Sunteți pe pagina 1din 87

“Succesul reprezintă realizarea progresivă a unui SCOP bine stabilit.

1. Importanţa Managementului Proiectelor şi concepte ale MP

Odată cu dezvoltarea tehnologiilor avansate, managementului informaţiei şi


mijloacelor de comunicare, un loc tot mai important începe să-l ocupe desfăşurarea
activităţii unei firme/asociaţii/instituţii pe bază de proiecte. În prezent, se consideră că
50 % dintre activităţile companiilor mari sunt conduse după principiile impuse de
managementul proiectelor. De asemenea, instituţiile publice sau private, ca şi
organizaţiile non-guvernamentale au început diverse proiecte atât la nivel naţional, cât şi
internaţional. Se pot realiza proiecte în orice domeniu de activitate (sănătate, economie,
politică, informatică, drept etc.)
Managementul proiectelor poate fi perceput ca o ştiinţă, ca o artă sau ca o
tehnică, prin care se realizează un anumit scop. Odată cu revenirea României la
economia de piaţă, s-a simţit tot mai mult necesitatea de a realiza proiecte veritabile, de
a realiza cât mai structurat şi de a justifica cererile pentru schimbare, pentru îmbunătăţire
sau finanţare a ceva deja existent sau propus a se înfiinţa. De multe ori însă, proiectele
înseamnă pentru unele persoane doar o cerere pentru finanţare, în special de la o sursă
externă, pe cât posibil nerambursabilă. Aceasta este şi o primă greşeală în înţelegerea
managementului proiectelor şi de multe ori aceste proiecte sunt respinse de la început.
De aceea, se impune ca persoanele care se implică într-un proiect să cunoască foarte
bine care sunt obiectivele şi scopurile unui proiect şi cum ar putea acesta să contribuie la
realizarea obiectivelor programului din care face parte proiectul respectiv.
Programul poate reprezenta o strategie locală, naţională sau internaţională; acesta
se transpune în realitate prin proiecte şi se derulează de regulă pe parcursul mai multor
ani. Ex. de programe: PHARE (având finanţare de la Uniunea Europeană, unul din cele
mai cunoscute programe, creat în 1989, la început pentru Polonia şi Ungaria), un
program de informatizare, FIDEL (prin care s-au alocat fonduri de investiţii pentru
dezvoltarea economică locală), programul pentru îmbunătăţirea managementului
universitar, programul de acţiune comunitară din domeniul sănătăţii publice (2003-
2008), programe de cercetare-dezvoltare şi de stimulare a inovării etc.
Deseori se înregistrează unele confuzii în definirea proiectului, a planului de
afaceri sau a unui studiu de fezabilitate. Prezentăm, în continuare, câteva din definiţiile
date acestor termeni.

Proiect – “ceea ce intenţionăm să facem”. (Larousse)


“scopul pe care îl urmărim, imaginea pe care ne-o formăm despre ceea ce vom
întreprinde şi mijloacele pe care le vom folosi” (Le Robert)

1
“un efort pe termen limitat cu scopul de a crea un produs sau un serviciu nou”
(Institutul de Managementul Proiectelor)
“un set de activităţi integrate, menite să atingă un obiectiv prestabilit, într-o
perioadă de timp determinată şi urmând un plan de acţiune stabilit” (OECD)
Proiectele sunt aşadar activităţi unice, complexe, care au anumite obiective,
având un grad ridicat de noutate, o limită de timp pentru realizarea lui şi care necesită
structuri organizatorice şi metode speciale. Obiectivul urmărit îl reprezintă crearea unui
valori noi (produs/structură/serviciu/idee etc.)

Obiectiv - un rezultat scontat ce trebuie obţinut în efortul de atingere a scopului


proiectului şi, implicit, a rezolvării problemei. Este necesar ca obiectivele să fie
cuantificabile şi să se stabilească limite de timp pentru atingerea lor.

Scop – rezultatul favorabil ce se aşteaptă de la un proiect, nefiind necesar ca acesta să fie


cuantificabil.

Operaţie – o activitate primară cu caracter de rutină

Plan de afaceri
Are rolul de a scoate în evidenţă situaţia organizaţiei la un moment dat, precum şi a
mediului concurenţial în care îşi desfăşoară activitatea.

Studiu de fezabilitate
Are rolul de a justifica necesitatea/oportunitatea punerii în practică a unei idei sau a
continuării ei, luându-se în calcul o mare diversitate a formelor sale de implementare şi a
mediilor favorabile/ostile proiectului respectiv.

Program – grup de proiecte conduse coordonat, pentru a obţine beneficii care nu ar


rezulta dacă ele ar fi conduse separat.

Managementul proiectelor (project management) – cuprinde structurile organizatorice


necesare derulării proiectelor la nivelul organizaţiei, organizarea internă a proiectului şi
corelaţiile dintre acestea. Este în acelaşi timp şi un concept integrat de conducere.
Managementul proiectelor presupune aplicarea conştientă a unui set coerent de principii,
reguli, cunoştinţe, metode, tehnici, instrumente utilizate în planificarea, organizarea,
conducerea şi controlul unui proiect.
Concepţia integrată asupra managementului proiectelor ia în considerare 4
elemente de bază ale unui proiect:
• Timpul
• Bugetul (resurse) – oameni, tehnologii, bani
• Calitatea (o anumită tehnologie, performanţă, anumite caracteristici ale unui produs)
• Aşteptările participanţilor (finanţatori, membrii echipei de proiect, managerul de
proiect, beneficiari, stakeholderii - cei implicaţi în realizarea proiectelor – angajaţi,
acţionari, furnizori, organisme de interes public etc.)

