Noţiunea de izvor de drept

„Prin izvoare ale dreptului – menţiona profesorul Alexandru Văllimărescu – înţelegem

materia, elementele care formează substratul regulilor dreptului şi diferitele moduri prin
care aceste reguli sunt stabilite şi ne sunt cunoscute.1
Profesorul Mircea Djuvara scria: „Dreptul pozitiv, cînd există, trebuie să fie consacrat
prin ceva, trebuie să-l cunoaştem în anumite cristalizări, care să ni-l arate ce este. Trebuie să
existe oarecare forme în care să-l găsim, şi prin care el se manifestă. Aceste forme, care ne
arată în ce consistă dreptul pozitiv, sunt izvoarele formale de drept”.2
Giorgio Del Vecchio, fost rector al Universităţii din Roma, spunea: „Fiecare popor are
în mod necesar un drept, pozitiv propriu, ce corespunde voinţei sale preponderente. Modurile
de manifestare ale acestei voinţe sociale predominante se numesc izvoarele dreptului”.3
„Dreptul – scria Hegel – trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin faptul că este
pus ca lege” ...4
Din cele menţionate rezultă că dreptul constituie un sistem de norme care îmbracă o
anumită haină juridică, iau o anumită formă datorită căreia sunt aduse la cunoştinţa întregii
societăţi. Forma de exprimare a alegerilor juridice, modalitatea generală prin care dreptul
devine cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
Expresia izvoare ale dreptului este întrebuinţată atît ca categoria juridică, cît şi ca
categorie istorică. Ca categorie istorică, izvoarele dreptului desemnează documentele în care
găsim dreptul diferitor state la diverse etape de dezvoltare istorică. Aceste documente (cum ar
fi, de exemplu: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Codul lui Manu în India, Legea celor
XII table la romani etc.) sunt pozitive în măsura în care ele îşi au importanţa şi utilitatea lor
după circumstanţe. „Ele – după cum menţiona Hegel – nu au decît o valoare istorică şi de
aceea sunt de o natură trecătoare. Cuminţenia legiuitorului şi a guvernelor, în ce au făcut
pentru împrejurări date şi au stabilit pentru situaţiile epocii, este un lucru pentru sine care
aparţine aprecierii istoriei, de care ea va fi cu atît mai mult recunoscută, cu cît mai multă
această justificare va fi sprijinită de un punct de vedea filozofic”.5
Nu ne vom ocupa aici de această accepţiune a noţiunii de izvor al dreptului, explicaţiile
noastre fiind consacrate exclusiv izvorului de drept în accepţiunea sa juridică.
Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dintre care cele mai
răspîndite sînt:
- izvor material şi izvor formal al dreptului;
- izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului;
- izvor scris şi izvor nescris al dreptului;

1
Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.159.
2
Mircea Djuvara, Op.cit., pag.259.
3
Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag.226.
4
Hegel, Principiile dreptului, Bucureşti, 1969, pag.242.
5
Citat după: Ion Craiovan, Doctrina juridică, pag.207.
 - izvor intern şi izvor extern al dreptului;
- izvor creativ şi izvor interpretativ.
Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare reale. Ele sînt concepute ca
un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali, precum şi cadrul natural, social-
politic, uman etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorîte
din necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.
Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare sau sancţionare a normelor
juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sînt reflectate.
Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa
guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De obicei, acest rol revine actelor normative.
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sînt exprimate.
Izvoarele directe ale dreptului sînt considerate actele şi contractele normative.
Indirecte sînt considerate acele izvoare care, pentru a fi considerate juridice, trebuie să
fie validate, sancţionate de o autoritate publică competentă. In calitate de izvor indirect pot
servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate de organizaţii nestatale. Aceste norme
devin juridice numai din momentul în care au fost confirmate în modul respectiv de
autoritatea publică.
Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată de
principiile legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă, pe
cînd obiceiul poate fi transmis şi pe cale verbală.
Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al dreptului. Unii
autori consideră că izvorul intern al dreptului îl constituie normele juridice. Alţii susţin să
izvorul intern îl formează însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la rangul de lege. în ceea
ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează mijloacele prin care voinţa, devenită
statală, capătă o haină juridică adecvată.
Izvoarele creative apar ca un rod al activităţii autorităţilor publice. Locul predominant
revine, indiscutabil, actelor normative. Aceste izvoare, mai mult ca oricare altele, răspund
cerinţelor de mobilitate a dreptului ca urmare a dinamicii relaţiilor sociale supuse
reglementării juridice.
Izvoarele interpretative apar ca un rezultat al operaţiei logico-raţionale, care are drept
scop lămurirea înţelesului exact al normelor juridice ce se conţin în izvoarele creative.
Remarcăm faptul că la izvoarele interpretative nu se atribuie toate actele interpretative, ci
doar acele din ele care conţin interpretări oficiale şi, ca urmare, au un caracter general-
obligatoriu.
În literatura juridică sunt propuse şi multe alte clasificări ale izvoarelor dreptului. Aşa,
de exemplu, profesorii Gheorghe C.Mihai şi Radu I.Motica în lucrarea „Fundamentele
dreptului. Teoria şi filosofia dreptului” consideră că ar fi oportună clasificarea izvoarelor
dreptului în următoarele categorii:
- izvoare fundamentale unui sistem pozitiv de drept: Constituţii, Principiile Dreptului,
 tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului;
- izvoare generale: Legile ordinare, codurile;
- izvoare detaliatoare: decretele, ordonanţele guvernamentale, deciziile (oficiale) şi
teoriile juridice (neoficiale);
- izvoare întregitoare: cutuma, jurisprudenţa.6
Autorii I.Dogaru, D.C.Danişor, Gh.Danişor reţin următoarea clasificare a surselor
formale;
a) în funcţie de izvorul material al normei se disting:
- surse naţionale (normele provin de la autoritatea statală sau din obiceiul
comunităţilor stabilite pe teritoriul statului;
- surse internaţionale (norme provenind de la organisme internaţionale dotate cu
putere de reglementare sau cutume internaţionale);
- surse străine (surse ataşate ordinii juridice a unui alt stat).
O altă clasificare este: surse publice (normele sunt edictate de autoritatea publică) şi
surse autonome (îşi găsesc fundamentul în autonomia şi puterea unor corporaţii private sau
semipublice: întreprinderi, organizaţii nonguvernamentale).
O a treia clasificare se poate face astfel: acte normative (norme edictate de autoritatea
publică pe cale unilaterală); contracte internaţionale (norme convenţionale).
b) În funcţie de sursa formală se disting;
- surse scrise şi surse nescrise;
- surse directe şi surse indirecte.
c) În funcţie de ierarhia normelor se disting:
- surse suverane (pot reglementa orice materie; de exemplu, Constituţia, alte legi);
- surse subordonate (limitate în aplicare de sursele suverane; de exemplu, ordonanţele
şi hotărîrile Guvernului, decretele prezidenţiale etc.);
- surse subsidare (surse libere în ce priveşte domeniul, dar care, în caz de contradicţie,
sunt subordonate surselor superioare; de exemplu, actele normative adoptate de
autorităţile publice locale sunt subordonate celor suverane).7
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Aşa, de exemplu, se
consideră că politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că autoritatea publică este
cea care concepe viitoarele norme juridice. Conştiinţa juridică este considerată, de asemenea,
drept izvor ideologic al dreptului.
Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite de a ajunge la concluzia că există
multiple şi variate forme pe care dreptul le îmbracă, există o diversitate de izvoare ale
dreptului. Multiplicarea izvoarelor de fapt este proprie tuturor sistemelor de drept. Ea se
lămureşte, în primul rînd, prin diversitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. Nu
încape îndoială că o singură formă de exprimare a dreptului ar îngreuia folosirea eficientă a

6
Gheorghe C.Mihai, Radu I.Motica, Op.cit., pag.94
7
I.Dogaru, D.C.Danişor, Gh.Danişor, Teoria generală a dreptului, pag.125-126.
acestuia.
Remarcăm faptul că la diferite etape de dezvoltare istorică, în diferite state, în
dependenţă de sistemul de drept propriu statului dat, de legătura lui cu alte valori normative,
de complexitatea relaţiilor sociale reglementate, prioritatea a fost dată unuia sau altui izvor de
drept.
În evoluţia sa, dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare formale):
a) obiceiul juridic (cutuma);
b) practica judiciară şi precedentul judiciar;
c) doctrina;
d) contractul normativ;
e) actul normativ;
f) alte izvoare ale dreptului.

