Proiect la disciplina: Tehnici și operațiuni

bancare

Activitatea de creditare între

eficiență și risc

Student: Borș Gheorghe

Specializarea: AF, An 2, Gr.1

Profesor coordonator: Gabriela Liliana Cioban
 Cuprins

1. Introducere
2. Creditul – aspecte generale
3. Funcțiile creditului
4. Clasificarea creditelor
5. Definirea riscurilor bancare
6. Riscul în activitatea de creditare
7. Evaluarea riscului în activitatea de
creditare
8. Determinarea formelor de garanție a
creditelor
9. Concluzie
10. Bibliografie
 Introducere

Sistemul bancar este un ansamblu format din instituţii de credit diferite, organizat în jurul
şi sub conducerea băncii centrale care supraveghează şi controlează activitatea băncilor, conduce
politicile monetare, valutare şi de credit ale statului în vederea coordonării activităţii de scont şi
reescont, de administrare a depozitelor bancare şi de asigurare a stabilităţii preţurilor. Băncile s-
au afirmat tot timpul ca intermediari monetari, a căror caracteristică esențială este posibilitatea de
a pune în circulație creanțe asupra lor înseși care sporesc masa mijloacelor de plată și volumul
circulației monetare. Scopul lor este de a mobiliza sub formă de depozite şi de a distribui, sub
formă de credite, disponibilitățile bănești, precum și de a le oferi servicii atât persoanelor fizice
cât mai ales persoanelor juridice cu care încheie afacerile bancare. Băncile au scop lucrativ și
pentru realizarea obiectului lor de activitate folosesc metode, tehnici, procedee și instrumente
specifice domeniului bancar. Toate acestea, precum și regulile sau instrucțiunile aplicate pentru
executarea unor servicii sau plasarea unor produse bancare sunt cunoscute sub denumirea de
tehnică bancară.
„Comerțul cu bani a apărut cu mult înaintea băncilor. Încă din evul mediu, din rândul
negustorilor, zarafii s-au separat ca pătură socială și se ocupau cu comerțul de monede locale și
monede străine. În mâinile zarafilor se concentrau disponibilitățile monetare ale negustorilor și
ale celor care dețineau puterea.”
Întreaga evoluție umană a avut la bază încrederea. Creditul a devenit motorul dezvoltări
economice de la o etapă la alta și a îmbrăcat diferite forme. O dată cu apariția băncilor de la
Veneția, Genova și Milan în secolul XVI-lea s-a dezvoltat circulația capitalului de împrumut prin
intermediul creditului bancar. Privite în toată complexitatea lor, relaţiile de vânzare-cumpărare
de servicii și produse bancare se reflectă în conceptul de piață bancară. În prezent, în cadrul
acestei „piețe a banilor” relațiile de vânzare sau cumpărare a produselor și serviciilor se
desfășoară organizat printr-un aparat bancar conform legislației în vigoare, a cărui verigă de bază
este instituția de credit. Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi
funcţiona cu respectarea dispoziţiilor generale aplicabile instituţiilor de credit şi a cerinţelor
specifice prevăzute în lege, în una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar
La înființarea unei instituții de credit trebuie îndeplinite condițiile stabilite de autoritatea
națională de supraveghere bancară. Acționarii fondatori trebuie să facă dovada capitalului bancar
subscris și vărsat la o bancă, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a cinci milioane
euro.
 Creditul - aspecte generale

Creditul reprezinta o valoare actuala care se transmite de la un creditor (investitor sau

imprumutator) unui debitor (imprumutat) care se angajeaza sa-l ramburseze, dupa un timp, in
conditiile specificate in contractul de credit, in cadrul caruia debitorul promite plata dobanzii
pentru a remunera pe debitor. Desi relatiile de credit au existat si in economiile premonetare
(schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri viitoare cu scopul de a sustine o afacere
prezenta, de a asigura consumul actual), in economia actuala creditul ia forma unei relatii banesti
intre creditor si debitor.
Creditul este un mijloc de corelare a posibilitatilor de finantare existente in societate cu
nevoile productiei si ale consumului. Aparitia relatiei dintre creditor si debitor este legata de
existenta concomitenta a unor agenti economici care dispun de resurse banesti temporar
disponibile si a altora care au nevoi suplimentare de astfel de resurse. Astfel, apare o piata a
creditului in cadrul careia se confrunta oferta si cererea de credit.
Esenta raportului de credit se dezvaluie prin prezentarea trasaturilor caracteristice:
Subiectele raportului de credit: creditorul si debitorul. Prezinta o mare diversitate in ceea
ce priveste apartenenta la structurile social – ecnomice, motivele angajarii in raport de credit si
durata angajarii sale. O ierarhizare generala presupune urmatoarea structura: agentii economici,
populatia si statul. Agentii economici, în calitate de creditori, manevreaza importante
disponibilitati monetare, din fluxul carora au loc considerabile degajari cu caracter temporar ce
pot fi angrenate in procesul de creditare. Pe de alta parte, prin repartizarea profitului, constituie
fonduri si rezerve, remunereaza actionarii, ceea ce majoreaza global capacitatea de creditare a
economiei nationale. Agentii economici au calitate de debitori prin creditele temporare pentru
desfasurarea activitatiii si pentru dezvoltare. Cresterea veniturilor populatiei prin angajarea
masiva in procesele economice, prin cresterea productivitatii muncii, prin capacitatea de
prevedere si economisire, a facut din populatie un factor major in desfasurarea raporturilor de
credit. Populatia are calitate de creditor atunci cand resursele disponibile sunt plasate la banci
(bancile sunt imprumutate) sau cumpara obligatiuni si titluri lansate de diferite entitati
economice guvernamentale (ex. : bonuri de tezaur). In calitate de debitor, populatia imprumuta
resurse pentru anumite nevoi : investitii imobiliare, bunuri de consum, bunuri de folosinta
indelungata, pentru plata anumitor servicii (studii, sanatate). Statul, în calitate de debitor, alaturi
de intreprinderi si populatie, se afirma statul, prin contractarea creditului public, pentru
finantarea deficitelor bugetare. Calitatea statului de creditor (pentru anumite actiuni, dezvoltari)
este foarte putin prezenta.1
Promisiunea de rambursare. Este un element esential al raportului de credit, presupune
riscuri si necesita angajarea unei garantii. Riscurile probabile ale raportului de credit sunt: riscul
de nerambursare si riscul de imobilizare.
 Riscul de nerambursare consta in probabilitatea intarzierii platii sau a incapacitatii de
plata datorata conjuncturii, dificultatilor sectoriale sau deficientelor imprumutatului.

