Subiectul 4.

Obiective Unităţi de conţinut

– să identifice factorii ce au favorizat
menţinerea identităţii etnice a daco-romanilor
- să compare reglementarea juridică a instituţiilor
din Dacia şi Dacia romană cu cele din Legea
ţării;
- să formuleze concluzii asupra caracterului
sancţiunilor juridice conform vechiului drept
cutumiar.
4. Vechiul drept cutumiar românesc Țării și
Legea Țării
• Condiţiile de dezvoltare a populaţiei
daco-romane după evacuarea Daciei
• Formarea ţărilor şi a Legii Țării
• Instituţii de drept civil conform Legii
Țării
• Infracţiune şi pedeapsă conform Legii
Țării
• Organele de justiție și Procesul judiciar
conform Legii Țării

STATUL ŞI DREPTUL ÎN EVUL MEDIU

FORMAREA ŢĂRILOR ROMÂNEŞTI ŞI A LEGII ŢĂRÎÎ
Condiţiile de dezvoltare a populaţiei daco-romane după evacuarea Daciei
(sec.IV-VIII)
După plecarea din Dacia a autorităţilor şi legiunilor romane (275), pe teritoriul ei continuă să
locuiască populaţia daco-romană, adică dacii romanizaţi . Nu e exclus faptul că o parte din daco-
romani s-au retras la sud de Dunăre împreună cu autorităţile, ca, de altfel, nu e exclusă rămînerea pe
teritoriul Daciei a unora din foştii veterani, colonişti romani, care asimilîndu-se cu băştinaşii n-ău
urmat autorităţile şi legiunile romane în 271-275. Numeroase date arheologice confirmă că această
populaţie şi-a continuat, în linii mari, modul de viaţă tradiţional.
Legăturile cu lumea romană nu s-au întrerupt brusc, ci au continuat datorită existenţei aşezărilor
romane fortificate la nord de Dunăre, în care se aflau efective militare permanente, avînd misiunea
să apere de «barbari» Imperiul Roman. La construirea şi întreţinerea fortificaţiilor era atrasă şi
populaţia daco-romană. În aceste localităţi aveau loc schimburi şi tranzacţii. Aceste relaţii
economice au avut de suferit în urma năvălirii hunilor (sfîrşitul sec. al IV-lea), care au distrus
fortificaţiile romane. Contractele au fost reluate mai ales după refacerea fortificaţiilor în timpul
împăratului Iustinian (sec. al VI-lea).
După huni, pe teritoriul fostei dace au năvălit alte triburi migratoare ca: Gepizii(sec. V), Avarii(sec.
VI), Slavii, Bulgarii(sec. VII). Aceste populaţii nu şi-au organizat pe teritoriul Daciei un stat
propriu, ci au staţionat temporar la periferia teritoriului dacic. De acolo exercitau o dominaţie
nominală, deşi uneori porneau în raiduri de pradă şi de reprimare.
În linii mari, daco-romanii au convieţuit pașnic cu migratorii, obţinînd în schimbul tributului şi
produselor agricole o viaţă relativ liniştită. Pentru Imperiul Roman populaţia daco-romană prezenta
o «romanie», ce se deosebea de cei veniţi prin nivelul mai avansat de cultură materială şi spirituală,
prin prestigiul Romei, deci era considerată continuatoare a tradiţiilor romane. Autorii din sec.IV-V
menţionează că la nord de Dunăre populaţia vorbeşte o latină vulgară, rezultatul romanizării dacilor
sub aspect lingvistic. Tot aici, în sec. al IV-lea, episcopul Ulfila predica în latină (alături de greacă şi
gotică)2. Unele influenţe lingvistice ale popoarelor migratoare sînt de natură secundară.
Cum a rezistat şi şi-a păstrat identitatea etnică populaţia daco-romană în timpurile grele ale
năvălirilor migratorilor? Cercetînd materialele, savanţii au ajuns la concluzia că două circumstanţe
au avut cea mai mare importanţă în acest proces: religia creștină a daco-romanilor şi existenţa obştii
teritoriale cu sistemul său de norme sociale, de conduită, juridice.