XIII.2. Caracteristica izvoarelor formale ale dreptului

XIII.2.1. Obiceiul juridic (cutuma)

În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă, fără îndoială, primul
loc. Obiceiul este cea mai originală formă de manifestare a voinţei speciale. Chiar în formele
cele mai rudimentare, primitive, de convieţuire umane găsim unele reguli care nu sînt impuse
în mod expres, dar de fapt sînt respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin
repetarea constantă a unor acte, repetări cărora li se impune o obligativitate. Elementul lor
material, elementul central îl constituie repetarea constantă. Bineînţeles, o repetare constantă,
continuă, nu e suficientă ca fapta să se transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu,
regulile de prudenţă, de igienă, de conduită personală etc.) Pentru aceasta se cere ca
"repetarea să se sprijine pe convingerea că această repetare e absolut obligatorie, aşa încît alţii
pot să o ceară"8
Dacă se face o analiză a cutumei ca izvor formal al dreptului se va constata că ea se
întemeiază pe cazuri concrete care au precedat. „Aceste cazuri – după cum consideră
profesorul Mircea Djuvara – au trebuit să fie consacrate, adică să se recunoască valoarea lor
juridică, întocmai cum se recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru. În fiecare
din aceste cazuri concrete, raţiunea juridică analizează complexul de relaţii juridice care-l
compun, şi constată că unele se repetă; în felul acesta se constituie o noţiune generală,
degajîndu-se ceea ce e comun într-o serie de cazuri concrete; aceasta este norma generală
astfel consacrată prin cutumă. Numai graţie acestei noţiuni generale se poate în fine apoi găsi
într-un caz nou o asemănare cu cazurile precedente; se constată că o anume relaţie juridică se
repetă şi în acest caz nou”.9
În felul acesta cutuma se aplică la cazurile care survin. Cutuma apare astfel într-o

8
Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Bucureşti, 1995, pag. 226.
9
Mircea Djuvara, Op.cit., pag.265.
practică îndelungată.Cutuma are două elemente constitutive:
uzajul, adică o practică socială constantă şi uniformă. Pentru ca uzajul să fie considerat
cutumă, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii: repetarea, durata, constanţa, claritatea;
a) convingerea juridică. Pentru ca uzajul să se transforme în cutumă, el trebuie să fie
conceput de colectivitate ca fiind necesar.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul
izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante:
1) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-l incorporează într-o normă
oficială;
2) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe de
judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.
Normele obişnuielnice, recunoscute de puterea de stat, formează dreptul obişnuielnic sau
dreptul cutumiar. El a jucat un rol destul de important ca izvor de drept, mai ales în dreptul
epocii antice şi medievale.
În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (consuetudine = cutumă =
obiceiul pămîntului) este modul originar de manifestare a voinţei sociale.
Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive de convieţuire, găsim unele reguli care
nu sunt impuse în mod expres, dar de fapt sunt respectate aproape din instinct. Şcoala istorică
a dreptului a subliniat importanţa acestei etape în formarea dreptului. Nu legea, ci cutuma
reprezintă principalul izvor al dreptului şi baza acestuia. Legislaţia nu are decăt o importanţă
secundară. Legea nu formulează reguli conştiente. Ea nu poate face altceva, decît să capteze
ceea ce s-a dezvoltat de la sine în viaţa socială, de-a lungul istoriei unui popor şi să-i asigure
formularea.
Potrivit şcolii istorice, orice popor are un spirit, un suflet al său, care se oglindeşte în
morală, drept, artă, limbaj, toate fiind considerate „produse spontane şi imediate ale spiritului
popular” (Volkglist). În viziunea lui Savigny, dreptul este „în primul rînd creat de obiceiuri şi
credinţele populare, apoi de jurisprudenţă, deci, de tot felul de cauze, de forţe interne
acţionînd în linişte”,10 ca totalitate a trăirilor poporului. În această ordine de idei, forma
originară, veritabilă a dreptului este cutuma. Dreptul cutumiar este cu adevărat dreptul viu.
Comparativ cu el, legislaţia este neînsemnată. „Dreptul originar, proprietatea comună a
poporului întreg, ca urmare a ramificării relaţiilor vieţii reale, - menţionează Savigny – s-a
dezvoltat într-atît în detaliile sale încît n-a mai putut fi stăpînit de popor în general. Atunci s-a
format o clasă separată de experţi ai dreptului care, ei înşişi un element al poporului,
reprezintă comunitatea în acest domeniu al gîndirii. În conştiinţa specializată a acestei clase,
dreptul este numai o continuare şi o dezvoltare deosebită a Valksrecht-ului. Acesta din urmă
duce, de acum înainte, o viaţă dublă. În principiile sale fundamentale, el continuă să trăiască
în conştiinţa comună a poporului; determinarea exactă şi aplicarea în detalii este îndeletnicirea

10
Citat după: Filosofia dreptului. Marile curente, pag.323.
unei clase de jurişti”11. Dreptul îşi are temeiul, în ultimă analiză, în cutumă şi în istorie.
Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte culegeri de cutume juridice şi
mai puţin o creaţie conştientă a legiuitorului. Acest lucru poate fi lesne de înţeles, analizînd
conţinutul Legii celor 12 table Ia Roma, Legea salică la franci, etc.
În epoca medievală, numărul cutumelor a sporit şi mai mult încît s-a pus problema
sistematizării lor. Sînt cunoscute asemenea culegeri de cutume, cum ar fi Oglinda saxonă
(Sachsenspiegel) din 1230; Oglinda şvabă (Schwabensplegel) din 1273-1282; Aşezămintele
lui Ludovic cel Sfînt (1270); Ordonanţa dată de Carol al VII-lea al Franţei pentru redactarea
tuturor cutumelor şi publicarea lor într-un cod (1453) etc.
Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara noastră. Primele legiuiri (a lui
Alexandru cel Bun, a lui Vasile Lupu, a lui Matei Basarab etc.) lăsau loc larg de manifestare a
obiceiurilor. Aşa, de exemplu, Codul Calimach (1817) prevedea următoarele: "dacă în acest
cod nu s-ar afla nici o lege potrivită la pricina înfăţişată atunci se cuvine a se urma pămîntescu
obicei, carele, în curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi între judecători cercetîndu-se, s-
au întărit şi cu chipul acesta au dobîndit putere legiuită".
Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre. El nu
constituie un izvor de drept important în statele ce ţin de civilizaţia juridică romano-
germanică, Dreptul cutumiar ocupă un loc major în sistemul izvoarelor de drept în statele ce
se atribuie la civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă (Common Law), precum şi în statele
ce se atribuie la sistemul dreptului cutumiar african.
Astfel, în unele state africane, efortul de creare a unei legislaţii naţionale nu a fost în
stare să elimine dreptul cutumiar. Acesta are o sferă de aplicare foarte largă. Raţiunile acestei
supravieţuiri au fost arătate de Preşedintele Curţii Supreme din Coasta de Fildeş: "Nu trebuie
pierdut din vedere că în ţările noastre mijloacele de comunicaţie sînt încă precare, că unele
sate sînt încă izolate în plină pădure şi mai ales că analfabetismul îşi mai întinde încă trista sa
pînză pentru un anumit timp”.12
Obiceiul juridic e o componentă a tradiţiei normative şi, de aceea, poartă trăsăturile
acesteia: rigiditate, conservatism. Fiind o convenţie tacită a membrilor comunităţii, obiceiul
şi-au adus un aport considerabil în dezvoltarea dreptului, în particular, şi în dezvoltarea
societăţii, în general. În acelaşi timp, cutumele pot să joace şi un rol nefast, cînd se
cristalizează. „Ele ajung să nu îngăduie dezvoltarea societăţii respective şi tocmai intervenţia
unor legi scrise rupe această anchilozare, provocînd revoluţiuni şi schimbări sociale, care
aduc posibilitatea progresului.
Se observă, astfel, cu drept cuvînt, că dacă societatea indiană a rămas în forma
caracteristică a castelor, care după o înflorire extraordinară a oprit orice avînt spre progres,
aceasta s-ar datora în mare parte faptului – menţionează profesorul Mircea Djuvara – că nu a
intervenit, la un moment dat, posibilitatea unei legislaţii scrise. De unde la început cutumele

