nia în Siberia și Kazahstan. Frica de a fi „trimis la Canal" (este
vorba despre șantierul construirii Canalului Dunăr-Marea Nea
gră din anii 1950-1953, intrat în memoria colectivă drept „Mor
mântul burgheziei") a dominat, în afara familiilor foștilor dem
nitari, membrilor de frunte ai partidelor istorice, ofițerilor
Psihosociologia crizei ■ Piramida fricilor sociale. Fricile sociale în România

298 superiori ai armatei române, și multe alte categorii socioocupa-
ționale considerate „dușman obiectiv" al „democrației muncito
rești", anume: „țărani care s-au opus colectivizării, sârbi de la
frontiera iugoslavă deveniți nesiguri prin vecinătatea cu «călăul
lîto», preoți, călugări și călugărițe, foști miniștri, foști legionari
reali sau bănuiți, ziariști" (Jalea, 2006,131).
De la instaurarea comunismului, adus pe șenilele tancurilor
sovietice, până în 1965, înfricoșarea clerului, ca politică a parti-
dului-stat, a fost mai dramatică decât frica socială a altor catego
rii de intelectuali. în perioada comunistă, membri și nemembri
ai Partidului Muncitoresc Român (devenit, în 1965, Partidul Co
munist Român) au trăit frica socială la diferite paliere și în pro
porții inegale: primii se temeau să nu își piardă privilegiile, cei
lalți să nu-și piardă viața, libertatea etc. Frica de a nu fi acuzat
de „deviere de la linia partidului" era dominantă în rândul mem
brilor de partid în etapa dejistă; în etapa ceaușistă, prevala frica
de a nu fi considerat insuficient de combativ, de devotat „con
ducătorului iubit". Ad extremum, se poate spune că în România,
sub regimul comunist, nemembrii de partid se temeau de „acti
viștii de partid", acestora din urmă le era frică de Securitate și
securiștilor, de securiști. Cei mai mulți se temeau de „turnători"
și de „conducerea superioară de partid".
După evenimentele din decembrie '89, spectrul fricilor sociale
în România s-a schimbat. în evenimentele din decembrie'89, mem
brii PCR, activiștii de partid, generalii și ofițerii care au partici
pat la reprimarea manifestanților, foștii milițieni și securiști, cei
care s-au simțit vinovați că au slujit comunismul și nu s-au me
tamorfozat instantaneu în anticeaușiști și anticomuniști convinși
s‘au temut de ce putea fi mai rău: de pierderea vieții și a liber
tății, dar și de pierderea locului de muncă, a privilegiilor, a
SEPTIMIU CHELCEA
viitorului copiilor lor. în acele zile tulburi, era suficientă etiche- 299
ta de „terorist" sau de „ceaușist" pentru a fi eliminat social sau
chiar fizic. Masacrul din 22 decembrie '89 de la Aeroportul Oto-
peru, când și-au găsit sfârșitul 50 de militari ai unei subunități
de securitate de la Câmpina (militari cărora li s-a ordonat să se
deplaseze la aeroport pentru a-1 apăra și care au fost confundați
cu teroriștii, deschizându-se foc nimicitor asupra lor) arată că
„epitetele ne pot ucide" (Zimbardo, 2009, 33).
De-a lungul celor 20 de ani de la prăbușirea comunismului în
țara noastră, alte categorii socioocupaționale au început să re
simtă frica socială mai difuz sau mai intens. Odată cu criza eco-
nomico-financiară pe care o traversăm, frica de șomaj a luat lo
cul fricii de a-ți pierde libertatea sau chiar viața. Se menține frica
de a nu pierde viitorul copiilor, în condițiile abandonului școlar
determinat de sărăcie, al introducerii taxelor pentru învățămân
tul superior, al lipsei locuințelor și locurilor de muncă.
închiderea fabricilor, privatizările dubioase au făcut ca mase
le de muncitori să se teamă că își vor pierde locul de muncă. As
tăzi, muncitorii scandează: „Vrem să muncim, nu să cerșim!".
Acum, frica socială o resimt mai intens muncitorii decât intelec
tualii, iar criza economico-financiară înspăimântă mai toate ca
tegoriile socioocupaționale (tabelul 1).
Frica de a nu avea de muncă este proprie economiei de piață
și, așa cum spunea Henri M. Krasucki, directorul general din anii
1990 al Confederației Generale a Muncii din Franța: „Nu există
un mijloc de coerciție mai violent, al angajatorilor asupra anga-
jaților, decât șomajul". în același sens se pronunță și profesorul
de științe politice Corey Robin de la Brooklyn College (New
York) când analizează atât de nuanțat și de radical rolul fricii în
societatea postmodemă, în general, și al fricii la locul de muncă,
Psihosociologia crizei ■ Piramida focilor sociale. Fricile sociale în România

300 Tabelul 1. Distribuția frici lor sociale pe categoriile muncitori (N = 118) și inte
lectuali (N = 81), în prezent
Muncitori, frică pentru N % Intelectuali, frică N %

pierderea: 118 100 pentru: 81 100
1 vieții (pentru motive 5 4,2 1 vieții (pentru 1 1,2
politice) motive politice)
2 libertății (pentru 1 0,8 2 libertății (pentru 0 0,0
motive politice) motive politice)
3 domiciliului 20 16,9 3 domiciliului 6 7,4
4 averii 30 25,4 4 averii 20 24,7
5 locului de muncă 76 64,4 5 locului de muncă 38 46,9
6 privilegiilor 43 36,4 6 privilegiilor 36 44,4
7 viitorului urmașilor 62 52,5 7 viitorului urmașilor 14 17,3

____________________
Sursa: Sondajul de opinie CURS „România în 2009 comparativ cu România din 1989".
în special: „Folosind amenințarea cu concedierea, retrogradarea,

hărțuirea și alte sancțiuni, angajatorii și managerii încearcă să
înăbușe exprimarea și acțiunea, să se asigure că lucrătorii nu le
replică și nu acționează" (Robin, 2009, 35). Unii manageri cred
chiar că „frica stimulează marșul alert al industriei contempora
ne, că este un element de susținere esențial pentru economia
noastră politică" (ibidem).
Nașterea capitalismului dezastrelor amplifică fricile sociale,
după cum a demonstrat Naomi Klein, referindu-se la tehnicile
de „a băga frica în oase" și la „terapia de șoc" în implementarea
corporatismului, în care „birocrația și elitele financiare își unesc
SEPTIMIU CHELCEA
forțele formidabile pentru reglmentarea și controlarea vieții ce- 301
tățenilor" (Klein, 2008,362).
Ce se întâmplă în România azi? Datele Eurobarometrului 68.2
(toamna 2007) prezintă „o Românie în care pe primul loc sunt
îngrijorările legate de prețuri, pensii și alte aspecte economice.
Pe locul doi sunt temerile legate de starea de sănătate și de cri-
nunalitate. Șomajul și problemele de locuire urmează în ierarhie.
In seria îngrijorărilor economice, cele referitoare la cheltuielile
de întreținere pentru locuință tind să se accentueze" (Dumitru,
2008).
Concluzii preliminare
1. In intervalul 1945-2009, volumul fricii sociale în România

a avut un trend descendent, reducându-se de la „etapa dejistă"
la „etapa ceaușistă" și apoi la „etapa de tranziție postcomunis-
tă".
2. Intensitatea fricii sociale a scăzut și ea: fricile sociale prima
re (primele două niveluri ale piramidei) s-au diminuat continuu,
în timp ce fricile sociale secundare (celelalte paliere ale pirami
dei) s-au redus mai puțin, ba chiar au sporit ca intensitate (vezi
cel de-al cincilea nivel al piramidei fricilor sociale).
3. în etapa 1945-1964, frica socială era generalizată, intensă,
preponderent spontană, generată de amenințări reale.
4. în etapa 1965-1989, frica socială era generalizată, mai redu
să ca intensitate, generată preponderent de amenințări fictive,
indusă deliberat. ~ ,
5 în perioada comunistă, era dominanta frica de a-ți pierde
viața și libertatea, în prezent, frica de a-ți pierde locul de muncă
reprezintă o frică socială generalizată.

302 6. Criza generalizată din România de azi a amplificat fricile
sociale legate în primul rând de factorii economici.
Consider că, după cum omul este suma eșecurilor sale, tot ast
fel fiecare societate este suma fricilor sociale pe care le generea
ză sau le moștenește.
*
Bibliografie
Abraham, Dorel (2009) Precizări metodologice privind cerceta

rea sociologică „România în 2009 comparativ cu Ro
mânia din 1989" (Raport de cercetare multiplicat).
André, Cristophe și Légeron, Patrick (2001) Cum să ne eliberăm de
frica de ceilalți? Tracul, timiditatea, inhibițiile, fobia socia
lă. București: Editura Trei.
Bădescu, Ilie (1990) Frica și comunismul. Contribuții asupra Re
voluției din Decembrie. Sociologie Românească, 1-2,
31-48.
Beaud Stéphane și Pialoux, Michel (2003) Violences urbaines, vio
lence sociale. Genèse des nouvelles classes dangereuses. Pa
ris: Fayard.
Beck, Ulrich (1992) Risk Society: Towards a New Modernity. Lon
dra: Sage Publications.
Blumer, Herbert (1937) Collective behavior. în R.E. Park (ed.). An
Outline ofthe Principles ofSociology (pp. 297-341). New
York: Barnes and Noble.
într-o primă formă, acest studiu a fost prezentat la Conferința anuală cu tema „Crize,
tranziții și integrări. Sociologie și societate după două decenii de transformări', organi
zată de Facultatea de Sociologie și Asistență Socială (București, 22-23 mai 2009).
SEPTIMIU CHELCEA
Braud, Philippe (2008) Mic tratat de emoții, sentimente și pasiuni 303
politice. Iași: Editura Polirom.

Bauman, Zygmunt (1995) Life in Fragments: Essayas in Postmodern
Morality. Oxford: Blackwell.
Chelcea, Septimiu (2008) Ce sunt emoțiile? în S. Chelcea (coord.).
Rușinea și vinovăția în spațiul public. Pentru o sociologie
a emoțiilor (pp. 17-40). București: Editura Humanitas.
Chevalier, Louis (1958) Classes laborieuses et classes dangereu
ses à Paris pendant la première moitié du XIXème siè
cle. Paris: PUF.
Clit, Radu (2004) Frica de zi eu zi. în A. Neculau (coord.). Viața
cotidiană în comunism (pp. 59-70). Iași: Editura Polirom.
Cosmides, Leda și Tooby, John (2000) Evolutionary psychology
and the emotions. în M. Lewis și J.M. Haviland-Jones
(eds.). Handbook of Emotions (ediția a Il-a, pp. 91-115).
New York: Guilford.
Darwin, Charles (1967) Expresia emoțiilor la om și animale (pp.
161-177). București: Editura Academiei RPR.
Delumeau, Jean (1986) Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O ce
tate asediată (vol. 1, pp. 5-50). București: Meridiane.
Dimberg, Ulf (2008) Social fear and expressive reactions to social
stimuli. Scandinavian Journal of Psychology, 38, 3.
171-174.
Dumitru, Sandu (2008) Sursele sociale ale nesiguranței. Dilema
veche, V, 214 (din 24 martie) (interviu consemnat de I.
popovici).
Seymour (1972) The nature of anxiety with emphasis
P ' upon its relationship to expectancy. în C.D. Spielber-
ger (ed.). Anxiety: Current Trends in Theory and Research
(vol. 2, pp. 291-337). New York: Academic Press.

304 Ey, Henri, Bernard, P. și Brisset, C. (1989) Manuel de psychiatrie
(ediția a Vl-a). Paris: Masson et Cie.
Fischer, William E (1970) Theories of Anxiety. New York: Harper
and Row, Publishers. Inc.
Goleman, Daniel (2007) Inteligența socială. București: Editura
Curtea Veche.
Gorgos, Constantin (sub red.) (1988) Dicționar enciclopedic de psi
hiatrie (voi. 2). București: Editura Medicală.
Jalea, Doina (2006) Canalul Morții. în R. Cesereanu (coord.). Co
munism și represiune în România. Istoria tematică a unui
fratricid național (pp. 126-134). Iași: Editura Polirom.
Johnson, Allan G. (2007) Dicționarul Blackwell de sociologie. Ghid
de utilizare a limbajului sociologic. București: Editura
Humanitas.
Klein, Naomi (2008) Doctrina șocului: nașterea capitalismului dezas
trelor. București: Editura Vellant.
Lelord, François și André, Christophe (2003) Cum să ne exprimăm
emoțiile și sentimentele (pp. 231-270). București: Editu
ra Trei.
Maslow, Abraham H. (2007) Motivație și personalitate (ediția a
IlI-a). București: Editura Trei.
Michael Lewis, Jeannette M. Haviland-Jones și Lisa Feldman Bar
rett (eds.) (2008) Handbook of emotions (ediția a Ill-a).
New York: The Guilford Press.
Milner, Jean-Claude (2004) Le retour des „Classes dangereuses".
Humanité, ediția din 13 ianuarie.
Montaigne, Michel de (1984) Eseuri. București: Editura Minerva.
Ôhman, Arne (2008) Fear and anxiety. Overlaps and dissocia
tions. în M. Lewis, J.M. Haviland-Jones și L.F. Barrett
SEPTIMIU CHELCEA
(eds.). Handbook of Emotions (ediția a Ill-a, pp. 709- 305
229). New York: The Guilford Press.
Olsson, Andreas, Nearing, Katherine I. și Phelps, Elizabeth A.
(2007) Learning fears by observing others: the neural
systems of social fear transmission. Social Cognitive and
Affective Neuroscience Advance Access, ediția din 15
martie.
Ortony, Andrew și Turner, Terence J. (1990). What's basic about
basic emotions? Psychological Review, 97,3,315-331.
Papalia, Diane E. și Olds, Sally W. (1985) Psychology. New York:
McGraw-Hill Book Company.
Parkinson, Brian, Fischer, Agneta H. și Manstead, Antony S.R.
(2005) Emotion in Social Relations. Cultural, Group, and
Interpersonal Processes. New York: Hove.
Radoslav, Doru (2006) Rezistența anticomunistă armată din Ro
mânia între istorie și memorie. în R. Cesereanu (co
ord.). Comunism și represiune în România. Istoria tema
tică a unui fratricid național (pp. 82-125). Iași: Editura
Polirom.
Ratcliffe, Barrie M. și Piette, Christine (2007) Vivre la ville, Les
classes populaires à Paris, Première moitié du XIXème
siècle. Paris: La Boutique de l'histoire.
Riezler, Kurt (1944) The social psychology of fear. The American
Journal of Sociology, 49, 6,489-498.
Robin, Corey [2004] (2009) Frica. Istoria unei idei politice. Bucu
rești: Editura Vremea.
Sartre, Jean-Paul (1997) Psihologia emoției. București: Editura Trei.
Seneca, Lucius Annaeus (1967) Scrisori către Luciliu. București:
Editura Științifică.

306 Șchiopu, Ursula (coord.) (1997) Dicționar de psihologie. București:
Editura Babei.
Trebici, Vladimir (1985) Mică enciclopedie de demografie. București:
Editura Științifică și Enciclopedică.
Weber, Max (1992) Politica, o vocație și o profesie. București: Editu
ra Anima.
Wilkinson, Iain (2001) Anxiety in a risk society. Londra: Routled
ge-
Zimbardo, Philip (2009) Efectul Lucifer. De la experimentul concen-
traționar Stanford la Abu Ghraib. București: Editura Ne-
mira.
SEPTIMIU CHELCEA
Lavinia Betea
*
Criza politicului
la finele regimului comunist
și efectele sale în tranziție J
în cea mai mare parte a Europei, intrarea maselor în scena is

toriei s-a făcut pe fondul crizelor generate de Primul Război Mon
dial și al ideologiilor extremiste. Și ideologia comunismului și cea
a național-socialismului susțineau programul unei societăți pla
netare prin eliminarea unor crize: în primul caz, generate și ali
mentate de conflictul de clasa
,
** în cel de-al doilea, de diferențele
de rasă.
Credința în idealurile național-socialismului a determinat a
doua conflagrație mondială a secolului XX. în deznodământul
ei se află și sfârșitul regimurilor fundamentate de ideologia na-
țional-socialistă. Simetric, sfârșitul Războiului Rece a coincis cu
prăbușirea imperiului comunist.
* Universitatea de Vest din Arad.

