Sunteți pe pagina 1din 3

3. Teorii ale jocului.

Specific vârstelor copilăriei, jocul are importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea psihice a
copilului
Alături de învăţare, muncă, şi creaţie, jocul reprezintă una din modalităţile esenţiale prin
care omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Prin joc, copilul învaţă şi se dezvoltă
totodată. Jocul înseamnă explorare a universului, a realităţii; tot prin joc, el reproduce,
reconstruieşte secvenţe din viaţă sau creează o nouă lume, o altă realitate. Ursula Şchiopu
surprindea caracterul universal al jocului în afirmaţia: „De fapt, omul se joacă la toate vârstele.
Chiar şi la vârsta a treia" ( Şchiopu, Verza 1981,.28).
Pentru copil, totul este joc: în primele luni de viaţă acesta se joacă cu corpul său; mai apoi
copilului îi face plăcere să reproducă elemente din ambianţa lui apropiată; într-o următoare
etapă, copilul începe să imite adultul (mama, medicul, educatoare) şi de aici se naşte jocul de rol
– atât de utilizat astăzi şi în lucrul cu adulţii – în care identificarea este obiectul fundamental.
Urmează jocul cu reguli, în care copilul învaţă elemente fundamentale de socializare,
convenţionalitatea, acordul, cooperarea şi competiţia.
În concluzie, este important să subliniem că prin activitatea de joc copiii:
 îşi formează identitatea personală (se joacă la început cu propriul corp, înţeleg că nu
sunt una şi aceeaşi cu mediul, ci sunt separaţi);
 învaţă să comunice (vorbire, ascultare, înţelegere).
 învaţă acte, acţiuni, operaţii, conduite care îl ajută să rezolve probleme din mediul său;
 învaţă să fie mai flexibili în gândire, să creeze soluţii diferite;
 îşi dezvoltă atenţia, motivaţia, abilităţile sociale;
Copilul schimbă prin joc realitatea lui imediată, învaţă „să fie cu ceilalţi”, învaţă lucruri noi,
toate acestea într-o stare de relaxare şi plăcere; totodată, prin joc se dezvoltă întreaga sa fiinţă, i
se conturează personalitatea.
Geneza şi rolul jocului. În demersul teoretic referitor la joc este necesară şi o trecere în
revistă a teoriilor ce vizează motivaţia jocului. Ed. Claparède, in lucrarea sa Psihologia copilului
şi pedagogia experimentală, autorul enumera opt teorii care au fost enunţate pentru a explica
esenţa şi cauzalitatea ce au stat la baza jocului copilului ( Claparède 1975, 60-61)
• O primă teorie este cea a recreării sau odihnei (Schaller, în 1891, Lazarus, în 1883),
potrivit căreia funcţia jocului ar fi aceea de relaxa şi detensiona atât corpul, cât şi spiritul, idee
nesusţinută de Claparède întrucât nu explică de ce copiii preferă să se joace, oricând, şi nu doar
când sunt obosiţi.
• A doua teorie-propusă de poetul Schiller şi apoi susţinută de Spencer, este cea a
surplusului de energie, conform căreia, surplusul de energie acumulat de copil se descarcă prin
joc. Contraargumentele propuse de Claparède se referă la caracterul inovator al acţiunilor
întreprinse de copii, precum şi la categoria de copii care se joacă, deşi nu manifestă surplus de
energie.
• A treia teorie menţionată este cea propusă de Hall, teoria atavismului, care susţine că
jocul este un exerciţiu necesar dispariţiei tuturor funcţiilor rudimentare, devenite inutile (jocul
„de-a vânătoarea" al copilului, care exprimă o funcţie rudimentară nu are drept scop dispariţia
prin istovire, ci exercitarea trecătoare a unei influenţe asupra dezvoltării altor funcţii. Claparede
consideră că cele două poziţii ale lui Hali sunt antagonice şi susţine funcţia de instrument creator
a jocului.
• A patra teorie este cea elaborată de K. Groos, în 1896, şi se numeşte teoria exerciţiului
pregătitor, în care autorul pledeaza pentru o reîntoarcere la punctul de vedere biologic pentru a
explica problematica jocului. Groos susţine existenţa a multiple tipuri de joc în conformitate cu
numărul instinctelor (jocuri de întrecere, jocuri erotice, jocuri de vânătoare, de luptă etc.) Astfel,
funcţia jocului este de a fi un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adevărată. Ed. Claparede apreciază
această teorie ca fiind importanta pentru pedagogie, dar precizează că ea trebuie completată de o
alta, care să considere jocul ca pe un agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii.
• O altă teorie prezintă jocul drept un stimulent al creşterii. Acest punct de vedere îşi are
originea în ideile lui H. Carr, care a atras atenţia asupra rolului pe care jocul îl are în dezvoltarea
organismului, în special ca stimulent pentru sistemul nervos, dar şi pentru sistemul muscular,
circulator etc.
• Teoria exerciţiului complementar (sau a compensaţiei) a fost elaborată tot de Carr se
bazează pe ideea potrivit căreia jocul întreţine şi împrospătează deprinderile nou dobândite.
Astfel, funcţia jocului ar fi de exerciţiu pregătitor. Anterior, Ed. Claparede nu împărtăşise
punctul de vedere al lui Carr, precizând că un exerciţiu de repetare în vederea perfecţionării unei
deprinderi nu poate fi considerat joc şi, în al doilea rând, dacă este vorba de o întărire prin
perfecţionare a unei funcţii încă imperfecte, nu avem de-a face cu un exerciţiu pregatitor, ci cu
unul. de perfecţionare.
• K. Lange propune teoria întregirii, conform căreia jocul ar fi un înlocuitor al realităţii
care ar procura animalului, copilului, ocaziile pe care nu le găseşte în realitate.. Astfel, funcţia
jocului nu ar fi atât complementară, cât mai degrabă compensatoare, de a satisface trebuinţe
presante.
În sfârşit, ultima teorie la care se referă Claparede îşi are originile tot în consideraţiile lui
H. Carr. Este vorba de teoria cathartică, după care funcţia jocului ar fi aceea de a ne purifica
din când în când de tendinţele antisociale cu care venim pe lume, dar nu în sensul de a le
suprima, ci de a le canaliza spre comportamente acceptate.
Ca metodă, procedeu şi mijloc de formare şi dezvoltare, a personalităţii preşcolarului, în
grădiniţă jocul se găseşte cu preponderenţă în programul zilnic, facilitând şi o mare parte din
învăţarea didactică. Jocurile. în special cele didactice, îmbină finalităţile educative cu bucuria
copilului.
Jocul este un puternic stimulent cognitiv atât pentru învăţarea independentă, cât şi pentru
învăţarea în grup; dincolo de natura primă a experienţei, există feedback-ul, care determină
adevăratul progres. Jocul se îmbină cu învăţarea, dar şi cu creaţia astfel că îi dă posibilitatea
copilului de a experimenta rolul de creator al realităţii. În cadrul jocului liber, copilul are
posibilitatea de a lua decizii, de a exersa roluri sociale, el învaţă să se adapteze la ceilalţi, să
comunice cu ei, îşi configurează primele noţiuni a ceea „ce e bine” şi „ce e rău”, a ceea „ce e
frumos” şi a ceea „ce e urât”. Totodată, jocul este cel mai sigur mediu de manifestare a
creativităţii şi, concomitent, modalitatea prin care copilul îşi dezvoltă şi îşi afirmă
individualitatea; el îşi construieşte propriul sens al identităţii, începe să-şi cristalizeze imaginea
de sine. Sub. un alt aspect, jocul este modalitatea prin care se asigură si o dezvoltare fizică
armonioasă a copilului. Postura, activismul, conştientizarea expresivităţii corporale si
emoţionate, sunt elemente extrem ele importante pentru stadiile ulterioare, iar preşcolaritatea este
etapa în care ele se manifestă prin joc.

