Tema 2.

Actul infracţional din perspectivă psihologică

Tema 3. personalitatea infractorului
2.1. Etiologia fenomenului infracţional
2.2.Personalitatea infractorului. Profilul psihologic al delincventului
2.3. Tipologia infractorilor din perspectivă psihocriminologică
2.4. Mecanismul psihocomportamentului infracţional

Analiza fenomenului infracţional din perspectivă psihologică a ghidat constituirea unuia

din cel mai voluminos compartiment al psihologiei judiciare, obţinând denumirea de Psihologia
actului infracţional.
Psihologia actului infracţional studiază legităţile psihologice de formare a ideilor
infracţionale, pregătire şi comitere a faptelor antisociale, totodată, creare a stereotipurilor
1
comportamentului delincvenţial .
De asemenea cercetarea psihologică a fenomenului infracţional pune în evidenţă metode
psihocorecţionale a conduitei infracţionale, atitudinea postinfracţională a făptaşului şi
manifestările psihicului lui: inteligenţa, afectivitatea, voinţa, stările psihice, aspecte imperativ
utile în adoptarea tacticii de audiere a bănuitului.
Plecând de la aceste afirmaţii au fost stabilite obiectivele psihologiei infracţionale:
 de a studia influenţa premiselor biologice, sociale, psihologice asupra formării
conduitei criminale;
 de a evidenţia suportul psihologic cauzal, motivaţia, care a condiţionat
dezvoltarea psihocomportamentului infracţional;
 de a reliefa geneza fenomenului infracţional;
 de a elabora metode, tehnici de reeducare şi recuperare socială a făptaşului;
 de a analiza mecanismul psihocomportamentului delincvent.
Fără a încerca o exagerare, psihologia fenomenului infracţional condiţionează înţelegerea
psihicului delincventului atât prin prisma conceptelor juridice, cît şi cele psihomorale ce
încearcă să facă mai multă lumină în psihocriminalistică. Psihologia actului infracţional
elucidează criminalul (infractorul), cel care dintr-un motiv sau altul comite infracţiune şi-i greu
de identificat datorită măştii de minciună, pe care o poartă permanent. Atât psihologii, cît şi
juriştii din toate timpurile au încercat să ofere răspuns la dificile întrebări legate de determinarea
individului la un moment dat să-şi materializeze în fapte gândirile aberante, fantasmele
distructive, motivele ucigaşe în încercarea de a-şi îndestula dorinţele şi plăcerile.

