Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fenomenul iranian
Rădăcinile acestui conflict trebuiesc căutate în evenimentele avute loc cu aproape treizeci
de ani în urmă cînd Orientul Apropiat şi Mijlociu au avut de suferit un seism geopolitic şi
confesional care a pus începutul unei noi ere în istoria omenirii. Este vorba de revoluţia
iraniană din anii 1977-1978. Aceasta, spre deosebire de celelalte revoluţii care le
cunoaştem din istorie a avut nu atît un caracter social, cît unul confesional şi a fost
îndreptată împotriva globalismului. Ea a fost al doilea cataclism de acest gen îndreptat
împotriva societăţii de consum de sorginte occidentală.
PRECEDENTE
Prima revoluţie anti-globalistă a fost „primăvara europeană” din anul 1968 cînd milioane
de tineri vest-europeni şi americani au invadat străzile marilor metropole occidentale
pentru a-şi manifesta protestul împotriva „capitalismului popular al bunăstării generale”.
Simbolurile acestei societăţi (frigiderele, televizoarele, automobilele ş. a.) erau aruncate
pe ferestre sau arse. Grupările ultrarevoluţionare troţkiste, maoiste şi teroriste răsăreau ca
ciupercile după ploaie.
Societatea occidentală însă a reuşit să iasă învingătoare din această luptă pe viaţă şi pe
moarte cu nihilismul juvenil. Muzicanţii protestatari cu plete lungi ş slinoase au fost
transformaţi în idoli (de fapt au devenit şi ei o marfă, precum detestatele automobile de
lux). Saloanele de lux pariziene în loc de rochii de seară au început să comercializeze
blugi rupţi şi murdari, cămăşi tratate chimic special pentru a răspîndi miros de
transpiraţie. Revistele porno au devenit la fel de frecvente pe tejghelele chioşcurilor de
ziare ca şi comicsurile cu idioticul superman.
Primăverii lui 68 i-a lipsit acel suport ideologic care ar fi putut-o transforma într-o
revoluţie de genul celei din anul 1917. În locul unei învăţături unice au venit zeci şi sute
de teorii care de care mai exotice şi eclectice, ceea ce nu a putut să nu hotărască soarta
acestei revoluţii de mucava care a rămas în istorie sub denumirea de „revoluţia sexuală”.
Unicul rezultat al anului 1968, dacă aşa ceva poate fi numit rezultat, a fost căderea tuturor
barierelor morale în calea dezmăţului sexual, răspîndirea pandemică a diferitelor
perversiuni sexuale şi erodarea definitivă a instituţiei căsătoriei şi familiei.
Către anul 1977, lumea islamică se afla într-o criză politică, socială, militară şi
economică adîncă. Goliatul arab, în ciuda masivului ajutor militar sovietic, suferise patru
înfrîngeri consecutive în faţa Israelului. Înfrîngerea a fost cu atît mai usturătoare, cu cît
israeliţii au perseverat acolo unde, cu peste douăsprezece secole în urmă, au suferit eşec
eforturile concertate ale cruciaţilor din întreaga lume apuseană. Ultimul război arabo-
israelian din anul 1973 a arătat clar că lumea islamică nu poate învinge cu metodele şi
procedeele tradiţionale folosite în relaţiile internaţionale în cazul unor asemenea
confruntări (blocada economică, boicotul, embargoul petrolier şi, „ad finem” - războiul).
Exasperate, mai multe dintre statele musulmane, au încercat să folosească modelele deja
cunoscute: cel occidental (liberal) şi cel sovietic („socialist”). Ambele modele s-au
dovedit a fi absolut ineficiente în condiţiile concrete ale acestor ţări, deoarece nu se
potriveau deloc tradiţiilor istorico-confesionale şi mentalităţii lor naţionale. După trei
decenii de căutări, lumea musulmană a optat pentru o a treia cale: cea fundamentalist-
islamică [1]. Pionier al acesteia a devenit Iranul.
REVOLUŢIA IRANIANĂ
Pentru ambele supraputeri (URSS şi SUA) revoluţia iraniană a căzut din senin. Nimeni
nu s-a aşteptat ca Iranul să fie cea mai slabă verigă a lumii islamice care, după ultima sa
zvîcnire din secolul XVII (asediul Vienei de către turcii otomani), s-a aflat într-o stare de
anabioză perpetuă din care nu a fost în stare să o scoată nici cele două cataclisme
mondiale care au avut loc în secolul XX.