 Creştinismul a pătruns Dacia de timpuriu încă prin sec. al III-lea, cînd Dacia era provincie
romană, iar această religie era prigonită de statul roman3. Poporul roman a aderat la creştinism prin
convingere liberă, fără violenţă, «s-a născut creştin», cum afirmă mulţi savanţi. Creştinismul era
propagat de unii soldaţi de legiune care au primit moarte de martir în legătură cu aceasta. După
recunoaşterea creştinismului ca religie oficială de către Imperiului Roman , s-a păstrat şi întărit
religia creştină şi la daco-romani. Astfel religia creştină devine, împreună cu limba, o caracteristică
distinctă a populaţiei daco-romane faţă de barbarii păgîni.
Retragerea autorităților romane din Dacia a dus la desfiinţarea administraţiei fostei provincii.
Alt stat nu s-a organizat pe teritoriul ei, astfel încît localnicilor li s-a impus necesitatea de a găsi
propriile forme de organizare politică şi administrativă.
Oraşele din Dacia au continuat să fie locuite şi după părăsirea Daciei de autorităţile şi legiunile
romane, dar au decăzut treptat, rural izîndu-se.
Pe ruinele oraşelor distruse de huni se aşează sate care continuă unele tradiţii instituţionale.
Legătura dintre oraşe şi satele din jurul lor (territoria) explică transmiterea denumirii şi a funcţiilor
administrative şi judecătoreşti a magistraţilor (numiţi şi judices) administraţiei satelor româneşti
sub formele de jude, judec, judeţ. Satul rămîne forma principală de organizare administrativă, lîngă
satele vechi apar şi sate noi, care au aceeaşi organizare administrativă 4. Însăşi denumirea de sat
provine de la termenul latin «fossatum» - ce însemna aşezare întărită cu un şanţ şi palisadă.
Săpăturile arheologice au arătat că obştea daco-romană avea un caracter teritorial încă din sec. al
III-lea. Obştea se administra pe baze elective, se autoadministra şi îşi alegea organele de conducere.
Într-o reconstituire a imaginii satului românesc din acea vreme organele obştii erau:
1. Adunarea megieşilor, a tuturor şefilor de gospodării ce puteau rezolva toate problemele
obştii.
2. Oamenii buni si bătrîni aleşi dintre şefii de gospodării şi de familii pentru calităţile lor
intelectuale şi aveau atribuţii judecătoreşti.
3. Juzii-şefi militari si judecători ai obştii cu atribuţii de organizare a apărării fată de străini şi de
asigurare a liniştii interne. Juzii erau aleşi de adunarea megieşilor.
Obştea era o comunitate de muncă în care se formau şi se întăreau normele de bază referitoare
la muncă şi relaţiile între persoane, litigiile dintre ele şi procedura de rezolvare.
Asupra pămîntului, comunitatea sătească avea un drept de stăpînire în comun (de-a valma) sau
devălmaşă. Satul avea un hotar strict delimitat. Stăpînirea comună asupra
pădurilor, păşunilor, apelor se completa cu stăpînirea individuală asupra părţilor de
pămînt arabil, trase anual la sorţi, vechi tradiţii cu rădăcini geto-dace. Casa, curtea cu
teritoriul din jurul ei erau în proprietate privată, fiind împrejmuite de un gard.
Multe norme se refereau la procesul de muncă: la repartiţia cîmpurilor de cultură; reguli cu
privire la curaturi (terenuri defrişate), timpul de desfăşurare a muncii (pornirea plugurilor), stabilirea
locurilor şi a perioadelor de păşunat (legea drumurilor, legea muntelui), reguli referitoare la ajutorul
reciproc între membrii obştii (cu prilejui construirii casei, la nuntă, înmormîntare, botez). În vechiul
sistem de pedepsire a vinovaţilor de infractiune pedeapsa supremă era izgonirea lui din obște. În
lumea satelor erau socotite mai grave infracțiunile contra persoanei şi nu contra averii. Consumul pe
loc nu era socotit furt. Sustragerea averii se pedepsea şi prin pedepse defăimătoare (de exemplu,
infractorul cu lucru furat era purtat prin sat cu scopul de a-1 ruşina).