1
Marinela Daniela Manea, Rada Postolache, Creditul bancar de la practica la teorie, C.H. Beck, 2009
 Pentru prevenirea riscului trebuie sa se analizeze debitorul prin prisma cerintelor
respectarii raportului de credit sub urmatoarele aspecte: umane (moralitate, competenta),
economice (cadrul economic national si international), financiare (situatia financiara,
gradul de indatorare, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridica, legaturile
juridice cu alte firme). Prevenirea riscului este strict legata de procedurile de garantare a
imprumutului.

 Riscul de imobilizare survine la banca, sau la detinatorul de depozite, care nu este in

masura sa satisfaca cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni precare a
creditelor acordate. Creditele care se acorda prin banci angajeaza fonduri care nu apartin
bancii. Pentru o gestiune optima a fondurilor proprii, banca trebuie sa isi intareasca
pozitia sa de creditor prin garantii. Insa, oricare ar fi garantiile oferite, acestea nu trebuie
privite decat ca precautie suplimentara si nu un suport al unui risc mai mult decat
probabil. Transformarea garantiilor in bani presupune pentru creditor eforturi si cheltuieli
suplimentare si implica imobilizari indelungate a fondurilor.

Termenul de rambursare. Ca trasatura a raportului de credit, acesta poate varia de la termene

foarte scurte (24 de ore) pana la termene foarte lungi (50 de ani). Pentru creditele pe termen scurt
este caracteristica rambursarea integrala la scadenta. Creditele pe termen mediu si lung implica
rambursarea esalonata, fapt ce presupune ca la scadentele intermediare (lunare, trimestriale) o
data cu dobanda se ramburseaza si o parte din principalul creditului. Dobanda. Reprezinta pretul
creditului. Asimilate costului creditului sunt si comisioanele aferente acestuia. Dobanda
reprezinta pretul capitalului utilizat, sau „chiria” pe care o plateste debitorul pentru dreptul care i
se acorda, cel de a folosi capitalul imprumutat. In general, nivelul dobanzii se coreleaza cu rata
profitului obtinuta de intreprinzator. Cuantificarea dobanzii se realizeaza prin utilizarea ratei
dobanzii, care se constituie intr-un instrument de influentare a cererii si ofertei de credite. Un
nivel redus al ratei dobanzii antreneaza o cerere sporita de credite, ceea ce determina efecte
favorabile asupra productiei si economiei, dupa cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o rata
a dobanzii ridicata, genereaza diminuarea cererii de credite. Luarea in considerare a ratei
inflatiei, comparativ cu rata dobanzii utilizata in contractul de credit, conduce la constatarea
faptului, ca in perioadele cu inflatie sporita, creditele constituie pentru debitori o modalitate
perfecta de finantare.
In functie de acelasi element, inflatia, se utilizeaza in raporturile de credit, doua tipuri
de dobanda :
 Dobanda fixa – acelasi nivel pe toata durata creditului
 Dobanda variabila – nivele diferite in functie de conditiile contractuale.
Dupa modul de achitare pentru subiect, dobanda poate fi :
 Dobanda activa - platita de debitor
 Dobanda pasiva - platita de creditor pentru resursele imprumutate.

Acordarea creditului. Creditul poate fi consimtit prin cadrul unei tranzactii unice: acordarea
unui imprumut, vanzarea unei obligatiuni, angajarea unui depozit. Pentru consimtirea tranzactiei,
respectiv acordarea creditului, creditorul trebuie sa-si asigure o buna informare si documentare
pentru evitarea riscului. In acest sens, bancile isi creeaza un cadru propriu de informare si
documentare pentru studierea capacitatii de plata si, respectiv, a potentialului economic al
firmelor. Consemnarea si transferabilitatea. Acordurile de credit sunt consemnate, in marea lor
majoritate, prin inscrisuri, instrumente de credit a caror forma de prezentare implica aspecte
multiple si diferentiate. Esential in aceste instrumente este obligatia ferma a debitorului privind
rambursarea imprumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plati suma angajata.
Transferabilitatea intrumentelor de credit poate avea loc direct intre investitori sau indirect, in
cadrul pietelor de capital si financiare. Transferul direct este desfasurat de obicei, in cadrul
raporturilor directe de credite privind circulatia cambiei, a cecului, in timp ce obiect al pietelor
financiare sunt obligatiile statului (bonuri de tezaur) sau ale intreprinderilor.