Către anul 1977 nimic nu prezicea furtuna. Iranul era cea mai puternică ţară din Orientul
Mijlociu şi Apropiat. Şahinşahul Iranului Mohamed Reza Şah Pahlavy Ariamahr nutrea
ambiţii megalomane şi visa să-şi transforme ţara într-o supraputere regională. Pentru
aceasta existau toate premisele: Iranul dispune de rezerve uriaşe de petrol şi gaze
naturale, precum şi de alte zăcăminte minerale (metale, pietre preţioase, materiale de
construcţie ş. a. m. d.).
Industria iraniană era destul de diversificată, iar agricultura reuşea, în linii generale, să
asigure ţara cu cele mai necesare produse alimentare (lucru nemaiîntîlnit în această
regiune a globului). Şahul a înfăptuit „revoluţia verde”, împroprietărind ţăranii şi
rezolvînd astfel anevoioasa problemă agrară. În ţară acţionau programe de asistenţă
socială şi medicală moderne. Femeile din Iran se bucurau de drepturi nemaivăzut de largi
pentru o ţară musulmană.
Armata iraniană era cea mai puternică din regiune, avînd la dotare cel mai performant
armament şi tehnică militară oferit de către americani. Serviciile secrete („Savak”) şi
garda şahului („nemuritorii”) erau instruite de către specialiştii din CIA şi „Mossad” [2].
Iranul a fost transformat într-o adevărată vitrină a lumii occidentale în această zonă
strategică a lumii.
Experimentul lui Reza-şah a suferit însă un eşec total, ceea ce a mai dovedit o dată în plus
că orice tentativă de a impune un model civilizaţional străin nu are sorţi de izbîndă. În
Iran peste 90% din populaţie confesează islamul în varianta sa şiită. Ceilalţi sînt sunniţi.
Minorităţile confesionale sînt reprezentate prin creştini (în quasimajoritatea lor armeni-
grigorieni) şi ai sectei globaliste Bahai (Iranul este patria „prorocului” acestei secte).
Nemusulmanii alcătuiesc un procent infim din populaţia Iranului şi nu locuiesc compact,
fiind dispersaţi printre şiiţii majoritari.
Din punct de vedere etnic situaţia este cu mult mai complicată. Naţiunea titulară (persanii
vorbitori ai limbii farsi) alcătuiesc puţin mai mult de jumătate din populaţia ţării. Cele
mai importante minorităţi naţionale sînt:
Kurzii care locuiesc la hotar cu vilaietele răsăritene ale Turciei şi guvernoratele de nord-
est ale Irakului. Acest popor a fost şi este principala „durere de cap” a Teheranului (de
altfel şi pentru ţările vecine care controlează teritorii locuite de kurzi), deoarece deja de
mai mult de jumătate de secol el luptă cu disperarea unui condamnat pentru formarea
propriului stat naţional. Kurzii au fost şi sînt folosiţi în calitate de monede de schimb în
jocul geopolitic al marilor puteri.
Arabii. Aceştia populează provincia Khuzestan (în care sînt concentrate principalele
rezerve de ţiţei şi rafinării de petrol ale Iranului) şi litoralul golfului Persic (arabii îl
numesc, respectiv, golful Arab). Saddam Hussein a încercat să se folosească de această
rudenie de sînge în timpul războiului irano-irakian, însă fără succes, deoarece arabii
iranieni sînt şiiţi pe cînd clanul al-Tikrity (tribul natal al ex-dictatorului irakian), aflat pe
atunci la conducere în Irak, este sunnit. Acest fapt dovedeşte încă o dată că diferenţele
confesionale sînt mai puternice decît rudenia etno-lingvistică.
Azerii. Ei locuiesc compact în provinciile de nord-est şi de pe litoralul mării Caspice.
Numărul lor este estimat între zece şi douăzeci de milioane de oameni şi sînt a doua etnie
ca număr după persani. O mare parte din elita economică, politică şi confesională
iraniană este de provenienţă azeră. Vecinătatea cu Azerbaidjanul independent trezeşte
anumite suspiciuni Teheranului. În anii imediat postbelici Stalin a făcut o tentativă de
desprindere a acestor provincii de Iran („Republica Mehabad”) însă fără succes.
Belucii. Teritoriul populat de către acest popor nomad, la fel ca şi kurzii, este împărţit
între trei ţări vecine(Afganistan, Iran şi Pakistan) şi niciodată nu şi-a avut statalitatea sa.