2.1. Etiologia fenomenului infracţional

În funcţie de factorii (biologici, psihologici, sociali) consideraţi a fi primordiali în
explicarea fenomenului infracţional şi a comportamentului deviant au fost selectate 3 categorii
de teorii. Firul roşu ce a unit aceste teorii este şi elementul comun al lor – factorul psihologic.
1. Teoriile psihobiologice
Teoriile grupate în setul respectiv sunt centrate pe substratul bioantropologic. Conform
teoriilor psihobiologice, predispunerile infracţionale îşi pun amprenta în societate în funcţie de
bioconstituţia omului, de factorul ereditar şi nativ. Din setul psihobiologic fac parte o serie de
subteorii:
 1.1. Teoria anormalităţilor biologice
Teoria anormalităţilor biologice afirmă că unele disfuncţii psihofiziologice constituie
elementele decisive ai comportamentului infracţional. Adept şi fondator al teoriei este Cesare
2
Lombroso (1835-1909). Autorul a realizat studii de antropologie criminală bazate pe tehnica
măsurării diferitor părţi ale corpului omenesc, îndeosebi aspectul facial. Investigaţiile au fost
desfăşurate în penitenciarele de deţinuţi militari de pe insula Sicilia. Materialele acumulate au
servit ca bază pentru lucrarea „Omul criminal” (1876).
Lombroso desemnează comportamentul criminal ca fiind un „fenomen natural”, care este
marcat de ereditate. În acelaşi timp drept completare a ipotezei anterioară afirmă că infractorii
dobândesc ereditar caracteristici specifice numite „stigmate” fizice sau anomalii, cum ar fi:
sinusurile frontale pronunţate, maxilarele voluminoase, orbitele mari şi îndepărtate, asimetria
feţei, urechi lungi, nas turtit. Printre particularităţile psihice menţionează diminuarea durerii,
neglijenţă, lipsa ruşinii, limbaj colorat, indiferenţă faţă de victimă.
Aceste stigmate şi anomalii nu sunt prin ele însele generatoare de criminalitate, dar
favorizează „trecerea” la înfăptuirea actului criminal, permiţând identificarea temperamentelor
umane predispuse spre violenţă şi agresivitate.
1.2. Teoria biotipologică sau constituţională
E. Kretschmer (1888-1964) susţine că există o corelaţie dintre activitatea criminală şi
biotipul persoanei. În lucrarea sa „Structura corpului şi caracterul” (1921) relevă că în funcţie de
biotipul corporal individul uman prezintă patru tipuri constituţionale, fiind exprimate de anumite
particularităţi temperamentale îmbinate cu cele caracteriale şi predispuşi nativ la comiterea a
careva infracţiuni:
a) tipul picnic – ciclotim, scund, plăpând, vesel, instabil emoţional, expansiv, vioi, nivel
de inteligenţă supramediu şi mediu, comunicabil, predispus la infracţiunile: falsuri, escrocherii,
fraude;
b) tipul astenic – schizotim, înalt, are muşchi firavi, intelect variabil, sensibil la diverşi
stimuli din exterior, rezervat puţin, calm, energic, predomină ambiţia, emotiv. Tipul astenic se
recrutează din rândurile delincvenţilor de la o vârstă precoce. De menţionat că nu în puţine
cazuri devine recidiv. Persoana astenică este predispusă să comită infracţiuni: falsuri, furturi şi
abuz de încredere;
c) tipul atletic este descris prin predominarea sistemului osteo-muscular puternic,
trunchiul corporal piramidal cu baza în sus. Printre particularităţile psihologice pot fi înscrise
brutalitatea, sentimentalismul şi dinamismul, gesticulaţie şi mimică săracă, înclinaţie către
comiterea infracţiunilor contra persoanelor (asasinări) şi bunurilor (furt, tâlhărie);
d) tipul displastic reprezintă persoanele cu disproporţionalităţi şi dezarmonii în
dezvoltarea corporală, inteligenţă sub mediu, este retras în comunicare, agresiv, emotiv, instabil
în comportament. Printre ei se găsesc persoane cu debilitate, oligofrenie, schizofrenie.
Majoritatea din ei dau start la „cariera infracţională” după 18 ani. Displasticul comite infracţiuni
grave, sexuale.
2. Teoriile psihosociale susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi
învăţării psihosociale sunt principalele cauze ale infracţiunii. Conform acestor teorii, modul
de viaţă şi ansamblul factorilor sociali au o influenţă semnificativă în gradul de incidenţă a
fenomenului deviant.
2.1. Teoria asocierilor diferenţiale
 Teoria asocierilor diferenţiale aparţine sociologului, criminologului american Sutherlang
(1883-1950), fiind expusă în lucrarea „Principii de criminologie” (1939). Ideea de bază a acestei
teorii constă în aceea că, fenomenul criminal departe de a fi înnăscut, este totuşi „învăţat” în mod
efectiv prin contactul nemijlocit a individului în decursul existenţei sale cu diferite microgrupuri
sociale – familia, grupul de prieteni, colegi de şcoală, anturajul de muncă etc., a căror organizare
şi orientare poate favoriza comportamentul infracţional. Un individ devine delincvent la
influenţa cadrului microgrupului cu care se află în contact, în care prevalează sau domină
valorile favorizante ale lipsei de respect faţă de lege. Această concepţie a înaintat câteva teze:
a) comportamentul criminal este învăţat;
b) comportamentul criminal este învăţat prin interacţiunea cu alte persoane în procesul
comunicării;
c) învăţarea comportamentului criminal apare în grupurile personale intime;
d) învăţarea are loc prin asimilarea tehnicilor şi metodelor de comitere a actelor
antisociale;
e) comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori;
f) o persoană devine infractor datorită unui exces de condiţii favorabile violării legii în
detrimentul caracteristicilor nefavorabile unei acţiuni ilegale, formând principiul