Funcțiile creditului
Prin natura lui, creditul indeplineste o serie de functii social-economice pozitive:
 Creditul faciliteaza sporirea capitalului real, favorizand o mai buna utilizare a factorilor
de productie existenti. Prin intermediul creditului, resursele banești existente pot fi
valorificate in sensul sporirii productiei nationale, din pasive devin active.
 Contribuie la concentrarea activitatilor economice in unitati mari. Faciliteaza distribuirea
si redistribuirea resurselor banesti intre diferite intreprinderi si ramuri economice,
orientandu-le spre unitatile mai bine situatie pe piata, sporindu-le forta concurentiala,
profitul incasat si patrimoniul de care dispun.
 Accelereaza tranzactiile comerciale. Creditul usureaza desfacerea marfurilor pe scara
mare. Comerciantul detailist obtine marfuri pe credit in schimbul unui efect comercial pe
care comerciantul angrosist o poate sconta la o banca, daca nu poate astepta restituirea
sumei de catre debitorul sau.
 Sporeste viteza de rotatie a monedei si contribuie la dimensionarea ei. Banii de credit
contribuie si la sporirea cantitatii mijloacelor de plata in economia nationala, influentand
si in sensul modificarii structurii lor.
 Exercita o influenta benefica asupra consumului, prin posibilitatea cumpararii pe credit
si a platii in rate a unor bunuri de folosinta indelungata.2

2
https://www.revistadestatistica.ro/supliment/wp-content/uploads/2018/02/RRSS_02_2018_A3_RO.pdf
 Clasificarea creditelor

Daca banii au cunoscut un proces continuu de generalizare si universalizare, creditul

dimpotriva, s-a concretizat si s-a diversificat din ce in ce mai mult.
Criteriile care determina delimitare principalelor tipuri de credit sunt :
 Persoana creditorului
 Modalitatea specifica de formare si utilizare a capitalurilor disponibile
 Persoana debitorului
 Dimensiunile si dinamica necesitatilor debitorului si modul de folosire a capitalurilor
imprumutate
 Obiectul creditului si sfera de utilizare
 Duratele de constituire a capitalului disponibil si de utilizare de catre imprumutati.
Pe baza acestor criterii, raporturile de credit se structureaza astfel :
 Creditul comercial
 Creditul obligatar
 Creditul ipotecar
 Creditul de consum
 Creditul bancar.

Creditul comercial
In tari cu economie de piata dezvoltata, creditul comercial detine o pondere importanta ca
sursa de finantare (Japonia - 30%, Franta - 20%, SUA – 10%). Creditul comercial este acel credit
acordat intre producatori si comercianti prin vanzarea marfurilor, in schimbul unor instrumente
de credit (sau efecte de comert). De asemenea reprezinta o amanare la plata, acordata de un
furnizor de marfuri sau de servicii, clientului. Acordarea de credite sub forma de marfa isi are
originaea in procesul diviziunii primare a muncii , atunci cand, din masa producatorilor s-au
desprins comercianti, agenti economici specializati in desfacerea marfurilor. Fiind un imprumut
civil, creditul comercial se deosebeste fundamental de creditul bancar prin aceea, ca in timp ce
banca imprumuta banii depunatorilor sau fonduri ale altor banci, imprumutatorul (creditorul)
civil imprumuta banii sai. Acest tip de imprumut fiind civil nu poate fi calificat ca operatiune
bancara. Resursele partenerilor de afaceri constituie una dintre cele mai vechi si eficace
modalitati de atragere de resurse financiare de catre un intreprinzator. Aceasta solutie de
finantare a ciclului de exploatare se poate utiliza atat in relatiile cu furnizorii de materii prime,
materiale, utilitati, cat si 3cu distribuitorii si clientii firmei. Astfel in relatiile cu furnizorii se
primesc materii prime, materiale, semifabricate, care se folosesc in procesul de productie, iar
plata lor se efectueaza dupa o anumita perioada convenita de parti si stipulata in contract.
Utilizarea acestor resurse materiale livrate de furnizori fara a le plati echivaleaza cu
atragerea de catre firma a unui capital de valoarea respectivelor resurse, fara dobanda. Astfel se
evita apelarea la un credit bancar curent pentru plata furnizorilor. Aceasta modalitate de
finantare, denumita si finantare prin capital comercial, se practica, de regula, intre firme care au
relatii comerciale indelungate si se bazeaza pe incredere reciproca. Pentru a-si consolida pozitia
pe piata, pe langa imbunatatirea calitatii utilitatilor oferite si a preturilor practicate, competitia se
da si prin facilitatile acordate clientilor. Din randul acestora din urma o importanta deosebita o
au facilitatile financiare referitoare la vanzarile pe credit si la rabatul acordat celor ce platesc
cash. Vanzarile pe credit au drept consecinta imediata amanarea incasarilor si aparitia unui debit
specific sub forma soldului contului clienti. Obligatia de plata se materializeaza in efectele de
comert: cambie si bilet la ordin. Experienta practica evidentiaza ca instrumentul de plata cel mai
des utilizat este biletul la ordin. In determinarea politicii de credit comercial a firmei, managerul
financiar trebuie sa realizeze un echilibru intre costurile implicate de acordarea creditului si cele
aferente neacordarii sau diminuarii marimii acestuia.