În trecut, tot Belucistanul a fost parte componentă a Afganistanului şi o mişcare pro-
afgană nu poate fi niciodată exclusă dintr-un viitor scenariu geopolitic. Aceasta şi este
cauza faptului că Teheranul nu i-a sprijinit pe talibani, deşi aceştia din urmă au promovat
un fundamentalism islamic foarte radical. La rîndu-le şi talibanii (sunniţi de confesiune)
i-au tratat cu duritate pe şiiţii lor.
Celelalte etnii sînt reprezentate de către numeroase triburi nomade care nu prezintă un
pericol real pentru unitatea statului iranian. Dimpotrivă, ele au servit întotdeauna în
calitate de izvor de recruţi pentru gărzile de elită ale şahilor iranieni. Mai mult decît atît,
multe dinastii care s-au perindat pe parcursul ultimelor secole la „tronul de păun” [3] şi-
au avut originile în aceste triburi.
Şiiţii, spre deosebire de sunniţi, nu recunosc legitimitatea califilor care l-au urmat pe Ali
şi nepotul său Hussein (care sînt adoraţi pînă la idolatrie de către şiiţi). Moscheele şiite
sînt joase şi practic nu se deosebesc de casele obişnuite, spre deosebire de cele sunnite,
ale căror minarete (turnuri) domină panorama localităţilor lumii islamice.
Clerul şiit (ayatollahii) se deosebeşte şi el de cel sunnit prin autoritatea incontestabilă pe
care o are în rîndul maselor de credincioşi. După biruinţa şiismului, ayatolahii s-au
implicat activ în conducerea statului iranian (pînă în anul 1935 – Persia). Clerul şiit
controla problemele legate de morală, căsătorie şi familie şi sistemul judecătoresc
(deoarece Coranul [4], Sunna[5] şi fetvele[6] clericale erau baza legilor islamice –
Shariatul[7] ). Printre altele, anume încercarea ultimului şah iranian de a etatiza sistemul
politic din ţară după modelul occidental a fost una dintre cauzele revoluţiei.
Cel mai influent ayatollah a fost Ruhollah Khomeiny care, datorită poziţiei sale
intransigente faţă de regimul proamerican al şahului, se bucura de o autoritate
incontestabilă printre şiiţi. Şahul a avut imprudenţa să-l expulzeze din ţară, creîndu-i
acestuia o aureolă de mucenic al regimului. Ironia sorţii, dar prima gazdă a ayatolahului
rebel a fost … Saddam Hussein, viitorul său duşman de moarte. După ce Reza Ariamahr
a făcut presiuni asupra Bagdadului, Hussein a fost nevoit să-l declare pe Khomeiny
„persona non grata” (nu fără „concursul” chiar al ayatolahului însuşi care s-a apucat să
critice şi regimul dictatorului irakian).
După Irak, Khomeiny emigrează în Franţa şi se aşează cu traiul la o vilă din suburbia
pariziană Neuilly. Aici a fost instalat cartierul general al rezistenţei anti-şah de unde
emisarii ayatollahului duceau clandestin în patrie casete audio cu cuvîntările înflăcărate
ale acestuia. Ele au fost adevărate mine sub tronul de păun al şahinşahului Mohamed
Reza Pahlavy Aryamehr.
Explozia a urmat în anul 1977, cînd şahul a fost nevoit să cedeze în faţa opoziţiei şi să
accepte revenirea triumfală în ţară a liderului rebelilor care şi-a ales în calitate de cartier
general oraşul sfînt al şiiţilor iranieni Qum. Au urmat cîteva luni de dualitate a puterii de
stat, însă şahul a pierdut „competiţia” şi a fost nevoit să ia drumul pribegiei. După ce a
fost nevoit să părăsească stat după stat, el va muri în Egipt în urma unui cancer cerebral.
Cu toate că SUA au refuzat să-l găzduiască pe fostul lor aliat, Khomeiny procedează la o
încălcare flagrantă a dreptului internaţional pentru a forţa Washingtonul să-l trimită pe
şah în Iran unde urma să apară în faţa unui tribunal revoluţionar (verdictul căruia era
foarte previzibil) sub învinuirea de crime îndreptate împotriva propriului popor. Studenţii
din Teheran au ocupat în anul 1980 ambasada SUA din Iran şi i-au luat în calitate de
ostatici pe membrii personalului acesteia. Încercarea americanilor de a-şi salva diplomaţii
s-a încheiat cu un eşec total [9]. Rateul acestei escapade l-a costat scump pe preşedintele
de atunci al SUA James Earl Carter care a pierdut datorită ei competiţia pentru cel de-al
doilea mandat prezidenţial.