11
Citat după: Ştefan Georgescu, Op.cit., pag.102.
12
Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept în lumea contemporană, Bucureşti, 1992, pag. 306-307.
corespundeau nevoilor, stabilind clase în societate, au ajuns în cele din urmă să se fixeze în
caste, şi neexistînd nici un mijloc de a le schimba spre a descătuşa viaţa socială şi a-i da
putinţa progresului, societatea a rămas pe loc în forma aceasta. S-a zis chiar că un mare noroc
al românilor a fost că a venit legea scrisă, a celor XII table, care a răpit puterea cutumelor şi a
introdus sistemul cel nou tocmai în momentul oportun. Graţie acestui fenomen incidental,
întîmplat la romani, s-a putut da curs dezvoltării lor juridice şi politice ulterioare. Legile
indiene, cum sunt legile lui Mahu, care au apărut aşa de tîrziu, nu sunt legi, ci simple
deziderate ale brahmanilor, aşa încît nici sub această formă tîrzie nu s-a putut înlătura rolul
nefast al cutumelor.13
În concluzie, menţionăm faptul că legea capătă teren în detrimentul obiceiului. Această
însă nu trebuie înţeleasă ca o dispariţie totală a obiceiului. El continuă să existe şi să acţioneze
în scopul reglementării unor relaţii sociale, el ţine atît de dreptul public, cît şi de dreptul
privat. Aşa, de exemplu, în dreptul public ei se păstrează prin ceea ce se cheamă: "tradiţii
constituţionale", "tradiţii parlamentare", "tradiţii republicane", "tradiţii monarhice", "tradiţii
ale organizării administrativ-teritoriale" etc.
În dreptul privat, obiceiul se întîlneşte în materie de drept civil, comercial, familial
etc.
În ţara noastră, cutuma ca izvor de drept are o sferă de aplicare restrînsă. Se lămureşte
acest lucru prin faptul că unele tradiţii (republicane, democratice etc.) pur şi simplu n-au de
unde exista. Altele, printre care şi unele tradiţionale, sănătoase, ale neamului nostru au fost
distruse de regimul totalitar comunist. Avea perfectă dreptate M. Eminescu spunînd: "Natura
poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştient,
urmăreşte o idee pe cînd ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat,
nu maimuţărea legilor şi obiceiurilor străine..."14

XIII.2.2. Precedentul judiciar şi practica judiciară

Precedentul juridic este o soluţie dată de instanţă într-un caz similar anterior.
Precedentul judiciar multiplu, este ceea ce numim practică judiciară, sau, cu alte cuvinte,
totalitatea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe.
Totalitatea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate de către instanţe mai poartă denumirea de
jurisprudenţă (jurisprudenţă =jus (justiţie) + dictio (pronunţare); în sens de stabilire, de
creare a dreptului.
Avînd în vedere că nu numai instanţele judecătoreşti, ci şi organele administrative aplică
dreptul, precedentul judiciar şi practica judiciară se întîlnesc şi în soluţiile date de către aceste
organe.
Activitatea care urmăreşte soluţionarea problemelor ce apar în relaţiile intersubiective

13
Mircea Djuvara, Op.cit., pag.289.
14
Mlhai Eminescu, Publicistică, Referiri istorice şi istoriografice, pag.406.
are o importanţă majoră în dezvoltarea dreptului. Această activitate, numită şi jurisdicţie, se
manifestă în mod necesar de îndată ce viaţa socială a ieşit din faza pur instinctivă (cum era de
multe ori, mai ales la început, cerînd adoptarea unor decizii. Judecătorul care aplică normele
juridice constată în ce măsură problema apărută se încadrează în sistemul normelor juridice
existente. în acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate sugera şi noi idei, impuse de
dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale.
Rolul practicii judiciare, într-o măsură mai mare sau mai mică, a fost apreciat pe
parcursul evoluţiei. Datorită activităţii judecătoreşti, practicii acumulate s-au făcut
rectificările respective, căutîndu-se cele mai oportune soluţii.
Se ştie că "orice normă legală sau cutumiară este generală. Printr-aceasta ea are nevoie să
fie individualizată la cazul dat. Această operaţiune, prin care experienţa trecută, rezumată în
normele generale, se leagă de cazurile noi care se prezintă, tasă întotdeauna un cîmp de
apreciere interpretatorului, cîmp care uneori poate fi foarte vast". 15 Cu toate acestea,
jurisprudenţa se caracterizează prin tendinţa de a aplica unitar legea. E mai simplu atunci,
cînd legea e clară. în aceste cazuri, "judecătorul nu are decît sarcina s-o aplice: optima lex,
qual minimum judici, optimus judex qui minimum sibi - cea mai bună lege este aceea care lasă
cît mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în hotărîrea
pe care o dă, se întemeiază în aşa fel pe lege, încît arbitrarul său să fie cît mai redus".16
Esenţa jurisprudenţei nu constă în decizia bazată pe interpretarea şi aplicarea
sentimentală a judecătorului, pentru că aceasta ar însemna desfiinţarea dreptului propriu-zis. E
important ca din analiza amănunţită a faptelor să se deducă ceea ce în mod necesar se impune,
ca principiu de dreptate. Cu alte cuvinte, practica judecătorească, precedentele juridice sînt
bune în măsura în care practicienii ţin cont de ele, neabsolutizîndu-le, în măsura în care ei nu
vor fi robii practicii anterioare. E semnificativă, în această ordine de idei. remarca lui Hegel:
"Ce monstruoasă încurcătură încă domneşte acolo, atît în exerciţiul justiţiei, cît şi în dreptul
însuşi, ne spun cunoscătorii acestora. Ei observă mai ales împrejurarea că, întrucît legea
aceasta nescrisă este cuprinsă în deciziile curţilor de justiţie şi ale judecătorilor, judecătorii
sînt continuu chemaţi să legifereze prin aceea că ei sînt deopotrivă ţinuţi să se refere la
autoritatea predecesorilor lor, care nu au făcut decît să pronunţe legea nescrisă, dar totodată şi
liberă să nu se refere la această autoritate întrucît ei înşişi au în ei legea nescrisă, şi pe acest
temei au dreptul de a se pronunţa asupra deciziilor anterioare, dacă ele sînt sau nu în acord cu
această lege".17
Unele sisteme de drept, precum ar fi şi cele de tipu! anglo-saxon (Common-Law-Anglia,
S.U.A., Canada) apreciază hotărîrile pronunţate de instanţele judecătoreşti ca izvoare ale
dreptului. Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi în statele de alt sistem de
drept. Aşa, de exemplu, în Elveţia există opinia că unele hotărîri ale Tribunalului federal
constituie adevărate izvoare de drept.
15
Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 283.
16
Idem.
17
Hegel, Opera citată, pag. 240.
 După cum menţionează Blackstone, „conformitatea cu precedentul este o regulă deja
stabilită pentru situaţia în care aspectele care au mai fost judecate revin în faţa judecătorilor.
Căci trebuie ca balanţa justiţiei să se menţină stabilă şi să nu oscileze după opinia fiecărui
judecător în parte ... nu stă în puterea nici unuia să altereze şi să modifice Common Law după
propriile sentimente, pentru că s-a angajat prin jurămînt să ne judece după judecata lui
personală, ci după legile şi tradiţiile ţării, deja cunoscute. Misiunea lui nu este să creeze un
nou drept ci să-l păstreze şi să-l reprezinte pe cel vechi”.18
Această viziune o împărtăşeşte şi lordul Mansfield (1705-1794), unul dintre înalţii
magistraţi britanici: „O lege poate rareori prevedea toate cazurile în speţă; de aceea Common
Law care-şi are izvoarele în Franţa dreptăţit, se află mai presus decît un Act al
Parlamentului”.19
În esenţă rolul jurisprudenţei constă în interpretarea şi aplicarea legii la cazuri concrete.
Dacă legea se impune instanţelor judecătoreşti prin ea însăşi, hotărîrile instanţelor
judecătoreşti constituie un izvor al dreptului doar atunci, cînd în urma unor repetate soluţii în
acelaşi sens, se revine asupra lor şi sunt considerate ca formînd o regulă de drept obligatorie.
În viziunea profesorului Alexandru Văllimărescu, jurisprudenţa îndeplineşte mai multe
roluri:
- de a interpreta legea şi de a o aplica cazurilor concrete ce se prezintă;
- de a completa legea atunci cînd aceasta nu se pronunţă asupra unei chestiuni;
- de a adopta legea noilor condiţii de viaţă ale societăţii.20
În ţara noastră, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, ea, ca regulă, nu este
considerată ca un izvor de drept. Cu unele rezerve se acceptă de a fi recunoscute ca izvor de
drept hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul
familial, dreptul muncii etc.).
Considerării practicii judiciare ca izvor de drept, se opune, de asemenea, principiul
separaţiei puterilor în stat.

