Sunteți pe pagina 1din 8

Duhovnicul – glasul lui Dumnezeu din sufletul

omului

Preotul este sublim în două momente: la scaunul duhovniciei şi în faţa


Sfântului Jertfelnic (Altar). În scaunul mărturisirii preotul are o putere „ pe care
Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor şi nici tuturor oamenilor. Nu s-a spus
îngerilor şi nici tuturor oamenilor: <<Orice veţi lega pe pământ vor fi legate şi
în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer>> (Matei 18,
18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai trupurile.
Puterea de a lega a preoţilor însă, leagă suflete şi străbate cerurile; Dumnezeu
întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte
hotărârea dată jos de slujitorii Săi întăriţi cu harul de a lega şi dezlega. Ce
oare a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească? Domnul a spus:
<<Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute>>
(Ioan 20, 23). Ce poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a spus iarăşi: <<Tatăl
a dat toată judecata Fiului>> (Ioan 5, 22). Văd, însă, că toată această putere a
fost încredinţată de Fiul, preoţilor. Au fost înălţaţi la misiunea aceasta atât de
mare, ca şi cum de pe acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea
omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti”1. În faţa preotului,
în scaunul de mărturisire, îngenuncheşi şi cel cu diadema (coroana) pe cap, de
care se tem toţi, îngenunche, însă, şi sărmanul care nu are nici cămaşă pe el.
Urechilor preotului i se destăinuiesc adâncuri şi noiane de păcate. Înaintea lui
curg şiroaie de lacrimi. Aici, în acest scaun de mărturisire, preotul are putere cât
Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat-o. Când preotul rosteşte deasupra capului celui
îngenunchiat în faţa sa: „Şi eu nevrednicul preot şi duhovnic cu puterea ce-mi

1
Sf Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, III, 5, trad., introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, 2004,
p. 12-13.
este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale”2, iertare şi dezlegare se
dă şi sus, în ceruri. Când preotul în scaunul de duhovnicie iartă păcatele, în
acelaşi timp sus în ceruri, în gerii lui Dumnezeu şterg din cărţile lor păcatele
iertate de preot. Îngerii care slujesc lui Dumnezeu, ascultă de porunca preotului;
de rugăciunea şi glasul preotului. Şi nu mă minunez atâta că cei mai mari ai
pământului se pleacă şi îngenunchează în faţa preotului, cât mă spăimântez că
Împăratul împăraţilor, Domnul Domnilor, ascultă hotărârea preotului şi-i face
voia lui.

Iată, dar, sublimitatea preoţiei, iată măreţia şi puterea preotului. Este trup,
este sânge, carne şi oase, dar are putere mai mare decât un arhanghel. În faţa
mâinii lui, cu degetele închipuind semnul sfintei cruci, diavolul fuge, păcatele se
şterg, lanţurile încătuşate ale păcatelor cad, lacrimile se usucă, sufletele se
eliberează şi pleacă uşurate, fericite, prin harul revărsat din puterea preoţiei.

Găsirea unui duhovnic este un lucru necesar pentru toată lumea,


întrucât: „nu este om care să nu păcătuiască” (2 Cronici 6, 36). Chiar dacă nu
faceţi nimic rău, chiar dacă vă purtaţi onorabil în societate şi impuneţi respect,
există anumite gânduri cărora nu le daţi atenţie, motiv pentru care de exemplu
monahii se căiesc chiar şi pentru păcatele făcute cu gândul.

Patriarhul are și el, precum restul episcopilor și preoții au un duhovnic.


Oricine își ia în serios viața duhovnicească își caută un sprijin.

Duhovnicul nu se alege la întâmplare şi cu mentalitatea  să ne dea canoane


uşoare sau să nu mă întrebe multe. Primul pas este sa ne rugăm pentru el, să ni-l
scoată Maica Domnului şi Hristos în cale. Ca părinţi avem datoria să ne rugăm
pentru duhovnicii copilaşilor noştri, ca să-i ajute, să-i formeze ca oameni
credincioşi şi întăriţi în Biserica ortodoxă.

2
Molitfelnic, ediţia a treia, Bucureşti, 1976, p. 56-60.
După vârsta de 7 ani, copilul nu se mai poate împărtaşi nespovedit
deoarece el are conştiinţa faptelor sale. Copilul trebuie îndrumat de părinţi să îşi
găsească un duhovnic care îi va fi un părinte spiritual, alături de care îşi v-a
construi drumul duhovnicesc.

Apoi, trebuie să-l cercetăm pe duhovnic, să mergem la Biserică, sa-i


ascultăm predicile, şi vom simţi imediat dacă sufletul nostru se ataşează de
Biserica în care el slujeşte. La duhovnic trebuie să mergem cu inima deschisă, să
fim sinceri şi să ne rugăm înainte ca Dumnezeu să pună în graiul lui învăţătura
de care avem nevoie. Este bine, să ne spovedim de mici la un singur părinte
pentru că pe parcurs el ajunge să ne cunoască, ne devine prieten, ne cunoaşte
sufletul şi ştie ce sfat să ne dea.

