O scrisoare pierdută – particularități ale unui text dramatic/ ale comediei // temă și viziune despre lume

Planul eseului Dezvoltarea planului

(reperele care trebuie
atinse conform cerinței
de examen)
Introducere Între marii clasici ai literaturii romane, Caragiale este privit ca geniul incontestabil si maestrul
suprem al comediei și prozei de scurte dimensiuni. Înzestrat cu un spirit de observație și cu o
luciditate extremă, Caragiale panoramează în maniera realismului critic realitațile unei societăți pe
care le va ridica la rang de universalitate.
Comediile sale („O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”, „Conu'
Leonida față cu reacțiunea”) ilustrează un spirit de observație necruțător pentru cunoașterea firii
umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostură, ridicol și prostie.
Reprezentată pe scena în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri , în
care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală
din anul 1883.
Încadrarea în Prin acţiunea simplă, convenţională, limitată în timp şi spaţiu, declanşată de un conflict dramatic
specie (doar pentru derizoriu care se rezolvă printr-un deznodământ vesel, prin subiectul care însumează episoade
particularități ale desfăşurate scenic şi episoade relatate / interpretate la nivelul limbajelor scenice, prin observaţia
textului comică, orientată spre tipologie şi generalitate, surprinzând viciile omeneşti prin intermediul
dramatic/comedie)
măştilor şi al “caracterelor” comice, textul poate fi considrat o comedie/un text dramatic.
Prezentarea temei Tema degradării vieţii publice şi private se particularizează prin surprinderea unei bătălii
textului electorale în „capitala unui judeţ de munte”. Teme secundare sunt corupţia vieţii politice, lupta pentru
Comentarea a două putere, imoralitatea vieţii de familie. O scenă reprezentativă pentru temă este scena în care
scene/secvențe Trahanache îi povesteşte lui Tipătescu despre scrisoarea pe care o are Caţavencu. Soţul înşelat
semnificative
mărturiseşte că Fănică nu i-a greşit niciodată în cei opt ani de când convieţuiesc, în consecinţă îi
acordă girul total: scrisoarea nu poate fi decât un fals, iar Caţavencu, un plastograf demn de dispreţ.
El consideră şantajul mişelie, infamie, îl informează pe prefect şi îi urmăreşte cu şiretenie reacţia.
Afectat sau nu, Trahanache nu lasă să se vadă acest lucru, ci acţionează „diplomatic”, salvând situaţia
şi pe Tipătescu însuşi, pe care îl avertizează: „Ei, astâmpără-te, omule, şi las’ odată mofturile, avem
lucruri mai serioase de vorbit.” Pentru el, lucrurile serioase sunt cele politice, dar cunoaşte totuşi
scrisoarea pe de rost. O altă scenă reprezentativă este cea din actul doi, scena șase, în care Zoe îi
propune lui Tipătescu, pentru a ieşi din situaţia neplăcută în care cei doi se află, sprijinirea
candidaturii lui Caţavencu, dar prefectul refuză. Atitudinea lui declanşează suferinţa Zoei şi
ameninţarea cu sinuciderea („Lasă-mă... Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai
presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor...”). Dacă femeia lasă la o parte orice principii
morale și politice, Tipătescu nu poate să abdice, totuși, de la convingerile sale.
Prezentarea Subiectul piesei urmăreşte momente de mare tensiune din existența publică a eroilor. Acţiunea
subiectului piesei se petrece într-o durata limitată, care aminteşte de regula unităţii de timp din teatrul antic. Astfel,
avînd în vedere: evenimentele din primele trei acte se aglomerează într-o singura zi (vineri, 11 mai 1883), în
- Structura momentul încheierii alegerilor, al desemnării câştigătorului şi al sărbătoririi publice a acestuia.