Temeiul obştii era egalitatea membrilor ei, care s-a impus în legătură cu dispariţia relaţiilor
sclavagiste după evacuarea Daciei şi în condiţiile necesităţii opunerii rezistenţei celor ce
năvăleau, ca şi necesitatea de a plăti tribut, la care contribuiau toţi membrii obştii . In familie
exista, de asemenea, o anumită egalitate: liberul consimţămînt al viitorilor soţi, cererea divorţului
de oricare dintre soţi, munca comună la crearea, patrimoniului familial, asupra căruia aveau
drepturi egale, obligaţiuni de intreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii. Aceste
principii au fost întărite de preceptele religiei creştine, răspîndită foarte devreme pe teritoriul
Daciei.
Formarea ţărilor şi a legii ţării
În perioada sec.IV-VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor, popor cu religie
creştină, avînd o organizare proprie în cadrul satului şi norme de reglementare a relaţiilor în
obşte. Cultura materială Dridu demonstrează un caracter romanic unitar în tot spaţiul carpato-
danubian, o continuitate în toate sferele de ocupaţie: agricultură, creşterea vitelor, meşteşuguri.
Încă de la primele atestări documentare, românii sunt numiţi vlahi (volohi). De la celţi această
denumire a fost preluată de ceilalţi migratori şi apoi şi de Bizanţ. Fiind elementul etnic statornic
şi predominant în regiunea Carpato-pontică, românii (vlahii) au asimilat elementele alogene.
Odată cu afirmarea ca unitate etnică
românii s-au organizat şi politic. Mai multe obşti se uneau în uniuni confederații de obști în
în vederea realizării unor obiective comune: apărarea de năvăliri, folosirea mai eficientă a unui
teritoriu relativ unic, ca de exemplu o depresiune montană, valea unui rîu ş.a.
Aceste uniuni formează cîmpulungurile. Cnezatele, voievodatele sau în general ţările . Aparatul
de conducere a obştilor se menţinea şi era completat de cel al ţărilor. În fruntea aparatului ţărilor se
aflau voievozii sau cnezii, conducători militari, dar care aveau şi atribuţii juridice şi organizau
apărarea. Sfatul cel mare (sau adunarea ţării) era format din reprezentanţi ai obştilor şi el alegea
voievodul, rezolva probleme patrimoniale comune pentru obşti, litigiile între obşti. Adunarea juzilor
(ca şefi ai obştilor) începe a uzurpa treptat dreptul sfatului mare de a alege un voievod. Juzii încep a
fi denumiţi şi cnezi, astfel încît nu trebuie confundaţi cneazul-şeful ţării şi cneazul-şeful obştii.
Instituţia voievodatului şi cnezatului sînt originale, autohtone, în ciuda originii germane şi slave a
termenului. Această organizare politică dispunea şi de oaste, necesară pentru apărare, obştile
contribuind cu 10% din veniturile lor în acest scop. Organizarea politică de tipul ţărilor n-a fost
impusă, ci s-a creat în mod natural. Astfel termenul de «ţară», tradus mai tîrziu în slavonă «zemlea»
avea şi sensul de organizare politică, de stat şi nu numai de pămînt. Ţări româneşti au existat în tot
arealul carpato-danubian-pontic. Aşa, de exemplu, la răsărit de Carpati existau ţările Vrancei,
Tigheciului, Cîmpulung, Cîmpul lui Dragoş. La sud de Carpaţi sînt semnalate ţările Vlaşca,
cnezatele lui loan și Farcaș, Voievodatele lui Litovoi Seneslau. În arcul Carpaţilor sînt cunoscute
Crișana voievodului Menumorut, Banatul voievodului Glad și Ultrasilvana lui Gelu.