Creditul obligatar
In economiile moderne, creditul obligatar detine o pondere importanta, care se masoara
ca pondere a datoriei publice fata de produsul intern brut. Creditul obligatar se refera la relatiile
de credit in care partenerii sunt institutiile statale sau intreprinderile economice in calitate de
debitori, care emit obligatiunile, in aceasta calitate, si creditorii, subscriitori si detinatori ai
acestor obligatiuni, care-si angajeaza astfel capitalurile, in vederea obtinerii unui venit sigur sub
forma de dobanzi. Obligatiunea reprezinta astfel inscrisul care consemneaza raportul de credit si
forma prin care se desfasoara in principal. Obligatiunea este un titlu de recunoastere a datoriei
care reprezinta o creanta financiara pe care detinatorul (creditorul) o are asupra emitentului
(debitorul) sau, altfel spus, o promisiune scrisa de a plati o suma de bani (principal) la o data
stabilita. Detinatorul incaseaza de regula, periodic, dobanzile convenite in raportul de credite.
Emitentii de obligatiuni pot fi :
 Statul, Tezaurul (Ministerul Finantelor) sau institutiile locale (primarii, prefecturi)
contracteaza credite obligatare prin lansarea titlurilor de imprumut (obligatiuni, bonuri de
tezaur) in scopul acoperirii deficitului bugetar. Rambursarea acestor credite se face din
fonduri speciale de amortisment al datoriei publice, din surse bugetare curente sau din
excedente bugetare.
 Societatile comerciale. Acestea prefera emisiunea de obligatiuni ca forma de mobilizare a
capitalurilor pe termen lung, obligatiunile respective fiind denumite obligatiuni
corporative. Intreprinderile (de obicei societatile pe actiuni), avand o structura data a
capitalului si a actionariatului (existand o repartizare data a puterii in consiliul de
administratie) evita noile emisiuni de actiuni ca sursa de sporire a capitalurilor, situatie
care ar putea duce la schimbarea raportului de forte. Astfel se explica preferinta pentru
imprumutul obligatar, in opozitie cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu
prinemitere de actiuni.
3
Cornel Nicolae Jucan- Managementul activelor şi pasivelor bancare, Editura AlmaMater, Sibiu 2009
 Imprumuturile obligatare se pot diferentia prin caracteristicile acestora, astfel :
Dupa modalitatile de lansare:
 Emisiunea de obligatiuni si distribuirea directa de catre organismul emitent
 Emisiunea de obligatiuni si lansarea prin intermediul unui sindicat sau consortiu format
din banci comerciale si institutii financiare.
Ca tipologie a obligatiunilor, se disting :
 Obligatiuni cu venit fix
 Obligatiuni indexabile
 Obligatiuni cu rata variabila a dobanzii
 Obligatiuni convertibile in actiuni
 Obligatiuni cu cupon reinvestit.
Ca modalitati de rambursare, se prezinta urmatoarele :
 Rambursarea prin anuitati constante
 Rambursarea prin amortismenre constante
 Rambursarea la sfarsitul perioadei
 Rambursarea prin tragere la sorti.

Creditul ipotecar
Creditul ipotecar reprezinta principala modalitate de sprijinire a proprietatii imobiliare.
Acesta presupune o conventie intre creditor si imprumutat, in care se prevad urmatoarele :
 Proprietatea ce serveste ca garantie a rambursarii imprumutului
 Conditiile de remunerare si scadentele de rambursare
 Penalitatile in caz de rambursare anticipata (partiala sau integrala) a creditului
 Circumstantele in care prin nerespectarea conditiilor de imprumut debitorul poate
pierde proprietatea
Principalul tip de imprumut cu ipoteca prezinta o suma de rambursare si o rata a dobanzii
fixa (constanta si identica). Rambursarile periodice sunt prevazute pe intreaga perioada si fiecare
rambursare cuprinde dobanda si suma cu care se reduce datoria in curs. In cadrul ratei fixe, in
timp, scade partea privind dobanzile si creste partea privind rambursarea propriu-zisa. In ultimul
timp s-au dezvoltat si alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:
 Imprumut pe ipoteca cu dobanzi variabile (acum se foloseste si dobanda variabila dupa
evolutiile fluctuante ale ratei dobanzii din anii ’80).
 Imprumut pe ipoteca cu rambursare progresiva
 Imprumut pe ipoteca inversat, purtator de anuitati.