2
Operaţie Proiect
Activitate permanentă Activitate temporară
Mijloace (resurse) cunoscute Mijloace (resurse) previzionate
Decizie reversibilă Decizie ireversibilă
Mediu cunoscut Mediu estimat şi fluctuant

Repetitivă Inovantă
Risc scăzut Risc ridicat

Tabelul 1.1: Analiza comparativă între operaţie şi proiect

Caracteristici Program Proiect


Amplasarea spaţiului Mare (naţională/internaţională) Punctual/Local
Poziţionarea în Instrumente de amplasare a Componente ale
ansamblul investiţiilor strategiei programelor/Iniţiative
Buget Global şi ajustabil Fix
Durată Nedefinită, ani Luni, ani
Rolul echipei Planificare, coordonare, supervizare Implementare directă

Tabelul 1.2: Analiza comparativă între program şi proiect

Şi în ţările mai dezvoltate, managementul proiectelor a cunoscut o evoluţie


rapidă, odată cu schimbările care au apărut în cadrul unei instituţii. Dintre aceste noi
abordări, amintim:
• Globalizarea
• Creşterea accentuată a informatizării şi a reţelelor informatice tot mai ample,
apariţia magistralelor informatice
• Renunţarea la structuri ierarhice foarte complexe şi trecerea la forme liniare prin
încurajarea muncii în echipă, formarea angajaţilor astfel încât să fie specialişti în
mai multe domenii şi creşterea rolului fiecăruia dintre aceştia la realizarea unui
proiect

2. Legătura MP cu alte discipline ale ştiinţei

Managementul proiectelor reprezintă un domeniu complex, care apelează la


cunoştinţele teoretice şi practice din diverse alte domenii:

3
- management general
- statistică şi teoria probabilităţilor
- drept
- economică, politică şi etică
- informatică.
MP implică aşadar abordarea integrată a următoarelor tipuri de management:
- managementul timpului (va răspunde la următoarele întrebări: Care sunt activităţile
care trebuie realizate în cadrul proiectului şi cât durează fiecare? Cum vor fi aceste
ordonate? Cum vor fi acestea controlate?)
- managementul costului – planificarea şi estimarea resurselor ce urmează a fi
utilizate, realizarea bugetului, controlul costurilor
- managementul calităţii – planificarea atingerii unui anumit nivel al calităţii,
controlul calităţii
- managementul resurselor umane – formarea echipei proiectului, alegerea
managerului de proiect şi a celorlalte persoane implicate în proiect, delegarea
sarcinilor
- managementul comunicării cuprinde distribuirea informaţiilor între diferite persoane
participante la proiect, managementul conflictelor, modalităţile de comunicare
- managementul riscului (va răspunde la următoarele întrebări: care sunt riscurile care
pot apărea şi cum pot fi acestea diminuate? Care vor fi activităţile care trebuie
întreprinse în cazul apariţiei acestora?)
- managementul integrării proiectelor se referă atât la integrarea proiectului în
strategia programului sau a instituţiei care îl lansează, cât şi la integrarea scopului
proiectului în misiunea instituţiei care realizează proiectul, a integrării scopului
proiectului cu obiectivele sale.

3. Caracteristicile unui proiect

Nu orice efort întreprins este echivalent cu un proiect. Caracteristicile unui


proiect sunt aşadar:
• Limită de timp (dată de început şi de sfârşit bine stabilite) şi localizare bine
delimitată în spaţiu
• Are anumite obiective bine definite şi un scop care trebuie îndeplinite ca răspuns la o
problemă pe care ne-am propus să o rezolvăm.
• Are prevăzut un buget aprobat în limitele căruia trebuie să se încadreze
• Trece prin mai multe faze (concepere, planificare, executare, evaluare, finalizare)
• Consumă resurse (umane, materiale, timp, bani, care sunt cunoscute de la începutul
activităţilor)
• Este o activitate complexă, care implică riscuri specifice
• Are un responsabil – leaderul de proiect, iar răspunderile fiecărui membru din echipa
care participă la proiect sunt bine definite
• Are un anumit grad de risc care trebuie bine gestionat pentru ca proiectul să se
realizeze în continuare
• Creează o valoare nouă – produs/serviciu/idee/structură – unică şi cu un grad ridicat
de noutate