La o asemenea încălcare a dreptului internaţional au mai recurs în trecut numai bolşevicii
lui Lenin în anul 1918 cînd, în semn de protest împotriva alipirii Basarabiei la România, a
fost arestat şi încarcerat ambasadorul român în Rusia Diamandini.
Khomeiny a refuzat să preia conducerea formală a noului stat iranian care a fost
proclamat „Republică Islamică”. Conform constituţiei a fost instituit postul de lider
spiritual (al-fakih) al revoluţiei iraniene, post pe care l-a ocupat, desigur, ayatollahul
Khomeiny. Fakihul împreună cu un consiliu de experţi alcătuit din cei mai de vază
ayatollahi urma să joace rolul unei „curţi constituţionale”. Orice lege sau hotărîre
adoptată de către Mejlis (parlament), Preşedinte sau guvern urmau să treacă testul la
corespundere cu normele Koranului şi Sunnei. Fakihul este în drept să destituie orice
demnitar de stat (chiar şi pe Preşedintele Republicii) în cazul în care acesta nu acţionează
conform canoanelor islamice.
În ţară a fost instituit un regim teocratic în care majoritatea funcţiilor de stat au fost
ocupate de către ayatollahi şi marionetele acestora (asemenea „coeziune” ne aduce
aminte de „blocul de nezdruncinat al comuniştilor şi celor fără de partid” din timpurile
sovietice). „Savak”-ul şahului a fost schimbat de către un crud şi omniprezent „corp al
străjerilor revoluţiei islamice”. Fanaticii musulmani au lansat o campanie de teroare
împotriva tuturor celor care, după părerea lor, încălcau normele shariatului. Femeile
îmbrăcate „indecent” riscă să fie bătute cu pietre, iar bărbaţilor care poartă cămăşi cu
mîneca scurtă li se frig cu ţigări încheieturile braţelor ş. a. m. d.
După moartea lui Khomeiny în anul 1987 lider al revoluţiei iraniene (al-fakih) a devenit
ayatollahul Ali Khamenei care a renunţat la un amestec activ în viaţa politică a ţării în
maniera autoritară a predecesorului său. Prin aceasta se explică o oarecare liberalizare a
regimului şi o apropiere de Occident pe timpul preşedenţiilor lui Khashemy Rafsanjani şi
Said Khattamy. „Luna de miere” dintre Apus şi Iranul islamist s-a încheiat însă foarte
repede. Demonstraţiile studenţeşti din anul 1999 au pus în gardă forţele conservatoare
care au trecut la contraofensivă pe toate fronturile. Această contraofensivă s-a soldat cu
surprinzătoarea victorie (pentru Occident) în alegeri a candidatului islamist ultra-radical
Mahmoud Ahmenedinijad care a devenit preşedinte al Republicii Islamice Iran şi a
relansat confruntarea cu „Marele Satan” [11].
A. Apolschi
.
1. Adepţii acestei căi cheamă la reîntoarcerea la “valorile iniţiale, adevărate ale
islamului” şi văd în această revenire o adevărată panacee pentru toate “maladiile” lumii
islamice.
5. Sunna: culegere de nuvele şi pilde din viaţa prorocului Mahomed. Aceste nuvele
servesc în calitate de al doilea izvor juridic (după Koran).
6. Fetve: hotărîri cu caracter obligatoriu emise de către consiliile alcătuite din înalţi
clerici musulmani.
9. Interesant este faptul că o încercare similară mai reuşită a fost făcută pe cont propriu de
către un miliardar texan care a angajat un comandou din mercenari şi a reuşit să elibereze
trei ostatici ţinuţi aparte de grupul principal al celor reţinuţi.
10. Partidul BAAS Arab Socialist a fost fondat de către politicienii naţionalişti din mai
multe ţări arabe. În Siria şi Irak baasiştii au reuşit să cucerească puterea de stat (evident
că nu pe cale parlamentară, ci prin lovituri de stat militare). Baasiştii din aceste ţări au
fost rivali de neîmpăcat (mai precis, liderii acestora: Hafez al-Assad şi Saddam Hussein),
pretinzînd la dominaţia politică în regiune. Această rivalitate a dus nu o dată la ciocniri
militare la frontiera dintre Siria şi Irak.
11. Aşa au fost etichetate Statele Unite încă de către răposatul Khomeiny (Satana cel Mic
era Uniunea Sovietică căreia Khomeiny i-a prezis cu o precizie uimitoare sfîrşitul).