Cine nu are duhovnic este ca şi mort sufleteşte, nu îşi găseşte odihna şi


liniştea. Mulţi spun că nu merg să se spovedească pentru că preotul e tot om şi
păcătos. Dar să ştiţi că voi nu preotului vă spovediţi, ci Domnului Dumnezeu
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care este în ceruri şi vrea ca noi să ne mântuim.
Duhovnicul niciodată nu te va primi să te certe, el se poartă cu blândeţe şi iubire,
toate le înţelege şi e dispus să se roage pentru tine şi pentru familie, pentru că
însuşi Iisus Hristos este iubirea şi mângâierea noastra: „Luaţi Duh Sfânt, cărora
le veţi dezlega păcatele, acelea vor fi dezlegate, cărora le veţi ţine, acelea vor fi
ţinute".

Spovedania la duhovnic nu se face în grup, ci individual, vorbind sincer


despre orice problema am avea. E bine să ne scriem toate păcatele pe o foaie, şi
să le spunem ca nu cumva să uităm ceva apoi să uităm de ele şi să nu le mai
spunem la următoarea spovedanie. Dacă ne este ruşine de păcatele noastre, îi
dăm foaia duhovnicului nostru s-o citească şi el ne va întreba cât de mult ne pare
rău.
Un alt lucru destul de important este ascultarea de duhovnicul nostru.
Trebuie să avem ascultare de el, altfel vom cădea din noi. Ţi-a spus să nu mai
faci, păi să nu mai faci că altfel îţi va fi mai rău. Însuţi Domnul Iisus Hristos i-a
spus slăbănogului „Te-ai vindecat, acum să nu mai faci, că mai rău îţi va fi!".

Ascultarea provine din cuvântul „audiere” şi începe prin abilitatea de a fi


atent la ceea ce spune celălalt. Oamenilor în general nu le place să tacă.
Mitropolitul Antonie de Suroj ne învăţa următoarele: „Cu toţii putem să vorbim
frumos, dar cu greu ne ascultăm unul pe altul. De aceea este foarte important să
fim atenţi la ce ni se spune.” Sfatul acesta se aplică şi în viaţa de familie. Soţul
trebuie să îşi poată asculta soţia, şi invers, iar problemele care apar să fie
rezolvate prin comunicare. Dacă de exemplu soția nu reușește să ne convingă
într-o problemă, nu trebuie să ne îngrijorăm. Uneori, de dragul liniștii și al
calmului e mai bine să fim de acord cu ea. Liniștea în familie e mai importantă
decât propriile ambiții.

În cazul relației cu părintele duhovnic, lucrurile stau altfel, aici trebuie să


facem ascultare. Preotul poate da sfaturi bune, nu de la sine, ci de la Dumnezeu,
numai dacă înțelege persoana care vine la el. Și ca să îl înțeleagă trebuie să îl
asculte cu atenție. Iar noi, trebuie să fim atenți la cuvintele sale pentru a înțelege
ce ne sfătuiește.

„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească, bogăţie de


cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire grabnică şi călătorie la cer.
Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le
zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl
aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte
încununat şi înfrumuseţat în taină" Sfăntul Grigorie Sinaitul

Dacă un părinte acceptă să ne fie duhovnic, trebuie să credem din toată


inima că sfaturile pe care le primim de la el nu sunt de natură lumească, ci de
inspirație divină și că trebuie să le dăm ascultare, căci Dumnezeu este Acela care
ne vorbește prin intermediul preotului. Dar este alegerea fiecăruia dacă ascultă
sau nu. Celor care fac ascultare, Domnul le oferă ajutor și har. Duhovnicul nu
este responsabil pentru cei care aleg să nu asculte. Ori fără ascultare, această
relație care se creează între cei doi este fără sens.

Numai cel rău ştie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis
duhovnicul să zici Tatăl nostru de 10 ori, păi aşa să faci. Ai făcut ascultare mergi
în Rai, nu ai făcut cazi din nou.

„Să ştiţi că diavolul nu se teme de noi, nici măcar nu ne ia în seamă. El


fuge de noi când vede Harul lui Dumnezeu pe care îl avem datorită ascultării de
duhovnic".

Un preot nu trebuie niciodată să se mândrească și să creadă că este


superior enoriașilor. Desigur că are mai multă experiență, așa cum un profesor
are mai multe cunoștințe decât elevii săi. Dar când această experiență este
manevrată cu modestie, atunci vrei nu vrei, vei asculta și vei realiza că încă nu
ești destul de matur să înțelegi un anumit sfat, că nu ești gata să îl urmezi,
întrucât nu ai destulă experiență și maturitate în viața duhovnicească. Când
realizezi asta, va fi mai ușor să te smerești și să încerci totuși să urmezi sfatul.

Uneori nu trebuie să ne urmăm poftele inimii în totalitate. Bineînțeles că


trebuie să o ascultăm, dar trebuie să ne menținem gândul treaz. Sfântul Apostol
ne învață următoarele: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul,
umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Puterea
duhovnicească acţionează de asemenea și prin inima omului, și de aceea este
nevoie să o ținem trează.