Odată cu formarea ţărilor au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind întărite
prin autoritatea aparatului politic al ţărilor. Dar s-au adăugat în condiţii noi şi, norme noi, şi
fatalitatea acestor norme forma legea ţării. Legea tării avea sensul de ansamblu de norme nescrise,
legate prin convingere, credinţă si conştiinţă, o legătură internă, ceea ce la romani era «mos» -
obicei.
Legea ţării la români era un sistem normativ elementar, care reglementa relaţiile dintre membrii
obştii şi dintre obşti referitor la conducere, apărare, muncă, proprietate, familie, asigurarea liniştii
publice prin apărarea vieţii, credinţei şi demnităţii membrilor obştii 9. Legea ţării avea un caracter
unitar după conţinut în pofida faptului că erau mai multe ţări. Acest lucru se explică prin originea
etnică comună, rădăcini instituţionale* comune, organizarea politică similară şi condiţiile social-
economice asemănătoare de dezvoltare.
Grupuri compacte de români locuiau în evul mediu la sud de Dunăre, în Polonia, Moravia, Slovacia,
Serbia şi se conduceau în viaţa lor internă după propriul drept, numit în documentele-latine, «ius
valachicum», «ius valachorum» sau în cele slave «valaşskoe pravo»10. Tot «ius valachicum» se
numea în Transilvania medievală dreptul românilor. Numărul românilor şi a aşezărilor lor în cadrul
unor state străine era destul de impunător: în Sudul Poloniei erau cel puţin 243 sate (alţi cercetători
indică numărul de 500 aşezări româneşti). în Moravia, în 1864 erau vre-o 60 mii români (volohi).
 Astfel «ius valachicum» era aceeaşi «lege a tării» după conţinut, după care se conduceau
românii care trăiau în afara organizaţiilor politice româneşti, de aceea în denumire se specifică
caracterul etnic al populaţiei care se folosea de propriul său drept.
În Transilvania sînt menţionate sate, oraşe întărite valahe, stăpîniri valahe, scaune de judecată
valahe. În Polonia «ius valachicum» funcţiona în regiuni în care erau voievozi ai românilor, cărora
li se subordonau cnezii sau crainicii. Noţiunea de «ius valachicum» se întîlneşte în Serbia pentru
aşezările româneşti din regiunea Prizrem (sec. al XIV-lea). în legea românilor din Croaţia (1436)
avem sub formă de privilegiu un mic cod de «legi bune şi drepte», aplicate «din bătrîni», care
accentua autonomia juridică a elementului românesc. Această autonomie a fost treptat suprimată de
statele în cadrul cărora trăia populaţia românească.
§3 Instituţii ale dreptului civii în legea ţării
Legea ţării cunoştea proprietatea, privată în primul rînd asupra averii mobile. Proprietatea
privată asupra turmelor, vitele fiind însemante prin semne distincte (de obicei, la urechi) pentru a
putea fi deosebite vitele unui proprietar de ale altuia.
Proprietatea funciară se prezintă ca un fenomen mai complex. Proprietatea de-a valma (în
comun) asupra, pădurilor, păşunilor, apelor continuă să existe alături de proprietatea individuală
(privată), care în afară de pămîntul de pe lîngă casă, împrejmuit de gard, includea şi terenurile puse
în valoare prin munca proprie - terenurile defrişate (curăturile). Deoarece facerea unei curaturi
necesita eforturi considerabile, cei care o amenajau erau ajutaţi de rude, în baza vechilor obiceiuri de
solidaritate a rudelor şi de ajutor reciproc. În caz de înstrăinare a curăturii, obştea impunea anumite
restricţii pentru proprietar, care trebuia să prefere printre cumpărători pe rudele sale. Acestea au fost
începuturile dreptului preferenţial de cumpărare a rudelor, care în evul mediu românesc s-a
instituţionalizat ca drept de protimisis. În legătură cu exercitarea, dreptului de proprietate existau un
şir de obiceiuri, ca amenajarea curaturilor în pădure departe, nu alături cu altă curătură, cu prisaca 11;
scoaterea gardurilor temporare din jurul terenurilor cultivate după strinsul roadei, ca vietele să poată
păşuna liber.
