ThomasWoodrowWilson

,cunoscut mai ales ca Woodrow Wilson, (n. 28

decembrie 1856 - 3 februarie 1924) a fost cel de-
al douăzeci și optulea președinte al Statelor
Unite ale Americii (1913 - 1921). Un devotat
prezbiterian, Wilson a devenit și un bun istoric și
un specialist în științe politice.

În calitatea sa de reformator democrat, a fost

ales guvernator al statului New Jersey în 1910 și
președinte al Statelor Unite în 1912. În primul
său mandat prezidențial (1913 - 1917) a
contribuit esențial la crearea unui sistem de legi
privind sistemul federal de rezerve (în engleză, Federal Reserve System).

Reales în 1916, în cel de-al doilea termen al său (1917 - 1921) s-a concentrat
asupra participării țării la Primul Război Mondial și a realizării unei păci drepte
bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, concretizat prin
„Paisprezece puncte”. [3] Acestea au fost însă aprig discutate la Conferința de Pace
de la Paris din 1919. Astfel, Tratatul cu Germania de la Versailles, extrem de dur
din cauza exigențelor Franței, excludea poporul german din Dreptul popoarelor de
a dispune de ele însele și din acest motiv a fost respins de Senatul SUA; în schimb,
dispariția imperiului Austriac a fost oficializată prin tratatele de la Saint-Germain
și de la Trianon, conform celui de-al 10-lea din cele 14 puncte.
 Clemenceau s-a născut în
Vendée, în vestul Franței. Acesta și-a
petrecut tinerețea printre țărani, dar
tatăl său, Benjamin (era adeptul
ideilor lui Voltaire, era un  admirator
al Revoluției de la 1789) l-a format și
a rămas modelul după care s-a ghidat.
Prin intermediul tatălui său,
Clemenceau a cunoscut oameni care
plănuiau o lovitură de stat asupra
împăratului Napoleon al III-lea și l-a
întâlnit pe istoricul Jules Michelet,
care era hăituit de poliția imperială.
Benjamin a fost arestat în anul 1858.
Trei ani mai târziu (noiembrie 1861), Georges a ajuns la Paris pentru a studia
medicina.

A fost membru al cabinetului ca ministru de de interne  până în anul 1906 și a

fost prim-ministru între anii 1906-1909. În sfârșit, după trei ani de război, în
anul 1917, când resursele și moralul Franței erau în cel mai jos punct,
Clemenceau a acceptat invitația președintelui Raymond  Poincaré de a prelua
conducerea guvernului de război între anii 1917-1920. Determinarea statornic și
nemiloasă în problema războiului i-a adus titlul de „Tată al Victoriei”.

Singurul scop al lui Clemenceau era să câștige războiul. Pentru trădători și

fataliști nu avea milă. Speranța victoriei l-a imbiat. Cu toate  acestea prim-
ministrul era obsedat de nevoia de a avea, sub o singură comandă, o armată
unită și era capabil să tranforme punctul de vedere al guvernelor aliate și al
liderilor militari. În anul 1918, Ferdinand Foch a fost desemnat comandant
superm. În ciuda dezastrelor din mai 1918, strategia lui  Clemenceau a rămas
necontestată, iar acesta a declarat că va va purta războiul  „până în ultima clipă,
iar ultima clipă va fi a noastră”.
 David Lloyd George
El a fost interesat în mod activ de exploatarea
rațională a coloniilor și a fost un susținător al
extinderii imperiului. În 1908, dl. Lloyd George
a ocupat postul de cancelar al Trezoreriei, care a
fost considerat al doilea în importanță în
cabinetul britanic.

La sfârșitul anului 1916, dl Lloyd George a

preluat funcția de prim-ministru al Regatului
Unit și a condus guvernul de coaliție timp de
aproape 6 ani. Începutul domniei sale a fost pur
și simplu triumfătoare, iar în acei ani
politicianul era foarte popular în țara sa și în multe țări europene.

Mulți istorici consideră că David Lloyd George este unul dintre inițiatorii semnării
Tratatului de la Versailles, potrivit căruia Anglia a primit coloniile germane și
Mesopotamia. Ca urmare, aproape 75% din resursele petroliere ale lumii explorate
până în al 20-lea an au fost sub controlul acestei țări.