asocierii diferenţiale;
g) procesul învăţării comportamentului criminal prin asociere cu şabloanele criminale şi
antisociale, implică toate mecanismele care sunt angrenate în orice alt proces de
învăţare. Conform concepţiei lui Sutherland, contactele („asocierea”) pozitive sau
negative a individului cu grupurile deviante sau nondeviante reprezintă singura
explicaţie a comportamentului delincvent.
2.2. Teoria economică încearcă să stabilească o legătură între infracţiune şi condiţiile
economice. Actele ilegale îndeosebi împotriva proprietăţii sunt determinate de sărăcia făptaşului.
Însă acest punct de vedere nedreptăţeşte o multitudine de oameni săraci care nu comit infracţiuni.
Totodată, unii infractori consideră că distribuirea bunurilor materiale este inegală şi
recurg la crime, în scop de îmbogăţire şi trai în lux (frecventarea cazinourilor, dispunerea
spaţiilor locative spaţioase şi altele).
3. Teoriile psihiatrice si psihologice
Teoriile psihiatrice şi psihologice susţin că există o legătură între comportamentul
antisocial şi anumite trăsături psihice ale persoanei. Astfel, impulsivitatea, indiferenţa afectivă,
egocentrismul, agresivitatea, tulburările emoţionale, handicapurile psihice ar fi condiţii de
declanşare şi manifestare a conduitei infracţionale. Aceste teorii pun accentul pe explicarea
genezei infracţiunii în dependenţă de factorii de ordin psihologic: pe structura personalităţii
(motivaţii, temperament, caracter, aptitudini), pe anumite procese psihice generatoare de
atitudini şi comportamente infracţionale.
3.1. Teoria analitică
Reprezentantul teoriei analitice este psihiatrul austriac Sigmund Freud (1856-1939).
Conform opiniei lui, viaţa psihică a oricărui individ este asigurată de trei nivele aflate într-o
strânsă legătură: sinele (id, inconştient), eul (ego, raţional), supraeul (superego, moral, ideal),
fiind întotdeauna în dispută privind asigurarea conduitei. Autorul consideră că orice criminal
simte nevoia de a fi pedepsit pentru sentimentele incestuoase de tip Oedip sau Electra, sesizate în
perioada copilăriei. Criminalii comit infracţiuni nu pentru a acumula bunuri materiale, dar pentru
a fi penalizaţi de ideile sexuale inconştiente percepute la vârstele precoce. S.Freud afirmă că
furtul nu este o faptă intenţionată, comisă în scop de profit, ci relevă o tendinţă subconştientă a
subiectului de a fi condamnat, o tendinţă de a se elibera de sentimentul vinovăţiei. Reieşind din
aceste explicaţii, formula infracţiunii poate fi redată prin: tendinţele criminale înfundate în Id +
situaţia criminogenă împărţite la capacităţile de control ale lui superego.
Deci, freudismul susţine că manifestările comportamentale criminale sunt răbufniri,
refulări ale unor trăiri, instincte şi tendinţe provenite din inconştient. În ansamblu atât
freudienienii, neofreudienii cât şi reprezentanţii altor şcoli psihanalitice atribuie criminalităţii
conflictele interne, disfuncţii emoţionale sau sentimentele de insecuritate, inadecvenţă şi
inferioritate. Pentru ei comportamentul criminal şi delincvenţa sunt simptome ale patologiilor
emoţionale fundamentale.
3.2. Teoria criminalului nevrotic
Adepţii acestei teorii sunt Fr. Alexander şi H. Staub, care îşi expun ideile în lucrarea
„Criminalul şi judecătorii săi” (1929). În viziunea celor doi cercetători, originea criminalităţii se
explică prin dereglări psihice, nevroze, boli psihice sau mintale, prin lipsă de discernământ.
Criminalii nevrotici acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente: Eul este învins de Sine, care
scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri se constată existenţa unui sentiment de vinovăţie,
însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o
autorizare a recidivei. Fr. Alexander şi H. Staub îşi completează lucrările ulterioare dezvoltând
pregnant ideile:
1. din punct de vedere psihodinamic toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi;
2. Complexul lui Oedip pare ca un fapt psihodinamic fundamental care produce
criminalitate, dacă nu este rezolvat în mod reuşit;
3. descoperirea motivelor inconştiente este sarcina fundamentală a criminologiei.
Din punct de vedere psihanalitic, anumite pattern-uri criminale sunt reflectarea
unor motivaţii inconştiente;
4. primul act criminal este comis în copilărie şi este un factor determinat pentru
formarea stilului justiţiar. Prima crimă (încălcarea normei) este violarea
prescripţiei privind curăţenia (a se înţelege interdicţiile mamei la micţiune,
defecaţie şi habitat).
2.2. Personalitatea infractorului. Profilul psihologic al delincventului
Personalitatea reprezintă un sistem de dispoziţii sau trăsături persistente şi organizate
3
care determină fiinţa umană să reacţioneze în maniere specifice faţă de ambiant . Personalitatea
este un activist al dezvoltării sociale, un individ conştient, care ocupă o anumită situaţie în
societate şi îndeplineşte un anumit rol social. Personalitatea, în general, reprezintă un sistem
biopsihosociocultural.
Personalitatea infractorului se caracterizează printr-un comportament criminal, având la
bază motivaţie, aptitudini, orientare infracţională sau antisocială. Aceste definiţii generează
deosebirea dintre psihocomportamentul personalităţii delincventului şi nondelincventului.
Distincţia trebuie căutată în „pragul delincvenţial”, în sensul că unii dintre nondelincvenţi au
nevoie de evenimente sau de presiuni puternice pentru a manifesta o reacţie antisocială, alţii trec