Duhovnicul e ca un tată. Orice nelămurire are omul, el merge ca la un


părinte și acesta îi deschide ochii şi credinciosul își dă seama că lucrurile pe care
i le spune duhovnicul se adeveresc. Când nu ascultă, oamenii, se simt rău şi nu
înţeleg unde greşesc. Toţi copii ar trebui să-l roage pe Hristos să le dea un
duhovnic şi să sădească în inimile lor dragostea Sa.

Păcatul este o boală sufletească grea și complicată. De aceea, în calitatea


sa de medic curant al sufletului, duhovnicul trebuie să aibă și pricepere, dar și
dragoste și răbdare. Chiar dacă contextul istoric și social în care trăim este mult
diferit de cel în care trăiau marii duhovnici de odinioară, experiența și modul lor
de a gândi sunt actuale. Dacă medicul psihiatru are, de multe ori, tendința de a-l
reduce pe om la trup și psihic, să nu uităm că pentru Părinții Bisericii, ființa
umană are trei dimensiuni: trupească, psihică și duhovnicească. Nu în sensul că
omul ar fi trihotomic, bine știind că omul este alcătuit dihotomic din trup și
suflet, ci în sensul că, pe lângă funcțiile somatice și cele psihice (tot de natură
trupească), omul are partea spirituală ce aparține altei ordini. De această parte
sufletească, spirituală, medicul ține mai puțin seama. Doctorul sufletului, adică
duhovnicul, nu se poate să nu țină seama și de această parte, de omul integral.
Duhovnicul, confruntându-se cu suferința umană, va face raportările
cuvenite la Dumnezeu, la lumea spirituală, alcătuită din îngeri și din demoni,
realități de care nu se poate face abstracție. "Căci lupta noastră, spune Sfântul
Pavel, nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor,
împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri" (Efeseni 6. 12). Spiritele
răului, animate de o ură nestăpânită împotriva oamenilor, duc o luptă îndârjită și
rafinată împotriva acestora: ''Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un
leu, căutând pe cine să înghită" (1 Petru 5, 8).
Firea noastră căzută poate fi ușor determinată de spiritul căzut să se
târască întru cele de jos. "Condamnat să se târască pe pământ, îngerul căzut iși
dă toată silința pentru ca și omul să facă același lucru. Și omul este înclinat
înspre aceasta datorită orbirii de care este atins". Duhovnicul trebuie să-i
deschidă omului ochii și să-l facă atent la faptul că diavolul este obraznic, că
atacă de jos, că el târându-se pe pământ trebuie ca noi să ne ridicăm la înălțimea
duhovnicească la care nu mai putem fi atinși. "Diavolul atunci când vede pe
cineva luându-și zborul spre cer, în primul rând nu este în măsură să-l atace, și
dacă riscă să o facă, recade imediat el însuși, pentru că, dupa cum știm prea
bine, el n-are picioare să stea ridicat.

N-ai teamă de el pentru că nu are aripi, ci se târăște pe pământ, printre


lucrurile pământești. Să n-ai nimic comun cu el, pentru că în acest caz nu va fi
foarte necesară sforțarea. Diavolul nu știe lupta deschis și pe față ci, ca un șarpe
ce se ascunde între spini, el se folosește adesea de ispita bogățiilor. Dacă tu vei
curăți spinii, el se înfricoșează și fuge". Toate aceste lucruri trebuie să le știe un
bun doctor de suflete.

Părinții Sfinți, nu excludeau cauzele naturale ale multor suferințe


sufletești, ținând seama de psihologia umană. Dar ei nu se limitau la acest
orizont strâmt. Întemeiați pe o antropologie completă, care recunoștea strânsa
legătură dintre suflet și trup, afirmau că pe de o parte suferințele sufletești au
cauze organice, dar au și cauze spirituale. Pentru ei era limpede că și demonii
pot acționa asupra psihicului, ba chiar și asupra trupului. "

Tratamentul prescris de părintele duhovnicesc trebuie să fie adaptat


personalității celui bolnav sufletește, situației lui particulare, stării și dispoziției
lui sufletești. În tratarea trupurilor, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, singurul țel
este tămăduirea celui bolnav. La fiecare boală i se potrivește un tratament.
Același lucru se petrece și când e vorba de bolile sufletești, care sunt foarte
diferite. Duhovnicul se va opri la remediul adecvat bolii. Iar acest remediu nu
corespunde întotdeauna cu ceea la ce s-ar aștepta pacientul.
În numeroase ocazii, patima fiind gravă, cu toată reticența ucenicului,
duhovnicul trebuie să prescrie un tratament puternic. Este un rău doctor cel care
tratează cu blândețe un abces tumefiat care poate duce la cangrenă. Rana trebuie
deschisă și curățită, iar apoi tratată și pansată. De bună seamă că este nevoie și
de deschiderea și colaborarea pacientului. Acesta trebuie să fie încredințat că
părintele său sufletesc, pe care și l-a ales cu grijă, se luptă cu toată seriozitatea
pentru a-l tămădui. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte aspru la adresa celor, ce
după aflarea unui duhovnic bun și competent, aleargă la alții, care-i lasă mai
ușor, însă cu riscul de a nu se mai tămădui.