Sub Lloyd George, Anglia și-a consolidat poziția dominantă în Persia, Arabia și
Egipt și a câștigat și Palestina și Irakul. În timpul unei vizite în Germania, care a
avut loc în 1936, Lloyd George a lăudat Hitler. Cu toate acestea, după
evenimentele din Spania, el a vorbit în favoarea apropierii Marii Britanii cu Franța
și URSS. Când W. Churchill a devenit prim-ministru, el a propus o politică de a
deveni membru al guvernului său, dar Lloyd George a respins atât acest lucru, cât
și oferta de a ocupa postul de ambasador al Regatului Unit în Statele Unite.

La începutul războiului, soția unui politician a murit, cu care nu mai trăise mult
timp. Sa căsătorit cu amanta lui, Francis Stevenson. La scurt timp după nuntă,
Lloyd George a fost diagnosticat cu un cancer care sa dezvoltat rapid.

Spre sfârșitul vieții sale, monarhia britanică și-a apreciat în mod deosebit meritele,
acordându-i titlul de conte, iar la 26 martie 1945, David Lloyd George nu a
devenit. Potrivit testamentului, a fost îngropat în sat, unde și-a petrecut copilăria.

Acum știi cine a fost David Lloyd George. Biografia acestui om de stat celebru
inspiră astăzi mulți tineri care încearcă să ajungă la înălțimile unei cariere politice.
 Vittorio Emanuele Orlando
(n. 19 mai 1860Palermo, Regatul celor Două
Sicilii– d. 1 decembrie 1952, Roma, Italia[7][6]) a
fost un om de stat italian, cunoscut pentru
participarea ca reprezentat al Italiei în 1919 la
Conferința de Pace de la Paris împreună cu
ministrul său de externe, Sidney Sonnino. El a fost,
de asemenea, cunoscut cu supranumele de
„Premierul Victoriei” datorită înfrângerii Puterilor
Centrale în Primul Război Mondial alături de
Antanta.A mai fost membru și președinte al
Adunării Constituante care a schimbat formă de
guvernare italiană în republică. În afară de un proeminent rol politic, Orlando este,
de asemenea, cunoscut pentru scrierile sale, peste o sută de lucrări pe probleme
juridice și judiciare; Orlando a fost și profesor de drept.
Orlando a fost unul dintre cei Patru Mari, principalii lideri și participanții aliați la
Conferința de Pace de la Paris în 1919, împreună cu Președintele SUA, Woodrow
Wilson, prim-ministrul francez Georges Clemenceau și prim-ministrul Marii
Britanii David Lloyd George.[17] Deși Orlando a fost șeful delegației italiene în
calitate de prim-ministru, necunoașterea limbii engleze și poziția politică slabă din
țară i-au permis ministrului de externe conservator cu origini galeze Sidney
Sonnino să joace un rol principal în negocieri.[18]

Neînțelegerile dintre cei doi s-au dovedit a fi dezastruoase în timpul negocierilor.

Orlando era pregătit să renunțe la pretențiile teritoriale pentru Dalmația în
schimbul anexării portului Rijeka (sau Fiume, cum numeau italienii orașului) –
principalul port maritim la Marea Adriatică. Sonnino, în schimb, nu era dispus să
renunțe la Dalmația. Italia a ajuns să pretindă atât Dalmația cât și Fiumd, pentru ca
la urmă să nu primească nimic. Prin pretențiile lor, italienii au acționat împotriva
politicii susținute de președintele Wilson – autodeterminarea națională. Orlando a
susținut Propunerea de Egalitate Rasială, amendament introdus la documentele
conferinței de către delegația Japoniei.[19]

Orlando părăsit dramatic conferința la începutul lunii aprilie 1919.[20] El a revenit

pentru scurt timp în luna următoare, dar a fost forțat să demisioneze la doar câteva
zile înainte de semnarea Tratatului de la Versailles. Faptul că el nu a semnat
tratatul din partea Italiei a devenit pentru el un motiv de mândrie în anii care aveau
să vină.[21] Prim-ministrul francez Georges Clemenceau l-au numit „Plângăcios”,
dar Orlando își amintit cu mândrie: „atunci ... când am știut că nu vor să ne dea
ceea ce eram îndreptățiți să primim ... m-am zvârcolit pe podea. M-am dat capul de
perete. Am plâns. Am vrut să mor.”