Obsţea veche românească avea un fond de rezervă pentru cazurile de calamităţi naturale şi un
fond de apărare.
Treptat, în cadrul obştii, avea loc diferenţierea socială. Juzii (cnezii) încep a beneficia de unele
venituri din contul membrilor obştii. Fiecare membru ai obştii avea obligaţia de a da de două ori pe
an (de Crăciun şi de Paşti) cadouri judelui şi de a lucra gratuit pentru jude 3-5 zile pe an.
Proprietatea privată,putea fi transmisă prin moştenire atît prin lege, cît și conform testamentului.
Testamentul, conform vechilor tradiții, se făcea în formă orală în cadrul rudelor. Dacă nu se făcuse
dispoziţie testamentară, atunci, conform legii ţării, beneficiau moştenitorii de gradul I - copiii şi
anume feciorii, adică exista principiul de moştenire privilegiată a bărbaţilor. Fiicele aveau dreptul
doar la o parte din averea mobilă a părinţilor, pe care o primeau ca zestre de la fraţi (dacă părinţii
erau decedaţi la acea oră) în timpul încheierii căsătoriei12. În lipsa moştenitorilor de gradul I,
moşteneau moştenitori de gradul II - fraţii (dar nu şi surorile). Pentru a-şi asigura fiicele cu zestre,
cei care n-aveau feciori şi nici fraţi se înfrăţeau cu cineva străin, care devenind frate de cruce (se
utiliza ritualul creştin) avea dreptul de a intra în posesia moştenirii, avînd şi obligaţia de a înzestra
fiicele celui decedat.
Dacă lipseau şi moştenitorii de gradul II, primeau moştenirea cei de gradul III, adică părinţii. În
lipsa acestora din urmă, moştenitori legitimi erau recunoscuţi nepoţii de frate. În lipsa lor,
succesiunea se socotea fără moştenitori şi bunurile ei treceau în fondul de rezervă al obştii.
Moştenitorii de acelaşi grad aveau o vocaţie egală la moştenire, dar legea ţării determina o
poziţie privilegiată a celui mai mic fecior - al mezinului, care primea ca moştenire casa părintească
cu toate anexele gospodăreşti. În concepţia oamenilor de atunci aceasta se făcea cu scopul ca cel
mai tînăr reprezentant al familiei să continue existenţa neamului, păstrînd căminul părintesc.
 Această concepţie avea şi un suport real, deoarece dacă feciorii mai mari pînă la decedarea
părinţilor şe căsătoreau şi îşi clădeau căminele proprii, mezinul rămînea în casa părintească.
Ca persoane libere şi egale, membrii obştii româneşti aveau capacitatea de a încheia diferite
contracte. Deci, izvorul obligaţiilor erau contractele, care, se pare, erau întocmite în formă orală,
libere de formalismul dreptului roman. În contracte, conform legii ţării, cea mai mare importanţă o
avea buna credinţă a părţilor şi exprimarea liberă a voinţei. O altă particularitate a dreptului
obligaţional o constituia faptul că obligaţiile grevau numai averea şi nu persoana. Responsabilitatea
pentru obligaţii se răsfrîngea doar asupra averii, astfel încît pentru datorii nimeni nu era transformat
în rob. Această situaţie diferă nu numai de dreptul roman, ci şi de dreptul altor popoare vecine - ca,
de exemplu, dreptul vechi rus, care prevedea transformarea debitorului în om personal dependent -
zacup, care ulterior putea deveni rob (holop). Relaţiile relativ egale în obştea românească, care au
durat destul de mult în timp, nu permiteau transformarea unui om ce trăia conform legii ţării într-un
om dependent, într-un rob.