la act dintr-o incitaţie exterioară foarte uşoară (delincvenţi de ocazie).
4
Ioana-Teodora Butoi, T.Butoi susţin că „infractorul se prezintă ca o personalitate
deformată, ceea ce-i permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare
socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în
care trăieşte”.
Pe această bază de idei se face tentativa de a analiza actul infracţional din punct de
vedere psihologic, care constă în cercetarea modului în care se manifestă psihicul personalităţii,
adică în pregătirea şi desăvârşirea infracţiunii, gradul de inteligenţă, afectivitate, voinţă.
În pofida faptului că în profilul psihologic al personalităţii infractorilor predomină
caracteristici negative, totuşi se depistează şi pozitive. Elementele pozitive ale personalităţii pot
servi drept baza unei pedepse mai lejere, doar că în procesul de formare a infractorului
predomină în conştiinţa şi gândirea lui anumite idei sau reprezentări care se deosebesc de cele
general umane, de trebuinţele omeneşti, de motivaţia socială.
În plus, trăsăturile de temperament excesive (impulsivitate, insensibilitate, excitabilitate
etc.) pot declanşa conduita criminală. Temperamentul este una dintre laturile personalităţii care
se exprimă cel mai pregnant în comportament şi desigur în acţiunile antisociale. Tipul de
temperament coleric poate fi generator de infracţiuni, în care activismul şi reactivitatea deţine
supremaţia: jaf, tâlhărie, omor, maltratare corporală etc. Sangvinicii prin exhuberanţă şi
comunicabilitate pot comite escrocherii, şantaj, trafic de influenţă etc. Pentru flegmatici este
specifică latenţa, tăcerea şi chibzuinţa, trăsături utile în comiterea actelor de hakerism, falsificări
de documente etc. Tipul melancolic, fiind dotat cu o excepţională gândire analitică calmitate şi
retragere psihologică este capabil de a comite falsificări de acte şi bunuri naţionale, acte de
corupţie etc.
În calitate de completare a ideilor despre trăsăturile criminalului, de specificat că ele
evoluează pe parcursul vieţii, deoarece delincventul este în permanentă interacţiune cu mediul
social şi în continuă transformare.
C. Enăchescu tratează personalitatea delincventului prin modelul psihanalitic. El
specifică că psihanaliza a adus importante contribuţii şi în ceea ce priveşte explicarea crimelor şi
a personalităţii criminalilor. Se consideră că la baza comportamentelor şi a actelor criminale se
află complexe şi refulări latente ale individului care, în mod brusc, în situaţii neaşteptate pot
erupe în exterior, manifestându-se sub forma unei reacţii conflictuale de tip criminal. Acest
potenţial criminogen latent, refulat a fost denumit „precriminalitate”.
Din punct de vedere clinic, în această categorie pot fi întâlniţi indivizi nevrotici,
psihopaţi, toxicomani, alcoolici etc. Orice criminal este în primul rând un „dezechilibrat social”,
o persoană care nu se poate adapta la formele şi normele vieţii sociale, la viaţa de grup, familială
sau socială, întrucât tendinţele sale instinctuale sunt incomplet maturizate şi nesocializate.
Din perspectivă psihanalitică se admite existenţa imaturităţii afective a acestor indivizi.
În atare situaţii, criminalul se comportă nu ca atunci când s-ar confrunta cu o altă forţă decât a sa,
ci sfidând pur şi simplu normele sociale şi morale, pe care nu le poate înţelege şi nici accepta.
Forţele sale de cenzură sunt extrem de slabe sau lipsesc complet din cauza carenţei de
maturizare/formare a Supraeului moral sau a unei formări defectuoase a acestuia. Acest gest nu
este niciodată urmat de remuşcări sau mustrări de conştiinţă.
Psihodiagnosticarea profilului personalităţii criminalului scoate în evidenţă şi nivelul de
inteligenţă. În opinia lui T.Amza (1998), diferenţele de IQ dintre delincvenţi şi nondelincvenţi nu
au dispărut niciodată şi ele par să se stabilească la aproximativ 8 puncte ale potenţialului de
inteligenţă. Persoanele cu un coeficient de inteligenţă mai mic devin mai frecvent infractori,
decât cei cu un coeficient mai mare. Este evident că acei copii care în procesul de studii şcolare
au demonstrat un nivel intelectual redus sunt predispuşi mai des de a fi vagabonzi, care apoi s-ar
implica şi în acte criminale. În acest context trebuie de specificat că printre diferite tipuri de
infractorii, îndeosebi, ”gulerele albe”, liderii de grupuri criminale, escrocii, falsificatorii se pot
depista şi persoane cu abilitate intelectuală destul de pronunţată.
Conduita infractorului este rezultatul intervenţiei unui ansamblul de capacităţi
intelectuale aflate în interacţiune, care se reflectă în fazele: preinfracţională, infracţională şi
postinfracţională. În funcţie de aflarea agentului infracţional într-o anumită fază, aptitudinile
intelectuale şi procesele psihice se manifestă mai mult sau mai puţin. Astfel, în faza
preinfracţională delincventul utilizează intens capacitatea de analiză şi sinteză a integrităţii
crimei, creează un plan strategic de acţiune, stabileşte scopul şi motivul infracţiunii, analizează
posibilele bariere, memorează date, planuri, acţiuni. Faza infracţională sau delictul propriu-zis
este însoţit de capacitatea de orientare spaţială, manifestarea capacităţii de adaptare la situaţii
neprevăzute dacă au apărut, aptitudinea de a prevedea imediat un rezultat, capacitatea de a face
combinaţii de acţiuni în înlăturarea riscului. Potenţialul intelectual caracteristic pentru etapa
postinfracţională este canalizat spre evitarea depistării de către organele de drept, reacţionarea