XIII.2.3. Doctrina (ştiinţa juridică)

Dicţionarul limbii române moderne defineşte doctrina ca „totalitatea principiilor,

tezelor, învăţăturilor fundamentale ale unui sistem politic sau ştiinţific”.
„Vocabularul juridic”, publicat de Asociaţia Henri Capitant, dă doctrinei următoarea
definiţie: „Opinie în mod comun susţinută de cei care predau dreptul (communis opinia
doctorum), sau chiar de cei care, fără să predea, scriu asupra dreptului”.
Profesorul Alexandru Văllimărescu consideră doctrina ca „totalitatea părerilor
jurisconsulţilor, exprimate oral sau în scris în operele lor”.21
18
Citat după: Philippe Malaurie, Op.cit., pag.135.
19
Citat după: Philippe Malaurie, Op.cit., pag.136.
20
Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.239.
21
Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.242.
 Profesoara Sofia Popescu susţine că „doctrina înseamnă dreptul, astfel, cum este
conceput de teorie, explicarea lui ştiinţifică, generalizarea şi sistematizarea lui”.22
Aşa dar, doctrina este ştiinţa juridică care cuprinde analizele, investigaţiile,
interpretările făcute de specialişti fenomenului juridic.
Doctrina se manifestă sub diferite forme, cum ar fi:
a) tratatele şi cursurile care sunt expuneri sistematice, în care este prezentată fiecare
ramură de drept;
b) comentariile care cuprind interpretările textelor legii;
c) repertoriile sistematice sau alfabetice, în special ale hotărîrilor judecătoreşti;
d) monografiile, ca lucrări consacrate unor probleme juridice;
e) studiile, articolele, tezele şi altele elaborate, prezentate în publicaţii ştiinţifice de
specialitate.23
Ştiinţa juridică are o importanţă majoră, ea contribuie la cunoaşterea fenomenului
juridic, la cunoaşterea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, în interpretarea şi
aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.
Istoriceşte vorbind, doctrinei, în timp, i-a revenit un rol creator direct. În acelaşi timp,
însă, ea nu poate fi considerată ca un izvor de drept. Ca izvor de drept, ştiinţa juridică a fost
recunoscută mai mult în epoca antică şi cea medievală. Aşa, de exemplu, împăratul romanilor
Adrian a decis că judecătorii sînt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce creau
dreptul.
Adrian a adoptat o dispoziţie obligatorie: "dacă jurisconsulţii ale căror păreri sînţ produse
sînt unanimi, judecătorul nu poate statua în sens contrar."24
Mai apoi, în epoca din urmă a Imperiului Roman, s-a format obiceiul de a rezolva
chestiunile de drept, citîndu-se părerile vechilor jurisconsulţi. Astfel, nu se mai recurgea la
textul legii. Mai mult ca atît: s-a stabilit un fel de clasare între jurisconsulţi. Părerile a patru
dintre ei, Papinian, Paul, Alpren, Modestin erau considerate drept lege.
Şi în Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelînd la operele
ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele aduse în faţa lor. S-a mers chiar pînă la
aceea că se vorbea de "un drept al profesorilor", de "cutuma specialiştilor" etc.
Doctrinei îi revine un rol foarte însemnat datorită faptului că dreptul nu era codificat, de
multe ori, nici scris, şi savanţii, jurisconsulţii erau aceia care interpretau sau chiar relevau
dreptul. În Franţa, de exemplu, lucrările unor asemenea autori, cum ar fi Loysel, Pothier,
Dumoulin constituiau adevărate izvoare ale dreptului, din care se inspirau tribunalele. În
Germania autoritatea autorilor era atît de mare, încît ei reuşesc să introducă în secolul al XV-
lea dreptul roman ca drept comun al imperiului, ceea ce se cunoaşte sub numele de Recepţia
dreptului roman.
Apogeul influenţei doctrinei s-a înregistrat înainte de marile codificări ale dreptului din
22
Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, pag.159.
23
Ibidem, pag.159-160.
24
Mircea Djuvara, Opera citată, pag.273.
Franţa şi Germania din secolul al XIX-lea.
După codificarea napoleoniană urmează o perioadă de stabilitate a dreptului scris şi de
pierdere a poziţiei doctrinei în calitate de izvor al dreptului.
La sfîrşitul secolului XIX, doctrina, sub impulsul lui François Geny (1861-1954), îşi reia
rolul de apărătoare a jurisprudenţei şi de multe ori de inspiratoare a legii. Asemenea autori ca
„Planiol, Baudry, Lacantinerie, Colin şi Cupitant, Ripert, care în faţa instanţelor judecătoreşti
nu sunt departe de a avea autoritatea unui Ulpianus, Popinianus, Rothier sau Domat.
Autoritatea lor, deşi morală, este extrem de importantă; totuşi doctrina nu poate fi considerată
ca un izvor formal al dreptului, neimpunîndu-se niciodată în mod general şi permanent şi în
plus neputîndu-se asigura unitatea de soluţii ...”25.
Fără a fi la etapa contemporană un izvor formal al dreptului, doctrina juridică contribuie
esenţial la dezvoltarea dreptului, la elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului. Raţiunea,
inteligenţa, ştiinţa constituie izvorul permanent de îmbogăţire a dreptului. În această ordine de
idei, avea perfectă dreptate Ihering, spunînd că dreptul „este opera voinţei şi a calculului
omenesc, care la fiecare etapă a căutat să realizeze un progres. Istoria dreptului este istoria
gîndirii omeneşti îndreptată spre realizarea practică în condiţiile de viaţă ale colectivităţii
omeneşti”26. „Numai prin raţiune, prin inteligenţă, care ştie să aleagă printre diferitele cerinţe,
regulile cele mai conforme cu necesităţile şi spiritul timpului – susţine Dabin – se elaborează
şi evoluează dreptul”.27
Picard, de asemenea, considera că rolul savanţilor jurisconsulţilor este de a exprima
ideile unui popor prin intermediul normelor juridice. „Jurisconsultul – afirmă Picard – trebuie
să rămînă păstor, preocupat în mod constant de nevoile şi instinctele turmei sale, servitor
luminat al instinctelor şi nevoilor şi să nu se constituie creator de himere”.28

XIII.2.4. Contractul normativ

Contractul (de ia latinescul „contractus” — a strînge) este un acord încheiat între două
sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite drepturi şi obligaţii. Ca act
juridic, contractul constituie acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a
produce efecte juridice, adică acordul naşte, modifică, transmite sau stinge raporturi juridice.
Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele. Mai sînt
însă şi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. în asemenea cazuri, se
spune că acordul dat este normativ. Spre deosebire de celelalte contracte, contractul normativ
este izvor al dreptului.
Contractele normative pot opera în aşa domenii, cum ar fi:
a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării structurii federative a
25
Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.245.
26
Citat după: Alexandru Văllimărescu, Op.cit., pag.265.
27
Ibidem, pag.66.
28
Idem.
statelor;
b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de muncă este un contract
normativ, deoarece, în conţinutul său, stabileşte reguli de conduită generală şi obligatorii;
c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate fi întîlnit sub forma tratatelor
şi acordurilor internaţionale.
Ca izvor de drept, contractul normativ e cunoscut de mult. Astfel, e cunoscută celebra
"Magna Charta Libertatum" (1215), convenţie încheiată între baronii, cavalerii şi orăşenii
răsculaţi, pe de o parte, şi regele Ioan fără de ţară, pe de altă parte, convenţie care primeşte
considerare juridică de contract normativ.
Rolul contractelor normative a crescut considerabil la etapa contemporană. Aceasta e şi
firesc: multe probleme au încetat de a mai fi privite ca probleme interne ale unor state luate
aparte, devenind probleme internaţionale, probleme ce preocupă întreaga comunitate umană.
Aceasta se referă, în primul rînd, la problema drepturilor şi libertăţilor omului.
Din examinarea prevederilor constituţionale ale Republicii Moldova, rezultă o soluţie
juridică, formulată clar şi fără echivoc, privind raportul dintre reglementările internaţionale şi
cele interne din acest domeniu. Această soluţie constituţională constă în faptul că asemenea
izvoare internaţionale, adoptate în ultimele cinci decenii de la crearea Organizaţiei Naţiunilor
Unite, cum ar fi, bunăoară, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966), Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale (1966), Actul final al Conferinţei pentru Securitate
şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1975), Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990),
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului etc. la care a aderat şi Republica Moldova,
constituie acea piatră de temelie ce stă la baza dimensiunii umane a statului nostru.
Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, constituie un izvor
de drept.