Fiind încheiate în mod oral, contractele erau însoţite de acţiuni simbolice ca: baterea palmei,
aldămaşul, cuvîntul dat; se folosea şi jurămîntul. Obligaţii reciproce se stabileau cu ocazia unor
evenimente legate de ciclul vieţii (botez, nuntă, înmormîntare) la nivelul rudelor sau la nivelul
întregii comunităţi săteşti în caz de construire a casei sau strîngerea unei recolte mai bogate. Mai
răspîndite în legea ţării erau contractele de schimb, vînzare sau împrumut. Responsabilitatea pentru
vînzarea unui lucru cu vicii era în dependenţă de felul viciilor: ascunse sau vădite, cam aşa cum era
încă în dreptul roman. Dacă viciile erau ascunse, cumpărătorul putea cere desfacerea contractului,
iar dacă viciile erau evidente, cumpărătorul nu putea prezenta pretenţii.
În materie de drept familial o mare importanţă a avut-o religia şi biserica creştină. Îcheierea
căsătoriei avea loc prin cununia în biserică (sau prin binecuvîntare religioasă, dacă nu era prima
căsătorie). Forma veche de cumpărare a miresei nu este recunoscută legitimă de biserică, de aceea
rămîn doar unele rămăşiţe ale acestui obicei în ritualul de nuntă, la pețit («aveţi marfă, noi avem
negustori» - formula peţitorilor). Miresei i se făceau daruri înainte de nuntă, ceea ce este de
asemenea o amintire vagă a vechii cumpărări a miresei. Condiţiile de încheiere a căsătoriei erau cele
stabilite de nomocanoanele bizantine şi anume: consimţămîntul viitorilor soţi şi al părinţilor lor, o
vîrstă minimă pentru viitorii soţi, credinţa creştină comună. Religia creştină ortodoxă veghea destul
de strict ca viitorii soţi să nu fie rude pînă la a patra generaţie, nu numai rude de sînge, dar şi
spirituale.
Desfacerea căsătoriei (divorţul) era admisă pe larg pentru motive pe care le socotea legitime
biserica creştină. Iniţiativa desfacerii căsătoriei aparţinea atît soţului, cît şi soţiei, şi motivele puteau
fi: boala unuia dintre soţi, călugărirea, lipsa de acasă a soţului timp de 5 ani şi a soţiei timp de o zi şi
o noapte, infidelitatea conjugală a soţiei etc. Copiii şi părinţii aveau obligaţii de întreţinere reciprocă
în caz de necesitate. Soţul supravieţuitor avea dreptul asupra unei părţi a averii familiei.
Astfel, în dreptul civil s-au păstrat unele norme vechi, dar au apărut cu timpul şi norme noi, ceea
ce a conferit o originalitate deosebită dreptului românesc, legii ţării.
Dreptul penal şi de procedură
Infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materiale, morale, fizice, de aceea scopul
pedepsei era în principiu repararea daunei, răzbunarea sîngelui fiind o etapă depăşită deja demult.
Este posibil că la pedepsirea infractorului se luau în consideraţie vîrsta şi sănătatea psihică a
acestuia.
Diferenţierea socială nu era prea avansată, astfel încît şi scara valorilor apărate prin sancţiuni
penale avea în vîrf personalitatea şi nu averea.
Infracţiunile contra personalităţii - omorul, pricinuirea unor răni (sîngerînde sau cu vînătăi) -
erau sancţionate cu o amendă judiciară, care era plătită în vite, fiind socotită cea mai grea pedeapsă,
care probabil a luat locul sancţiunii de izgonire din obşte. În dependenţă de circumstanţele comiterii
infracţiunii, numărul vitelor se dubla - 6, 12, 24, 50 capete de boi.
Infracţiunile contra moralei, familiei, bisericii erau acelea care atentau la normele morale şi
religioase în domeniul familiei şi religiei. Orice încălcări ale principiilor formării familiei, păstrării
şi desfacerii ei, se socoteau infracţiuni contra familiei şi bisericii. Răpirea fecioarelor cu scopul de a
se căsători era socotită crimă, deoarece atenta la autoritatea bisericii şi la canoanele bisericeşti.