4
• Necesită o colaborare interdisciplinară în cadrul unei structuri organizatorice
speciale.
Proiectele pot dura câteva zile/luni/ani în funcţie de complexitatea lor. În cazul
proiectelor mari, de anvergură, aceste vor fi divizate în componenete mai uşor de
coordonat, numite subproiecte.
Un obiectiv se defineşte complet prin patru componente obligatorii:
- atributul, conţinutul obiectivului: preţ, calitate, fiabilitate etc.;
- scară de măsură: obiectivul trebuie să fie raportat unui palier de valori cunoscut şi
utilizat de conducător: nivel (calitativ), grad (de absenteism) etc.;
- normă: valoarea exactă care trebuie obţinută pe scara definită anterior;
- un orizont de timp: obiectivul trebuie realizat într-o perioadă de timp care trebuie
determinată şi datată. Modificând orizontul de timp obţinem un alt obiectiv care
impune, la rândul său, o altă strategie.
Stabilirea obiectivelor este o etapă de bază în elaborarea unui proiect şi cuprinde
un ansamblu de activităţi prin realizarea cărora trebuie să găsim o soluţie reală la
întrebarea “unde dorim să ajungem la sfârşitul proiectului?”. Aceasta presupune o
anticipare şi o evaluare a unei situaţii viitoare posibile. Pentru a fi viabil, un obiectiv va
avea următoarele caracteristici SMART:
- Specific: claritatea obiectivului – ce, cine, cum, pentru cine, când, unde facem?
- Măsurabil: în orice moment este bine să ştim nivelul la care am ajuns;
- Abordabil/aprobat (attainable): se referă la posibilitatea de realizare a unui obiectiv;
- Realist: proiectul poate fi realizat cu resursele de care dispunem şi cu cele care vor fi
acceptate din partea finanţatorului şi este necesar într-un anumit context, oferind o
soluţie la o problemă care trebuie rezolvată;
- Încadrare în Timp (timely) – proiectul are o anumită limită de timp pentru realizarea
lui.
Alături de aceste 5 caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească un obiectiv,
mai sunt necesare încă 3 condiţii pentru ca el să poată fi realizat:
- să fie înţelese şi acceptate de toţi membrii echipei care lucrează la proiect
- să fie bine definite responsabilitatea şi autoritatea pentru realizarea lui (de obicei,
managerul de proiect)
- să corespundă misiunii şi celorlalte obiective ale instituţiei care realizează proiectul

Ex. de obiective bine definite:


- depistarea precoce a cancerului mamar în judeţul Braşov prin realizarea unui
screening în toate localităţile judeţului până la data de 31 decembrie 2003 la femeile
de peste 30 de ani;
- realizarea unei baze de date necesare pentru raportările provenite de la medicii de
familie şi de specialitate la CAS Cluj până la data de 1 octombrie 2004;
- construirea unui centru de plasament pentru copiii orfani din judeţul Argeş pe o
suprafaţă de 4 000 m2 , având un cost total de 500 000 euro până la data de 1
februarie 2004.

5
Obiectivele de bază pot fi clasificate în trei mari categorii: obiective de
specialitate, de cost, de termen. În funcţie de obiectivele de specialitate propuse,
proiectele pot fi clasificate în trei grupe mari:
- proiecte de investiţii: renovarea unei universităţi, construcţia unui nou sediu
- proiecte de cercetare şi dezvoltare: dezvoltarea unei tehnologii noi, elaborarea unui
soft, stabilirea morbidităţii într-un judeţ
- proiecte de organizare: introducerea unei noi forme de organizare, introducerea unui
nou sistem de distribuţie.
Obiectivele unui proiect trebuie să se integreze obiectivelor organizaţiei care îl
realizează şi abia după ce acestea au fost clar definite, să fie reajustate şi în funcţie de
cerinţele programului din care face parte proiectul respectiv şi nu invers (pornind de la
instituţia din care facem parte, cunoaştem mai bine resursele de care dispunem,
problemele pe care le avem şi posibilităţile de rezolvare a lor).

4. Premise pentru derularea proiectelor

Pentru ca un proiect să aibă rezultatul dorit, sunt necesare următoarele cerinţe din
partea celor implicaţi:
- concepţie comună asupra problemei de rezolvat pentru toţi participanţii la proiect
- clarificarea poziţiilor celor implicaţi şi definirea clară a temei de proiect, premisă de
bază pentru demararea proiectului (se definesc obiectivele proiectului, se elaborează
strategia, se planifică mijloacele, instrumentele şi etapele necesare)
- accesul la informaţii şi asigurarea unor informaţii de calitate şi în timp util la cei
care le folosesc în luarea unor decizii sau pentru derularea unor activităţi
- circuitul informaţional standardizat urmează de regulă structura organizaţiei,
contribuind într-o mare măsură la acceptarea sau la respingerea proiectului de către
angajaţii organizaţiei
- o evaluare realistă la începutul proiectului asupra resurselor şi tehnicilor de care
dispune organizaţia

Fazele şi procesele proiectului

Toate proiectele, indiferent de domeniu, parcurg un ciclu de viaţă similar,


trecând prin mai multe etape/faze, în cadrul cărora se desfăşoară mai multe procese.
Derularea proiectelor prin aceste structuri bine delimitate reduce gradul de nesiguranţă,
creşte controlul modului de desfăşurare a proiectului şi permite luarea deciziilor după
fiecare fază.
În fiecare etapă se urmăreşte obţinerea unor rezultate clare (deliverables)
intermediare sau finale: specificarea cerinţelor pentru un produs, realizarea unui
prototip, a unei baze de date etc. Aceste rezultate vor fi analizate la sfârşitul etapei, prin
compararea cu rezultatele propuse a se obţine şi se va determina continuarea sau
terminarea proiectului.