** Prin italice vor fi marcate concepte ideologice, termeni și teorii din istoriografie și psi
hosociologie.
Psihosociologia crizei ■ Criza politicului la finele regimului comunist și...

308 Un cumul al crizelor — consumerismului, democrației, mondia-
lizării și celelalte — se arată a fi actuala criză globală. Diagnoza
ei are însă parcurs diferit. Prezentăm în cele ce urmează cazul
României, în contextul lagărului comunist, singularizată prin
ceea ce jurnalistic a fost numit „revoluție sângeroasă".
Crizele ideologiei — teorie și practică
Prin cercetări de arhivă și memoria martorilor, istoria evenimen-

țială a comunismului e plină de surprize. Nici istoria ideologiei
de care s-au slujit partidele comuniste nu e săracă în „dezvăluiri".
în incongruențele dintre teoria și practica revoluționară consis
tă, în fapt, istoria epocii, începând cu documentul ei programa
tic, „Manifestul Partidului Comunist" (1848), conceput de către
Marx și Engels din însărcinarea celui de-al doilea congres al Ligii
Comuniștilor. Primul pas al revoluției muncitorești — scriau
Marx și Engels — este ridicarea proletariatului la rangul de cla
să dominantă. După mai bine de-o jumătate de secol de la apa
riția „Manifestului", Lenin a interpretat acea frază ca predicție a
*
dictaturii proletariatului Principiul ei de funcționare s-a stabilit a
fi alianța dintre clasa muncitoare (rol conducător) și țărănime. Nici
exploatați, nici exploatatori, intelectualii au fost numiți pătură so
cială. Cei care refuzau lepădarea de spiritul mic-burghez și reedu
carea proletară urmau a fi epurați în lupta de clasă.
Deși apelau la justificările socialismului științific, Lenin și suc
cesorii săi au fost într-o continuă improvizație, „adaptând"
constructele ideologice la obiectivele fiecărei etape politice. O
„Dictatura proletariatului, ca singura clasă revoluționară până la capăt, este necesară

pentru răsturnarea burgheziei și respingerea tentativelor ei revoluționare", scria Lenin
In 1918 (V.I. Lenin, Opere, voi. 23, ESPL, București, 1957, p. 61).
LAVINIA BETEA
dificultate a propagandiștilor vremii era argumentarea unei dic- 309
ioturi a proletariatului fără proletariat.
* Guvernarea dictaturii pro-
lețariatului a fost altă „problemă de viață". în descrierea lui Le-
Hin din „Statul și revoluția" (1918), pare o reușită scenă SF. Prin
evidență și control vedea organizarea și buna funcționare a socie
tății comuniste în prima ei fază. Toți cetățenii urmau a fi slujbași,
salariați ai unui stat constituit din muncitori înarmați. Toți cetă
țenii erau și membrii unui sindicat de stat care cuprinde între
gul popor. Sarcina lor era munca disciplinată ce-ar fi respectat
cu exactitate cuantumul stabilit. Salariul lor va fi egal. în fine,
„întreaga societate nu va fi decât un singur birou și un singur
atelier cu muncă egală și salariu egal". Cum „evidența și contro
lul" sunt simple „operații de supraveghere și înregistrare", la în
demâna oricărui „om cu știință de carte" (prin „cunoașterea celor
patru operații aritmetice" și „eliberarea unor chitanțe corespun
zătoare"), înseși bucătăresele vor putea conduce statul!
Statul sovietic creat de Lenin nu a avut precedente. Se baza
pe-o putere duală:
1. o dictatură autoritară, exercitată de partid

sovietele (autoguvernarea populară) dirijate de partid.
2. **
Funcționarea internă a partidului pe principiul centralismului

democratic a anihilat însă puterea și influența sovietelor.
***
După cel de-al Doilea Război Mondial, în efortul de comuni-
zare a țărilor europene intrate în sfera de influență sovietică,
Stalin a „descoperit" o nouă formă a dictaturii proletariatului —
țaristăa anului 1917, muncitorii reprezentau 1% din populația țării.
** Sfaturi populare ale muncitorilor și țăranilor.
... Fasciștii și naziștii au imitat ulterior aceste metode de guvernare.
Psihosociologie crizei ■ Criza politicului la finele regimului comunist și

310 democrația populară. Inițial însă, conceptul de democrație populară
avusese menirea de a masca intențiile de sovietizare. Definiția
lui Stalin („formă superioară a dictaturii proletariatului", „cu aceleași
țeluri ca și puterea sovietică") o cunoșteau doar inițiații în strate
giile, încă secrete, ale politicii sale.
După legiferarea rolului conducător al partidului comunist, asu
pra statului dictaturii proletariatului s-au adus alte precizări. Și
anume că dictatura proletariatului se sprijină pe sindicate, coope
rative, organizații de femei și tineret numite pârghii, curele de
transmisie — verigi principale care leagă statul proletar de întrea
ga masă a oamenilor muncii (Rozental și ludin, 1954). începe ast
fel o nouă etapă a ideologiei, când se declară încheiată lupta cu
dușmanul de clasă, iar regimul e numit democrație socialistă
într-un stat al întregului popor
*
Noile constructe și teorii ideologice emise oficial în URSS au
fost imitate, cu mici modificări, și în celelalte țări socialiste. In
fapt, regimurile comuniste au fost dictaturi în toate etapele isto
riei lor. între teoria și practica politică a fost o continuă ruptură,
trecută prin puntea unor sintagme de genul „așa cum spuneau
clasicii marxism-leninismului". Pentru evitarea oricărei dezba
teri publice asupra crizei teorie-practică revoluționară, s-a renun
țat chiar la recomandarea studiului scrierilor programatice ale
ideologiei comuniste. Astfel că marxism-leninismul avea încă din
vremea lui Stalin (1924-1953) statut de dogmă fundamentalistă:
a tălmăci „Manifestul Partidului Comunist" prin filtrul credin
ței și lecturii personale echivala cu o erezie.
* La cel de-al XXII-lea Congres al PCUS (1961) a fost adoptat un nou program al partidu
lui care declara că țara intrase în prima fază a trecerii de la socialism la comunism. Dic
tatura proletariatului fiind încheiată, începea o etapă nouă a statului întregului popor,
unde partidul menținea rolul conducător.
LAVINIA BETEA
Democrație socialistă și disciplină de partid 311
în funcție de etapele regimului comunist, partidului i se vor

atribui propagandistic roluri precum detașament înaintat sau avan
gardă a clasei muncitoare, nucleu politic sau centru vital al societății.
Dintr-un partid de clasă a devenit, prin creșterea numărului mem
brilor săi, partid de masă.
De la începuturile guvernării sale, n-a fost supus niciunui con
trol din exteriorul său. A funcționat, în Rusia, ca organism auto
nom, independent, subordonat exclusiv voinței liderului, până la
desființarea lui (august 1991). Agentul ales de istorie avea puteri ne
îngrădite. Practica veche a guvernării țariste prin ucazuri s-a trans
format în conducere prin decrete. De îndată ce erau semnate de Le-
nin, ele intrau în funcțiune. La finele secolului XX, o „indicație" a
lui Ceaușescu lua, după caz, formă de decret prezidențial, decizie a
Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (CPEx) sau hotărâre a
Consiliului de Miniștri. în funcție de conținutul deciziei, se con-
vocau alteori sesiuni extraordinare ale instituției legislative, pen
tru a-i conferi putere de lege. Fără excepție, se adopta oricând, prin
vot unanim, în oricare dintre organizațiile și instituțiile democra
ției socialiste. Printre practicile și mecanismele specifice ale demo
crației socialiste a fost creșterea numărului membrilor de partid.
Dacă în anul revoluției proletare, partidul bolșevic număra abia
23 600 de membriu, în doi ani numărul lor a crescut înzecit. Ace
lași mecanism a fost aplicat, după război, și în statele-satelit.
*
* în România, evoluția membrilor de partid a fost următoarea: august 1944 — 883 membri;
octombrie 1945 — 256 865 membri, februarie 1948 — 1060 000 membri. Creșterea
efectivelor comuniștilor din România a fost asemănătoare acelora din Bulgaria și Polo
nia. în Cehoslovacia însă, numărul comuniștilor atinsese în 1948 cifra de 2,3 milioane,
adică o treime din populația adultă a țării (apud Ciuceanu, 1994).
Psihosodologia crizei« Criza politicului la finele regimului comunist și

312 Efectele disonanțelor dintre propagandă, ideologie, act și me
canismele politicului au condus la ceea ce A. lakovlev (1991) a
numit „o schizofrenie de masă". Relațiile interumane au fost vi
ciate de limbajul dublu, de morala dublă și de controlul politi
cului asupra tuturor segmentelor existenței. Oficial se exprima
adeziunea, iar în particular oamenii se desolidarizau („toți, îm
preună, erau pentru și fiecare, separat, împotrivă" menționase
același lakovlev). Indivizii trăiau cu sentimentul de-a se fi prins
într-o capcană din care nu exista scăpare.
*
Din vârful ierarhiei și până la bază, partidele comuniste au
funcționat pe baza centralismului democratic și a disciplinei de par
tid: o decizie adoptată cu majoritate de voturi în forul ierarhic
superior devenea obiectiv politic asumat de palierele inferioare.
Practicile apărute în anumite conjuncturi istorice au fost trans
formate în principii statutare de partid. Interzicerea opoziției sau
fracționismului de partid a avut sub acest aspect efecte nefaste (epu
rări și procese politice soldate cu milioane de victime — depor
tați în lagăre sau executați). Inițial însă, ședințele bolșevice ac
ceptau confruntările și divergențele teoretice. în partid vor exista
întotdeauna „controverse și lupte" care vor trebui însă dirijate
„pe un făgaș partinic" de către congres, admisese Lenin înaintea
exercițiului puterii. Recomandase doar condamnarea luptei fără
idei, fracționismul fără principii sau lupta pentru putere, cum a fost
denumită competiția pentru ocuparea unei poziții superioare în
ierarhie. în 1921, în plină criză politică și război civil, Lenin a lan
sat chemarea încetării temporare a opoziției în partid și dizolvă
rii tuturor grupărilor și fracțiunilor bolșevicilor. Ulterior, Stalin
Paradoxal, dar una dintre particularitățile discursului lui Ceaușescu în ședințele CPEx
este expresia „Așa nu se mai poate, tovarăși!" în contrast cu triumfalismul din discur
sul său public.
LAVINIABETEA
a réorientât semnificația fracționismului fără principii împotriva 313
tovarășilor săi. Tuturor comuniștilor li s-a interzis dreptul la cri-
tîcă sau opoziție față de conducătorii lor. „Nu avem dreptate de
cât cu partidul și prin partid, căci istoria nu ne furnizează un alt
mod de a avea dreptate" fusese lozinca dictaturii de și în partid
lansată de Troțki, căreia însuși autorul ei i-a căzut victimă.
Sub lozinca unității partidului, Stalin a lichidat controversele
în partid și a impus o dictatură personală susținută de un cult al
personalității fără precedent. Pentru menținerea acestui cadru ri
gid, au fost operate periodic verificări și epurări în partid.
Disciplina conștientă a devenit în practică supunerea oarbă în
fața voinței conducătorului. Orice divergențe de opinie în Biroul
Politic condus de Stalin au fost prezentate public ca existență a
unei agenturi a cercurilor imperialiste, burgheze sau mic-burghe-
ze la vârful partidului și sancționate ca atare. A respecta linia par
tidului era sinonimul îndeplinirii obligației disciplinei de partid
precizată în statutul organizației. în planul realităților cotidiene,
însemna reproducerea și repetarea până la saturație a declarați
ilor liderului. O inițiativă nepotrivită era o crimă de gândire, în
sensul ei orwelian.
Unitatea disciplinată și acceptarea necondiționată și unanimă
a deciziilor superiorilor au devenit astfel caracteristici ale demo
crației socialiste.
Matrioșka rusească și leadershipul comunist
Una dintre particularitățile limbii de lemn în varianta discursu-

• comunist este metafora organismului. Universul, societatea,
tidul sunt reprezentate și tratate ca imense corpuri vii. Orga-
pa* dinăuntru funcționează după principiile fiziologiei. Pot fi
Psihosodologia crizei ■ Criza politicului la finele regimului comunist și...

314 „sănătoase" sau „bolnave", chiar „descompuse" ori, și mai rău,
„putrede". Profilaxii, măsuri și tratamente adecvate sunt stabi
lite de către partid (organul principal) pentru (sub)organele sale.
O transpunere a meșteșugului de confecționare a păpușilor ru
sești apare astfel gnoza leninistă a vieții de partid.
Document programatic al acestui metabolism social era Sta
tutul partidului. Potrivit acestuia, partidul era condus de către
congres. Delegații la congres erau mandatați să decidă asupra
ideologiei partidului, adoptării și modificării documentelor
programatice și alegerii comitetului central și comisiei de revizie
(control). între congrese, partidul și țara întreagă erau conduse
de comitetul central (CC). CC își desemna, la rându-i, organe
*
le executive.
Ultima piesă a mecanismului era de fapt miezul lui (organul
vital) — Secretariatul, în frunte cu liderul partidului (cu funcția,
la început, de prim secretar și mai apoi de secretar general). Lenin
și tovarășii săi din Secretariat conduceau însă atât partidul cât și
Sovnarkom-vl, instituția executivă supremă. Deciziile erau luate
de regulă la nivelul Comitetului Central și al Politbüro (BP), fi
ind după aceea supuse dezbaterii în Sovnarkom, adesea cu par
ticiparea unor specialiști din afara partidului. Lenin era șeful in
contestabil al ambelor organisme, Sovnarkom-ul fiind plasat tacit
în subordinea partidului. Puterea supremă, plănuită inițial a fi
concentrată în soviete, a trecut definitiv în nucleul de decizie al
partidului din vremea războiului civil.
în martie 1919, CC sovietic a decis înființarea a două noi in
stituții pe lângă Secretariat: Politbüro (Biroul Politic, în versiu-
în România, până la Congresul al IX-lea al PCR (1965), acestea s-au numit Biroul Poli
tic, Biroul Organizatoric și Secretariatul partidului.
LAVINIA BETEA
*}ea românească) pentru a decide în chestiuni urgente și 315
'Jrgburo — organizația de cadre a partidului. Astfel, veterani-
°r ilegaliști (revoluționari de profesie) din prima generație a li
derilor comuniști le-au urmat activiștii de carieră, produs al
școlilor de partid și selecțiilor de cadre. în condițiile conspira
tivității, revoluționarii de profesie fuseseră puțini. Nu era ușor de
găsit asemenea oameni din plămadă specială, apți să organize
ze provocări, asasinate, atentate, greve, manifestații gălăgioa
se, mitinguri antiguvernamentale; aventurieri capabili de de
ghizări, de rezistență în anchete și deportări și să trăiască sub
identități și cu adrese false oriunde erau trimiși. Supraviețui
torii acestei vieți de excepție fuseseră componenții primelor Co
mitete Centrale ale celorlalte partide comuniste ajunse la pute
re. Ei au fost „generalii" ce-au dirijat toate schimbările sociale.
De altfel, așa cum observase istoricul american R. Pipes, Stalin
și-a descris organizația de partid cum și-ar fi prezentat un ge
neral armata: un inel superior — compus din 300-400 de con
ducători; un inel mediu — format din 30 000-40 000 de oameni,
reprezentând „corpul său ofițeresc" și 10 0000-150 000 de „sub
ofițeri ai partidului". La sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial, organigrama dictaturii staliniste a fost aplicată și în
statele-satelit, la scala adecvată populației.
în vremea lui Stalin, biografia unui fost revoluționar de profe
sie devenit membru al BP ținea de domeniul strictului secret/
Una dintre directivele Politburo, secretă și ea, stabilea că, doar
atunci când unul dintre componenții săi va fi supus epurării, viața
* Altfel si despre Stalin s-ar fi aflat că în tinerețe organizase furturi de bănci (exproprieri
ntru oartidi că în exilul siberian concubinase cu o minoră, că avea cel puțin doi copii
nelegitimi și alte fapte nepotrivite staturii de demiurg. Interesant însă că asemenea do
cumente n-au fost distruse de Stalin și s-au păstrat în arhivele sovietice.
Psihosodologia crizei ■ Criza politicului la finele regimului comunist și...