adecvată la întrebările persoanelor legii, elaborarea unei alibii pentru a se îndepărta de
infracţiune şi a sustrage atenţia spre alt subiect. Cei care sunt apţi să estimeze corect situaţiile şi
dispun de inteligenţă peste mediu, crimele lor sunt mai bine gândite, cu atenţie realizate şi mai
dificil de descoperit.
În scop de cunoaştere profundă a personalităţii infractorului au fost realizate studii a
diferitor categorii de infracţiuni sub aspectul particularităţilor psihologice, stabilindu-se
caracteristici comune proprii persoanelor cu comportament antisocial.
1. Instabilitate emotiv-acţională, apare datorită educaţiei dificitare în familie şi
dezvoltarea deprinderilor prin practici deviante. Se manifestă prin lipsa autonomiei afective,
insuficienţa dezvoltării autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor
superioare, îndeosebi a celor morale. Toate acestea conduc spre diminuarea capacităţii de
autoapreciere, spre lipsa obiectivităţii faţă de sine şi faţă de alţii.
2. Inadaptarea socială este rezultatul carenţelor educaţionale în cadrul mediilor sociale.
Infractorii se recrutează din familii dezorganizate, unde nu există condiţii, priceperea sau
preocuparea necesară pentru instruirea copiilor, unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este
suficient de ridicat, unde nu se acordă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit
bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale rezultate din influenţa mediului conduc la
înrădăcinarea unor deprinderi negative, care pot degenera în devianţă şi apoi în infracţiune.
3. Sensibilitate deosebită se manifestă datorită anumitor excitanţi din mediu, stimulatori
ai acţiunilor delincvente, dat fiind faptul că infractorul este subinhibat, ceea ce se caracterizează
prin: decizii rapide, dar extrem de instabile, labilitate şi imprevizibilitate a acţiunilor, angajarea
după prima impresie, insuficienţa evaluării consecinţelor acţiunilor întreprinse. Atingerea
intereselor personale indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a sensibilizării fizice
şi psihice.
4. Duplicitatea comportamentului – infractorul activează în taină, plănuieşte şi execută
delictul în mod ascuns de oameni, de autorităţi. Totodată el joacă rolul omului corect, cinstit,
preocupat de alte probleme decât cele infracţionale.
5. Imaturitatea intelectuală – capacitatea redusă de a prevedea consecinţele acţiunii sale
prin a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea actului
infracţional.
6. Frustrarea – este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este privat de
unele drepturi, recompense, satisfacţii, care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii
acestor drepturi intervin obstacole. Delincvenţii puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe
moment autocontrolul, acţionând haotic, inconştient, atipic, agresiv şi violent cu urmări
antisociale grave.
7. Complexul de inferioritate – infractorul resimte un sentiment de insuficienţă, de
incapacitate personală şi încărcătură afectivă. Complexul de inferioritate incită la comportamente
compensatorii, iar pentru răufăcător la conduite antisociale.
8. Egocentrismul – reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la sine însuşi. El nu
vede dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese, ei sunt în centrul tuturor situaţiilor. Nu
recunoaşte superioritatea şi succesele altora, considerând că are întotdeauna şi în toate cazurile
dreptate.
9. Agresivitatea – se manifestă prin comportament violent şi distructiv. Agresivitatea este
orice formă de conduită orientată către obiecte, persoane sau către sine cu intenţia producerii
unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi daune. Există autoagresivitate şi heteroagresivitate
(spre alţii). Această atitudine se poate întâlni şi la persoanele nondelincvente, însă la ele nu sunt
elemente dominante. În unele cazuri agresivitatea este lipsită de o cauză aparentă, adaptivă.
Omorul şi cruzimea pot fi producătoare de plăcere, în afara oricărei alte finalităţi. Oricum,
agresiunea este de obicei ostilă, vizând direct prejudicierea unei persoane (sau instituţii), dar
poate fi instrumentală: omorul permiţând realizarea unui furt. În acest caz, scopul nu vizează
direct o persoană, ci obţinerea de bunuri materiale.
10. Imaturitatea afectivă – se caracterizează prin decalajul persistent dintre procesele
cognitive şi afective în favoarea celor din urmă. Imaturitatea afectivă se exprimă prin control
ineficient al emoţiilor, tendinţe pregnante impulsive şi iraţionale, deficienţe de organizare a unor
reacţii, tensiuni psihice greu tolerate, panică frecventă, nonconformism, conduite dezorganizate
cu aspecte ludice. Persoana manifestă comportamente infantile (crize, mânie, accese de plâns),
fiind incapabilă de a înţelege durerile altora. Imaturitatea afectivă şi imaturitatea intelectuală
predispune infractorul la acţiuni deosebit de grave.
11. Inexistenţa sentimentului culpabilităţii în urma încălcării normelor sociale.
Infractorul îşi pune în funcţiune diferite mecanisme psihice pentru a evita sentimentul
culpabilităţii. Astfel, el transferă responsabilitatea asupra unor terţe persoane, având la bază
devalorizarea criteriilor morale.
Structura psihologică a personalităţii infractorului, desigur, nu este cauza primordială de
comitere a delictelor. Motivele declanşatoare ale faptelor deviante sunt condiţiile psihosociale de
formare a personalităţii.