Creditul de consum
Creditul de consum este creditul pe termen scurt, mediu sau lung, acordat persoanelor
individuale destinat a acoperi costul bunurilor si serviciilor de care beneficiaza prin reteaua de
comercializare si servicii, sau pentru recreditarea creantelor contractate in acest scop. Creditorii
includ institutiile de credit, companiile financiare, institutiile de economii, comerciantii de
detaliu. Creditul de consum a existat initial sub forma « creditului deschis », respectiv a
posibilitatii pe care comerciantul o acorda clientilor solvabili de a achizitiona marfuri portivit
necesitatilor, urmand ca lichidarea datoriilor sa se faca ulterior. Forma astfel practicata a fost
considerata drept credit cu rambursare neesalonata. De la inceputul secolului XX, productia de
masa de bunuri de folosinta indelungata si necesitatea de a asigura accesul deschis la acestea a
cumparatorilor a determinat dezvoltarea unor norme specifice de creditare, precum si a unei
retele ample de institutii de credit, in mare parte legate de firmele producatoare. Atfe, cea mai
mare parte a creditelor de consum exista si se acorad sub forma creditelor esalonate, forma in
care termenii raportului de credit (plafonul acordat, cuantumul ratelor, scadenta) se stabilesc la
acordarea creditului. O forma deosebita a creditelor esalonate o reprezinta creditul revolving,
aparut la sfarsitul anilor ’30. Aceasta forma s-a extins o data cu amplificarea utilizarii cartilor de
credit.
Elementele caracteristice a creditului revolving sunt:
 Se acorda in cadrul unei conventii stabilite intre parti
 Permite debitorului sa efectueaza cumpararile sau sa obtina imprumuturi fie direct asupra
creditorului, fie indirect prin cartile de credit, in momentul oportun pentru el
 Debitorul are posibilitatea sa efectueze plata fie in totalitate pentru creditul in curs, fie
prin plati partiale, periodice, dupa posibilitati.

Creditul bancar
Creditul bancar cuprinde o sfera larga de raporturi de credit, pe termen scurt, mediu sau
lung, privind operatii bazate pe inscrisuri sau fara, garantate sau negarantate, pe obiect de credit
sau global. In raporturile de credit cu institutiile de credit se pot angaja persoanele juridice (au
calitatea de agenti economici) si persoanele fizice. Raporturile de credit ale intreprinderilor cu
bancile sunt de regula reciproce. Pe de o parte, intreprinderile formeaza depozite pe care bancile
le utilizeaza ca resurse. Pe de alta parte, bancile acorda credite intreprinderilor pentru nevoile lor
de productie curenta sau cu recuperare ulterioara, pentru investitii.
Raporturile de creditse desfasoara in mod necesar pe doua planuri :
 Procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile (creditorul este detinatorul de
disponibilitati iar depozitar este banca).
 Procesul de distribuire a capitalurilor disponibile (utilizatorii in calitate de debitori recurg
la banci comerciale).4

4
Cosmin Brandea, Zamfirescu Marius, Valentin Eugen Dăleanu, Marilena Ghitță- Riscul și performanța creditului
bancar în România, București, 2001
 Definirea riscurilor bancare
Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din doua puncte de vedere sensibil
diferite: punctul de vedere teoretic si cel practic. Atunci cand definesc riscul si gestiune a
riscului, cel mai multi autori se concentreaza asupra functiei clasice a bancilor, de intermediere
in sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratata
indeosebi problema unor pierderi neprevazute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de
piata, de credit sau de lichiditate. Alti autori se concentreaza asupra unor pierderi – potentiale sau
efective – cauzate de riscuri cu totul aleatoare si necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul
sau catastrofele naturale. Cei mai multi practicieni abordeaza, de regula, o singura grupa sau o
clasa de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune si doar foarte rar sunt analizate
si mecanismele de transmisie / amplificare a riscului suportat de institutia financiara. Riscul
poate avea un impact considerabil asupra valorii bancii sau institutiei financiare in chestiune, atat
un impact in sine (de regula sub forma pirderilor directe suportate), cat si un impact indus cauzat
de efectele asupra clinetelei, personalului, partenerilor si chiar asupra autoritatii bancare.
In functie de punctul de vedere din care facem analiza riscului, acesta poate fi definit in
mod diferit. Vor adopta ca definitie standard pe cea lingvistica si vom considera drept risc
probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentrui subiect. In acest
context, prin expunerea la risc vom intelege valoarea actuala a tuturor pierderilor sau
cheltuielilor suplimentare pe care le suporta sau pe care le-ar putea suporta institutia financiara in
cauza. Din aceasta definitie rezulta ca expunerea la risc poate fi efectiva sau potentiala. Daca
acesta este cadrul – foarte general – in care vom aborda problema riscurilor bancare, atunci
putem prezenta si diferite acceptiuni care se dau riscului bancar ca pe diferite tipuri de riscuri
bancare. Si, desi perspectiva celor mai multe analize bancare asupra riscului este ingusta trebuie
sa subliniem inca de acum ca acesta este generat de o multime de operatii si proceduri. De aceea,
in domeniul financiar cel putin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de
cele mai multe ori interdependente prin aceea ca pot avea cauze comune sau ca producerea unuia
poate genera in lant alte riscuri. Drept urmare, aceste operatiuni si proceduri genereaza in
permanenta expunere la risc. Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confrunta bancile in
operatiunile lor curente si nu doar riscurile specifice activitatii bancare clasice. Ca agenti care
opereaza pe diverse piete financiare, bancile se confrunta si cu riscuri ce nu le sunt specifice (de
exemplu riscul valutar), dar pe care trebuie sa le gestioneze.
5