316 sa putea fi cunoscută. Adică atunci când Stalin decidea că
vreunul dintre vechii tovarăși se făcea vinovat de trădare, sabotaj
ori complot imperialist, erau puse la dispoziția organelor de an
chetă documente cu date personale. Acestea erau apoi interpre
tate în funcție de interesele serviciilor speciale și, implicit, ale li
*
derului de partid.
După instaurarea regimurilor comuniste, partidele și-au spo
rit spectaculos numărul membrilor. A te înscrie în partid era ca
lea către succes și o viață mai bună. Din categoria noilor ade
renți a fost selectată armata activiștilor de partid locali.
Recrutați pe baza unui dosar de cadre, ei erau trimiși apoi la
școli de partid. Jargonul politic, preceptele marxism-stalinis-
mului, scurta istorie a PCUS și regulile muncii de partid erau ba
gajul calificării de activist. Dublate de ambiție și competențe
discursive, acestea prevesteau cariere de succes în această a
doua generație de revoluționari. Asupra celor apți de promova
re decideau serviciile de cadre. De altfel, cadrele hotărăsc totul era
o lozincă a vremii.
în 1925, BP condus de Stalin a votat două rezoluții speciale
care înființau Nomenklatura nr. 1 și Nomenklatura nr. 2.** în prima
listă erau înscriși activiști propuși de BP și confirmați în CC.
*** A
doua listă conținea candidații propuși ca directori ai marilor
* Dacă documentele produse de serviciile speciale prezintă însă totdeauna „subiectul“ în

cele mai sumbre culori („monstru cu chip de om" fiind unul dintre invectivele adresate
inculpațilorîn procesele politice), dosarele de cadre ce însoțesc propunerile de promo
vare sunt exact pe dos.
Nomenklatura însemna lista posturilor importante unde urmau să fie plasate persoa
ne corespunzătoare.
*** Ocazie cu care candidații trebuia să poarte discuții cu personalități ale partidului și sta
tului sovietic ce decideau aprobarea. Stalin, se povestea, obișnuia să privească țintă în
ochii candidatului. După care îi adresa întrebări de genul: „Cum luptați dvs. personal
împotriva troțkismului?" sau „Aveți posibilitatea să îndepliniți planul cincinal?"
LAVINIA BETEA
stun, șefi de centrale industriale sau adjuncți ai comisarilor 317
Poporului. Celor cuprinși în liste li s-a spus nomenklaturiști.
Într-un amplu studiu dedicat acestei categorii, M. Voslenski
o descrie astfel: „Nomenklaturistul deține puterea și privilegiile
nu pentru că muncește, ci pentru că ele îi sunt acordate datorită
postului, funcției ocupate de el. Iar funcția o capătă prin hotărâ
rea organului de partid superior. Pentru a obține o asemenea ho
tărâre, respectivul trebuie să fie un carierist norocos. Iată de ce
în rândurile nomenklaturii domnește spiritul carierismului. Ca
rierismul este trăsătura fundamentală a gândirii de clasă a no
menklaturii" (1980, p. 29).
Inițial, politica partidului prevedea remunerarea activiști
lor săi la nivelul muncitorilor cu înaltă calificare. Nomenklatu
ra a reprezentat însă o categorie aparte cu trăsături ce marchea
ză criza de legitimitate a conducătorilor clasei muncitoare.
Selectați în organizațiile de tineret și educați în școlile de cadre
și academiile de partid, trăiau, în fapt, separați de toate celelalte
categorii profesionale. Locuiau împreună cu familiile în cartie
re speciale, aprovizionați și deserviți de o instituție special
creată — gospodăria de partid. Frecventau policlinici, spitale, ma
gazine speciale și petreceau concediile în zone interzise celor
lalți cetățeni. Sisteme și unități speciale de pază și protecție
anihilau orice încercare de acces a omului din popor către re
prezentantul său în partid, alta decât cea gestionată prin me
canismele propagandei. Casta iubițilorfii ai poporului se înălța
se deja în paradisul comunist al satisfacerii trebuințelor fără
bani. Liderului suprem și familiei sale i se ofereau toate bunu-
și serviciile în mod gratuit, iar pentru ceilalți componenți
ai nomenklaturii se stabiliseră prețuri mult reduse față de pia
ța socialistă.
Psihosodologia crizei • Criza politicului la finele regimului comunist și...

318 Organul vital în forma extremă a descompunerii sale
Fondat ca secțiune a Internaționalei a IlI-a, Partidul Comu

nist din România a fost structurat după regulamentele acesteia.
Intrând în legalitate (1944), a copiat structurile sovietice, în frun
te cu BP și liderul suprem.
S-a spus pe bună dreptate că atuul lui Ceaușescu (1965-1989)
în accesul la putere a fost funcția de secretar al CC cu probleme
organizatorice (1956-1965). Supervizase selecțiile, promovările
și verificările, epurările și rotirile în funcții ale activiștilor din teri
toriu și de la nivel central. Mai mare peste dosarele de cadre, „îi
avea la mână" și pe foștii ilegaliști și pe cei noi, promovați de el.
Nu degeaba, în anii '80, i-a transferat soției sale aceste atribu
ții. Formal, Elena Ceaușescu nu deținea funcția de resort — se
cretar al CC cu probleme organizatorice. în practica relațiilor din
CPEx însă, „Tovarășa" (cum o numeau ceilalți) îl trata pe titula
rul resortului ca pe subalternul ei direct în chestiuni de cadre. *
Astfel, în mod excepțional, în calitate de soție a liderului, Elena
Ceaușescu a decis și în toamna lui 1989 asupra fiecărei candida
turi de participant la Congresul al XlV-lea și a avizat componen-
ții ultimului CPEx.
Printr-o succesiune de manipulări, se ajunsese într-o acută cri
ză a nucleului de decizie și a relațiilor acestuia cu cetățenii, cri
ză soldată cu amintita „revoluție sângeroasă". Imediat după ve
nirea în fruntea partidului, Ceaușescu a schimbat numele
organelor puterii. Va face o politică nouă — națională și origina
lă —, diferită de cea a Moscovei și predecesorului, voise el să
Deși din 1982 secretarul cu organizatoricul era Emil Bobu, prerogativele funcției sale au
fost până la sfârșitul regimului uzurpate de Elena Ceaușescu.
LAVINIA BETEA
convingă. A schimbat și numele BP în Comitet Executiv al CC. 319
^^P^sie a lărgirii democrației, sporise și numărul componenților
săi de la 13 la 25. Se înțelege că, unanim, Congresul al IX-lea al
PCR a aprobat propunerile (statutar) avansate. Rolul și funcțiile
Comitetului Executiv nu se abăteau de la acelea ale BP. Prin de
ciziile sale se convocau congresele naționale, conferințele și ple
narele CC, sesiunile organului legislativ, se stabileau componen
ța și inițiativele legislative ale guvernului și Consiliului de Stat,
politica de partid și de stat, numirile și revocările din funcțiile
de nivelul „nomenklaturii" 1 și 2, precum și cele din vârful Ar
matei și Securității, componența și mandatul delegațiilor în reu
niuni și instituții internaționale, distincțiile importante din stat.
Doi ani după preluarea puterii, Ceaușescu a renunțat și la prin
cipiul separării puterii de partid și de stat, preluând și funcția de
președinte al Consiliului de Stat.
* Apoi liderul partidului unic
s-a autoînvestit președinte al României (1974). Era comandant
suprem al armatei și totodată conducător al organizațiilor de
masă și obștești.
Cu motivația propagandistă a democratizării vieții de partid,
Ceaușescu a schimbat a doua oară numele grupului de decizie
în Comitet Politic Executiv (CPEx) și a mărit iarăși numărul com
**
ponenților. Se subînțelege că schimbările lui Ceaușescu au fost
butaforice. Prin creșterea numărului de componență ai CPEx s-a
mărit, în fapt, distanța dintre lider și ceilalți membri ai grupului
de decizie. La ședințele CPEx erau tot mai des invitați și mem
brii guvernului, prim-secretarii de județe și șefii de centrale in
dustriale. Din stenogramele CPEx și mărturiile foștilor membri
; pUpS moartea lui Stalin, funcțiile supreme de partid și de stat au fost deținute de per-
.. îmre^niiWM și 1989, CPEx era alcătuit din 48 de membri.
Psihosodologia crizei ■ Criza politicului la finele regimului comunist și

320 CPEx reiese că în anii '80 Elena Ceaușescu a fost o instanță om
niprezentă, asigurând interfața dintre liderul suprem și funda
lul celorlalți. Nici desele întruniri (cel puțin o dată la două săp
tămâni), nici diversitatea temelor de discuție n-au schimbat
relația de putere a celorlalți cu soții Ceaușescu.
După relatarea lui Dumitru Popescu, unul dintre apropiații
lui Ceaușescu, membrii CPEx primeau materialele de documen
tare asupra chestiunilor din ordinea de zi puțin înaintea ședin
ței, uneori la intrarea în sală („un braț de hârtii de câteva kilo
grame, care ar fi necesitat cel puțin o săptămână de studiu").
Dezbaterile și întrebările nu-și mai găseau astfel rostul. „Mate
rialele au fost discutate și rediscutate" devenise, conform steno
gramelor, formula de deschidere a ședințelor CPEx. Finalizate
cu „atunci să fim de acord". între aceste stereotipuri verbale ale
secretarului general, scrie martorul, ședința „se reducea fie la un
monolog, fie la dialogul dintre Ceaușescu și unul sau altul din
membrii guvernului — de fapt, și acesta un fel de interogatoriu"
bazat pe „raționamentul" că partidul crease toate condițiile de
aplicare a deciziilor sale. Cauza unică a oricărei devieri sau in
capacități de acțiune era „conștiința socialistă" a celorlalți — in
suficient ori ineficient formată și dezvoltată. „Așa nu se mai poa
te!" — se înfuria Ceaușescu, amenințând vinovatul cu „judecata
poporului".
în toată istoria CPEx-ului, pe Ceaușescu nu l-a înfruntat ni
meni. „... Ceaușescu era Tovarășul, cum Dumnezeu era pentru
cler «Domnul» și nimic mai mult", a povestit D. Popescu. Un fel
de a face ca singularul numelui comun să devină nume propriu,
în activul de la județe și orașe, Ceaușescu era numit «șeful cel
mare» (...) epitetul suna ca prima treaptă spre strana voievoda
lă, spre consacrarea istorică de genul «Ștefan cel Mare». (...) Noi
LAVINIABETEA
în uitilv•PEX.I an> Spus mullă ™me «tovarășe Ceaușescu». Dar
321
tate că»“ ani,'.“nsecvep!ii adresări rămâneau în minori-
cială do PTO eraSe î* 1 CPEx, printre nou-veniți, formula ofi-
spui ne *SeCrezta.r general». Părea straniu și ireverențios să-i mai
s»pui pe nume" (p. 161).
P’Jx-ui lui Ceaușescu a evoluat astfel până la forma extre
ma a descompunerii organului vital.
Un model al schimbării
pe principiul centralismului democratic
România a fost singura țară unde prăbușirea regimului comu

nist s-a făcut printr-o revoltă soldată cu numeroase victime. Ca
uzele sunt variate — de la contextul global al schimbării la ca
racteristicile grupului de decizie și relația lider-mulțime.
Oricât de ciudat ar părea, la originea programului de refor
mă al Uniunii Sovietice, cunoscut sub numele de perestroika, s-a
aflat un proiect supus atenției prezidiului CC al PCUS la numai
câteva zile după moartea lui Stalin (1953) de către faimosul șef
al serviciilor speciale, L. Beria. Lichidarea coloniilor de deportați
și condamnați politic, emanciparea mediilor de informare, reu-
nificarea Germaniei erau câteva dintre propunerile sale. Peste
patru decenii, I. Andropov, alt fost șef al serviciilor speciale so
vietice a inițiat reforme în același spirit. Acestea au fost „incuba
toarele verestroikăi" (Thom, 1994), ale cărei neprevăzute efecte au
dus la desființarea partidului comunist în Uniunea Sovietica și
vhnsirea regimurilor comuniste europene. In plan extern, pe-
t’ka viza un program de cooperare cu lagărul imperialist în
o^l încheierii Războiului Rece și a cursei înarmărilor ce ame-
^să ruineze bugetul sovietic.
Psihosociologie crizei ■ Criza politicului la finele regimului comunist și...

322 Reformarea a început după principiul centralismului democra
tic — deciziile forului superior urmând a fi aplicate la toate
palierele sociale. Pentru ieșirea din crizele partidului comunist
și societății sovietice s-a apelat la tezele fondatorilor. Astfel, pe-
restroika s-a declanșat prin lozinca glasnost (transparență), in
spirată din teza leninistă a reflectării realității de către mijloa
cele de informare. Legea întreprinderii (1987), o încercare de
revenire la NEP-ul leninist (1921-1924), a făcut însă să explo
deze economia planificată și centralizată. în scopul eliminării
conservatorilor din nucleul decizional, Gorbaciov a impus ac
tiviștilor confruntarea în alegerile pentru vârfurile sovietelor
(1988). în cadrul unui partid unic, această democrație avea sen
sul revenirii la formula leninistă a sovietelor. Iar pentru dina
mizarea mulțimii s-a recurs la tactica fronturilor populare, cu suc
ces folosită în două dintre momentele importante ale istoriei
comunismului: 1. creșterea influenței comuniste în Occident,
în anii '30, prin coalizarea forțelor antinaziste
*
; 2. sovietizarea
statelor europene prin fronturile ce guvernau statele de democra
ție populară
.
** Această încercare de ieșire din criza politică a
rupturii lider-mase prin asocierea mulțimii la schimbare a de
clanșat însă o alta și mai profundă: prin fronturile populare nou-
create, sentimentul național, mult timp reprimat, a găsit o bre
șă, alimentând mișcările secesioniste ce-au destrămat statul
sovietic.
* Tactica fronturilor populare a fost propusă de liderul comuniștilor francezi M. Thorez,

în vara anului 1934. Lozinca unirii într-un front populara} forțelor democratice împotri
va nazismului a înlocuit-o pe cea a clasei contra clasă. Efectul prim a fost creșterea nu
mărului de comuniști și simpatizanți în Europa Occidentală.
** Statele de democrație populară au fost o formulă de tranziție, în instaurarea regimuri
lor comuniste după al Doilea Război Mondial, cu durată de 2-4 ani (în România
1945-1948).
LAVINIA BETEA
Sdumbările inițiate la Kremlin — centrul puterii comuniste — 323
au fost copiate și în celelalte state cu regim comunist din Europa
Cu excepția României?
în vara lui 1989, erau evidente dificultățile insurmontabile ale
reformei în cadrul sistemului, incapacitatea reformatorilor, in
consistența instituțiilor comuniste și clocotul de netemperat al
mulțimii.
Cu alură de „pedagog social", Gorbaciov a părut, în opinia
lui A. Graciov, „un om capabil să modifice realitatea psihologi
că a țării". L-a zăgăzuit valul realității (1992, p. 26). Prin rezolva
rea pașnică a conflictelor din societățile fără clase antagoniste — cum
recomandau părinții marxism-leninismului — criza nu mai pu
tea fi depășită. în România cote maxime atinsese.
Blocajele schimbării la nivelul grupului de decizie
Mecanismele selecției și promovării cadrelor în partid barau

în România inițiativa unei alternative la conducere. Principiul ro
tației cadrelor — prin care și nomenklaturiștii și activiștii locali erau
schimbați dintr-o funcție mtr-alta, mutați deseori dintr-un capat
de țară în celălalt — descurajau relațiile interpersonale capabile
să cristalizeze o formă de opoziție.
După invazia Cehoslovaciei (1968), ca măsură de protecție a
lui Ceaușescu în cazul repetării imixtiunii sovietice în schimba
rea conducătorului unei țări frățești, s-a decis ca alegerea secreta
rului venerai să fie făcută în România de către membră congrese
lor partidului, nu în grupul de decizie. înaintea ultimului
;—ê^ș^cuasusținut cu convingere că reformase înaintea lui Gorbaciov partidul și so

cietatea românească.