2.3. Tipologia infractorilor din perspectivă psihocriminologică

Pentru activitatea practică a organului de drept este profitabilă cunoaşterea
psihocomportamentului diferitor tipuri de infractori, din considerentele de a adopta psihotactici
corecte de audiere şi de stabilire a adevărului, de a soluţiona legal cauzalitatea delictelor, de a
organiza acţiuni sociale preventive şi elabora programe recuperative şi de reinserţie socială.
La baza clasificării psihocriminologice a infractorilor au fost desemnate orientările
dominante în conduită, motivele, scopurile şi metodele de comitere a delictelor, procedeele de
desocializare şi trăsăturile caractial-temperamentale.
În funcţie de gradul de periculozitate, adică de nivelul deformării sociale, antisociale şi
5
defectele psihologice de autoreglare, pot fi specificate următoarele tipuri de infractori:
 Hoţul – săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă în
manifestări senzorio-motorii: sustragerea, camuflarea, alergarea. Hoţul are spirit de observaţie
dezvoltat, ceea cei permite orientarea promptă la situaţia dată. În ceea ce priveşte voinţa şi
personalitatea, hoţul lucrează după stereotipuri deja stabilite, fiind meschin şi lipsit de calităţi
etico-sociale. Hoţul este descris de rapiditate a mişcărilor şi mobilitate fizică.
Spărgătorul – se caracterizează prin operarea în bandă cu utilizarea forţei asupra
obiectelor sau victimelor. Spărgătorii moderni posedă cunoştinţe tehnice de acţiune (spargerea
băncilor, magazinelor etc.). Spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Ei
au inteligenţă practică manifestată prin calmitate, apreciere corectă a situaţiei, curaj, sânge rece.
În situaţii de risc poate utiliza violenţa în atingerea scopului.
Tâlharul – activează dovedind agresivitate însoţită de violenţă, motricitate sporită,
hotărâre şi îndrăzneală, cruzime. La baza comportamentului tălhar se află acţiuni impulsive,
insuficient conştientizate cu contopire a motivului şi scopului. Gradul redus de adaptabilitate în
situaţii conflictogene cu nivel majorat de incultură generează instabilitate emoţională datorită
furiei, mâniei, dezagreabilităţii personale.
Infractorul intelectual – escrocul, falsificatorul, şantajistul. Se caracterizează prin
potenţial intelectual înalt. Aspectul fizic pentru ei trece pe planul doi. Comit acţiuni infracţionale
bine gândite, planificate, având aptitudini comunicaţionale dezvoltate. De aici rezultă
particularităţile esenţiale, fiind debitul verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit,
accesibil victimei. Principala armă de atac este minciuna. Escrocii şi şantajiştii posedă
flexibilitate în gândire, oferindu-le posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei.
Asasinul – este irascibil, impulsiv, manifestă agresivitate sporită. Egocentrismul
dominator îi generează capacitate de raţionalizare scăzută, instabilitate emoţională şi
superficialitate în relaţiile interpersonale. Conflictualitatea şi violenţa reprezintă procedee de
autoafirmare. În cazul asasinilor normali, nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după
o mare tensiune în urma rezolvării situaţiei conflictuale pe calea asasinatului. Prezenţa
tulburărilor psihice îi declanşează satisfacţie de moment după actul săvârşit. Ucigaşul are
temperament impulsiv, motricitate sporită, care se exteriorizează prin violenţă de ordin fizic.
Recidivistul – agresiv, impulsiv, indiferent afectiv, egocentric. Succesul infracţiunii
pentru recidivist serveşte ca stimul pentru alte infracţiuni. Caracteristicile psihologice de bază ale
recidivistului sunt disfuncţii de autoreglare asociate cu orientări antisociale, dependenţă
situaţională şi de mediu, degradarea valorilor general-umane, reprimarea argumentelor raţionale
de tendinţele antisociale. Conduita infracţională a recidivistului îmbracă nuanţe de anomie şi
drept exclusiv de autojustificare. Recidivistul se decide prin depravare, desfrânare accentuată,
grosolănie şi mitocănie, duşmănie. Comportamentul recidivistului se individualizează printr-o
interacţiune specifică a mecanismelor conştiente şi inconştiente de autoreglare. Defectele de
autoregalare însoţite de orientare antisocială, dependenţa situaţională de mediu reprezintă
aspectele psihologice ale recidivistului.
6
Infractorul de ocazie. E.Ferri afirmă că este criminal ocazional cel care, fără a prezenta
o tendinţă înnăscută spre delict, comite crime sub influenţa tentaţiilor provocate de factori
profesionali, psihologici sau de mediul exterior. Infractorii ocazionali pot deveni:
 datorită unei situaţii emoţionale (gelozie, dragoste, furie);
 datorită unei situaţii financiare (fraude, falsificări);
 datorită situaţiei politice.