6
Fază – “cuprinde activităţile în urma cărora vom obţine rezultatele scontate”
Proces – “o serie de acţiuni întreprinse pentru a obţine anumite rezultate” (Institutul de
Managementul Proiectelor)

Fazele unui proiect


Fazele unui proiect sunt aşadar:
- conceperea proiectului
- planificarea proiectului
- implementarea proiectului
- evaluarea/controlul şi revizuirea proiectului
Etapele de planificare, execuţie şi control fac parte din ciclul de viaţă al
proiectului, sunt interdependente şi succesive.

1. Iniţiere
Studiu de
fezabilitate
2. Planificare

4. Control 3. Execuţie

5. Terminare

Fig. 2.1: Fazele/procesele unui proiect


1. În faza de concepere a proiectului, managerul, membrii echipei de proiect şi
deţinătorii de intere sau afectaţi de proiect (stakeholderii) se întâlnesc pentru a confirma
faptul că realizarea unui astfel de proiect va rezolva o problemă existentă, care a fost
identificată, punând bazele procesului de planificare.
Activităţile care trebuie efectuate în această primă fază vor include următoarele:
• identificarea problemei
• analiza problemei
• identificarea soluţiilor posibile
• selectarea celei mai bune soluţii
• definirea scopului şi a obiectivelor proiectului
• definirea intereselor stakeholderi-lor
• alegerea membrilor iniţiali care vor face parte din echipa de proiect
• o analiză preliminară cost/beneficiu
2. Planificarea reprezintă faza cea mai importantă a unui proiect şi începutul ciclului de
viaţă pentru proiectul în cauză. Succesul unui proiect rezultă de fapt printr-o bună

7
planificare, o bună execuţie şi un control oportun. Planificarea ajută la reducerea riscului
şi la anticiparea viitorului, la îmbunătăţirea eficienţei şi eficacităţii muncii echipei
Planificarea este faza în care trebuie găsite modalităţile prin care cerinţele
specificate de beneficiar/utilizator să poate fi puse în practică. Activităţile care se vor
întreprinde sunt:
• detalierea scopului
• prezentarea jaloanelor (milestones = finalitatea unor activităţi dintr-o anumită
categorie bine definită; ex.: instruirea personalului în cazul construirii unui centru de
excelenţă)
• definirea activităţilor şi descrierea secvenţei de derulare a lor
• identificarea resurselor şi a costurilor necesare
• dezvoltarea unui grafic de timp
• stabilirea ipotezelor de lucru şi realizarea unor studii de fezabilitate
Împărţirea proiectului în diverse activităţi/sarcini (activities/tasks) este necesară
din mai multe motive:
- proiectul apare ca o înşiruire logică de activităţi care ajută la determinarea graficului
optim de timp
- activităţile vor putea fi uşor de controlat şi evaluat
- se determină mai uşor necesarul de personal şi calificările acestuia

Proiect

Subproiect 1 Subproiect 2 Activitate 3.1

Activitate1.1 Activitate 2.1 Activitate 3.2


Activitate1.2 Activitate 2.2
Activitate 1.3…. Activitate 2.3

Figura 2.2: Descompunerea proiectului în subproiecte şi activităţi

În această etapă se realizează analiza SWOT pentru instituţia care realizează


proiectul, relevând condiţiile mediului intern şi a celui extern.
În managementul proiectelor, planificarea înseamnă cei “8P”:
• Paradigmă/Politici/Proceduri – CUM facem?
Paradigma se referă la viziune firmei, ceea ce doreşte aceasta să obţină pe viitor;
politicile au în vedere stabilirea scopurilor, ca modalităţi de atingere a strategiei, iar
procedurile reprezintă modalităţile de acţiune prin care vor fi realizate obiectivele
propuse.
• Personal – CINE face?
• Program – CÂND facem?
• Performanţe – CE facem?
• Preţ –CÂT face?

8
3. Implementarea proiectului va cuprinde activităţi ca monitorizare, managementul
riscurilor la care este expus proiectul, terminarea proiectului.
4. În etapa de evaluare a proiectului, va fi concepută strategia de evaluare.

Procesele unui proiect


Conform Institutului de Managementul Proiectelor, procesele componente ale
MP sunt:
- de iniţiere
- de planificare
- de execuţie
- de control
- de închidere,
acestea fiind la rândul lor formate din alte procese.
Procesele sunt legate între ele, prin faptul că rezultatele unora devin intrări pentru
altele. Astfel, fiecare proces poate fi descris prin 3 elemente de bază:
- intrări – elemente după care are loc execuţia
- instrumente şi tehnici – mecanisme aplicate intrărilor pentru obţinerea ieşirilor
- ieşiri – rezultatele procesului
1. Procesul iniţierii
2. Procesele planificării se împart în două mari categorii:
• Fundamentale
- planificarea scopului de bază al proiectului
- descrierea scopului prin descompunerea rezultatelor principale în componente mai
mici
- definirea şi estimarea activităţilor, estimarea duratei lor
- realizarea planificării calendaristice
- planificarea resurselor
- estimarea costurilor
- întocmirea bugetelor costurilor
- realizarea planului proiectului prin punerea laolaltă a rezultatelor planificării
celorlalte procese sub forma unui document coerent
• Ajutătoare
- planificarea calităţii
- formarea echipei de proiect
- planificarea organizaţională – identificarea şi distribuirea rolurilor din proiect, a
responsabilităţilor
- identificarea riscurilor şi managementul riscurilor (riscul este determinat de
totalitatea cauzelor care conduc la întârzieri sau nerealizări în cadrul proiectelor,
cauze care pot fi cuantificate anticipat, dar nu întotdeauna cunoscute)
- planificarea modurilor de comunicare între participanţii la proiect
- planificarea achiziţiilor
- planificarea cererilor de produse/servici