1. Prezentați rolul și importanța teoriilor jocului în ontogeneză.

BIBLIOGRAFIE
Chateau, J., 1982, Copilul şi jocul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Claparede, Ed., 1975, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Creţu, T., 2001, Psihologia vârstelor, Editura Credis, Bucureşti.
Dima, S., 2003, Stimularea potenţialului intelectual al copiilor, în vederea obţinerii succesului
şcolar, Editura Semne.
Macavei, E., 2001, Pedagogie. Teoria educaţiei, Editura Aramis, Bucureşti.
Manolache, A., şi alţii, (coord.) 1979, Dicţionar de pedagogie. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Niculescu, R., M., 1999, Pedagogie preşcolară, Editura Pro Humanitatea, Bucureşti.
Perrnenoud, P., 1995, La pedagogie a l'ecole des differences. Fragments d'une sociologie de
l'echec, E. S. F., Paris
Sillamy, N., 1996, Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Stanică, M., 1998, Joc - muncă - creaţie, în revista „învăţământul Preşcolar", nr. 3 -4.
Schiopu, U., 1970, Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Schiopu, U.,Verza, E„ 1981, Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Tudorache, V., 2000, Şcolarul mic şi jocul didactic, Editura Terra, Focşani.
Vrasmas, E., 1999, Educaţia copilului preşcolar. Editura Pro Humanitate, Bucureşti.

S-ar putea să vă placă și