pe acte și
Spaţiul scenic este şi el puternic simbolizat, ca spaţiu “de trecere” cu deschideri multiple. În primele
scene
- Reperele
două acte, “anticamera bine mobilată” din casa prefectului sugerează faptul că deciziile politice nu se
spațio- iau în spaţiu public, ci “în culise”, aşa cum se întâmplă şi în actul al III-lea. Deşi întrunirea publică
temporale are loc în sala cea mare a primăriei, hotărârea definitivă ca Dandanache să fie desemnat candidat se
ia în cabinetul primarului, unde Trahanache se întâlneşte cu Tipătescu şi cu Zoe. Ultimul act,
singurul în care se zăreşte, în fundal, orăşelul de munte (identificat de contemporanii lui Caragiale cu
Piatra-Neamt), are ca decor spaţiul deschis –grădina casei lui Trahanache, loc care comunică cu
grădina publică.
Actul I, care îl are ca personaj de referinţă pe Stefan Tipătescu, prefectul judeţului, debutează
cu evidenţierea situaţiei conflictuale. Incipitul de tip “ex abrupto” propune o situatie scenică
frecventă în teatrul lui Caragiale –citirea ziarului (Tipătescu, puţin agitat, se plimba cu “Răcnetul
Carpaţilor” în mână; e în haine de odaie; Pristanda în picioare, mai spre usa, stă rezemat de sabie).
Dialogul dramatic are aici nu numai rol de caracterizare a eroilor, ci mai ales, funcţie
descriptivă, fixând reperele unui spaţiu real, precizand topografia orăşelului capitală de judeţ (“două
la prefectură, două pe piaţa lui 11 Fevruarie, două la primărie, unul la şcoala de băieti, unul la şcoala
de fete, unul la spital, doua la catindrală”). În secvenţa următoare, dialogul are rol narativ, Ghiţă
 relatând cum s-a strecurat sub fereastra casei lui Caţavencu spre a spiona întrunirea “dăscălimii”. În
relatarea poliţaiului, se fixează şi reperele temporale (timp real: 11 mai, fiindcă în ziua precedent - 10
mai, sărbătoarea naţională- “anul de graţie 1883”). Prin referirea la scrisoarea aflată în mâna lui
Caţavencu, care ar putea să-i aducă acestuia sprijinul politic al mai marilor umbrei, se configurează
intriga, instalată definitiv în scena a IV-a prin vocea lui Trahanache. Acesta îi dezvăluie “prietenului
său, Fănică”, şantajul pe care îl exercită Caţavencu asupra sa, având ca armă o scrisoare de amor
trimisă lui Zoe de prefect, pe care “venerabilul nenea Zaharia” o considera plastografie.
Actul al doilea e alcătuit prin alternanţa scenelor în care apar cupluri ori triunghiuri de
personaje cu scene de grup sau cu scene în care unicul personaj rămas în scenă monologhează. La
ridicarea cortinei, Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu studiază listele electorale, calculând
probabilitatea voturilor. Stereotipia gesturilor, a reacţiilor şi a limbajului lor dezvăluie obtuzitatea si
ignoranţa oamenilor politici ai umbrei. În contrast, Caţavencu va aparea ca o prezenta dinamică, plină
de temperament şi de voinţă. Arestat ilegal din porunca prefectului, Caţavencu este eliberat la decizia
Zoei şi invitat să negocieze. El refuză cu tenacitate orice ofertă a lui Tipătescu (moşia Zăvoiul, postul
de primar, funcţia de avocat al statului). Scena negocierii (actul II, scena IX) reliefează duplicitatea
personajelor prin contrastul dintre dialogul amabil-insinuant şi aparteul subliniat prin jocul scenic
(mimica, gesturile, mişcarea în scenă). În cele din urmă, la insistenţele Zoei, care uzează de toate
„armele” persuasiunii feminine, prefectul acceptă să sprijine candidatura lui Caţavencu. Numai că,
printr-o răsturnare de situaţie, conflictul, care pare a fi transat în favoarea lui Caţavencu, se acutizează
brusc prin apariţia „depeşei de la centru” în care se solicită desemnarea lui Agamiţă Dandanache.