9
Planificarea Ordonarea Realizarea
scopului activităţilor planificării
Definirea
calendaristice Realizarea
activităţilor
Procese
Estimareafundamentale
duratei planului
activităţilor proiectului
Descrierea
Planificarea Întocmirea
scopului
resurselor Estimarea bugetelor
costurilor costurilor

Planificarea Identificarea Cuantificarea Conceperea


Planificarea comunicaţiilor riscurilor răspunsurilor
riscurilor
calităţii Procese ajutătoare la riscuri

Planificarea Angajare Planificarea Planificarea


organizaţională personal achiziţiilor cererilor

Fig. 2.3: Procesele planificării

3. Procesele execuţiei cuprind, de asemenea, un proces fundamental – execuţia planului


proiectului – şi procese ajutătoare:
- verificarea scopului
- distribuirea informaţiei la toţi cei implicaţi în proiect în timp util
- dezvoltarea echipei – prin dezvoltarea abilităţilor individuale şi de grup
- cereri/solicitări de oferte, propuneri pentru buna desfăşurare a activităţilor
- selecţia furnizorilor
- administrarea contractelor
4. Procesele controlului
Este necesară efectuarea controlului periodic în timpul unui proces pentru a
identifica abaterile de la plan şi corecturile care trebuie efectuate.
Procesele fundamentale se regăsesc în raportările periodice privind execuţia
proiectului (starea proiectului, prognoze pentru viitorul proiectului) şi controlul global
al schimbărilor.
Procesele ajutătoare sunt:
- controlul schimbării scopului
- controlul planificării calendaristice

10
- controlul costurilor
- controlul calităţii
- controlul răspunsurilor la riscuri
5. Procesele închiderii vor fi:
- închiderea contractelor
- măsuri administrative de închidere – culegerea şi diseminarea informaţiilor pentru a
da formă legală legală operaţiunii de închidere a proiectului
Postanaliza derulării proiectelor este o componentă care capătă o importanţă din
ce în ce mai mare. Aceasta se datorează faptului că experienţa acumulată pe parcursul
realizării unui proiect va conduce la evitarea unor greşeli din trecut pentru noile proiecte.
Există şi situaţii în care proiectele se pot termina în mod anormal. Cauzele care
stau la baza acestor eşecuri sunt:
• planificarea iniţială greşită
• resursele alocate insuficiente
• schimbările survenite în strategia şi interesele instituţiei
• plecarea unor oameni cheie din proiect
• depăşirea timpului prevăzut

Concepte ale unui proiect

Proiectele utilizează o serie de concepte: activităţi (tasks), jaloane (milestones),


drum critic, diagramele PERT şi Gantt, elemente care sunt folosite în reprezentarea
planului de derulare/desfăşurare a unui proiect.
Planul este reprezentarea grafică care rezultă în urma estimării, a ordonării
logice şi a analizei temporale tuturor activităţilor într-un proiect. Programul în acest
context, se obţine prin prelucrarea suplimentară a planului iniţial, luând în considerare
resursele necesare pentru realizarea activităţilor.

1. Activităţile

Activităţile reprezintă mijloace prin care se atinge un obiectiv.


Au o anumită durată de desfăşurare (zile/săptămâni/luni/trimestre/ani, cu
corespondenţii în limba engleză: d/w/m/q/y = days/weeks/months/quarters/years), în
funcţie de complexitatea proiectului. Momentul începutului unei activităţi se va preciza
printr-o dată sau sub formă de rapoarte m/n, în care m şi n au semnificaţii diferite (spre
ex. raportul 1/1 ar putea însemna că activitatea respectivă va începe în prima săptămână
a primei luni de finanţare)
Se consideră că este bine ca orice proiect, indiferent de mărimea lui, să conţină
cel mult 20 – 30 de activităţi. În cazul proiectelor de dimensiuni mari, activităţile vor fi
descompuse în subactivităţi.