5
http://mecanica.ucv.ro/ScoalaDoctorala_v/Temp/Rezumate/Mititelu_Stanescu_REzRo.pdf
Riscul în activitatea de creditare
Pentru multi observatori principala operatiune bancara este creditarea. Intr-adevar, intre
plasamentele bancilor, pe primul loc se situeaza creditele. Felul in care banca aloca fondurile pe
care le gestioneaza poate influenta intr-un mod hotarator dezvoltarea economica la nivel local
sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand
acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi la potofoliul de
credite, atunci cand unii dintre debitori nu-si onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul
riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate daca operatiunile de
creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism. Din acest punct de vedere, cea mai
importanta functie a conducerii bancii este de a controla calitatea portofoliului de credite.
Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauza a falimentelor bancare. Dupa
cum se arata intr-un raport al Oficiului Controlului Monedei din SUA referitor la cauzele
principale ale falimentelor bancare din aceasta tara in anii '80, intre acestea se inscriu:6
 neatentia in formularea normelor de creditare;
 prezenta unor conditii de creditare prea generoase cuplata cu lipsa unor normative clare;
 nerespectarea normelor interne de creditare de catre personalul bancii;
 concentrarea riscanta a creditelor pe anumite piete;
 slabul control exercitat asupra personalului (inspectori);
 cresterea excesiva a valorii portofoliului de credite, peste posibilitatile rezonabile ale
bancii de a acoperi riscurile;
 sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu probleme;
 necunoasterea fluxului de trezorerie al clientilor;
 creditarea preferentiala (sub conditiile de piata).

Pentru a depasi deficientele sistemice si procedurile de acest gen, care duc la cresterea
pierderilor de portofoliu de credite, bancile trebuie sa conceapa si sa implementeze politici de
creditare performante si sa angajeze/pregateasca un personal cu un profesionalism ireprosabil,
care sa inteleaga si sa respecte disciplina acestor norme. Pentru aceasta este necesar sa existe un
feed-back permanent prin care conducerea bancii sa fie informata despre eficacitatea procesului

6
http://www.fin.ase.ro/ABC/fisiere/ABC2_2014/lucrari/2.3.Predut_Apostol_PAPER.pdf
de control al calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate (in
limita posibilitatilor) din timp. 7
Pentru ca o politica bancara de creditare sa se dovedeasca si utila, ea trebuie sa indeplineasca
conditii de formulare corecta si continut complet. O politica de creditare poate fi apreciata ca
fiind corecta daca in elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii urmatoarelor obiective:
 selectia unor credite sigure si cu o probabilitate maxima de rambursare;
 asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;
 incurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pietei pe care opereaza
banca.

Politicile de creditare variaza in timp si in functie de ciclul economic. Ele trebuie sa fie
actualizate si sa devina adaptabile la modificarile mediului concurential si economic. Continutul
unei politici de creditare comporta trei parti principale: formulari politice cu caracter general
referitoare la sarcinile compartimentului de creditare si la calitatile optime ale portofoliului de
credite, principii si proceduri recomandate in constituirea si administrarea portofoliului de
credite si, in fine proceduri si parametri detaliati de creditare, specifici fiecarui tip de credite –
normele de creditare.
Orice credit reprezinta o anticipare a unor incasari viitoare. Din aceasta perspectiva,
fluxul de incasari, orice credit comporta riscul ca aceste incasari sa nu se realizeze deloc sau
partial. Acest risc mai este numit si risc de insolvabilitate al creditorului; el este esential in
activitatea bancara deoarece principala functie a unei banci o reprezinta acordarea de credite.
Aprecierea justa a riscului de credit este, deci, de o importanta majora pentru banca. Fiind mai
usor sa prevenim decat sa vindecam, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai imprtanta
etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare. In aceasta faza
comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decat daca se poate
estima ca probabilitatea rambursarii o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei
capacitati de rambursare se poate face, daca are la baza proceduri diferite, in functie de debitor:
agentul economic, persoana privata, stat. Analiza creditului reprezinta procesul de evaluare a
riscului de creditare. Riscul de creditare trebuie apreciat in functie de ceea ce banca se asteapta
sa realizeze de pe urma creditarii. Procesul de creditare este potential purtator de castiguri;
acestea se pot grupa in doua categorii: castiguri directe si castiguri indirecte. Castigurile directe
sunt imediate si, cel mai adesea, cuantificabile.
Cele mai importante sunt dobanda si comisionul incasat de banca. La acestea se adauga
soldul creditor minim al contului clientului, sold care reprezinta garantia creditului. Castigurile
indirecte sunt mult mai greu de cuantificat si mai incerte. Acordarea unui credit poate insa sa
atraga dupa sine initierea sau mentinerea unei relatii, o crestere a depozitelor, precum si o
crestere a unei cereri pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor castiguri trebuie avut in
vedere atunci cand expunerea la risc este analizata si, eventual, acceptata. Evident, in contextul
general al politicii de credit.
Analiza creditului este un proces care trebuie sa se deruleze periodic: inainte de derularea
creditului in vederea deciziei de creditare si apoi, in functie de scadenta creditului, la intervale de
timp determinate, de regula atunci cand rapoartele financiare ale clientului sunt puse la
dispozitie. Procesul de analiza a creditului are doua dimensiuni: o dimensiune calitativa si una