324 congres al partidului (noiembrie 1989), pentru conservarea pu
terii sale, s-a hotărât ca fiecare membru de partid să voteze des
chis realegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general. în con
secință, delegaților ultimului congres li se încredințase dinainte
mandatul celor patru milioane de membri de partid din Româ
nia care — unanim — îl reconfirmaseră pe Ceaușescu.
Comparativ cu schimbările din țările vecine, pe de-o parte, și
prerogativele oficiale ale CPEx, pe de altă parte, o primă conclu
zie pentru situația României este eșecul grupului de decizie. Expli
cabil prin „efectul groupthink", teoretizat de I. Janis (1982), acesta
se caracterizează printr-o secvență tipică, redată în caseta ce
urmează:
Modelul „grouphtink"
adaptat după I. Janis (1982)
Antecedente
1. Un nivel ridicat de coeziune a grupului de decizie
2. Izolarea grupului de influențele externe
3. Un lider puternic, autoritar
4. Absența unor norme/proceduri de examinare a poziții
lor „pro" și „contra" pentru acțiuni alternative
5. Stres ridicat, indus de amenințări externe și o slabă spe
ranță de a găsi o soluție mai bună decât aceea favoriza
tă de lider
Dorință puternică de consens

(unitate deplină de păreri)
LAVINIABETEA
Simptome ale efectului „groupthink" 325
1. Iluzia de invulnerabilitate
2. Credința în moralitatea inerentă grupului propriu
3. Raționalizări colective
4. Percepția stereotipă a grupului advers (întruchiparea
răului)
5. Autocenzurarea îndoielilor sau opiniilor contrare (dife
rite)
6. Iluzia unanimității
7. Presiuni directe asupra disidenților
8. Desemnarea tacită a paznicilor ideologici
Consecințe
1. Inventarul incomplet al alternativelor
2. Analiza incompletă a obiectivelor de grup
3. Eșec în examinarea riscurilor alegerii preferate
4. Eșec în reevaluarea alternativelor respinse
5 Căutarea precară de informații relevante
(prin experți)
6. Distorsiuni selective în procesarea informației
7 Eșec în a dezvolta planuri adaptate împrejurărilor
V--------- ------------- ---------------------

Probabilitatea redusă a unui rezultat de succes
Psihosociologia crizei • Criza politicului la finele regimului comunist și

326 Informațiile provenite din stenogramele CPEx, memorialisti
ca și interviurile unor „spectatori angajați" (foștii membri ai
CPEx — D. Popescu, P. Niculescu-Mizil, S. Curticeanu, C. Oltea-
nu și fostul șef al secției de presă al CC C. Mitea) redau relațiile
dintre Ceaușescu și ceilalți din vârful ierarhiei partidului. Atri
buțiile grupului de decizie și relațiile de lucru instituite prin mo
nopolul deciziei de către soții Ceaușescu se regăsesc ca antece
dente ale efectului groupthink. Principiul unanimității a funcționat și
în deciziile adoptate în CPEx, inducând aparențele unui consens
deplin. Principiul rotației cadrelor și supravegherea serviciilor spe
ciale a împiedicat coeziunea grupului.
Foștii componenți ai CPEx menționează obstrucționarea și
accesul lor la informații alternative. Informațiile primite de la
serviciile speciale ale ministerelor de Interne, Externe și al Ar
matei erau gestionate personal de către Ceaușescu. Se renun
țase, în ultima perioadă, chiar și la practica informării mem
brilor CPEx prin buletine speciale ale agenției de presă
Agerpres. Supravegherea „tehnică" a celor implicați în meca
nismele decizionale, de către poliția politică, i-a împiedicat pe
componenții grupului de decizie să fie informați altfel decât
de Ceaușescu, inclusiv asupra declanșării demonstrațiilor de
protest din decembrie 1989 la Timișoara. Cenzura a funcționat
de sus până jos.
*
Ședințele grupului de decizie erau acompaniate de un puter
nic stres. Invocarea de către liderul grupului a comandamente
lor ideologice — argument al consensului decizional — a con-
* Reiese din mărturiile acestor apropiați că însuși Ceaușescu era cenzurat de către soția
sa. Sub pretextul bolilor sale, pentru a nu-i face rău sau a nu-l indispune, Elena Ceau
șescu interzisese anumite informări destinate lui Ceaușescu.
LAVINIA SETEA
rembrieniZ989O-nSt'mnatiS “ Stenograma s’edinSei CPEx di" 17 de- 327
Efectele în cascadă care-au urmat (discursul lui Ceaușescu în

adunarea populară care-1 huiduie, generalizarea revoltei și pră
bușirea regimului) sunt simptomele fenomenului groupthink.
Frustrarea și agresivitatea mulțimii
Cei mai lipsiți de drepturi cetățenești în Europa erau, în 1989,

românii. Pe fondul greutăților cotidiene ale procurării bunurilor
de consum* , frigului și deselor întreruperi de curent electric im
**
puse prin decretele de economisire a energiei electrice și termice,
propaganda, de insuportabilă agresivitate, a binelui și fericirii în
tregului popor — datorate conducerii înțelepte și clarvăzătoare a ge
nialului Ceaușescu — a isterizat mulțimea.
Monopolul funcțiilor cumulate de liderul partidului și zvo
nurile privind influența nefastă a soției sale au creat reprezen
tarea socială a unei puteri bicefale. Astfel, ca sursă a răului ge
neral au fost percepuți soții Nicolae și Elena Ceaușescu. Fără
* După informarea asupra evenimentelor de la Timișoara („acțiuni puse la cale atât din
Est cât și din Vest, care s-au unit pentru a distruge socialismul"), Ceaușescu a impus, în
manieră cazonă executarea ordinelor sale. în final, liderul grupului - în calitate și de
comandant suprem al Armatei - a ordonat: „Vom lupta până la ultimul și trebuie să
cnnLm aprobării partidului, pentru că independența și suveranitatea se cucerește și
ără cu luptă pentru că dacă în 1968 nu am fi acționat și nu adunam aici poporul,
se apara h . patriotice, ar fi venit și peste noi, cum au făcut în Cehoslovacia, pen
tru cTatât sovieticii, cât și bulgarii erau la graniță".
« f io«? oentru alimentele de bază (pâine, zahăr, ulei, ouă, carne, lactate) s-au introdus
In iy»z, p penOadele de război. Consumul raționalizat a! populației a fost decretat în
Cafte l'olătii datoriei externe. Până la măsurile prohibitive de consum alimentar și ener-
scopu^P djscursu| oficial nu apăruseră informații sau referiri la datoriile externe ale
României.
Psihosodologia crizei« Criza politicului la finele regimului comunist și

328 alt program decât eliminarea acestora, în haosul evenimente
lor de la finele lui 1989, romanii au primit euforic vestea exe
cuției lor.
Principiile teoriei privării relative, fundamentate de Guinod și
Tougas (1997), oferă un model explicativ acestei agresivități a
mulțimii: 1. privarea relativă este un sentiment de injustiție sau
de frustrare; 2. acest sentiment nu este o simplă reflectare a con
dițiilor obiective existente, ci depinde de anumite comparații so
ciale; 3. sentimentul injustiției predispune indivizii la revoltă.
Nu în momentul privării și deposedării „obiective" se produce
revolta, ci atunci când indivizii se „simt" privați prin compara
ție cu alte persoane, grupuri sau situații (privarea relativă inter-
personală) sau chiar prin comparația cu ei înșiși (privarea relativă
intrapersonală). Ca o adevărată „psihologie a revoluțiilor", au ob
servat Guinod și Tougas, funcționează privarea relativă intraper
sonală definită ca distanța dintre ceea ce oamenii cred că merită
și ceea ce cred că pot obține. „Privarea relativă — confirmă T.
R. Gurr în teoria violenței politice — constituie condiția de bază
(basic preconditiori) a tuturor formelor de luptă sau de contesta
re și, cu cât este mai intensă și generalizată privarea membrilor
unei populații, cu atât mai marcantă, într-o formă sau alta, va fi
contestarea" (1971, p. 294).
Revolta din România a izbucnit după aproape un deceniu
de criză ce-a afectat înseși trebuințele primare ale individului (re
stricțiile de hrană impuse prin programul de alimentație raționa
lă a populației, controlul asupra nașterilor și interzicerea avor
turilor reglementate prin măsuri severe de creștere a sporului
demografic, condițiile improprii de habitat la care-au obligat
decretele de restricționare a consumului de apă, energie electri
că și termică). Cenzura și stresul indus prin controlul ideologic
LAVINIA BETEA
Șl al poliției politice au afectat trebuințele de securitate și de auto- 329
apreciere ale individului.
*
Abia după ce Ceaușescu a anunțat încheierea plății datoriilor
externe (martie 1989), dar a continuat aceeași politică de restric
ții, într-un timp când celelalte țări din lagărul comunist inițiase-
ră mișcări reformatoare, a izbucnit revolta de la Timișoara.
** Pe
fondul estimărilor intrapersonale și al comparației cu schimbă
rile reformatoare din vecini, a izbucnit revoluția româna.
Arii de disfu naționalitate ale mentalului colectiv
într-o excelentă analiză politologică, A. U. Gabanyi (1999)

semnalează următoarele particularități ale crizei transferului de
putere în România:
1. în răsturnarea violentă și sângeroasă a dictaturii lui Ceau

șescu au murit 1104 oameni și 3 352 au fost răniți;
2. Recursul la violență a avut loc și înainte, dar mai ales
după fuga dictatorului din București, în scopul legitimării
noii echipe de lideri;
3. Numai în România, șeful partidului și statului a fost exe
cutat după un proces de factură stalinistă;
4 După manipulări și strategii tipice (revoluția în direct, afa-
' cerea teroriștilor) s-au instalat la putere comuniștii reformiști.
Astfel au intrat și românii în procesul schimbării numit regim

de tranziție în aria politologici și istoriografiei. Dar ce este tran-
—TT^ăcarînanii ocupației naziste și ai războiului, francezii nu înduraseră astfel de lip-
• afirma istoricul J.M. Le Breton (1997), ambasadorul Franței la București.
.* îUn»0iunea Banat, cu centrul la Timișoara, era nivelul cel mai ridicat de trai din România,
in
Psihosociologia crizei ■ Criza politicului la finele regimului comunist și*

330 ziția? Ambiguu și imprecis, termenul e acompaniat în discursul
acestora de trimiteri la economia de piață și democrație, dar evi
tă sinonimul capitalism
*
Cât durează tranziția? Prognoza leninistă că libertatea acor
dată unei oarecare piețe sătești ar conduce imediat la reconsti
tuirea întregului eșafodaj al capitalismului nu s-a adeverit. După
două decenii, economia de piață funcționează prost în țările
ex-comuniste. De altfel, într-o apreciere declarată optimistă, s-a
avansat, pentru depășirea tranziției, o durată de 60 de ani. „Pen
tru a organiza alegeri libere și a așeza fundamentele instituțiilor
democratice ajung șase luni, estima J. Rupnik. în cel mai bun
caz, vor trebui șase ani pentru restabilirea unei economii de pia
ță și șaizeci de ani pentru reconstruirea societății civile" (1993,
p. 406).
Cu referire la trăsăturile postcomunismului și implicit dis-
funcționalitățile mentalului colectiv, s-au manifestat distinct și
dintru început câteva arii:
1. Confuzia de instituții și funcții. Coeziunea socială a regi

murilor comuniste a funcționat prin ideologie. Peste mulțimea
organizațiilor și instituțiilor, fără competențe bine definite, par
tidul comunist a avut rolul de conducere, reglaj și cenzură. Pro
paganda a potențat continuu imaginea unui lider protector, stra
teg și vizionar.
în consecință, confuziile între atribuțiile instituțiilor politice,
legislative și administrative se perpetuează în tranziție. Rolul pre
ședintelui țării în raporturile cu premierul guvernului sau lide-
* Istoricul F. Braudel observa însă că, oricât de controversat ar fi termenul de capitalism,

trebuie să-l folosim pentru că un altul mai bun nu avem.
LAVINIA BETEA
2^ Parddlllui de guvernământ a fost și încă persistă a fi sursă
331
cand-a Ziî' Românii a?teaPtă' în continuare, de la partidele și
y x ‘1 pe care-i votează satisfacerea nevoilor atribuite reali
zărilor partidului și liderului comunist.
2. Democrația nonreprezentativă a pluripartidismului. Drep
tul de liberă asociere a condus și la fenomenul unei „democrații
nonreprezentative" (Revel, 1990).
Partidele nou-apărute pot fi grupate în următoarele categorii:
a) partide care încearcă reînnodarea tradițiilor politice inter

belice;
b) partide care pretind că se inspiră din programul unor par
tide de succes în America de Nord și Europa Occidentală;
c) partide reziduale născute din fostul partid comunist;
d) partide care se reduc la grupuscule organizate în jurul unui
lider mai mult sau mai puțin charismatic;
e) partide care reprezintă și satisfac interesele economice și
administrative ale unor grupuri.
Din concepte ca reformă, schimbare, democrație, consens, econo

mie de piață se bricolează programele și strategiile electorale ale
tuturor.
3. Caracteristicile elitelor. Chiar mai mult decât în regimul
comunist, a fi politician încă este o cale avantajoasă spre bunuri,
privilegii și popularitate. în elitele postcomuniste, românii au
Lt propulsați fie prin relațiile părinților (foști activiști, ofițeri în
ată sau serviciile speciale), fie de relațiile proprii create în
ul organizațiilor comuniste de tineret. S-au remarcat, în ge-
S 1 prin discursuri de condamnare a comunismului, amintind
nera virulență de propaganda bolșevică. Promisiunile deșarte și
Psihosociologie crizei ■ Criza politicului la finele regimului comunist și...