11
Activităţile pot fi dependente între ele (fig. 3.1) sau independente, având o
anumită dată de început indiferent de derularea altor activităţi. Conform Institutului de
Managementul Proiectelor, relaţiile dintre activităţi sunt clasificate astfel:
a) de la final la start: o activitate trebuie finalizată înainte ca a doua să înceapă
b) de la final la final: o activitate trebuie finalizată înainte ca a doua să se termine
c) de la start la start: o activitate trebuie începută înainte celei de-a doua
d) de la start la final: o activitate trebuie începută înainte ca a doua să se fi încheiat.
(1) (1)

(2) (2)

(a) (b)

(1) (1)
(2)
(2)

(c) (d)

Fig. 3.1 : Relaţii posibile între activităţi (Institutul de Managementul Proiectelor)

Atunci când se stabilesc activităţile unui proiect, trebuie să avem în vedere


următoarele:
• formularea cât mai simplă a numelui activităţii, separat pentru fiecare activitate
• numele fiecărei activităţi trebuie să înceapă cu un verb de acţiune (ex. dotare cabinet,
instruire personal, achiziţionare de aparatură medicală)
• încadrarea fiecărei activităţi într-un interval de execuţie de 2 –10 zile, chiar şi pentru
activităţi foarte complexe
• numerotarea activităţilor într-un format general
• folosirea indentărilor daca o activitate se descompune în subactivităţi (1.1, 1.2,
1.3….)
• precizarea resurselor necesare şi a profesiilor cerute
• evidenţierea activităţilor care sunt expuse unor riscuri mai mari.

2. Jaloanele (milestones)

Arată elementele obţinute sau produsele finite realizate pe parcursul proiectului.


Ele nu reprezintă sarcini, ci indică realizarea cu succes a unei etape din viaţa proiectului.
Ex.: crearea de filiale în întreaga ţară, monitorizarea activităţii.

3. Structura descompunerii activităţilor

12
Structura descompunerii activităţilor (Work Breakdone Structure = WBS) conţine
prezentarea scopului proiectului, a jaloanelor principale, a activităţilor şi subactivităţilor.

Scopul proiectului

Jalon principal Jalon principal

Activitate Activitate

Subactivităţi

Fig. 3.2. Structura descompunerii activităţilor (WBS)

Ea oferă un cadru global, prin prisma căruia întregul program poate fi descris ca
suma elementelor componente

4. Drumul critic

În domeniul proiectelor, drumul reprezintă o succesiune de activităţi adiacente


între jaloane; este marcat printr-o serie de linii, care îşi au originea în punctul de start al
proiectului şi se finalizează în punctul de sfârşit.
Drumul critic reprezintă drumul cel mai lung (ca durată) din proiect şi orice
întârziere care apare pe acest traseu, va conduce la întârzierea proiectului. El este
determinat de o serie de activităţi critice (care trebuie terminate conform programării,
astfel încât proiectul să se termine conform datei stabilite iniţial). Necesitatea acordării
unui atenţii sporite acestor activităţi prin studierea riscurilor care pot apărea presupune
un management al drumului critic.
Institutul de Managementul Proiectelor abordează drumul critic în contextul
folosirii diagramei reţelelor proiectelor, acestea fiind formate dintr-o serie de activităţi
care conduc la finalizarea cea mai rapidă a proiectului.
Metoda drumului critic (Critical Path Method, în viziunea Microsoft Project
Support Group) se foloseşte pentru:

13
- calcularea duratei totale a unui proiect, luând în considerare data de început a
proiectului, durata fiecărei activităţi şi relaţiile între acestea
- determinarea întârzierii unei activităţi astfel încât să nu afecteze alte activităţi sau
termenul planificat de finalizare a proiectului, cât şi a datei cele mai timpurii la care
poate să înceapă/ să se termine o activitate sau se termină proiectul
- determinarea activităţilor critice.
Este o metodă deterministă care permite controlul timpului şi al costului de
execuţie al proiectului.
Conceptele acestei metode sunt:
• dependenţa unei activităţi (task dependency) (v. fig. 3.1)
• predecesorul (predecessor) – activitate al cărei start sau final influenţează startul sau
finalul alteia
• succesorul (successor) – o activitate care nu poate să înceapă sau să se finalizeze
pană când o alta nu începe sau se finalizează
• activitate critică/drum critic (critical task/critical path)
• startul cel mai devreme al unei activităţi, ţinând cont de datele cele mai timpurii de
start ale activităţilor predecesoare şi succesoare şi de alte restricţii
• startul cel mai târziu al unei activităţi – data cea mai târzie la care poate începe o
activitate astfel încât să nu afecteze întârzierea proiectului
• finalul cel mai devreme pentru o activitate
• finalul cel mai târziu – se bazează pe data de start cel mai târziu pentru o activitate,
pe datele cele mai târziu de start şi finalizare ale activităţilor predecesoare şi
succesoare
• timp devansat (lag time) exprimă întârzierea dintre activităţi între care se stabilesc
dependenţe
• stagnarea sau lucrul în gol (slack or float time) se referă la timpul cu care o activitate
poate fi stagnată sau încetinită fără a afecta datele de finalizare pentru alte activităţi
sau pentru întregul proiect
• stagnarea liberă (free slack) marchează timpul cu care o activitate poate fi stagnată
înainte de a întârzia o altă activitate
• stagnarea totală (total slack) specifică timpul cu care o activitate poate fi stagnată
înainte de a întârzia data de finalizare a proiectului

5. Diagramele PERT

Planul unui proiect poate fi reprezentat prin diverse tehnici, a căror dezvoltare a
luat amploare după 1950. Cele mai cunoscute tehnici de reprezentare şi descriere a unui
plan sunt:
- tehnica diagramelor de tip Gantt sau cu bare
- tehnica reţelelor de tip: PERT (Program Evaluation and Review Technique), tehnica
evaluării repetate a programului, CPM (Critical Path Method), PDM (Precedence
Diagram Method), metoda diagramelor de precedenţă.
Metodele PERT şi CPM au apărut în perioada 1958 – 1959, când, datorită
programelor complexe care se doreau a fi realizate, tehnica de planificare Gantt (apărută
la începutul secolului al XX-lea) nu mai corespundea.