7
Cosmin Baiu, “Manager sau impositor”, Evrika, 2021
cantitativa. Sunt credite de valori mari si de o mare diversitate ca scadente, destinatii, garantii.
Multa vreme selectia lor s-a facut exclusiv in functie de experienta, interpretarea informatiilor si
simtul afacerilor de care dau dovada bancherii. Si in prezent exista doua modalitati de tratare a
cererii de creditare: abordarea clasica si cea moderna. In abordarea clasica sunt evaluate si
comparate doua elemente: nevoia de finantare si cererea de creditare
Cea de-a doua etapa a analizei creditului in abordarea clasica este studiul cererii de
creditare. Analiza riscului asociat implica parcurgerea urmatoarelor etape: identificarea,
evaluarea si prevenirea riscului de creditare. Identificarea si evaluarea riscului de creditare
presupune definirea acestuia, a cauzelor majore de risc si cuantificarea expunerii la risc. Riscul
de creditare este cauzat de perturbatii in fluxul de incasari anticipat la analiza cererii de creditare.
Pentru fiecare debitor aceste perturbatii pot genera insolvabilitate. Factorii care genereaza
insolvabilitate pot fi grupati in factori externi si factori interni fara a se putea distinge intre cele
doua categorii in ceea ce priveste amplitudinea expunerii la risc pe care o genereaza.

Evaluarea riscului în activitatea

de creditare
Bancile trebuie sa identifice riscurile fiecarei cereri si propuneri de creditare, sa le
recunoasca si sa contribuie la reducerea si chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta, este necasar si
un studiu de senzitivitate sau risc, pentru că numai in acest fel acesta se poate reduce sau elimina.
In functie de acest studiu se aprobă sau se refuză cererile de creditare. Reducerea riscului se
poate realiza numai pe baza cunoasterii aprofundate a clientilor bancii a tuturor factorilor de
decizie controlabili sau necontrolabili, a tuturor rezultatelor realizate ca urmare a aprobarii liniei
de credit respective. Bancile trebuie sa cunoasca bine si factorii care conduc la nereusita si esecul
afacerii. Riscul creditarii poate fi privit ca fiind inerent si se poate regasi in documentele,
rapoartele, sintezele realizate la nivelul agentului economic care imprumuta de la banca.
Acordarea creditelor este mai putin riscanta daca perioada de rambursare este mai scurta. De
exemplu, pentru creditele pe termen scurt, riscul este mai mic. De aceea, specialistii bancii
trebuie sa faca estimari cantitative cu privire la perioada de rotatie a capitalului circulant. Se au
in vedere in acest sens:
 durata stocurilor de materii prime;
 durata stocurilor productiei neterminate;
 durata stocarii produselor finite;
 durata incasarilor de la debitori;
 durata platilor catre furnizori.

In evaluarea riscului creditarii, specialistii bancii au in vedere si problemele pe care le poate

avea agentul economic la incheierea ciclului de fabricatie, comercializare si transferarea activelor
in numerar. Riscul de creditare se include in tipul de risc financiar, care priveste structura
finantarii afacerii. Acest risc financiar are un mare grad de dependenta de capacitatea clientului
de a realiza performante si indeosebi profit, intrucat acesta este cel din care se ramburseaza
datoria. Tot cu ajutorul profitului si al altor performate se perfectioneaza structura capitalului. 8
Bancile realizeaza evaluarea riscului in cadrul unui program complex de analiza a documentatiei
de credit si de stabilire a garantiilor. Aceasta evaluare a riscului este o componenta a strategiilor
bancilor comerciale. Aceasta intrucat, in analiza complexa se determina resursele, limitele,
politica economica a clientului, se fac aprecieri cu privire la legislatia economico-financiara,
piata produsului si strategiile impartirii pietei.
Indicatorii cei mai utilizati in analiza riscului de creditare sunt:
 Raportul lichiditate / datorie totala pentru agentul economic.
 Raportul profit brut / datorie totala pentru agentul economic.
 Raportul datorii totale / (active totale pentru agentul economic care se imprumuta).
Banca ce acorda imprumutul intocmeste o lista mai cuprinzatoare decat cea expusa anterior.
Ea trebuie sa cuprinda toti factorii de risc micro si macroeconomic.
Exista urmatoarele forme de risc de creditare:
 neindeplinirea obligatiilor agentului economic stipulate in contractul de credit;
 modificarea ratei dobanzii pe perioada de creditare;
 modificarea puterii de cumparare a monedei nationale.
In principal, neindeplinirea obligatiilor contractuale decurge din lipsa de lichiditate si
solvabilitate a agentului economic imprumutat. Pentru a reduce sau chiar elimina riscul de
creditare, bancile folosesc mai multe metode, printre care:
 clauze suplimentare de garantare si protectie a capitalului imprumutat;
 diversificarea produselor si serviciilor bancare;
 introducerea primei de risc in rata dobanzii practicate.