332 derobarea de răspundere în fața electorilor le-au subminat pres
tigiul și credibilitatea.
4. Maniheismul și logocrația. Remanențele practicilor deter
minate de lozinca stalinistă „cine nu-i cu noi e-mpotriva noas
tră" s-au evidențiat în raporturile dintre partidele adverse, în
conținutul presei postcomuniste, în discursul politic. Politica se
disipează tot mai mult în înfruntări verbale dintre lideri și repre
zentanți ai partidelor adverse, în vorbăria interminabilă a
talk-show-urilor.
5. Naționalismul și xenofobia. Accesul la trecut și trezirea na
țiunilor au determinat și accente pasionale de naționalism și xe
nofobie. S-au fondat partide cu programe naționaliste și au apă
rut periculoase zone de conflict etnic. în recuperarea istoriei
naționale, au fost glorificați ca martiri ai rezistenței la comunism capi
ai mișcării naziste în variantele autohtone. în anii '90, punerea
în circulație a literaturii antisemite din mișcarea legionară a am
plificat, spre exemplu, naționalismul și xenofobia din România.
Colectiv si individual în schimbare
Istoricul J. F. Soulet aprecia „ieșirea" din comunism ca fiind

cea mai profundă criză din istoria omenirii. Din indiferent ori
care punct de vedere ar fi analizată, în pofida a două decenii de
strategii de schimbare, corecții și adaptări colective și individu
ale tranziția reprezintă continuarea ei.
în discursurile postcomuniste, schimbarea e un cuvânt-cheie.
Oportunitatea schimbării se asociază astfel alienării în sensul
limbajului marxist, observa T. Kozakai (1997). Prizonier al condi
țiilor socioeconomice pe care el însuși le-a creat, omul își pierde
statutul de subiect autonom. Străin de sine însuși, devine
LAVINIA BETEA
rânipulat de instituțiile politice, produsele sau credințele care au 333
tOst creațiile sale. Alienarea nu trebuie însă neapărat înțeleasă ca
simptom al unei patologii. în sens de Entăuschung (dezamăgire),
presupune înstrăinarea prin care socialul se detașează și dobân
dește aparența de autonomie în raport cu acțiunile și reprezentă
rile individuale. în sens de Entfremdung (înstrăinare), trimite la
singurătatea individului ce se simte exclus de propriile sale pro
duse. In ambele înțelesuri, alienarea predispune la schimbare.
O primă constatare după căderea regimului comunist ar fi că
haosul a înlocuit dictatura. Eșecul primelor încercări de adapta
re la economia de piață a fost anesteziat de guvernele post-co-
mumste prin împrumuturi destinate, din motive populiste, sub
venționării unor mărfuri și servicii de larg consum. Ulterior,
cetățenii au resimțit acut pierderea avantajelor din trecut: sigu
ranța locului de muncă, pensiei și concediului subvenționat sin
dical, gratuitatea învățământului și asistenței medicale, prețul
redus al chiriilor, transportului în comun și cheltuielilor de în
treținere în spațiul locativ. Șomajul, inflația și mai ales diferen
țierea socială dintre noii îmbogățiți și cetățeanul de rând au stins
treptat euforia ieșirii din comunism, amplificând stresul prăbu
șirii universului cunoscut.
Ce înseamnă însă a (se) schimba? Răspunsul trimite la identi
tatea colectivă construită continuu de către actorul social. Gândi
tă nu ca o reprezentare uniformă, ci ca o configurație dominan-
C identitatea colectivă rezultă din interacțiunile membrilor
'unității și se menține pe-o anumită durată. Ca orice fenomen
C°iectiv, nu are o evoluție liniară, sinuozitățile sale fiind marca-
t°de inerție și rezistență la schimbare (Cioldi și Doise, 1997). Des-
6 mpusă în astfel de „noduri", se evidențiază influențele exer-
C°te de anumiți indivizi și minorități active (Moscovici, 1979).

334 Nu există schimbare socială fără schimbare individuală. Re
lația lor nu este în raport de directă proporționalitate. O schim
bare brutală și de amploare a spațiului extern (mediul fizic, so
cial sau cultural), în loc să favorizeze schimbarea psihică
individuală, prezintă riscul rupturii și amplificării rezistenței la
schimbare (Lewin, 1957). Sau instalării unei situații de criză cu
rezolvare nesigură (Giust-Desprairies, 1996). Individul trăiește
schimbările de profunzime, precum ieșirea din comunism, cu
„sentimentul unei dislocări" având forța de șoc (Dahrendorf,
1993).
Șocurile personale sunt transformate însă, ulterior, în șocuri
sociale. Pe fondul lor, sunt inițiate schimbările individuale ca
rezultat al acumulării experiențelor proprii, modificării repre
zentărilor despre ele însele sau a raportului dintre sine și nonsi-
ne (Sirota, 1998). Necesare transformărilor sociale, schimbările
individuale produc întâi tensiuni interne (conflict între dorință
și mecanismele de protecție). Pot deveni distructive pentru re
lațiile interpersonale și — prin rivalitățile, motivațiile și pasiu
nile provocate — paralizante pentru anumite organizații și in
stituții. în depășirea temerilor proprii privind schimbarea,
individul traversează un travaliu de doliu (Racamier, 1992), ur
mat de un travaliu cultural (Kaes, 1996) ce constă dintr-o remo-
delare în scopul separării de dependențele anterioare. într-un
timp mai lung sau mai scurt, mai mult sau mai puțin benevol,
individul renunță la beneficiile poziției precedente. Și își recon
struiește altă legătură cu trecutul, care-i permite investiții în noi
relații și schimbări.
Tranziția, ca sumă a acestor crize individuale și generale ale
istoriei imediate, nu poate fi proiectată și realizată prin decrete
politice, nici pusă sub semnul voinței sau destinului istoric. Am
LAVINIABETEA
spune, parafrazându-l pe Serge Moscovici (1997), că, „ răspun. 335
sunle privind viitorul, arborele științei poartă fructe uscate
Bibliografie
Braudel, F., Dinamica capitalismului, Corint, București, 2002.

Ceaușescu, N., Cuvântare la Marea Adunare Populară din 22 august
1968, în Scînteia din 23 august 1968.
Ceaușescu, N., Cuvântare la încheierea lucrărilor Congresului al
XlV-lea al PCR, în Flacăra Roșie,13. 519/ 25 noiembrie
1989.
Cioldi, F.L., Doise, W., Identitate socială și identitate personală în
Stereotipuri, discriminare, relații intergrupuri (coord. R.Y.
Bourhis, J.F.Leyens), Polirom, Iași, 1997, pp. 53-73.
Ciuceanu, R., Potcoava fără noroc, Meridiane, București, 1994.
Curticeanu, S., Mărturia unei istorii trăite, Albatros, București, 2000
Dahrendorf, R., Reflecții asupra revoluției din Europa, Humanitas,
București, 1993.
Gabanyi, A. U., Revoluția neterminată, Editura Fundatei Cultu
rale Române, București, 1999.
Giust-Desprairies, F., Subiectul în reprezentarea socială, în „Psiho
logie socială. Aspecte contemporane" (coord. A. Ne-
culau), Polirom, Iași, 1996, pp. 205-233.
Graciov, A., L'histoire vraie de la fin de l’ URSS, Le Naufrage de Gor-
batchev, Du Rocher, Paris, 1992.
C T R A causal model of civil strife în „When Men Revolt and
Uri> W/zy", New York, Free Press, 1971.
, Marcou, L., Ce que nous voulons faire de l'Union So-
3 °V viețique, Du Seuil, Paris, 1991.
Psihosociologia crizei ■ Criza politicului la finele regimului comunist și

336 lonescu-Gură, N., Studiu introductiv la „Membrii CC al PCR,
1945-1949", Dicționar (coord. Dobre, R), Editura Enci
clopedică, București, 2004.
Janis, I.L., Groupthink, Houghton Miflin Company, Boston, 1982
Kaes, R., Souffrance et psychopathologie des liens institutionnels, Du-
nod, Paris, 1996.
Kozakai, T., Ou est la mémoire collective? Reflexion sur le statut on
tologique du phénomène collectif în „La mémoire socia
le. Identités et Representations Sociales" (coord. S. La
urens, N. Roussiau), Presses Unnivesitaires de Rennes,
1997, pp. 73-83.
Le Breton, J.M., Sfârșitul lui Ceaușescu, Cavallioti, București, 1997
Lenin, V.I., Opere, vol. 23, ESPL, București, 1957.
Lewin, K., Decisions de groupe et changement social în „Psycholo
gie dynamique", PUF, Paris, 1957.
Marx, K, Engels, F., Manifestul Partidului Comunist, Nemira, Bu
curești, 2006.
Mitea, C., Jurnalul unui fost în revista Totuși iubirea nr. 25/ iunie
1991.
Moscovici, S., Psychologie des minorités actives, PUF, Paris, 1979
Moscovici, S., Psihologia socială sau Mașina de fabricat zei, Polirom,
Iași, 1997.
Pipes, R., Scurtă istorie a revoluției ruse, Humanitas, București,
1998.
Popescu, D., Elefanții de porțelan, Scene și personagii în umbra Cor
tinei de Fier, editat de Match-București, an neprecizat
Racamier, P.C., Le genie des origines, Payot, Paris, 1992.
Revel, J. F., Cunoaștere inutilă, Humanitas, București, 1993.
Rozental, M., ludin, P., Mic dicționar filozofic, ESPLP, București,
1954.
LAVINIABETEA
upnik, J.z £/ autre Europe, Pointes, Paris, 1993. 337
Sirota, A., Janere sau relația dintre schimbarea psihică și schimbarea
socială în „Psihosociologia schimbării" (coord. A. Ne-
culau, G. Ferreol), Polirom, Iași, 1998, pp. 121-138.
Soulet, J.F., Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în
zilele noastre, Polirom, Iași, 1998.
Thom, F., Sfârșiturile comunismului, Polirom, Iași, 1994.
Volkogonov, D., Lenin. O nouă biografie, Orizonturi, Bucu
rești,1997.
Volkogonov, D., Troțki — eternul radical, Lider, București,1998.
Voslenski, M., La Nomenklatura, Les privilégiés en URSS, Editions
P. Belfond, Paris, 1980.
Stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR
din ziua de 17 decembrie 1989 în M. Bunea, „Praf în
ochi. Procesul celor 24-1-2", Scripta, București, 1991.
Psihosociologia crizei • Criza politicului la finele regimului comunist și

*
Natalia Cojocarii
Gestația sociopsihologică
a unui protest durabil:
referențiale și discursuri paralele
Prezentul studiu analizează, din perspectivă sociopsihologi

că, mișcările masive de protest din aprilie 2009, supranumite
„Revoluția de la Chișinău", prin expunerea detaliată a ansam
blului evenimențial pe durata celor 3 zile cruciale (6, 7, 8 apri
lie 2009), inclusiv examinarea seriei de actanți implicați în des
fășurarea acțiunilor. Elementul distinctiv al acestor mișcări
populare este instrumentul de comunicare folosit pentru mobi
lizarea participanților. întrucât baza socială a protestelor au con
stituit-o, preponderent, tinerii, mediile intemautice de comuni
care și socializare au fost canalele predilecte de promovare a
evenimentelor din centrul Chișinăului. Deși liniile telefonice au
fost obstrucționate, iar postul național de televiziune și radioul
de stat și-au sistat emisiile în urma momentelor de apogeu ale
protestelor, tineretul contestatar și-a asumat libertatea de a dise-
* Universitatea de Stat din Moldova.
NATALIA C0J0CARU
Imna informații via internet. Posibilitatea de a accesa acest din 339
ûmă mediu de comunicare, în pofida blocajului general impus
de autorități, indică un tip de semilibertate media care a consti-
«ut, în fond, ultima șansă de a ține legătura cu opinia publică
internațională.
Confruntarea tensionată dintre partidul de guvernământ și
partidele de opoziție se acutizează, în contextul acestor eveni
mente, în efortul de explicare a turbulențelor sociale. Două serii
de filme documentare au fost realizate postfestum, ambele inten-
țional-persuasive, încercând să demonteze evenimentele și să
identifice vinovății. Pentru mai multă credibilitate, au fost reali
zate câteva filme care să contracareze postulatele filmului co
mandat de autoritățile comuniste, Atac asupra Moldovei, toate pre
zentând aproximativ aceleași argumente în discursul justificativ.
Actorii politici (PCRM și opoziția care are de partea ei societa
tea civilă) care au inițiat realizarea acestor filme se acuză reci
proc cu probe și montaj de imagini. Cercetarea dată utilizează
analiza de conținut a unui corpus de știri preluate din arhiva On
line a site-urilor oficiale ale posturilor de televiziune din inter
valul 06.04-15.04.2009 și a filmelor documentare realizate ime
diat după producerea evenimentelor din aprilie.
Revoluții politice, revoluții sociopsihologice
în trecutul recent, în toate țările ex-comuniste din Europa,

revoluțiile politice și economice nu au generat neapărat și re
voluții social-psihologice. De exemplu, Klicperova și colab.
(1997) — citați de Markova [2003] (2004, 28-29) — descriu un
t p de „sindrom totalitarist" care a afectat mințile și activități
le^populației în timpul regimului anterior. Sindromul se carac-
Psihosociologia crizei ■ Gestația sociopsihologică a unui protest durabil

340 terizează prin pattern-uri atitudinale și comportamentale dez
voltate în scopul adaptării la condițiile de viață ale totalitaris
mului, cum ar fi neajutorarea învățată, lipsa culturii civice, pre
cum și manifestări specifice imoralității și impoliteții. Astfel de
pattern-uri, scriu autorii, pun în pericol noul stat nu din exte
rior, ci din interior, și riscă blocarea conștiinței democratice a
cetățenilor. în această ordine de idei, am mai adăuga aici că
fostele societăți totalitare se „eliberează" cu adevărat atunci
când se produc revoluții social-psihologice și nu revoluții po
litice, întrucât un asemenea deziderat colectiv de schimbare a
regimului indică în fapt și în profunzime o schimbare de men
talitate deja produsă. Revoluțiile social-psihologice schimbă
mentalități, pattern-uri de gândire, atitudine și reprezentare și
acest lucru nu se poate produce decât într-un timp mai înde
lungat. în spațiul CSI, un areal ex-sovietic, schimbat la față,
însă aflat în continuare sub incidența Kremlinului, schimbări
le de regim din trecutul recent s-au produs sub presiunea ma
selor protestatare. Revoluțiile din Georgia, Ucraina sau Kâr-
gâzstan continuă răfuiala postcomunistă cu un trecut insistent,
în cadrul unei confruntări durabile, amânată și reluată cu in
termitențe. Revoluția trandafirilor din Georgia (2003), Revoluția
portocalie din Ucraina (2004) sau Revoluția lalelelor din Kârgâz-
stan în primăvara anului 2005 au marcat răbufniri furibunde
ale populațiilor care nu au avut alt instrument de schimbare
la îndemână decât prerogativa protestului stradal. Contestați
ile colective din aceste teritorii au o miză intențională emina
mente pașnică, nonviolentă, dovadă fiind titulaturile asuma
te, cu rezonanță florală.
în Moldova, spasme ale revoluțiilor sociopsihologice, produ
se recurent, dovedesc că ceva se schimbă. în ultimii 20 de ani,
NATALIA COJOCARU
formele recurente de protest intermitent în spațiul basarabean 341
vorbesc despre chestiuni sensibile care nu au fost încă clarifica
te. Dosarul neîncheiat din 1991, tribulațiile identitare, contro
versa legată de limba moldovenească și cursul de istorie inte
grată, transformările politice etc. determină revenirea maselor
în stradă. O societate în care este menținut un conflict constant
între societatea civilă și regimul politic e un construct statal
eșuat, așa cum au relevat unii autori atunci când se refereau la
statul Republica Moldova ca la un faliment geopolitic și psiho
logic . Mai mulți analiști politici și lideri de opinie din Basara
bia au considerat anul 2009 ca fiind unul de cotitură din istoria
republicii, cele mai importante evenimente ale anului fiind, fără
îndoială, cele două scrutinuri electorale, cel din 5 aprilie și cel
repetat, din 29 iulie. După primul scrutin, soldat cu victoria co
muniștilor, tinerii au ieșit din nou în stradă. Tânăra generație
basarabeană, care este profund anticomunistă, pare a fi agentul
care catalizează devenirea sociomentală a întregii societăți ci
vile. Pretinsa „stare de normalitate înrădăcinată" (opt ani de
guvernare comunistă, din 2001 până în 2009) este contestată prin
acțiuni masive de protest. Esența acțiunilor de protest este
O tară în faliment psihologic. Din Chișinău, acolo unde afișele amintesc că „Republica
Moldova este patria mea", profesorul Oleg Serebrian, vicepreședinte al Partidului De
mocrat avertizează că Republica Moldova este o țară aflată în „faliment psihologic".
Una dintre explicații constă în exodul cetățenilor moldoveni către Occident, prin inter
mediul pașaportului românesc, care tinde să devină mai important decât cel național,
un scenariu identic cu cel din fosta RDG. Pe de altă parte, „partidele demonstrează că
nu cred în Republica Moldova. Toate forțele politice speculează scenarii din exteriorul
tării si nu din interior. PCRM propune apropierea de Rusia, iar liberalii facilitează apro-
oierea de România și UE", mai explică Serebrian situația politică de la Chișinău (vezi
ediția Online, cotidianul.ro, 4 aprilie 2009). 0 lucrare are inserată această constatare
chiarîn titlu — Vitalie Ciobanu, Anatomia unui falimentgeopolitic: Republica Moldova,
polirom, Iași, 2005.
Psihosodologia crizei ■ Gestația sociopsihologică a unui protest durabil