14
O reţea de activităţi este o dispunere orizontală a fluxului activităţilor unui
proiect.
O diagramă PERT reprezintă modelarea grafică a unui proiect, de la stânga la
drepta, prin intermediul relaţiilor logice şi cronologice dintre activităţile componente.
Constituie totodată un element de planificare şi control al conducerii proiectului.
Diagrama PERT poate fi reprezentată în mod diferit, în funcţie de ceea ce se
doreşte a se evidenţia: activităţile sau jaloanele. Cea mai utilizată diagramă este cea
orientată pe activităţi. Aceasta stă la baza metodelor de planificare PERT şi CPM.
Reţeaua este formată din activităţi şi jaloane (nodurile sau evenimentele reţelei
în această situaţie). Evenimentul reprezintă terminarea uneia sau mai multor activităţi la
un anumit moment de timp.
Componentele de bază ale unei activităţi sunt:
• denumirea activităţii şi codul acesteia
• durata, startul/finalul cel mai devreme/târziu
• resursele implicate (umane, materiale, echipamente)
• costurile asociate.
Reprezentarea lor se face de regulă prin litere (a, b, c…) sau prin cifre. Dacă se
utilizează soft specializat pentru managementul proiectelor , se pot crea foarte uşor
diverse reţele ale activităţilor. Nodurile pot conţine multe informaţii: numele activităţii,
codul din structura descompunerii activităţilor, durata, startul/finalul cel mai
devreme/târziu, persoana responsabilă. Mărimea unei reţele depinde de realizatorii
proiectului şi de mărimea acestuia.
Există şi activităţi fictive, care se introduc în mod artificial în construirea reţelei
pentru a asigura o relaţie de precedenţă/secvenţialitate firească a activităţilor anterioare
şi următoare. Nu au durată şi nu necesită resurse. Sunt reprezentate grafic printr-o
săgeată punctată între două evenimente care altfel nu ar fi fost unite de o activitate reală.

2
a d 4
1 c

b e
3

Fig. 3.3: Activitate fictivă (c) arată că activităţile d şi e nu pot începe decât după
terminarea activităţilor a şi b

Jaloanele se notează în general prin cifre, nu au durată în sine, ci doar


delimitează activităţile. Ele pot fi considerate scopuri atinse, iar activităţile vor fi
mijloacele de atingere a acestor scopuri.

15
Construirea unei reţele începe cu jalonul 1 (începutul proiectului), iar activităţile
sunt reprezentate prin litere. Durata activităţii se notează fie sus, lângă denumire, fie sub
săgeată. Lungimea săgeţii nu are legătură cu durata de timp a activităţii.

4 e
a b c g
1 2 3 6 7

d f
5

Fig. 3.4: Diagrama PERT orientată pe jaloane (a, b, c, d, e, f, g – activităţi)

Metoda PERT ia în considerare riscul şi foloseşte trei durate de timp asociate fiecărei
activităţi:
- timpul cel mai optimist, To
- timpul cel mai probabil, Tp
- timpul cel mai pesimist, Tr.
Durata PERT va fi media ponderată a variabilelor introduse mai sus, după formula:

Durata PERT = (To + 4 *Tp + Tr) / 6.

Metoda PERT este aşadar o metodă probabilistică.

Metodele PERT şi CPM sunt asemănătoare şi oferă soluţii la întrebări de genul:


Cum va fi afectată terminarea proiectului de o întârziere la unele activităţi? Care sunt
activităţile critice? Care sunt relaţiile între activităţi? Ce se întâmplă dacă…? Datorită
asemănărilor, varianta combinată dintre ele este PERT/CPM.
Există însă şi deosebiri între ele, după cum se observă în tabelul 3.1.

Criterii Metoda PERT Metoda CPM


1. tipul metodei (în funcţie Probabilistică deterministă
de estimarea timpului)
2. studierea riscurilor Permite calcularea riscurilor nu permite calcularea
riscurilor
3. utilitatea metodei Proiecte de cercetare – proiecte de construcţii
dezvoltare

Tabelul 3.1: Deosebiri dintre metodele PERT şi CPM

16
Avantajele utilizării acestor metode sunt:
• controlul şi monitorizarea eficiente prin depistarea activităţilor critice şi acordarea
unei atenţii sporite acestora
• utilizarea adecvată a resurselor prin redistribuirea unora acolo unde pot apărea
probleme
• replanificare prin depistarea şi corectarea abaterilor de la planificarea iniţială
• existenţa unei viziuni de ansamblu asupra întregului proiect
• posibilitatea implementării pe calculator
• comunicarea eficientă între participanţii la proiect, delegarea clară a
responsabilităţilor
Dintre dezavantajele metodelor PERT şi CPM, amintim:
• efort mare pentru aplicarea lor
• lipsa datelor istorice pentru estimarea costurilor
• reducerea posibilităţii de a lua decizii la nivelul conducerii superioare.