XIII.2.5. Actul normativ-juridic

A. Consideraţii generale
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de autorităţile
publice (Parlament, Guvern, Preşedinte, organele autorităţilor publice locale), izvor care
conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare la nevoie este asigurată prin forţa
coercitivă a statului.
Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt următoarele trăsături generale:
1. Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat (organele sale) şi
includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter general prioritar la conduita oamenilor şi
organizaţilor — normele juridice, precum şi prescripţiile privind instituirea, modificarea sau
suspendarea acţiunii (anularea) normelor juridice.
 2. Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui raport concret şi nu asupra
unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale şi
asupra tipului de acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul lor.
3. Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de execuţie şi aplicarea normelor
de drept), actele normativ-juridice sînt adresate oricărui subiect ce participă la aceste relaţii,
pot fi aplicate în mai multe rînduri, adică de fiece dată cînd e vorba de tipul respectiv de
raporturi şi îşi menţin acţiunea indiferent de faptul dacă au apărut sau au încetat raporturile
individuale prevăzute în acest caz. De exemplu, prescripţiile Codului civil sînt aplicabile
oricărui cetăţean sau organizaţie, care au intrat în relaţii patrimoniale de proprietate,
cumpărare-vînzare, închirierii averii sau a încăperii de locuit şi alte raporturi reglementate
prin dreptul civil. Codul penal poate fi aplicat oricărei persoane, care a săvîrşit o acţiune
periculoasă pentru societate, prevăzută în el. Prescripţiile acestor acte nu-şi epuizează
acţiunea ca urmare a unui sau chiar a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire a lor Ele se
aplică şi se utilizează în repetate rînduri. Anume aceasta denotă că prescripţiile juridice ale
actelor menţionate sînt aplicabile la un tip sau altul de relaţii sociale, au un caracter normativ
general, sînt norme de drept.
Spre deosebire de actele normative, actele individuale de stabilire a pensiei, de numire a
unei persoane în funcţie, de angajare la lucru (contractul de muncă), de înscriere ca membru
a! cooperativei se referă nu la fiecare persoană, ci personal la participanţii acestui raport indi-
vidual. Actele privind formarea unui organ, privind conferirea unui titlu onorific sînt, de
asemenea, individuale prin valoarea lor. Trebuie să le distingem de actele individuale, care se
referă la persoane, organe sau localităţi concrete, prevederile sau statutele unui sau altui organ
sau organizaţii. Aceste acte sînt doar aparent individuale, prin denumirea lor, însă prescripţiile
lor reglementează toate tipurile de relaţii, la care participă organul sau organizaţia respectivă,
ele nu se epuizează prin folosirea lor de o singură dată şi se extind asupra fiecăruia care intră
în relaţii cu organul (organizaţia), cu raportare fa care a fost emisă prevederea (statutul). Prin
urmare, ele sînt normative. Drept exemplu pot servi: Regulamentul de ordine interioară a
muncii la întreprindere, organizaţie, instituţie.
Şi invers, contractul concret de livrare sau contractul de antrepriză pentru construcţii
capitale se încheie între două întreprinderi (părţi) şi expiră după termenul stabilit sau după
îndeplinirea condiţiilor contractului, în felul acesta prescripţiile actului, deşi se îndeplinesc nu
o singură dată în perioada acţiunii lor, au un caracter individual, nu sînt norme de drept.
Actele normativ-juridice, care includ norme de drept, se deosebesc, de asemenea, de alte
acte juridice cu caracter general. Astfel, dispoziţiile adresate unui cerc larg de organe şi
organizaţii (bunăoară, tuturor ministerelor şi departamentelor sau organelor locale) cu
prescripţiile "de a intensifica controlul" în vederea respectării ordinii, "de a se lua măsuri
pentru îndeplinirea planurilor" au o importanţă generală şi nu individuală.
Asemenea acte dispozitive şi de control au o importanţă deosebită pentru conducerea de
stat şi un caracter general, însă nu stabilesc norme juridice noi şi nici nu le modifică pe cele în
vigoare, adică nu sînt acte de elaborare a dreptului.
Actele normativ-juridice, adică actele de elaborare a dreptului, se deosebesc şi de actele
generale de lămurire sau interpretare oficială a normelor juridice, care, de asemenea, nu
stabilesc noi norme de drept, nu modifică conţinutul celor în vigoare, ci doar precizează
esenţa lor, uneori insuficient dezvăluită în textul legii.
Printre actele de elaborare a dreptului sînt şi acte în care nu se expune conţinutul
normelor juridice, dar care determină sau confirmă din punct de vedere juridic stabilirea,
modificarea sau anularea normelor incluse în alte acte. Asemenea acte se deosebesc de actele
individuale sau de actele generale cu valoare dispozitivă, de control: cu ajutorul lor se
stabilesc norme juridice noi, se modifică sau se anulează cele în vigoare pînă atunci; ele sînt
adresate unui cerc nedeterminat de persoane, nu se epuizează prin îndeplinirea de o singură
dată etc. lată de ce aceste acte sînt acte ale elaborării dreptului şi au un caracter normativ.
B. Categoriile actelor normative
Sistemul actelor normative ale organelor de stat, interdependenţa acestor acte, precum şi
ordinea emiterii lor sînt reglementate de constituţii şi de alte legi. Această reglementare
asigură realizarea principiilor democratice ale sistemului de izvoare ale dreptului —
supremaţia legii, caracterul obligatoriu al hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru cele
ierarhic inferioare, al hotărîrilor organelor locale ale puterii în limitele teritoriului din
subordine. în felul acesta se asigură hotărîrea uniformă a chestiunilor principale ale politicii
statului în întregul sistem de acte normative.
Locul pe care îl ocupă un act juridic sau altui în sistemul general al acestor acte este
determinat de locul organului care l-a emis în sistemul organelor statului, iar sfera acţiunii,
orientarea şi limitele conţinutului actelor — de competenţa organului menţionat. Pe această
bază apare interdependenţa actelor normativ-juridice ale organelor de stat, exprimată în forţa
lor juridică. Actele organelor ierarhic superioare dispun de o putere juridică mai mare, iar
actele organelor ierarhic inferioare (subordonate), care trebuie emise în corespundere cu
primele, — au o forţă juridică mai mică.
C. Legile
Printre actele normative, locul central îi revine legii. Termenul "lege" este folosit atît în
sensul larg (lato sensu), cît şi în sensul îngust (stricto-sensu) al cuvîntului.
în sensul general, prin lege se înţelege orice act normativ elaborat de autorităţile publice.
În sens restrîns al cuvîntutui, termenul "lege" desemnează actul normativ care emană de la
organul legislativ (Parlament).
În ierarhia lor, legile propriu-zise sînt situate după criteriul forţei lor juridice.
Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de a reglementa prin lege
relaţiile sociale, emite în exercitarea acestei puteri trei categorii de legi: legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale
Legile constituţionale ocupa primul loc în ierarhia legilor atît prin conţinutul lor, cît şi
datorită procedurii speciale de adoptare a acestora. Astfel, prin conţinutul lor, legile
constituţionale sînt legi care introduc texte noi în Constituţie, abrogă anumite texte
constituţionale sau le modifică pe cele existente.
Dat fiind faptul că printre actele normative rolul major revine Constituţiei, ne vom referi
la o caracteristică mai amplă a ei:
a) Noţiunea de Constituţie, trăsăturile ei
Constituţia este legea supremă a unui stat. Această accepţiune este astăzi încetăţenită în
toate statele lumii. De aceea nu e întîmplător faptul că adoptarea constituţiei într-un stat sau
altul a devenit un eveniment de importanţă majoră pentru societatea respectivă. O constituţie
marchează anumite victorii şi împliniri şi, în acelaşi timp, propune noi perspective de
dezvoltare pentru societate şi stat.
În această ordine de idei, o constituţie reprezintă nu numai o înscriere, o totalizare, a
rezultatelor luptei înregistrate după un şir de biruinţe ale noului asupra vechiului. O
constituţie mai este şi un program de activitate, dat fiind faptul că în ea sînt consfinţite
principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice. Constituţia
fixează intenţiile unui stat, cadrul juridic al politicii interne şi externe a statului. Constituţia,
se mai afirmă uneori, şi nu fără temeiuri, e o lege supremă nu numai a statului, dar şi a
societăţii în ansamblu.
Etimologic, cuvîntul constituţie provine de la latinescul "constitutio", ceea ce în
traducere înseamnă "aşezarea cu temei", "starea unui lucru". În dreptul roman antic termenul
constituţie era echivalent cu cel de lege. Cu toate acestea, nici societatea antică, nici cea
medievală n-au ştiut încă despre constituţie ca lege fundamentală a statului. Constituţiile în
sensul propriu - statal - al cuvîntului au apărut mai tîrziu, în cursul primelor revoluţii
burgheze.
Ideile cu privire la constituţie ca lege fundamentală au apărut iniţial în Franţa şi au fost
apoi transplantate pe continentul american. Anume aici aceste idei s-au materializat în mod
practic la început în calitate de constituţii ale anumitor state, iar mai tîrziu de constituţie a
Statelor Unite ale Americii. Astfel, în 1787 americanii au declarat: "Noi, poporul Statelor
Unite pentru formarea unei mai strînse uniuni, pentru instituirea dreptăţii, pentru asigurarea
liniştii interne, pentru asigurarea măsurilor de apărare a comunităţilor, pentru promovarea
prosperităţii generale şi pentru garantarea binecuvântărilor, libertăţii, nouă şi urmaşilor noştri,
declarăm şi promulgăm Constituţia SUA".
Pe continentul european, primele constituţii au fost adoptate în 1791, la început în
Polonia, apoi în Franţa. Anume aici s-a subliniat în ce constă esenţa propriu-zisă a unei
constituţii. Aşa, de exemplu, în textul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26
august 1789, se menţiona: "Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici
separaţia puterilor determinată, nu are constituţie".
Franţa poate servi drept exemplu de ţară unde au fost adoptate deosebit de multe
constituţii. Constituţia în vigoare, adoptată în 1958, supusă unor modificări esenţiale în 1995,
este a cincisprezecea constituţie a acestei ţări. Aceasta se explică prin faptul că anume în
Franţa lupta dintre anumite grupări sociale s-a desfăşurat în mod deosebit de ascuţit. Dacă
analizăm datele adoptării diferitelor constituţii franceze, vedem că ele sînt condiţionate de
cele mai hotărîtoare evenimente desfăşurate în această ţară, Exemplul Franţei în această
privinţă este tipic şi pentru alte state.
Constituţia se deosebeşte de alte legi sub mai multe aspecte şi anume:
a) din punct de vedere al obiectivului lor;
b) din punct de vedere formal;
c) din punct de vedere al forţei juridice.
Din punctul de vedere al obiectivului lor, atît constituţia, cît şi legile constituţionale,
reglementează, în principal, instituţionalizarea puterii şi exercitarea ei. Constituţiile cuprind
modalităţile de organizare a puterii: forma, regimul politic, sistemul autorităţilor publice,
principiile fundamentale ale sistemului electoral etc.
Constituţia, de asemenea, cuprinde reglementarea detaliată de principiu a drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.
De menţionat că celelalte legi, chiar reglementînd asemenea probleme, detalizează doar
prescripţiile constituţionale şi se subordonează cu totul acestora.
Din punct de vedere formal, constituţiile şi legile constituţionale sînt supuse unor
proceduri speciale de adoptare şi modificare. Astfel, potrivit articolului 138 al Constituţiei
Italiei, legile constituţionale sînt adoptate de fiecare cameră, cu majoritatea absolută a
membrilor, la cea de-a doua votare, care trebuie să urmeze primei deliberări la nu mai puţin
de 3 luni.
În Republica Moldova, Parlamentul este în drept să adopte o lege constituţională după
cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei corespunzătoare. Legea se adoptă cu votul a
două treimi din deputaţi.
Din punct de vedere al forţei juridice, constituţiile şi legile constituţionale sînt superioare
tuturor celorlalte legi, situtndu-se în vîrful piramidei tuturor actelor normative. Ele servesc, în
cele din urmă, drept reper decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor
juridice.
Rezumînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia: constituţia este acea lege care,
avînd forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează, în baza celor obţinute,
structurile economice şi formele proprietăţii, organizarea de stat, statutul juridic al omului şi
cetăţeanului şi consfinţeşte perspectiva politicii interne şi externe a statului.
b) Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova
Un răspuns adecvat la întrebarea ce ţine de dezvoltarea constituţională a Republicii
Moldova nu poate fi dat dacă nu se va ţine cont de istoria reală a neamului nostru.
Actualul stat Republica Moldova a apărut pe harta lumii la 27 august 1991 ca rezultat al
adoptării de către Parlamentul Republicii Moldova a Declaraţiei de Independenţă. Evoluţia ce
a precedat acestui eveniment nu este un fenomen autonom şi nici izolat. Actualul stat
Republica Moldova a fost istoriceşte din totdeauna - parte componentă a statului feudal
Moldova, întemeiat în secolul XIV, ca şi ţara Românească, pe pămînturile strămoşilor
românilor - geto-dacii romanizaţi.
Începînd cu secolul XVI, ambele ţări româneşti se află, mat bine de trei secole, sub un
regim de suzeranitate a Imperiului Otoman. Către a doua jumătate a secolului XVIII,
principatele româneşti ajung a fi la intersecţia intereselor Rusiei în Balcani, a pretenţiilor
Imperiului Austriac şi a eforturilor Turciei de a-şi menţine dominaţia în această parte a lumii,
conjugate cu poziţiile Franţei şi Angliei. La 1792, conform tratatului încheiat între Turcia şi
Rusia, Nistrul devine linia de demarcare a acestor două imperii. La 1812, ca rezultat al
tratatului din 16/28 mai ruso-turc de la Bucureşti, Rusia ocupă teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Pentru a camufla adevărul despre Moldova sfîrtecată în două, Rusia denumeşte noul teritoriu
ocupat "Basarabia". Mai bine de un secol, Basarabia se află sub un crud regim de
deznaţionalizare neparticipînd (cu excepţia judeţelor Bolgrad, Ismail, Cahul, revenite la
Moldova pentru 22 de ani în urma înfrîngerii Rusiei la 1856 în războiul din Crimeea) la actul
Unirii şi constituirii statului român modern.
În pofida politicii ţarismului rus de a şterge de pe faţa pămîntului populaţia autohtonă,
băştinaşii din acest teritoriu şi-au păstrat limba şi obiceiurile. La mişcarea de eliberare
naţională a popoarelor neruse participă activ şi populaţia din Basarabia şi stînga Nistrului.
Această luptă se încununează cu succes prin proclamarea autonomiei teritoriale şi politice a
Basarabiei de către Congresul ostaşilor moldoveni ce şi-a ţinut lucrările la 20-27 octombrie
1917.
Într-un timp foarte scurt este ales Parlamentul Basarabiei - Sfatul ţării - constituit pe
baze legale din reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale şi ai etniilor conlocuitoare.
La 2 decembrie 1917 Sfatul ţării adoptă o Declaraţie oficială prin care proclamă
Republica Populară Moldovenească, la început ca membru, cu drepturi egale, al Republicii
Federative Ruse, apoi (în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1918) ca stat independent cu numele
de "Republica Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatîrnată, avînd ea
însăşi dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor".
La 27 martie 1918, Sfatul ţării votează actul Unirii, în baza căruia "Republica
Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi
vechile graniţe cu Austria, ruptă de către Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul
vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că
noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu
mama sa România".
În acelaşi an, Congresul general al Bucovinei votează "unirea necondiţionată şi pentru
vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul
României".
Actele Unirii au fost recunoscute prin tratatele internaţionale încheiate între 1910-1920
la Paris.
 Timp de mai bine de două decenii, noile teritorii revenite la spaţiul strămoşesc cunosc o
perioadă de înflorire a culturii, învăţămîntului, economiei şi vieţii publice. Acest lucru nu
poate fi spus despre populaţia din stînga Nistrului, care a fost încadrată într-un nou imperiu,
denumit de data aceasta Uniunea Sovietică.