Actul al treilea aduce în scenă un personaj colectiv: „alegatori, cetăteni, public”. În
rumoarea mulţimii, aplaudaţi de-o tabără şi fluieraţi de cealaltă, iau cuvântul Farfuridi şi apoi
Caţavencu. Discursurile lor sunt strălucite ilustratii ale demagogiei, ale gândirii incoerente ori
încremenite în formule false, în clişee care nu comunică idei, ci mistifică realitatea. Punctul
culminant al actului şi al piesei, este anunţarea candidatului propus de la Bucureşti – Dandanache.
Incăierarea provocată de Pristanda din ordinul prefectului este o metaforă scenică, definind o lume
haotică, absurdă, violentă prin prostia agresivă, prin tirania beţiei de cuvinte, prin incapacitatea de a
deosebi adevarul de fals, esenţa de aparenţă, inocentul de cel vinovat.
Între actul al treilea şi actul final, se aşează cele două zile ale votului. Tensiunea dramatică
este menţinută prin prezenţa scenică a Zoei care aşteaptă, înspaimântată, ca, din clipă în clipă, să fie
publicată scrisoarea. Disperarea ei creşte când află de la Agamiţa Dandanache – sosit pentru
festivitatile electorale – că şi el s-a folosit în alegeri de o scrisoare de amor găsită, pe care n-a
înapoiat-o însa, aşa cum a promis. Apariţia lui Caţavencu îi redă speranţa, dar acesta mărturiseşte că a
pierdut, în timpul încăierării de la primărie, pălăria în căptuşeala căreia ascunsese scrisoarea. O nouă
apariţie, cea a Cetăţeanului turmentat, aduce deznodământul situaţiei. Acesta găsise pălăria lui
Caţavencu şi, descoperind scrisoarea, o înapoiază “andrisantului”. Banchetul dat în cinstea
candidatului “ales de unanimitate” reuneşte, în scena finală, toate personajele.
Prezentarea Deşi reprezintă tipuri sociale (în ultimă instanţă, toate personajele sunt „variaţiuni pe aceeaşi
generală a temă”: „homo politicus”, politicianul corupt şi demagog, eroii lui Caragiale sunt construiţi şi pe un
personajelor defect general-uman care le conferă valoare de „prototipuri” negative. Sub aparenţa tipurilor clasice,
însă, personajele lui Caragiale dezvăluie şi o structură de adâncime modernă. Astfel, Tipătescu este
mai mult decât „junele-prim”, fiindcă este gata să-şi asume responsabilitatea faţă de femeia iubită,
căreia îi propune să fugă cu el. Zaharia Trahanache se sustrage şi el tiparului clasic al „naivului
încornorat”, pentru că abilitatea cu care contracarează şantajul lui Caţavencu dezvăluie, sub aparenţa
„zahariselii” şi a „ticăielii” senile, omul de acţiune, cu un spirit treaz, care intuieşte punctul vulnerabil
al adversarului.
Comicul – mijloace Comicul: de moravuri (şantajul, farsa politică, corupţia, imoralitatea), de situaţie (pierderea
ale comicului / găsirea celor două scrisori), de caracter: eroi comici, ridicoli, groteşti, tipologii clasice: demagogul
(Caţavencu), prostul agresiv (Farfuridi), senilul (Dandanache) încornoratul naiv (Trahanache)
slugarnicul (Pristanda) Cetăţeanul turmentat, de limbaj (stereotipiile din vorbire, greşelile de
exprimare, neologisme stâlcite, pleonasme, anacolut, nonsens, paradox,, contradicţie în termeni),
comicul numelor proprii ale personajelor.

Concluzia În concluzie, comedia O scrisoare pierdută este un text în care clasicul și modernitatea se împletesc
pe ampla canava literară rezultând într-o universală formulă de critică socială prin ironizarea
superficialităţii, a viciilor morale şi a unui mod de viaţă care se poate regăsi oricând şi oriunde.