8
Cristi Spulbar, „Management bancar” , Sitech, 2017
Determinarea formelor de garanție a
creditelor
Necesitatea garantarii creditelor decurge din existenta riscului imprumutului. Deci banca
trebuie sa asigure ca agentii economici care trebuie sa se imprumute au capacitatea restituirii
creditelor si ofera posibilitatea recuperarii acestora si a dobanzilor aferente, cand nu isi achita
aceste obligatii.
Posibilitatile de rambursare sunt determinate pe baza analizei financiare si economice, a
altor indicatori, date, studii, avizari. Se pune accent pe indicatorii economico-financiari si pe
proiecte de investitii prezentate la banca si pentru care se solicita credite. Studiul de fezebilitate
trebuie sa constituie si de data aceasta (a stabilirii operatiilor) documetului principal. Se deduce
din afirmatia de mai sus, ca existenta si determinarea exacta a garantiilor este mai importanta in
cazul creditelor pe termen lung. Este firesc sa fie asa, intrucat imobilizarea fondurilor in credite
este mai mare si mai de lunga durata in cazul creditarii obiectivelor este normal ca garantiile
imobiliare nu pot fi puse de regula in cazul creditelor pe termen scurt, intrucat patrimoniul
agentului economic ar fi in permanent pericol de a se faramita si diminua. Se poate afirma ca
garantiile reprezinta acoperirea materiala a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate.
In practica internationala si cea romanesca exista trei tipuri principale de garantii pentru
credite si anume:
 garantii reale
 garantii personale
 alte garantii.
Garantiile constituie deci un privilegiu pentru banca in raport cu alti creditori. Garantiile
pentru credite sunt asiguratorii si sunt oferite, atat de agentii economici care imprumuta, cat si de
alte persoane juridice sau fizice, care devin in acest fel garanti. Garantia este asa de importanta
incat exista si o clasificare a creditelor acordate de bancile comerciale. Astfel, exista creditul
garantat sau acoperit si creditul negarantat cu valori materiale. Creditul negarantat poate fi
individual, cand se acorda unei persoane fizice fara nici o obligatie sau formalitate, creditul cu
gir personal, pentru fiecare operatiune si creditul prin scont de polite. In acest din urma caz, mai
multe persoane prin obligatii luate anterior, garanteaza rambursarea la scadenta.

Concluzie
 Creditarea alimentează creșterea economică, permițând întreprinderilor să investească
mai mult decât disponibilul efectiv, populației să achiziționeze case și bunuri de folosință
îndelungată fără a economisi întregul cost al acestora în avans, iar guvernelor să își gestioneze
adecvat politica fiscal-bugetară și să investească în proiectele de infrastructură, atât de necesare
pentru susținerea economiei. Bancile comerciale se sprijina in activitatea de creditare, nu atat pe
capitalul propriu (care are o pondere mica), cat mai ales pe capitalul de piata financiar-monetara.
Sub acest raport se poate afirma ca banca este o institutie ce lucreaza cu banii altora. Cererile de
credite sunt asa de mari, incat capitalul propriu si fondul de rezerva nu pot face fata. Capitalul si
fondurile proprii sunt numai "plamadeala" in care au loc complexe operatiuni bancare. Aceastea
folosesc si ca o prima de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implica plasamentele fiecarei
banci. Considerand ca banca este numai o institutie care imprumuta, ea trebuie mai intai sa-si
asigure resursele de alimentare cu fonduri care, ulterior, sa fie utilizate drept credite. Preocuparea
de a constitui resurse este tot atat de importanta ca acea de a le plasa, deci de a acorda creditele.
In general nevoia de creditare apare din lipsa fondurilor proprii pentru a face fata in
intregime cheltuielilor ocazionale de desfasurare normala a activitatii complexe a fiecarui agent
economic (productie, investitii, comerciala etc.). La orice agent economic apar dezechilibre,
disfunctionalitati in cazul trezoreriei, al gestiunii intreprinderii. De aceea creditul de trezorerie
ocupa o pondere insemnata in totalul creditelor bancare. Creditul de trezorerie este necesar cand
activul circulant din bilant nu poate fi acoperit integral din incasari si din fondul de rulment. In
tara noastra, fondul de rulment are in general un volum mai mare decat in tarile cu o economie
dezvoltata, ca urmare a vitezei mai mici de rotatie a mijloacelor circulante in general si a ciclului
de fabricatie mai lung. De aceea, avand in vedere si faptul ca mijloacele proprii de finantare sunt
limitate, putem afirma ca la noi, necesitatea creditelor bancare este mai mare.

Bibliografie
1. Marinela Daniela Manea, Rada Postolache “Creditul
bancar de la practica la teorie”, Editura C.H. Beck, 2009
2. Cornel Nicolae Jucan- Managementul activelor şi
pasivelor bancare, Editura AlmaMater, Sibiu 2009
3. Cosmin Brandea, Zamfirescu Marius, Valentin Eugen
Dăleanu, Marilena Ghitță- Riscul și performanța creditului
bancar în România, București, 2001
4. Cosmin Baiu, “Manager sau impositor”, Evrika, 2021
5. Cristi Spulbar, „Management bancar” , Sitech, 2017
6. https://www.revistadestatistica.ro/supliment/wp-
content/uploads/2018/02/RRSS_02_2018_A3_RO.pdf
7. http://mecanica.ucv.ro/ScoalaDoctorala_v/Temp/Rezumate

/Mititelu_Stanescu_REzRo.pdf
8. http://www.fin.ase.ro/ABC/fisiere/ABC2_2014/lucrari/2.3.

Predut_Apostol_PAPER.pdf