În 1924 conducerea sovietică creează artificial Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească pentru ca ea să poată "juca acelaşi rol... politico-propagandistic, pe care îl
joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă — faţă de Finlanda". Mai ales, după
cum declara însuşi Stalin, "dacă Basarabia va fi propagandistic pregătită pentru unirea cu R.
A.S.S.M. şi dacă se va depune efortul necesar, ocuparea acestei provincii de. către Armata
Roşie poate fi realizată cu rapiditate".
Acest lucru s-a întîmplat la 28 iunie 1940, cînd U.R.S.S. a ocupat prin forţă armată
Basarabia şi Bucovina de Nord. Şi de data aceasta s-au dovedit a fi actuale spusele
cronicarului din secolul XVII că "Moldova este aşezată în calea tuturor răutăţilor". De data
aceasta răuvoitorii s-au dovedit a fi alte două puteri: U.R.S.S. şi Germania nazistă care prin
protocolul adiţional secret al Tratatului sovieto-german din 23 august 1939, stabileau: "partea
sovietică subliniază interesul pe ca-re-1 manifestă pentru Basarabia".
La 2 august 1940 este formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească care, deşi
oficial era socotit "stat suveran" s-a dovedit a fi o gubernie a Imperiului.
Odată cu instaurarea regimului sovietic începe teroarea comunistă: omoruri în masă,
deportări, foame organizată, genocid naţionalist. Şi acest lucru se face activînd în baza celor
mai "democratice constituţii" din lume: Constituţiile U.R.S.S. din 1924, 1936, 1977.
Cele expuse mai sus ne permit de a ajungem la concluzia că încercarea de ă analiza
dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova în contextul dezvoltării constituţionale a
U.R.S.S. şi a R.A.S.S.M., iar mai apoi R.S.S.M. n-are sorţi de izbîndă. Nu putem nega faptul
că au fost: Constituţia R.A.S.S.M. din 23 aprilie 1925, Constituţia R.A.S.S.M. din 5 ianuarie
1938, Constituţia R.S.S.M. din 9 februarie 1941, Constituţia R.S.S.M. din 15 aprilie 1978.
Toate aceste constituţii, însă, n-au fost decît nişte copii oarbe ale constituţiilor imperiale.
Ca urmare, Constituţia Republici Moldova din 29 iulie 1994 este prima constituţie a
statului apărut pe harta lumii la 27 august 1991 — Republica Moldova, membru al
Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1992, membru al Consiliului Europei din 1995.
c) Caracteristica generală a conceptului Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie
1994
Evoluţiile mondiale din ultimii ani pun tot mai clar în lumină faptul că printre premisele
esenţiale ale noii ordini internaţionale democraţia ocupă un loc central.
Revenită, după cincizeci de ani de guvernare dictatorială, la normalitatea vieţii
democratice, Republica Moldova, stat ce încununează ani îndelungaţi şi grei de luptă a
poporului pentru apărarea independenţei naţionale, a limbii şi culturii româneşti, pentru
înlăturarea vicisitudinilor la care a fost supus în timpul dominaţiei străine ţariste şi al
regimului totalitar comunist, în urma aplicării prevederilor Pactului Ribbentropp-Molotov din
august 1939, are de soluţionat mai multe probleme majore.
Printre ele un loc central revine celei ce ţine de edificarea unui mecanism juridic respectiv.
Primul pas în această direcţie a fost făcut prin adoptarea la 29 iulie 1994 a Constituţiei
Republicii Moldova. Adoptarea Constituţiei a fost un imperativ al timpului. Numai ea poate
consfinţi mecanismul de edificare şi de funcţionare a unui stat democratic şi de drept.
Subliniem acest lucru, fiindcă nici un alt act normativ nu dispune şi nici nu poate dispune de
acele calităţi pe care la are o constituţie. Ea este singura în măsură să contribuie la
funcţionarea normală a întregului organism social. Reluînd cuvintele lui Ihering, constituţia
este "sora geamănă a libertăţii". Pe scurt, numai constituţia instituţionalizează puterea şi
totodată o limitează în exerciţiul ei.
Vorbind de Constituţia Republicii Moldova adoptată de Parlament după o muncă grea şi
îndelungată, conştient nu o numim "o nouă Constituţie", fiindcă legile fundamentale ale
fostelor republicii din fosta U.R.S.S., inclusiv şi Constituţia Republicii Moldova adoptată în
1978, cu multiple modificări, de care ne-am condus anterior — au avut calitatea unui decor
democratic, propagandistic. Ele au avut mai mult un caracter formal şi nu puteau să se abată
cu nimic de la Constituţia U.R.S.S., Constituţia acelui imperiu, care doar în scopuri politice
era considerat ca stat federativ constituit pe baza "principiului unirii benevole a subiectelor în
federaţie". Decenii de-a rîndul s-a dus un joc camuflat "de-a statele". Oricum, era mai comod
pentru ideologia oficială a statului sovietic să afirme că Moldova, Estonia, Letonia, Lituania
etc. sînt "state suverane egale între egali" şi nu nişte gubernii ale unui imperiu. Dar toate sînt
pînă la o vreme şi nici un imperiu nu este veşnic.
Proclamîndu-şi suveranitatea (23 iunie 1990) şi independenţa (27 august 1991), Republica
Moldova a declarat ferm şi răspicat că nu mai vrea să fie ce a fost atîţia ani, că vrea să fie un
stat în sensul deplin al cuvîntului, casa comună a multpătimitului nostru popor, compus din
români (moldoveni) autohtoni (64,5%) şi cetăţeni de altă origine etnică (ucraineni — 13,8%,
ruşi — 13%, găgăuzi — 3,5%, bulgari — 2,0%, evrei — 1,5% etc). "Republica Moldova este
un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul fără nici
un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul
istoric şi etnic al devenirii sale naţionale". Această frază din Declaraţia de independenţă a
Republicii Moldova a servit drept căpătîi în lucrul anevoios al Comisiei pentru elaborarea
proiectului Constituţiei Republicii Moldova, formată de forul legislativ suprem la 19 iunie
1990.
Pregătirii proiectului Constituţiei i-a precedat o muncă intensă. Aceasta este şi firesc. Fiind
aşezămîntul politic şi juridic fundamental al unui stat, Constituţia reprezintă acel act juridic
care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte, act ce stabileşte principiile, modul de
organizare şi funcţionare a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, raporturile dintre
aceste autorităţi şi cetăţeni.
În legătură cu faptul că Constituţia se adoptă pe o perioadă îndelungată, extrem de
importantă a fost alegerea unor forme noi, mult mai efective a organizării de stat.
Concomitent s-a ţinut cont şi de aceea că ea, avînd menirea de a reglementa bazele activităţii
vitale ale societăţii şi statului, să fie un document flexibil şi să nu închidă într-un strict cadru
juridic toate nuanţele vieţii politice.
Ca urmare, Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie, fiind autonomă în
identificarea şi motivarea soluţiilor constituţionale, la baza conceptului Constituţiei a pus
acele principii unanim recunoscute, realizarea practică a cărora ne permite a ne rupe definitiv
de acea atmosferă a trecutului, care mai continuă să ne încătuşeze, luînd calea ireversibilă a
democratizării şi prosperării sociale, calea de perspectivă a întregii comunităţi umane. Am
vrea să ne oprim doar la unele din ele.
1. Sistemul de stat stabilit în
conformitate cu Constituţia nu poate fi "socialist" sau "capitalist", el trebuie să fie
constituţional. O Constituţie a unui stat democratic şi de drept nu este chemată să dea
instrucţiuni referitor la caracterul sistemului de stat. Determinarea caracterului
orînduirii nu constituie o problemă a Constituţiei, aceasta este o problemă a vieţii
politice, parlamentare.
2. Exponentul suveranităţii şi unica
sursă a puterii de stat este poporul, care o exercită atît în mod direct, cît şi prin
organele sale reprezentative.
3. O condiţie şi o garanţie a
democraţiei constituţionale o constituie pluralismul politic şi ideologic, incompatibil
cu dictatura şi totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi ridicată la rangul de
ideologie oficială a statului.
4. Un stat democratic şi de drept poate
fi constituit pe principiul separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă
şi putere judecătorească.
5. La baza vieţii economice a statului
stă principiul egalităţii tuturor tipurilor şi formelor de proprietate. Bunurile materiale
pot fi proprietate publică sau privată.
6. Criteriul-cheie de apreciere a
democraţiei statului este cel ce caracterizează misia lui umană, statornicia libertăţii
personalităţii. Ca urmare, statul nu trebuie considerat ca donator, ci, în primul rînd, ca