3^2 răsturnarea acestei „normalități". Militantismul civic și rezisten
ța anticomunistă devin imperative ale zilei. în definitiv, izbuc
nirea maselor în centrul Chișinăului a însemnat o manifestare
frapantă de dezordine în planul lucrurilor, care a prilejuit apa
riția în scenă a unor protagoniști și antagoniști angrenați în ra
porturi conflictuale intense.
Revoluțiile sociopsihologice —
o provocare pentru cercetători
Revoluțiile sociopsihologice sunt expresia unei deveniri, a

unei schimbări în gândirea socială, un mod de gândire care exis
tă în strânsă interferență cu condițiile sociale și istorice ale unei
epoci. Specific pentru gândirea socială este faptul că, în operați
ile cognitive, se utilizează credințe colective și reprezentările so
ciale pe care individul le-a dobândit ca urmare a aflării într-un
anumit context social și ideologic. Contextul construiește o anu
mită realitate social-istorică, invitându-1 pe individ să prelucre
ze o anumită informație și să-și formeze anumite imagini, cre
dințe și reprezentări (Neculau, 2003b). Ca urmare, revoluțiile
sociopsihologice se produc atunci când pattern-urUe valorice ale
trecutului se erodează și în scena socială apar actori cu alte ati
tudini și reprezentări sociale. Mobilizarea spontană a unui nu
măr impresionant de participanți la mișcările de protest e un in
dicator clar al unor transformări calitative profunde în mentalul
colectiv. Această nouă stare de spirit se cuvine a fi îndeaproape
sondată de cercetătorii în științele socioumane, devenind, poate,
un obiect predilect al psihologilor sociali. Spunem acest lucru
mai ales ca urmare a constatării că psihologii, cu anumite excep
ții, simt mai puțin prezenți în calitate de analiști ai scenei sociale,
Preferând mai degrabă să evite obiecte sensibile
* sau teme inco- 343
m°de sunt tratate adoptând un discurs lemnos și ermetic. Adrian
Neculau (2003a) scria că psihologia socială nu poate fi o știință
„neutră", nici „echidistantă"; mai mult chiar, el invita psihologii
sociali să fie mai preocupați de problemele sociale reale. „Psiho
logia socială", scrie psihologul social român, „nu se poate rezu
ma la expunerea drumului pe care îl parcurge individul în pro
cesul de relaționare și socializare, în descrierea unor acțiuni
fragmentate, rupte de context și de ideologia timpului, nu mai
poate fi concepută ca știință «pură» și «neutră», care studiază su
biecți și procese, ci înseamnă mai mult: o cunoaștere complexă,
evidențiind istoricitatea fenomenelor, transformările colective,
interdependențele dintre fenomenele trăite și modul în care se
construiesc în mintea oamenilor activitățile și instituțiile repre
zentative" (Neculau, 2004).
„Revoluția celor trei zile"
Inițial, cu 45% din voturi pentru comuniști, cum a stabilit

exit-poll-ul, ulterior cu 49,13%, conform datelor oficiale, alegrile
Am numit obiecte sensibile obiectele care intră în decalaj cu o realitate mai puțin satis
făcătoare și care pot lua forma unor reprezentări diferite pentru alți actori sociali. Atât
discursul despre obiecte sensibile, cât și conținutul reprezentărilor despre aceste obiec
te comportă caracteristici distincte. Obiectele sensibile generează întotdeauna situații
conflictuale, derivate din caracterul polemic al discursurilor despre obiect și plasează
grupurile sociale, dar și cele academice, în opoziție. Sunt percepute ca fiind semnifica
tive pentru un grup social și amenințătoare pentru alt (alte) grup(uri) socîal(e). Aborda
rea obiectelor sensibile prezintă anumite dileme atât pentru cercetători, cât și pentru
interlocutorii acestora în cadrul unui studiu care le vizează. Este un obiect de reprezen
tare care, deși întrunește condițiile specifice de abordare, îngreunează accesul la conți
nutul său reprezentațional întrucât adeseori discursul despre obiecte sensibile este le
gat de anumite medii privilegiate, se produce refugierea într-un spațiu idilic, care apare
ca o enclavă într-o realitate neacceptată.

344 parlamentare din 5 aprilie din Republica Moldova s-au soldat cu
victoria detașată a Partidului Comuniștilor. La 6 aprilie, „alege
rile au îndoliat Moldova", fiind ziua care a fost catalogată în mod
simbolic de către opozanți „zi de doliu național"; în cea de-a doua
zi, suflul intern de nemulțumire s-a materializat în agregarea
spontană a 30 000 de manifestanți în Piața Marii Adunări Națio
nale. Protestul simbolic (ceremonialul funerar care atesta doliul
național) ia amploare neașteptată: în piață s-au adunat mii de
protestatari. Se produc atacuri violente asupra clădirilor Parla
mentului și Președinției și confruntări între forțele de ordine și
manifestanți, rezultatul fiind peste 200 de persoane arestate și
zeci de răniți. La 8 aprilie, la Chișinău este „stare de asediu". Cea
de-a treia zi se caracterizează printr-un regim special de suspen
dare generală a comunicării instituit de către autoritățile comu
niste. Accesul în capitală este îngrădit de către barierele poliției,
accesarea site-urilor de internet este practic imposibilă, liniile te
lefonice sunt ocupate, iar vămile sunt închise. Pentru prima dată,
ecouri masive ale protestelor au fost auzite și în străinătate.
Protestul a devenit o practică aproape uzuală în societatea ba
sarabeană, aceste manifestări fiind previzibile din partea opo-
nenților partidului de guvernământ după aflarea rezultatelor ale
gerilor. De data aceasta, „totul a pornit de la un simplu mesaj pe
internet prin care tinerii au decretat simbolic zi de doliu în toată țara.
Toți cei care nu i-au votat pe comuniști au fost chemați în PMAN (Pia
ța Marii Adunări Naționale — n.a.) să aprindă o lumânare".
Dimensiuni ritualice și paralelisme simbolice
Protestele pot avea deopotrivă o funcție expresivă și una in

strumentală (Klandermans, 1997). Mișcările de protest, generate
NATALIA COJOCARI)
Ca urmare a dezacordului față de anumite politici sau decizii gu- 345
vernamentale, pe lângă intenția de a produce schimbarea (func-
ha instrumentală), reprezintă și un mijloc de exprimare a emo
țiilor negative (funcția expresivă). în mod frecvent, protestele
conțin și o dimensiune ritualică, ceea ce le oferă o calitate puter
nică spectaculară și dramatică (della Porta și Diani, 1999). în ca
drul protestelor, participanții dezvoltă pe parcurs anumite ritu
aluri care dau semnificație acțiunii lor.
Evenimentele de protest, ca și altele care au marcat convulsi
ile acestui spațiu geografic, se caracterizează printr-o dimensiu
ne ritualică excesivă. Pascal Lardelier (2003) consideră că ritul
acționează după principiul homeostatic, având funcții de struc
turare și de armonizare a anomiei sociale. De exemplu, scrie Lar-
delier, „fiecare schimbare de stare, de statut se caracterizează prin
turbulențe, prin incertitudini, așa-zisele «rituri de trecere» sau
de «instituire» răspund acestei dezordini prin aceea că permit
schimbul într-o serialitate relativă" (pp. 68-69). Ritul de trecere
însoțește schimbările naturale din viața individului sau a grupu
lui și le transformă în eveniment social. Prin extensie, transfor
mările sociale care afectează puternic stabilitatea individului sunt
însoțite de ritualuri de trecere. Ritul remediază anomia, dezor
dinea de natură socială și oferă chei pentru „« fi împreună", așa
cum contextul ritualic este propice suscitării unor adeziuni co
munitare, prin faptul că recurge la afectiv și la împărtășirea prin
fuziune a emoțiilor colective, mai scrie autorul. Prin intermediul
ritului, emoțiile individuale se catalizează într-o emoție colecti
vă garantă a transformărilor instilate în corpul social. Dincolo
de'dimensiunile antropologice, sociologice și politice evidente,
consideră Lardelier, marile rituri sociale întrețin un raport pre
dilect cu psihologia [colectivă] în măsura în care accepțiunile sale
Psihosociologie crizei ■ Gestația sociopsihologică a unui protest durabil

346 individuale și colective se regăsesc puse la contribuție în timpul
marilor rituri comunitare.
Protestele progresive din prima zi au avut semnificația și alu
ra unor rituri de prag și de agregare. Mihai Coman sugerează
că executarea liderului comunist Nicolae Ceaușescu în Româ
nia anului 1989, precum și incendierea și distrugerea semnelor
distinctive ale vechiului regim au funcționat asemenea unui rit
de purificare colectivă (Coman, 2008). Admitem că același efect
terapeutic l-au avut acțiunile de distrugere rituală a unor sim
boluri statale, însemne comuniste și pentru contestatarii îndâr
jiți din PMAN. Manifestanții au pătruns în Parlament și Preșe
dinție, de unde au sustras mobilier, calculatoare, documente de
stat și alte bunuri, incendiind cele două clădiri de stat. Forțele
de ordine au intervenit, utilizând tunuri de apă și gaze lacrimo
gene. Protestatarii au răspuns cu un atac masiv de pietre. Ames
tecul dintre sărbătoare și revoluție, carnaval și revoltă a fost re
levat de studiile unor antropologi precum Richard Schechner
(1993 apud Coman, 2008). Orice adunare de indivizi este carac
terizată de un grad de festivitate relativă, de aceea glisarea de
la protest pașnic către sărbătoare și, în cele din urmă, către vio
lență este explicabilă în termenii psihologiei colective. Dar, deși
majoritatea studiilor psihoantropologice au evidențiat că rituri
le de agregare și contestare a puterii se comportă ca un pretext
de agrement colectiv cu accente predominant carnavalești, to
tuși ieșirea spontană a tineretului basarabean a fost determina
tă de un sentiment general de revoltă și disperare socială, mo
tiv pentru care comportarea celor prezenți inspira dramatism și
tensiune negativă.
Prezența masivă a unor semeni cu care împărți aceeași nemul
țumire are rol terapeutic asupra individului. Ritualul de contes-
NATAUA COJOCARII
tare are valențe tranzitive (de prag), întrucât facilitează transcen- 347
erea într-un spațiu simbolic-compensatoriu. Mulțimea de tineri
ce scanda, în PMAN, lozinci patriotice și anticomuniste nu dă
dea impresia unor mase furioase și agresive. Putem spune că își
marcau mai degrabă aflarea împreună (comuniunea ideatică și
emoțională) cu prilejul unei sărbători triste.
Ceremonia funebră a protestanților a constat în convocări
spontane, aprinderea de lumânări și în arborarea panglicilor ne
gre: „Am venit aici în centru, ne-ат legat cu o panglică neagră în
semn de doliu, că se duce, moare democrația la noi în țară"
*. Psihana
litic vorbind, doliul e un spațiu al antantei, al renunțării la con
flicte, la disensiuni sau revanșe. El prilejuiește constituirea unui
soi de confrerii asemănătoare „tovarășilor de totem", a celor uniți
sub semnul aceluiași destin sau al acelorași obligații și respon
sabilități’”. Starea de doliu e o consecință a suferinței pricinuite
de decesul unei persoane, dar poate decurge și din pierderea ire
mediabilă a unor repere existențiale abstracte: patrie, libertate, lim
bă, istorie. Doliul implică o predispoziție nonconflictuală,
nonagresivă, nonrevanșardă, o stavilă imunitară interpusă între
starea de renunțare și atacurile lumii externe. Cel îndoliat nu ar
fi capabil să se războiască cu nedreptatea care îi cauzează sufe
rința. Doliul este cu precădere comunitar, e prilejul care solida
rizează semeni sub emblema aceluiași necaz. Manifestațiile sim
bolice din ziua imediat următoare publicării rezultatelor finale
ale alegerilor au reprezentat răgazul cerut de necesitatea de a
înmormânta" un ideal, un gen de detașare afectivă față de spe
ranțele tinerei generații într-un viitor favorabil. Doliul declarat
rVărturia unuiȚarticipant la acțiunile de protest din aprilie 2009

*
« M. Mihăeș, Tratat despre doliu, România culturală, ediția onhne, 12 lanuane 2010.

348 a substituit gestul prompt de inacceptare a unei realități consi
derate inacceptabile.
în această zi, în buletinele de știri sunt difuzate imagini cu
mulțimea scandând „libertate", „jos mafia", „afară", „jos comuniș
tii", un copil este ridicat pe brațe în ritmurile scandărilor, o fe
meie încearcă să-și stăpânească lacrimile, o lumânare aprinsă de
mari dimensiuni, de care este prinsă o etichetă pe care scrie „adio,
Moldova", cel de-al doilea „o" fiind în formă de seceră și ciocan.
Lumânarea este asociată cu durerea, suferința, neputința, este in
vocarea divinului într-o ordine nepotrivită, anormală. Ea confe
ră atmosferei generale o tentă mistică, aurorală, este legământul
fiecăruia, ruga, speranța în bine, emoția participanților. Succesiv,
își declară adeziunea și solidaritatea cu manifestanții reprezen
tanți ai tuturor partidelor de opoziție: Vlad Filat, Dorin Chirtoa-
că, Leonid Bujor, Chirii Lucinshi, Anatol Petrencu. Frecvent este
solicitată și părerea unui reprezentant al comuniștilor, Serghei
Sârbu, care s-a ipostaziat în tipul cinicului, neîncrezător în forța
mulțimii protestatare („am venit să văd câți tineri au votat împotri
va comuniștilor și constat că ei nu sunt așa de mulți"), prin această
remarcă vrând să sugereze încheierea acțiunii, deci detensiona-
rea conflictului și instalarea deznodământului.
Zona protestului reprezintă o cetate asediată de cereri din
afară, dar căreia i se interzice orice legătură cu lumea externă.
Protestul pașnic, mai mult expresiv decât instrumental, a de
generat în rebeliuni în masă, care au avut ca rezultat devasta
rea și incendierea Parlamentului. Autoritățile comuniste au re
acționat dur printr-un un val de arestări în masă, torturi,
persoane dispărute sau răpite direct din stradă și chiar trei ca
zuri de deces. Tinerii nu au mai constituit majoritatea partici
panților la mitingul organizat de către partidele de opoziție în
NATAUA COJOCARII
data de 12 aprilie 2009. în locul lor, au venit să protesteze pă- 349
rinții multora dintre ei, care au cerut printre altele eliberarea ti
nerilor deținuți și anchetați de către organele de poliție. Prin
cipalul vizat al acestor manifestări în masă era președintele
moldovean Vladimir Voronin, ale cărui reacții la revoltele po
pulare au fost prevalent acuzatorii și interpelatorii, mai ales la
adresa României, somată să dea seama de o presupusă tentati
vă de „lovitură de stat". în cea de-a treia zi s-a instalat liniștea.
O situație de calm aparent după turbulențele din ziua prece
dentă. Producțiile informative televizate difuzează, de această
dată, imaginile nocturne cu Parlamentul în flăcări, uzând de o
coloană sonoră gravă, sacadată, asemenea unui film de groază.
Comentariile sunt alcătuite din propoziții scurte, prompte, pre
valent descriptive, cu caracter de sentință. Liderii partidelor de
opoziție vorbesc simptomatic despre posibile represalii îndrep
tate împotriva protestatarilor, dar și a oponenților politici. Ca
o pedeapsă exemplară pentru cei care îndrăznesc să se opună
puterii. O scenă de mare dramatism este cea care ilustrează apa
riția în forță a echipelor de intervenție prezentate monumen
tal: „Parcă iviți din pământ, scutierii și cei din trupele speciale ale
Ministerului de Interne, echipați cu veste antiglonț și cu puști kalaș-
nikov, și-au făcut apariția în PMAN și au preluat fulgerător contro
lul asupra Parlamentului, Guvernului și Președinției"
*. Inserția rău
lui într-o scenă și așa aflată în dezechilibru acutizează starea de
nesiguranță, se prefigurează iminența unui dezastru, a unor
consecințe nefaste.
Televiziunea publică nu-și onorează atribuțiile și transmite
trunchiat desfășurarea evenimentelor. Președintele a cărui dom-
* www.protv.ro, 8 aprilie 2009.
Psihosodologia crizei • Gestația sociopsihologică a unui protest durabil