.
 Infractorul de ocazie comite o singură infracţiune, însă cu destulă cruzime. În timpul
săvârşirii delictului sunt suprimate autocontrolul şi capacitatea de a reacţiona adecvat la situaţii
critice. Comportamentul infracţional este determinat de insuficienţa achiziţionării metodelor
optime de rezolvare a conflictului. Infracţiunile sunt însoţite de intensitate afectivă puternică în
baza geloziei, umilinţei, răzbunării etc. Trăsătura caracteristică a infractorului de ocazie este
prezentată de conduită decentă până la momentul comiterii crimei. Infractorul de ocazie nu
recidivează. El săvârşeşte fapta datorită unei împrejurări, situaţii, unei ocazii, însă nu trebuie
absolutizată, deoarece nu toţi cei care se găsesc într-o împrejurare critică comit infracţiuni, ci
rezistă şi-şi pot dirija reacţiile comportamentale.
Delincventul sexual – violatorul, homosexualul, sadistul. Se caracterizează prin
incompetenţă şi agresivitate sexuală. Manifestă indiferenţă psihologică faţă de victimă,
brutalitate şi lipsa frânelor la nivelul instinctului sexual. Unii depersonalizează victima prin
mutilare facială, lezări sau omor, maltratări. Nivelul intelectual este sub mediu.
Pedofilul – (din limba greacă „paidos” – copil, „philia” – dragoste). Se descrie prin
atracţii sexuale către copii. Motivele apariţiei comportamentului pedofil sunt prezentate de retard
în dezvoltarea psihică însoţit de incapacitatea de a relaţiona şi comunica cu genul opus matur,
prezenţa disfuncţiilor sexuale. Pedofilia se poate manifesta la diferite vârste. La adolescenţi,
îndeosebi introvertiţii, apare datorită retenţiei în dezvoltarea emoţională, sexuală şi de regulă,
iniţierii în experienţa sexuală în formă perversă. Unii maturi, chiar dacă sunt căsătoriţi, totuşi
sesizează frustrare sexuală şi sunt cuprinşi de frică în relaţii sexuale cu femeile. Bărbaţii în vârstă
sunt impotenţi sexual, singuratici şi pervertesc fetiţele de 6-11 ani prin agresivitate şi violenţa
sexuală.
7
Infractori cu dereglări psihice – psihopaţi, sociopaţi, paranoici, nevrotici . Dispun de
tulburări emoţionale, anxietate, manifestă violenţă şi sunt egocentrici. Actele infracţionale sunt
săvârşite în baza pulsiunilor neurotice. Percep lumea şi propria persoană în mod distorsionat prin
suspiciune şi tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată. Psihopaţii sunt des dominaţi de euforie şi
furie.

2.4. Mecanismul psihocomportamentului infracţional

La săvârşirea infracţiunii (furt, tâlhărie, omor) delincventul îşi mobilizează întreaga
fiinţă umană, utilizând întregul potenţial volitiv şi cognitiv-afectiv. Trecerea la actul infracţional,
8
notează Aioniţoaie C. (1994) , luarea deciziei de a comite fapta ilegală este precedată de o serie
de procese, stări psihologice, precum şi de luptă între motivele persistente şi actele executării,
antrenând profund personalitatea delincventului.
În această ordine de idei, proiectarea proceselor psihice, stărilor şi trăsăturilor în
deciderea de a comite infracţiunea până la comportamentul postinfracţional şi tentativele de a se
sustrage de la răspunderea penală determină stadiile faptei ilicite. Consecutivitatea de etape cu
încărcătură psihologică specifică formează mecanismul comportamentului infracţional.
Mecanismul conduitei delincvente se desfăşoară în câteva etape:
1. Primară – se caracterizează prin procesele psihologice manifestate anterior luării
deciziei de comitere a delictului. Printre ele se înscriu perceperea şi prelucrarea informaţiilor
declanşatoare de trebuinţe şi motivaţii, care servesc în calitate de mobiluri ale comportamentului
ilicit. Totodată se formează şi premisele subiective ale săvârşirii faptei condiţionate de
reprezentări, deprinderi, obiceiuri, scopuri, interese, predispoziţii psihice, precum şi condiţiile
mediului cu valenţe infracţionale.
2. Etapa secundară se desfăşoară din momentul luării deciziei şi până la săvârşirea
crimei. În această etapă sunt antrenate procesele afectiv-volitive şi motivaţionale prin intens
consum de energie psihologică, fiind axată asupra coeficientului de risc. În luarea hotărârii
intervine funcţia de proiecţie-anticipare, care generează supoziţii privitor la reuşită-nereuşită,
nesiguranţă şi dubii. Consumul de energie psihologică se soldează cu surescitare, anxiozitate şi
angoasă. În faza secundară intervin procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul
infracţiunii, victimă, antrenând un plan de acţiune cu mijloace de realizare a scopului, timpul de
desfăşurare, contactarea complicilor, supravegherea obiectului. Totodată culegerea informaţilor
despre activitatea şi personalitatea victimei.
3. Etapa terţă se evidenţiază prin manifestarea unei game largi de fenomene psihologice,
dat fiind faptul că are loc depăşirea pragului delincvenţial. C.Aioniţoaie (1994) specifică că
trecerea la comiterea faptei ilicite presupune, din punct de vedere psihologic, trăirea unor stări de
tensiune emoţională deosebit de intense. Actele şi acţiunile concrete desfăşurate de infractor în
câmpul delictului fiind tributare crizei de timp şi imprevizibilului, care generează trăirea unui
acut sentiment de precipitare şi teamă. Psihologic obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute de
infractor în timpul comiterii faptei (arme, victimă, martor, instrumente etc.), în funcţie de
proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, rezistenţă a victimei etc.)
determină trăiri şi reacţii emoţionale ca teamă, stres, agresivitate, stare de afect, ură, frustrare etc.
Aceste structuri emoţionale condiţionează momente de slabă concentrare psihică infractorului,
prielnice pentru a lăsa urme sau a comite greşeli, care, apoi, să-i dovedească fapta.
4. A patra etapă a mecanismului infracţional este descrisă de procese psihologice care
însoţesc intenţia de a se sustrage de la răspunderea penală.
Strategiile utilizate de infractori în ocolirea de la răspunderea penală sunt diferite: crearea
de alibiuri pentru a convinge imposibilitatea de a fi prezent la infracţiune din careva motive;
apariţia într-un timp scurt în alt loc, decât cel al crimei; ivirea după infracţiune în preajma locului
faptei pentru a obţine informaţii despre procesul de urmărire penală; scrierea scrisorilor anonime,
denunţurilor; dispariţia de la domiciliu. Infractorul va folosi metode şi va lua atitudini variate
pentru a fi absolvit de răspundere: minciuna, contactarea persoanelor influente, intimidarea
organului de urmărire penală.