ocrotitor al drepturilor şi libertăţilor omului.
Conţinutul normativ al Constituţiei adoptate este structurat, din punct de vedere juridic, în
151 de articole, grupate în şapte titluri, unele avînd capitole şi secţiuni.
Legile organice
Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Ele au forţă juridică mai mică decît
Constituţia şi legile constituţionale, dar mai mare decît toate celelalte izvoare de drept,
datorită importanţei deosebite a obiectului lor de reglementare juridică. Conform alineatului
(3) al art.72 al Constituţiei, „Prin lege organică se reglementează:
 a) sistemul electoral;
b) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
c) organizarea şi funcţionarea Parlamentului;
d) organizarea şi funcţionarea Guvernului;
e) organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a contenciosului administrativ;
f) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
g) organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
h) modul de stabilire a zonei economice exclusive;
i) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
j) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială;
k) organizarea generală a învăţămîntului;
l) regimul general al cultelor religioase;
m) regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război;
n) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
o) acordarea amnistiei şi graţierii;
p) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice;
q) alte domenii pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea de legi organice”.
Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi după cel puţin două lecturi.
Evident, şi modificarea acestora necesită votul majorităţii deputaţilor. Excepţie de la regula
generală o face legea organică care reglementează statutul special al unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia, care poate fi modificată cu votul a trei cincimi din numărul deputaţilor
aleşi în Parlament (vezi alin.(7) al art. 111 al Constituţiei Republicii Moldova.
Legile ordinare
După cum am menţionat, în Constituţie sunt prevăzute domeniile, care se reglementează
prin lege organică, ceea ce înseamnă, per a contrario că reglementarea celorlalte domenii
nesupuse prin lege organică se face prin legi ordinare. Prin legi ordinare se reglementează
orice materie care nu ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice, rămînând
Parlamentului puterea de a decide cînd o materie necesită reglementare legislativă.
Procedura de adoptare a legilor ordinare este mai accesibilă Parlamentului datorită faptului
că este necesar votul unei majorităţi simple, din numărul deputaţilor prezenţi la dezbaterea
proiectului de lege. Evident că este nevoie de cvorumul de şedinţă a Parlamentului.
Hotărîrile Parlamentului
Acestea reprezintă o categorie de acte normative cu pondere de reglementare destul de
restrînsă. Ca regulă, prin ele se soluţionează situaţii concrete, ceea ce face ca majoritatea
absolută a hotărîrilor Parlamentului să aibă un caracter aplicativ, individual şi nu normativ. În
mod excepţional, ele pot conţine reguli de conduită generale şi obligatorii. Doar în aceste
cazuri ele sunt izvoare de drept.
 Ordonanţele Guvernului
Conform art.60 al Constituţiei, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului” (sublinierea ne
aparţine – Autorii). Funcţia legislativă este, prin urmare, exercitată de către Parlament.
Totuşi, date fiind complexitatea şi necesitatea rapidităţii cu care sistemul legislativ trebuie
adaptat realităţii, Constituţia Republicii Moldova permite, prin articolul 106 2, delegarea
funcţiei legislative către Guvern.
Această delegare a funcţiei legislative este o excepţie de la principiul separaţiei puterilor în
stat şi se face sub controlul strict al Parlamentului. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi
temporare de abilitare, în condiţiile „delegării legislative”, în domenii ce ţin de legile
ordinare. Acest lucru rezultă din textul constituţional al articolului 1062:
„(1) În vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentului poate
adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu domeniul şi data pînă la care se pot
emite ordonanţe ...”.
Articolul constituţional nominalizat mai precizează că:
- Ordonanţele intră în vigoare la data publicării, fără a fi promulgate.
- Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului.
Proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor se prezintă în termenul stabilit de legea
de abilitare. Nerespectarea acestui termen atrage încetarea efectelor ordonanţei. Dacă
Parlamentul nu respinge proiectul de lege privind aprobarea ordonanţelor, acestea rămîn în
vigoare.
- După expirarea termenului stabilit pentru emiterea ordonanţelor, acestea pot fi
aprobate, suspendate sau modificate numai prin lege.
Din cele spuse nu se poate trage concluzia că Guvernului i se recunoaşte calitatea de
organ legislativ:
- mai întîi, pentru că domeniile de reglementare se reduc la domeniul concret pentru
care este abilitat prin lege specială;
- în al doilea rînd, pentru că ordonanţele Guvernului au forţă juridică inferioară legii
organice.
Hotărîrile Guvernului
Acestea, ca regulă, sunt acte aplicative care se referă la aplicarea legilor emise de
Parlament. În unele cazuri hotărîrile pot fi acte normative.
Dat fiind faptul că ele sunt emise de puterea executivă „pentru organizarea executării
legilor” (vezi alineatul (2) al art.102 al Constituţiei), hotărîrile Guvernului cu caracter
normativ întotdeauna sunt acte subordonate legii.
Decretele Preşedintelui Republicii
Conform alineat.(1) al art.94 al Constituţiei, „în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele
Republicii Moldova, emite decrete obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului.
Decretele se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova”. În majoritatea absolută a
cazurilor decretele Preşedintelui sunt, în principiu, acte concrete, individuale, cu caracter
aplicativ (de numiri în funcţie, de conferire a decoraţiilor şi titlurilor de onoare, de acordări şi
avansări în grade militare etc.).
Totuşi, practica arată că în funcţie de specificul regimului dintr-o ţară sau alta se emit
decrete cu caracter normativ, fiind subordonate legilor.
În practica internaţională se mai întîlnesc şi decrete-legi. Acestea reprezintă forme de acte
normative specifice unor perioade de anormalitate democratică apărute în viaţa societăţii.
Emiterea lor presupune situaţii politice tranzitorii intervenite în urma unor lovituri de stat,
a unei revoluţii, a unor demisii „în bloc” a autorităţilor legislative şi executive ale statului şi
pînă la constituirea pe cale legală a unui nou edificiu instituţional.
Alte acte normative
În această categorie sunt cuprinse actele emise de organele centrale de specialitate, de
conducătorii lor, precum şi cele care provin de la autorităţile publice locale (consiliile locale,
executivele lor). Ele sunt considerate izvoare de drept numai în măsura în care conţin norme
juridice cu caracter general şi obligatoriu. În această categorie intră: instrucţiuni, regulamente,
ordine, norme metodologice, decizii.
Forţa juridică a acestor acte normative şi, prin urmare, locul ocupat pe scara ierarhică a
izvoarelor de drept depind de poziţia de autoritate a organelor care le emit în cadrul sistemului
autorităţilor publice şi de caracterul general sau special al competenţei sale materiale.

XIII.2.6. Alte izvoare ale dreptului

Statul creează regulile, în timp ce individul, înăuntrul unei sfere proprii, acţionează prin
intermediul actelor private, care sunt adoptate de diverse formaţiuni sociale („corporaţii
intermediare”). După scopul pe care-l urmăresc, aceste corporaţii pot fi:
- Corporaţii cu caracter economic (societăţile comerciale, cooperaţiile etc.);
- Corporaţii cu caracter social (sindicatele, fundaţiile caritabile etc.);
- Corporaţii cu caracter educativ, sportiv sau cultural (şcolile, instituţiile
ştiinţifice, asociaţiile sportive etc.,);
- Comunităţile ideologice şi religioase.29
Aceste corporaţii stabilesc anumite reguli, care au menirea să reglementeze viaţa lor
internă. Regulile respective se conţin în diverse statute, regulamente, convenţii şi sunt
obligatorii pentru fiecare membru al lor. Deşi sunt surse de drept autonome, ele trebuie să se
conforme regulilor (normelor juridice) adoptate de către stat.

29
I.Dogaru, D.C.Dănişor, Gh.Dănişor, Op.cit., pag.147.