350 nie este contestată invocă un precept din programul Partidului
Comunist în care este stipulat că: „Noi (partidul aflat la condu
cere — n.a.) construim un stat social în Republica Moldova, adică noi
nu legăm de gât nimănui ideologia noastră", iar „într-un așa stat so
cial oricine s-ar simți bine, orice atitudine politică, orice om, orice na
*.
ționalitate ș.a.m.d., fiecare!" De aceea, „noi dacă nu înțelegem și nu
conștientizăm că noi otrăvim sufletele acelor tineri patrioți ai țării,
.
**
atunci (...), noi pierdem generația" Prin urmare, mișcările de pro
test sunt neîntemeiate, ele nu pot reprezenta decât o conspirație
venită din exterior menită să compromită „democrația noastră",
iar tinerii patrioți din piață sunt victime inocente cu sufletul otră
vit, manipulate de aceste forțe din exterior, dar și de liderii par
tidelor de opoziție.
Evenimentele care s-au produs în acest interval de câteva zile
au înscris o modificare majoră în ordinea societală, fiind com
parate cu mișcările de protest din România, din decembrie, 1989.
Unele posturi TV realizează un paralelism simbolic între două
evenimente majore în virtutea unei simetrii temporale (ele se
produc la un interval de 20 de ani), revoluția românească de
cembristă și protestele anticomuniste masive din Republica Mol
dova: „Momente dramatice și importante pentru poporul român, care
par să se repete zilele acestea în Republica Moldova". Sunt tematiza-
te următoarele categorii comparative: moldovenii/românii, clă
direa Parlamentului/clădirea televiziunii, Timișoara 1989/Chi-
șinău 2009. Mai mult, la Chișinău a fost organizat un Comitet
al Salvării Naționale, similar cu Frontul Salvării Naționale con
stituit la București în 1989.
* V. Voronin, Adresare către populație, 7aprilie 2009, www.protv.md.

“ V. Voronin, Adresare către populație, 7aprilie 2009, www.protv.md.
NATALIA COJOCARII
Deznodământul: nevoia de pace și echilibru 351
Echilibrul, din punctul de vedere al autorităților comuniste,

este constituționalitatea republicii, de dragul căreia acestea sunt
dispuse să facă uz de forță armată. Acest deznodământ dezira-
bil, spre care converg acțiunile de represiune, nu reprezintă alt
ceva decât validarea celor încă patru ani de guvernare comunis
tă anunțați de rezultatele alegerilor.
La sfârșitul săptămânii, pe 12 aprilie, a fost organizat un ul
tim miting de protest împotriva abuzurilor autorităților comu
niste, ca urmare a acțiunilor represive ce au urmat zilei de 7 apri
lie. Protestul este autorizat și asumat de către partidele de
opoziție. Ideea de pace și calm social este guvernatoare. O voce
explică manifestanților, la microfon, că „acțiunea noastră de azi este
strict legală, pașnică, semnul distinctiv este fularul de culoare albă,
simbol al păcii". Participanții la miting sunt de această dată oa
meni în vârstă plimbându-se răzleț cu flori în mână. Sunt aten
ționați să nu cedeze provocatorilor (intrușilor, impostorilor și fal
șilor eroi). „Astăzi începem mitingul de protest împotriva represaliilor
fără precedent organizate de acest regim dictatorial, de aceasta hunta
comunistă." Are Ioc legitimarea personajelor, este postulată res
ponsabilitatea protestului pe seama celor trei partide. Sunt po
meniți cei care nu au putut ajunge în PMAN din cauza blocaje
lor impuse de poliție la intrarea în oraș, în ideea că numărul celor
prezenți ar fi putut fi mult mai mare și că este sprijinit de poten-
fialul numeric al tuturor celor care nu au putut ajunge. De aceea
P anifestanții trebuie să aibă încredere în reușita acțiunilor de
matest întrucât „ne-am adunat suficient de mulți pentru ca vocea
^stră să se facă auzită". Este invocată semnificația sacră a zilei
calendar: „suntem în duminica Floriilor, suntem mulți, suntem
Psihosociologia crizei ■ Gestația socio psihologică a unui protest durabil

352 curajoși și suntem curați. Să nu mai admitem să fim conduși de un
partid dictatorial, un partid care a călcat în picioare demnitatea pro
priilor cetățeni, un partid care și-a bătut joc de tot ce are mai frumos
un neam, de tinerii noștri, un partid condus de un dictator, care vâ
nează oamenii pe străzi și închide copiii în comisariate". Dezordinea
creată devine obositoare, apar sentimente de culpabilitate și ne
voia de reinstaurare a echilibrului și a ordinii.
Actorii revoluției
Totalitatea evenimențială din intervalul 6-12 aprilie s-a de

rulat în funcție de un pattern narativ care respectă toate mo
mentele subiectului. De la expunere, intrigă, desfășurarea ac
țiunii la punct culminant și deznodământ. Dar, mai ales, a
antrenat un ansamblu de actanți-tip. Identificăm: a) contestata-
rii — tinerii prezenți în PMAN; b) puterea viciată (Partidul Co
munist), suveranul contestat (Vladimir Voronin); c) segmentul
agresiv, instigatorii și provocatorii „care au transformat această dis
perare a cetățenilor în furie violentă"; d) forțele de ordine; e) in
stanțele mediatice etc.
Tinerii desemnează un personaj colectiv ce întruchipează ero
ul acțiunii, agentul schimbării (al revoluției social-psihologice).
Agonia generației tinere, care își punea speranțele în alegerile
parlamentare din 5 aprilie, are la bază amenințarea perpetuă
rii unui al treilea mandat majoritar comunist. Tinerii simt cei
care au ieșit primii în stradă, cei care s-au încumetat să se opu
nă unei evidențe (victoria Partidului Comuniștilor). La început
o acțiune simbolică, noninstrumentală, protestul tinerilor, ma
terializat într-un ceremonial funerar, prin care nemulțumiții
erau chemați în stradă cu o lumânare în mână, să ateste doliul
NATALIA COJOCARII
național, a luat proporții neașteptate în cea de-a doua zi. Mo- 353
ul manifestanților de a protesta este orientat împotriva „co
muniștilor care ne-au furat toată țara".
* Motivația altui tânăr in
tervievat este cu atât mai radicală: „Eu nu mai rezist să trăiesc în
țara aceasta încă patru ani! Eu n-am ce căuta în țara aceasta. Ăsta-i
.
viitorul meu? Să ies în stradă și să protestez?"
** Manifestațiile paș
nice au culminat cu acțiuni de vandalism (punctul culminant)
deosebit de violente care au dus la represalii îndreptate împo
triva tinerilor, din partea autorităților comuniste (deznodă
mânt). La următoarele prilejuri de protest, participarea tineri
lor a fost considerabil redusă, compensată însă de prezența în
piață a părinților și persoanelor mai în vârstă care au venit să
protesteze în locul lor și să ceară eliberarea persoanelor deți
nute în arest.
Dacă tinerii însumează un personaj colectiv, tipul eroului
răzvrătit, nedreptățit care se revoltă cu furie împotriva unei
ordini opresive, opoziția (PLD, PL, AMN, PD, MAE) reprezin
tă tipul auxiliarului, donatorului, întrucât liderii partidelor de
opoziție au fost cei care s-au raliat cu revendicările tinerilor și
le-au pus la dipoziție mijloace logistice pentru organizarea pro
testelor.
Voronin este un personaj care ocupa mult loc in economia die-
zei De el depinde deznodământul conflictului. Reacția lui pu
blică este așteptată, dar el se prezintă ezitant — „noi trebuie să
ne gândim cum procedăm și cefacem". Personaj negativ prin exce-
1 tă antieroul, personificarea tuturor relelor și nemulțumirilor
611 testatarilor, Voronin mai este și simbolul ordinii căzute din
Secvență din filmul documentar „Capcana".
** Idem-

354 legitimitate, incapabilă să-și reintre în drepturi. Portretele lui
sunt incendiate, pe internet circulă bancuri în care el este în ipos
taza lupului cel rău, numele lui este hulit, fotografia lui este
marcată cu semnul morții etc. In timp ce domnia acestuia este
contestată („Tu, Voronin, nu uita/Basarabia nu-i ta", „Opriți dicta
tura", „Jos comuniștii"), Vladimir Voronin, la rândul său, etiche
tează ieșirea tinerilor drept o ilegalitate, o manevră operată de
opoziția nemulțumită de rezultatele alegerilor. Ba, mai mult,
președintele contestat pune mișcările de protest pe seama „pof
telor nesăbuite ale forțelor oculte, extremiste", „scopurile puciștilor
sunt evidente — desființarea statului moldovenesc, lichidarea demo
crației noastre" *. Din tabăra cealaltă, Dorin Chirtoacă, vicepre
ședinte al PL, investit în rolul de portavoce a protestatarilor în
fața autorităților comuniste, consideră aceste manifestări legiti
me, o exprimare a „dreptului de a-și exprima punctul de vedere,
dreptul de a protesta", înaintând cu această ocazie și revendicări
le cetățenilor aflați în piață „să fie invalidat scrutinul și, respectiv
să fie anunțate alegeri repetate".
Instigatorii simt reprezentați de cei care aveau misiunea de a
provoca violențe dintre protestatari și forțele de ordine, fapt con
statat ulterior cu probe.
Poliția e un personaj emblematic pentru tipul agresorului.
Având rolul de a apăra „constituționalitatea republicii" (starea
dezirabilă de echilibru), forțele de ordine au intervenit ca să
restaureze „normalitatea", recurgând la represalii. Polițiștii sunt
reprezentați monumental cu puternice efecte de regie sonoră, în
echipamentul lor pentru situații de război: veste antiglonț, scut,
caschetă și puști kalașnikov. Peste ei s-a revărsat de cele mai multe
V. Voronin, Adresare către populație, 7aprilie 2009, www.protv.md.
NATALIA COJOCARI)
°n furia mulțimii, protestatarii aruncând cu pietre în scuturile 355
polițiștilor. De asemenea, o mașină de pompieri, menită să dis
loce mulțimea prin acțiunea furtunurilor de apă, a fost distrusă
de manifestanți. într-o primă etapă, poliția a cedat atacurilor ma-
nifestanților, părăsind clădirea Parlamentului, obținând pentru
scurt timp simpatia protestatarilor.
Instanțele mediatice sunt polarizate. La o extremă se situează
televiziunea publică Moldova 1, care nu și-a onorat atribuțiuni-
le, difuzând, în momentele de apogeu ale manifestațiilor din pia
ță, documentare și emisiuni de divertisment. Televiziunea publi
că a mai fost criticată pentru că a raportat despre protestele
anticomuniste sporadic, fragmentar, având mai mult grijă să
pună în evidență stricăciunile și consecințele dezastruoase ale
violențelor din data de 7 aprilie.
în subsidiar, în cadrul procesului de mediatizare, au jucat un
rol și următorii actori: societatea civilă românească (protestele de
solidaritate inițiate de către studenții basarabeni în România s-au
bucurat de sprijinul opiniei publice, solidaritatea societății roma-
nXizavi de evenimentele de la Chițunău s-a resțmțrt ș. pe fo-
nești vizav ntarii b materiale aparute in media), re-
rumun, blog-u , românesc (declarații de susținere a
prezentanțn guv g u autoritățile comuniste) și
protestatarilor și de P (declarații de susținere pentru
reprezentanții guvernului rusesc t
președintele comunist).
_______________ - ,A. Bflnub|jCa Moldova, din data de 9 aprilie 2009,
* o declarație a unui grup de experți nsabiHtate și de imagine de pe ac-
îsi exprimă îngrijorarea vizavi de transfe j reprezentativ de protestatan paș-
tiunile grupului violent pe grupul mult mai încercat stoparea violențelor (din
nici sau pe liderii politici, dintre care unu darea situației confhctuale social-po-
Declarația unui grup de experți cu pnwre )«c^da.href.declara355ia-unui-grup-de-
litice din R. Moldova). http://^revrsta22.
exper355i-cu-privire-la-escaladarea-s-5912.htm!

356 Noi forme de protest și mobilizare:
rolul rețelelor de comunicare
Manifestațiile anticomuniste au fost supranumite de aseme

nea și „Revoluția Twitter", în virtutea paltformelor de microblog-
ging folosite intensiv de manifestanți pentru a disemina infor
mații pe internet. Tinerii au fost mobilizați prin intermediul
mesajelor trimise prin telefonia mobilă, dar mai ales prin inter
mediul rețelelor sociale (Facebook, Twitter, Yahoo Messenger).
Aceste instrumente de comunicare au devenit predilecte, de vre
me ce televiziunea și radioul de stat erau controlate de PCRM.
Canalul de comunicare de pe Twitter a devenit principala sursă
de informare pentru mass-media internațională în special atunci
când accesul la multe site-uri din Republica Moldova și liniile
telefonice au fost blocate de autorități. Pe lângă funcția lor de re
țele de comunicare, acestea mai constituie și forme de transmi
tere a cunoașterii sociale.
Semilibertăți media și virtuale
Ca reacție la manifestările de protest, autoritățile comuniste

au făcut uz din plin de clasicele instrumente de represiune: ame
nințări, violențe, răpiri în stradă ale unor jurnaliști, vandalizarea
redacțiilor, închiderea site-urilor, bruiajele telecomunicațiilor. In
aceste condiții, mass-media românească a compensat precarita
tea transmisiunilor mediatice din Basarabia, difuzând prompt și
sistematic informații cu privire la desfășurarea acțiunilor de peste
Prut. Există voci care califică presa românească principalul ra
portor al evenimentelor atât pentru societatea românească, cât și
pentru presa internațională, în măsură să sensibilizeze opinia
NATALIA COJOCARU
publică externă cu privire la cazul basarabean. Acest lucru a fost 357
posibil până în momentul în care transmisiunile de la Chișinău
au fost întrerupte complet, corespondenții români fiind urmă
riți, amenințați și, în cele din urmă, expulzați din Republica
Moldova.
Lupta pentru adevăr:

vântul schimbării și vântul inerției
Opoziția populară este o formă de expresie în Basarabia, iar

cetățenii acestui spațiu au un apreciabil grad de frustrare socia
lă constantă, care determină comportamentul de protest. Au și
un loc de agregare predilect: Piața Marii Adunări Naționale
(PMAN)’. O societate sechestrată este aceea care ține indivizii
captivi într-un sistem limitativ pe care aceștia din urmă nu-1 pot
ajusta decât prin contestarea lui publică. în ultimă instanță, pro
testul pare să fie una dintre puținele forme de disidență colecti
vă care se produc în Basarabia.
„Asta a fost ca un pahar care s-a umplut și asta a fost picătura care
s-a revărsat și am spus, gata, ne e de ajuns"*. Sute de mii de mol
**
doveni au sperat că în ziua de 5 aprilie Basarabia se va reînnoi
* PMAN reprezintă un spațiu cu rezonanță istorică pentru începuturile mișcării de renaș

tere națională a populației din Basarabia. La sfârșitul anilor '80 aici s-au produs prime
le acțiuni de opoziție față de regimul comunist, care au culminat cu Marile Adunări Na
ri I Semnificația profund simbolică a acestui loc al memoriei este redată de acțiunea
pona e. a ce|Ortrei forțe în PMAN: dimensiunea religioasă, marcată de Clopotni-
d a(a Adormirea Maicii Domnului la o extremitate, dimensiunea politică de
is!î- a guvernului la cealaltă și dimensiunea istorică, de statuia lui Ștefan cel Mare.
Cri Ala reprezintă instanța capabilă să rezolve revendicările manifestanților într-o
Catearai ^mată spațju| prOxim ei fiind un spațiu compensatoriu, consolator pentru
^nedreptățiți de către puterea oficială.
*« Secvență din filmul documentar „Capcana".