Încheierea căsătoriei între rudele de grade interzise era socotită infracţiune pentru încălcarea
canoanelor bisericeşti. Violul şi adulterul (se pare că numai al soţiei) erau socotite infracţiuni grave
şi erau sancţionate cu amendă judiciară, plătită în vite ca şi omorul, aceste trei infracţiuni fiind
socotite cele mai grave. Drept crimă se socotea nu numai adulterul propriu-zis, ci şi naşterea
copilului de către o femeie necăsătorită, fiind socotită o acţiune contra moralei şi bisericii.
Infracţiunile contra bisericii ca hulirea lui Dumnezeu, erezia, vrăjitoria, furtul averii divinizate a
bisericii, erau sancţionate tot cu o amendă, dar posibil mai mică, deoarece se plătea nu numaidecît
în vite, ci prin orice altceva.
Infracţiunile contra averii erau deteriorarea avutului, incendierea şi sustragerea lui. Aceasta din
urmă cuprindea de fapt în sine şi furtul, tîlhăria şi jaful, averea fiind ridicată contra voinţei
proprietarului. Se sancţionau aceste infracţiuni prin amendă şi întoarcerea averii sau a altei averi
echivalente cu cea răpită, incendiată, deteriorată. Ca şi mai înainte, nu se pedepsea furtul de legume,
fructe, poame pentru consumul pe loc. Se aplica şi pedeapsa defăimătoare - purtarea infractorului cu
lucrul furat prin sat.
Astfel, observăm că sistemul de pedepse conform legii ţării nu conţinea pedeapsa capitală, nici
pedepse de mutilare, ci se foloseau pedepsele pecuniare (amenzile judiciare şi compensaţia). Cele
mai periculoase infracţiuni se socoteau: omorul, violul şi adulterul, sancţionate cu amenda judiciară,
plătită în vite. Amenzile judiciare erau repartizate între jude şi obşte, o treime din ele revenind
judelui, iar două treimi în fondul de rezervă a obştii.
La judecată participa toată obştea românească, dar diferite componente ale ei aveau o contribuţie
diferită în examinarea litigiilor. Judecata era de fapt exercitată de oamenii buni şi bătrîni în frunte cu
judele.
Bărbaţii, şefi de familii şi de gospodării, numiţi oameni vrednici, erau cei care depuneau mărturii
şi jurau pentru bunul nume al părţii în proces. Ceata de flăcăi ajuta la formarea opiniei publice,
punînd în lumină într-o formă satirică prin «strigarea peste sat» a unor informaţii referitoare la părţi,
la proces. Ceilalţi (bătrîni, femei, copii) puteau asista ca spectatori la proces, neputînd să se implice.
Procesul se judeca în contradictoriu: se începea cu plîngerea reclamantului, iar ambele părţi fiind
egale în faţa justiţiei, se întrec, aducînd probe. Procesul se putea termina atît cu decizie de
condamnare, cît şi de achitare şi cu împăcarea părţilor.
Ca probă de mare importanţă erau jurătorii (bojilniţi), care erau martori de bună credinţă şi care
jurau despre buna reputaţie a părţii în proces. Partea în proces, care afirma ceva, trebuia să-şi aducă
minimum 6 jurători. Partea care se apăra (pîrîtul), pentru a-şi spăla acuzaţia, trebuia să ducă un
număr dublu de jurători – 12. Întrecerea continua prin dublarea numărului de jurători şi se socotea ca
avînd dreptate acela pe care îl susţinea obştea, pentru cine au jurat mai mulţi membri ai săi.
Ordaliile sau judecăţile lui Dumnezeu însemnau chemarea intervenţiei divine pentru lămurirea
vinovăţiei sau nevinovăţiei unui bănuit. De fapt, ordaliiie n-au fost întrebuinţate în tot arealul
românesc, fiind cunoscute doar din Registrul de la Oradea (1247), care aminteşte proba fierului
înroşit conform dreptului românesc14. Partea care era învinuită de ceva trebuia să ia în mînă fierul
înroşit, pe care îl ducea o anumită distanţă - de la prag pînă la altarul bisericii. După aceasta mîna se
bandaja şi dacă se vindeca fără nici o intervenţie medicală, se socotea nevinovat, considerîndu-se că
Dumnezeu îl indică pe cel nevinovat prin semnul său (vindecarea rănii).