Schema mecanismului comportamentului infracţional

Personalitatea făptuitorului

Apariţia Luarea deciziei,

motivului planificarea Executarea infracţiunii şi
survenire consecinţelor criminale

Mediul extern

Adoptarea tacticilor şi procedeelor psihologice eficiente în procesul de urmărire penală

de către organul de drept, solicită evidenţierea motivele de comitere a infracţiunilor. Adevărul e
că marea majoritate a infracţiunilor au motive psihologice, fie conştiente sau inconştiente de
făptaş, deoarece varietatea lor este considerabilă.
 1. Trebuinţele umane (biologice, materiale, cognitive, comunicare) servesc frecvent în
calitate de motivaţie a comportamentului infracţional.
2. Pasiunile – reprezintă formele dominante ale afectivităţii de o intensitate foarte
puternică şi obsesivă, răscolitoare cu efecte de reflux în întreaga viaţă psihică. Pasiunile sunt
capabile să orienteze întreaga energie a fiinţei umane cu multă putere într-o anumită direcţie
(poate fi infracţională). Dintre pasiunile cu caracter distructiv şi generatoare de conflicte pot fi
menţionate: jocurile de noroc, iubire pasională, alcoolism, numite patimi şi vicii.
3. Interesul – stimul intern motivaţional care exprimă orientarea afectivă, relativ
stabilă a personalităţii umane spre anumite domenii de activitate, obiecte, persoane. Într-un sens
absolut interesul este drept sentiment instinctiv şi egoist în genere, care face omul să caute ceea
ce-i este necesar sau plăcut. Astfel interesul poate sta la baza organizării de strategii
infracţionale, în scop de satisfacere a careva dorinţe: bani, bunuri materiale, relaxare sexuală etc.
4. Criza de valori – persoana suferă criza sistemului valoric prin adoptarea valorilor
economice, înlocuindu-le pe cele general umane ( adevărul, binele, frumosul, dreptatea,
fericirea).
5. Perversiunea este caracterizată de unii ca fiind orice anomalie a impulsului sexual
referitoare la intensitatea, orientarea sau modul său de realizare. Cea mai răspândită perversiune
este homosexualitatea, gherontofilia. În caz de intervenţie a mazochismului sau sadismului în
unele relaţii sexuale poate apărea fenomenul infracţional.
6. Emoţiile pot fi declanşate de o împrejurare reală sau de una imaginară (gândul că
poliţia poate fi pe urmele sale sperie tâlharul, care are banii furaţi asupra sa). Emoţiile, frica,
furia, tristeţea, disperarea şi bucuria explozivă apar când există o stare de tensiune nervoasă
acumulată şi intervine brusc o situaţie neaşteptată. În toate cazurile emoţiile-şoc sunt însoţite de
puternice modificări fiziologice şi expresive, care pot declanşa situaţii infracţionale. Totodată
motive ale infracţiunii pot fi şi ura, dragostea, gelozia, teama, ruşinea.
Самовичев Е.Г. (2001) relatează că motivele inconştiente de acţiune criminală sunt de
tip subiectiv-personale şi de conduită, fiind strâns legate între ele. Astfel, printre motivele
inconştiente de conduită infracţională pot fi menţionate: majorarea spontană a tensiunii afectiv-
agresive care declanşează conduită distructivă; modificarea dispoziţiei cu tendinţă de
sensibilitate emoţională se poate manifesta în furt, banditism, vagabondaj, prostituţie;
supraaprecierea importanţei propriei persoane sau disconsiderarea în mod agresiv a mediului
social se exteriorizează în infracţiuni împotriva persoanei.
Complexul de inferioritate sau subaprecierea personalităţii pot fi motive de declanşare
a conduitei infracţionale în calitate de compensare a lor.
Un alt set de motive inconştiente este acumularea şi fixarea experienţei traumatice din
copilărie: umilirea, atitudinea neadecvată şi severă, insuficienţa afectivă, insuficienţa de
comunicare şi susţinere psihomorală redusă în situaţii conflictuale, complexul de vinovăţie,
fragilitatea Eului.
Din acelaşi unghi de vedere pot fi menţionate şi diverse patologii sau tulburări de
personalitate ca motive inconştiente de generare a infracţiunii.
În concluzie, de specificat că felul cum va evolua activitatea colaboratorilor de poliţie
va depinde de cunoaşterea minuţioasă a psihologiei infractorilor şi de pregătirea lor psihologică.
În acest context, înlăturarea factorilor (autodistrugerea, frica, încăpăţânarea, subaprecierea,
grandomania, impulsivitatea, avaritatea), care împiedică succesul profesional şi fericirea omului
va asigura o viaţă decentă în societate.