358 politic și își va redirecționa traseul general. Dar rezultatele au
fost extrem de dezămăgitoare. Tinerii basarabeni s-au simțit „se
chestrați" în propria lor țară și au resimțit cel mai acut claustra
rea lor în limitele unui sistem sociopolitic deficient. în neputin
ța și disperarea lor, au generat „un prohod al viitorului". Zeci de
mii de tineri au ieșit în stradă animați de idealuri patriotic-de-
mocratice la începutul lunii aprilie 2009. S-au agregat în grupuri
spontane, îndreptându-se spre PMAN, loc convergent, ritualic
pentru astfel de întruniri de masă. Tinerii purtau pe obraz în
semnele naționale sau fluturau tricoloruri personale și scandau
„nu ne îngropați viitorul", „trezește-te, patrie drogată", „vrem un vi
itor pentru popor".
în interiorul societății basarabene, se confruntă două tabere
beligerante, o parte a generației vârstnice tributară vechiului re
gim, și generația tânără simpatizantă a forțelor democratice, pro-
occidentale. Tineretul basarabean a reprezentat timp de opt ani
jumătatea nemulțumită a regimului sociopolitic, partea protes
tatară a societății
.
* Tinerii sunt cei care nu își pot imagina viito
rul în acest stat, „aveam speranța de a se schimba situația din țară",
„Eu nu mai rezist să trăiesc în țara aceasta... încă patru ani! Eu n-am
ce căuta în țara aceasta. Acesta-i viitorul meu? Să ies în stradă ca să
protestez?"
** Tinerii au fost mobilizați prin SMS-uri și mesaje pe
internet, care îndemnau ca, la ora 18.00, să se adune în fața sta
tuii lui Ștefan cel Mare, pentru a aprinde lumânări în semn de
* Un caz exemplar este cel al Liceului „Gheorghe Asachi" din Chișinău, a cărui denumire
a fost schimbată din „român" în „moldo" la cererea guvernării comuniste în 2006. Ele
vii și profesorii de la acest liceu au distrus inscripția și au solicitat insistent revenirea la
vechea denumire de liceu român-francez. Inscripția originară de pe frontispiciu a fost
aprobată abia la începutul acestui an. http://ro.protv.md/stiri/social/liceul-gheor-
ghe-asachi-din-chisinau-a-revenit-la-denumirea-de.html .
** Secvență din filmul documentar „Capcana".
NATALIA COJOCARU
„doliu național" pentru victoria comuniștilor
.
* La statuie au ve- 359
nit mai întâi câteva sute de tineri, au aprins lumânări și, purtând
pancarte cu mesaje anticomuniste, au început să se îndrepte că
tre Președinție strigând „Libertate".
O serie de filme documentare au fost realizate cu scopul de
a reflecta narativ mișcările explozive de protest din aprilie
2009. Primul film a fost cel produs la comanda Partidului Co
munist la scurt timp după desfășurarea evenimentelor. Intri
ga acestei producții intitulate Atac asupra Moldovei este, după
cum sugerează și titlul, teoria conspirației care ar fi fondat sce
nariul evenimentelor. în replică, sunt realizate alte câteva ma
teriale video care să ilustreze ziua de 7 aprilie, reflectând de
această dată viziunea partidelor de opoziție și a reprezentan
ților societății civile: Capcana, Cutia Neagră, Adevărul despre 7
aprilie, Moldova încotro, Agonia surzilor. Ambele serii de filme
produc două tipuri paralele de discurs despre aceeași realita
te, două puncte de vedere antagonice ale actanților implicați.
Pentru ilustrare, propunem analiza pe scurt a acestora, exem
plificând cele două poziții prin filmele „Capcana" și „Atac asu
pra Moldovei".
Un post de televiziune local, aservit partidului de guvernă
mânt, a produs un film documentar care explică evoluția eve
nimentelor postelectorale. Intitulat „Atac asupra Moldovei",
* Ulterior, de către partidele de opoziție au fost prezentate o serie de nereguli și probe prin
care s-au evidențiat fraudele comise în campania electorală din 2009 și în ziua scruti
nului- manipulări în secțiile de vot, suprimarea libertății de exprimare la posturile TV cu
acoperire națională, folosirea resurselor administrative de către comuniști, șantajul cu
dosare penale deschise tuturor opozanților mai importanți ai regimului, modificările
leeislația electorală — ridicarea pragului electoral de la 4 la 6 %, anularea blocurilor
electorale și interdicția decretată la adresa persoanelor cu cetățenie română de a ocu
pa funcții publice.
Psihosoctologia crizei • Gestația sociopsihologică a unui protest durabil

360 filmul sugerează, prin decupaj de imagini și declarații, că prin
cipalii responsabili de violențele grave din ziua de 7 aprilie sunt
exclusiv partidele de opoziție, care ar fi anticipat rezultatele fi
nale și ar fi premeditat mișcările de protest cu mai multe luni
înainte de ziua alegerilor. Viziunea Partidului Comunist asupra
turbulențelor sociale de după alegeri este fatalistă. Un rău exte
rior în complicitate cu trădători interni (opoziția) a atentat la sta
bilitatea statului, manipulând masele de studenți naivi. Conse
cințele sunt catastrofale: 200 de victime, majoritatea fiind
reprezentanți ai forțelor de ordine cărora nu li s-a permis să re
curgă la măsuri represive violente. Statului i-au fost aduse pre
judicii materiale în valoare de peste 300 de milioane de dolari,
cele mai grave fiind însă prejudiciile de imagine în fața organis
melor internaționale.
Filmele-replică reproduc succesiv versiunile explicative ale
mai multor analiști politici, precum și versiunile jurnaliștilor
care restabilesc scenariul acțiunilor în baza înregistrărilor au-
dio-video. „Dacă, în societate, o parte din alegători după rezultatele
alegerilor cad în disperare, această societate e bolnavă și cei care au
guvernat-o poartă vina că societatea a ajuns într-o astfel de stare"
*.
Scenariul revelat de analiza experților contrastează cu mitul con
spirației sugerat insistent de producția documentară realizată
de partidul de guvernământ. Vinovății acuzați de Voronin și
susținătorii lui (Statul Român, partidele de opoziție, terțe țări
implicate în pretinsul complot) sunt reabilitați și alți responsa
bili de înscenarea presupusei lovituri de stat sunt puși în lumi
nă. Filmele realizate de opoziție reprezintă veritabile materiale
de investigație care atestă, prin studierea atentă a înregistrări-
* Igor Boțan, analist politic, directorul Asociației pentru Democrație Participativă.
NATALIA COJOCARII
°r' orchestrarea premeditată a derulării evenimentelor de către 361
autoritățile comuniste.
Perioada de campanie este prezentată ca un interval agitat,
orc care urrna să fie încheiat de un deznodământ care ar jus-
ca toate eforturile combatanților politici în lupta pentru pute
re, „La 5 aprilie, Moldova visa frumos". Accentul e pus pe sufe
rința umană cauzată de confruntările dintre forțele de ordine și
manifestanți. In film sunt încorporate mărturii ale victimelor, ale
celor arestați (se vorbește de un număr de 700) și bătuți în comi
sariatele de poliție (așa-numitele „coridoare ale morții"), decla
rații ale psihologilor cu privire la traumele psihice și agresiunea
verbală suferite de torturați. Sunt publicate imaginile în care li
derii fracțiunilor politice de opoziție încearcă să calmeze spirite
le și să deturneze masele de la violențe și acte de vandalism, de
talii omise în primul film documentar, realizat de comuniști.
Concluzii
Un regim politic care nu are susținere în rândul tinerilor e un

regim falimentar. Chiar dacă procentul electoratului tânăr este
minoritar în raport cu restul populației, un sistem sociopolitic nu
continuitate și nici viabilitate dacă nu e validat de simpatia
tinerilor. Criza multiplă care se manifestă în majoritatea sectoa
relor vieții publice din Republica Moldova, la care se adaugă in
capacitatea factorilor de decizie de a ameliora situația deplorabi
lă, degenerează finalmente într-un eșec psihologic al cetățenilor.
Starea generală de anemie contrastează cu neliniștea disperată a
tinerilor. Așa se explică numărul progresiv de cereri de redobân
dire a cetățeniei române și numărul impresionant de mare al ce
lor plecați la muncă sau studii peste hotarele republicii.

362 Bibliografie
Agabrian, Mircea, 2004, Cercetarea calitativă a socialului. Iași: In

stitutul European.
Coman, Mihai, 2008, Introducere în antropologie culturală. Mitul și
ritul. Iași: Polirom.
Della Porta, Donatella și Diani, Mario. 1999, Social Movements.
An Introduction. London: Blackwell Publishing.
Klandermans, Bert, 1997, The Social Psychology of Protest. Oxford:
Blackwell Publishers.
Klicperova, M. Feirbeind I. K., Hofstetter, C. R., 1997, In the
search for a post-communist syndrome: a theoretical
framework and empirical assesment. Journal of Com-
munitiy and Applied Social Psychology, 7, pp. 39-52.
Lardellier, Pascal, 2003, Teoria legăturii ritualice. Antropologie și co
municare (postfață de Alain Caille, trad, franc, de V.
Pricopie). București: Tritonic.
Markova, Ivana, 2004, Dialogistica și reprezentările sociale (tradu
cere din limba engleză de M. Tarpalaru, argument de
A. Neculau). Iași: Polirom.
Neculau, Adrian, 2004, Argument. în Ivana Markova Dialogisti
ca și reprezentările sociale. Iași: Polirom.
Neculau, Adrian, 2003a, Ce este psihologia socială? în A. Necu
lau (ed.) Manual de psihologie socială (pp. 21-27). Iași:
Polirom.
Neculau, Adrian, 2003b, Gândirea socială. în A. Neculau (ed.)
Manual de psihologie socială (pp. 275-282). Iași: Polirom.
Neculau, Adrian (ed.), 2003, Manual de psihologie socială. Iași: Po
lirom.
NATALIA COJOCARU
Neculau, Adrian (ed.), 1996, Psihologie socială. Aspecte contempo- 363
rane (prefață de S. Moscovici). Iași: Polirom.
Neculau, Adrian, 1996,0 perspectivă psihologică asupra schim
bării. în A. Neculau (ed.). Psihologie socială. Aspecte con
temporane (pp. 233-246). Iași: Polirom.
Schechner, Richard, 1993, The Future of Ritual: Writings on Cultu
re and Performance. Londra: Routledge.
Surse online
www.jumal.md
www.protv.md
www.info-prim.md
www.realitatea.net
Filme documentare
Adevărul despre 7 aprilie
Agonia surzilor
Atac asupra Moldovei
Capcana
Cutia Neagră
Moldova încotro

Adrian Neculau Şi Jacqueline Barus Michel Psihosociologia Crizei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian Neculau Şi Jacqueline Barus Michel Psihosociologia Crizei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOLOGIE - PSIHOTERAPIE

Traducerea textelor din franceză:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Copyright © Editura Trei, 2011

C.P. 27-0490, București

17 Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologia

26 Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

97 Despre implicarea intelectualului în politică

108 Omul în fața crizei: un neputincios care visează?

150 Față în față cu criza societală

158 Criza ca modus vivendi al întreprinderilor hipermoderne

218 Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine

276 Piramida frici lor sociale. Frici le sociale în România:

307 Criza politicului la finele regimului comunist

338 Gestația sociopsihologică a unui protest durabil:

De-a lungul timpului, istoria le-a apărut unor filosofi, istorici,

Psihosodologia crizei ■ Prefață

JACQUELINE BARUS-MICHELși ADRIAN NECULAU

în societățile în care libertatea cuvântului este recunoscută,

Psihosociologia crizei ■ Prefață

JACQUELINE BARUS-MICHELși ADRIAN NECULAU

încercând să abordăm a priori criza dintr-o dublă perspectivă,

Psihosociologia crizei ■ Prefață

JACQUELINE BARUS-MICHEL și ADRIAN NECULAU

Psihosociologia crizei ■ Prefață

JACQUELINE BARUS-MICHELși ADRIAN NECULAU

Psihosociologia crizei • Prefață

Jacqueline Barus-Michel Adrian Neculau

JACQUELINE BARUS-MICHEL și ADRIAN NECULAU

Lupta împotriva riscurilor mondiale

Aș dori să începem această expunere cu o întrebare: ce trebuie

Psihosociologia crizei • Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologia

ment. Desigur că se poate pune întrebarea: de ce aceste state și

Kepel, G., Flammarion, Terreur et Martyre, Paris, 2008.

Psihosociologia crizei ■ Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologia

Psihosodologia crizei ■ Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologia

Furet, F., La Révolution française, Gallimard, Paris, 2007.

Psihosociologia crizei ■ Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologie

Le phénomène révolutionnaire, une régression créatrice, Desclée de

Psihosodologia crizei ■ Lupta împotriva riscurilor mondiale și psihosociologie

I. Istoria legăturilor sociale este

Multiplicitatea și actualitatea crizelor arată de fapt continui­

* Profesor, Laboratorul pentru de Cercetări Sociale, Université „Paris 7".

Psihosodologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

II. Crizele și psihologia socială clinică

Crizele exprimă în mod particular interdependența psihicu­

III. Referințe și studii

Noțiunea de criză a apărut mai întâi în medicină. Pentru

Psihosodologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

Psihosociologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

Psihosociologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

Fenomene critice și déstructurante se regăsesc la toate nive­

IV. Definiții și forme de manifestare

Noțiunea de criză ne apare într-o perspectivă mai clară dacă

Psihosociologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

Psihosociologia crizei • Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

Psihosodologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

Criza afectează o dinamică ale cărei aspecte instabile se

Psihosodologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

VI. Procesul crizei

într-o lucrare mai veche a noastră (Barus-Michel, Giust-Des-

în perioada de manifestare a crizei, realitatea, care părea în con­

• O intensă mobilizare emoțională a actorilor implicați în acest

Psihosociologia crizei ■ Criza ca obiect al psihologiei sociale clinice

Multiplicitatea și actualitatea crizelor arată de fapt continui

Crizele exprimă în mod particular interdependența psihicu

Fenomene critice și déstructurante se regăsesc la toate nive

în perioada de manifestare a crizei, realitatea, care părea în con

• Faza precritică, cea a funcționării așa-zis normale, a orien

ce acoperă uneori lungi perioade care premerg adevăratele ex

Intrarea în criză este aproape întotdeauna efectul unui ele

Orice criză se manifestă mai întâi în două registre: al psihicu

Socialul și psihicul aderă unul la celălalt ca două țesuturi im

Elemente de simbolică a crizei. Unitățile sociale, prin inter

Războiul este prelungirea unei crize prin mijloace organiza

Revoluțiile reprezintă armonizarea în evenimente a două ver

Democrația a inventat, grație votului și formelor de reprezen

• Avem, pe de o parte, efecte negative: amplificarea repre

Un discurs simbolic primar, pentru a recupera din coeziu

Criza financiară având originea în SUA — care afectează în

Printr-o opțiune exclusivă pentru liberalismul economic, po

Din cauza unui efect de contaminare, acești factori favorizea