Martorii oculari aveau o însemnătate mai mică ca jurătorii, ceea ce ne indică într-o măsură
caracterul formalist al probelor. Jurămîntul pe cruce şi Evanghelie putea fi prestat atît de martori, cît
şi de părţile din proces. O formă specifică a jurămîntului - "jurămîntul cu brazda pe cap" - era
folosită la arătarea hotarului litigios. Se aplicau de asemenea şi probele materiale (sau corpurile
delicte). În legea ţării existau şi două forme specifice de proces, ca prinderea urmei şi căutarea
lucrului dispărut (svod).
«Prinderea urmei» înfăptuită de toată obştea însemna găsirea infractorului după urmele sale 15. Se
socotea că unde se termină urmele, acolo e infractorul. Dacă urmele duceau pînă la drumul mare sau
într-un loc nelocuit (pustiu), apoi prinderea urmei era suspendată. Urma era transmisă şi obştii
vecine, dacă ajungea pînă la hotarul obştii vecine. Dacă obştea străină nu extrăda infractorul, apoi
urma dezdăunarea, suportată de întreaga obşte.
Svodul sau căutarea lucrului dispărut se făcea după anunţul public, repetat de cîteva ori. Dacă
era întors lucrul pierdut, cu asta se termina procesul, iar părţile se împăcau. Dacă nu era întors,
începea căutarea propriu-zisă. Persoana la care era găsit obiectul se socotea posesor de rea credinţă,
acuzaţie pe care o putea spăla doar prin indicarea persoanei de la care a fost procurat obiectul.
Această trimitere putea avea loc pînă la a patra persoană, care era datoare să suporte cheltuielile,
fiind socotit el însuşi posesor de rea credinţă.
Aceste forme procesuale, care la prima vedere erau destul de simple, asigurau, de fapt, bunul
mers al treburilor, liniştea în obşte, în condiţiile cînd viaţa avea un cadru mai restrîns şi mai simplu.
Literatura
1
C.Cihodaru, Date istorice şi toponimice privind existenţa populaţiei romanice din regiunea
carpato-
„danubiană în secol. III-XI // Analeie ştiinţifice ale Universităţii "A.I.Cuza" din Iaşi, Istorie-fil.,
XV(1969)
fasc.l, p.l-I9.
2
Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., p.35.
3
Elena Aramă, Vechile rădăcini ale legilor noastre // Legea şi viaţa, nr.l 1-12, 1991.
4
P.P.Panaitescu, Obştea sătească în Ţara Românească şi Moldova. Orândiurea feudală, Bucureşti,
1964,
p. 12-20.
5
Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit-, p.38-39.
6
Ibidem, p.42-43.
7
Maria Dvoracek, op. cit., p. 102-104.
8
Şt.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.î, Cluj, 1971, p.33-35.
5
Istoria dreptului românesc, vol.I, p. 138-146.
10
D.Mototolescu, Ius valachicum în Polonia, Bucureşti, 1916.
11
Emil Cernea. Contribuţii la istoria instituţiilor: obiceiul prisăcilor // Revista arhivelor, vol.I, nr.l,
1989,
p.45-49.
12
Hurmuzaki E., Documente privitoare la istoria românilor, vol.2, part.2, Bucureşti, 1878, p.419-
420.
13
Gh.Cronţ, Instituţii medievale româneşti. înfrăţirea de moşie. Jurătorii, Bucureşti, 1969.
14
Documente privind istoria României. C. Transilvania, veac.XI-ХШ, vol.I, Bucureşti, 1951, p.275.
15
V.F.Inkin. Gonenie slcda v galiţkoi obscinnoi praktike // Drevneişie gosudarstva na territorii
SSSR,
Moscova, 1986, p.135-136.