Metoda PDM este asemănătoare metodei PERT (sistem de tip activitate pe săgeată), cu
deosebirea că timpul necesar derulării unei activităţi se reprezintă pe nod, nu pe linie.
Sistemul este cunoscut şi sub denumirea de activitate pe nod.

Pentru analiza dependenţelor între activităţi şi pentru identificarea activităţilor


predecesoare şi succesoare, se folosesc următoarele tehnici de lucru:
1. soft specializat pentru managementul proiectelor
2. bileţele adezive cu participarea membrilor echipei de proiect care aranjează
activităţile pe o suprafaţă plană (tablă, masă, perete)
3. tabele de calcul pentru analiza dependenţelor, care se vor utiliza ulterior într-un soft
de managementul proiectelor

6. Diagramele Gantt

Diagramele Gantt, cunoscute şi sub denumirea de diagrame bară, se folosesc în


special pentru proiecte mici, concomitent cu diagramele reţelelor, cu structura
descompunerii activităţilor. Ele reprezintă reţele în care activităţile sunt transpuse
calendaristic pe o axă orizontală a timpului. Unei activităţi i se va asocia o bară de
lungime direct proporţională cu durata estimată.
Graficele Gantt au dezavantajul că nu arată interdependenţele între activităţi. Cu
ajutorul unui program (ex. Microsoft Project) se vor putea identifica însă şi aceste relaţii
între activităţi. În această situaţie, vom obţine următoarele informaţii:
- relaţiile între activităţi
- timpul de terminare a proiectului
- consecinţele derulării precoce/târzii a unei activităţi
- evaluarea performanţelor.

Săptămâna 1 2 3 4 5 6 7
Activitate
1
2

17
3
4

Tabelul 3.2 . Diagramă Gantt


Activităţi critice
Timp de stagnare

Instrumentele de planificare a unui proiect (diagrame logice, diagramele Gantt,


structura descompunerii activităţilor) sunt foarte utile, dar ele nu pot fi întotdeauna
adecvate realităţii, pe care adesea o simplifică. De aceea, se impune utilizarea lor cu
anumite limite.

7. Schema logică de construire a programului proiectului

Pentru construirea schemei logice a programului unui proiect, vom parcurge


următoarele etape:
a) listarea activităţilor pe care dorim să le realizăm
b) ordonarea activităţilor
c) estimarea duratei pentru fiecare activitate
d) construirea diagramei logice
e) calculul drumului critic
După parcurgerea acestor etape, va trebui să analizăm dacă metoda aleasă pentru
îndeplinirea proiectului, respectă constrângerile impuse de cele 4 elemente de bază ale
unui proiect:
• timp
• buget
• calitate
• acceptul participanţilor la proiect.
Dacă în urma analizei efectuate, nu respectăm toate aceste criterii, trebuie să
căutăm alte variante şi de asemenea, să analizăm dacă putem găsi şi alte metode de
realizare a proiectului, dar care să se termine mai repede, să aibă o eficacitate sporită sau
să consume resurse mai puţine.

Categorii de persoane antrenate în proiecte

“Arta leaderului este aceea de a-i determina pe oameni să facă ceea ce


vrea el, făcând totodată ceea ce vor ei…”

Un proiect presupune folosirea unor concepte specifice managementului


proiectelor (diagrame reţea, WBS, timp, resurse, calitate etc.), a unor tehnici şi
instrumente proprii fiecărei faze, dar implică şi participarea unor persoane individuale,
cât şi a unor organizaţii, care formează structura organizatorică internă a proiectului.

18
(totalitatea persoanelor implicate direct, care au rol decizional, operaţional sau
consultativ într-un proiect). Cunoaşterea tuturor persoanelor implicate este foarte
importantă, deoarece acestea pot influenţa în mod pozitiv sau negativ derularea
proiectului.
Numărul şi componenţa personalului implicat într-un proiect va depinde de
următorii factori:
- mărimea proiectului
- termenul de proiect (dacă proiectul trebuie finalizat într-un timp scurt, numărul
persoanelor implicate va fi mare)
- importanţa proiectului (cu cât proiectul are un rol mai mare, cu atât va creşte
numărul
participanţilor la proiecte, iar recrutarea se va face de la nivele ierarhice mai înalte)
- necesităţile proiectului, ceea ce presupune existenţa unui personal de o anumită
specialitate
Principalele categorii de persoane care iau parte la derularea unui proiect sunt:

1. Beneficiarii proiectului sau grupul ţintă (target – group)


Din grupul ţintă fac parte cei care vor beneficia de rezultatele pe care proiectul şi
le-a propus, în mod direct sau indirect. Beneficiarii direcţi reprezintă grupul ţintă
respectiv, iar beneficiarii indirecţi se referă la comunitatea sau comunităţile cărora le
aparţin.
Beneficiarii reprezintă un grup de persoane bine definit: persoane cu handicap,
copii orfani, organizaţii nonguvernamentale care doresc sa realizeze proiecte finanţate de
Uniunea Europeană, persoane care suferă de tuberculoză etc. Cu cât un proiect reuşeşte
să ofere soluţii/alternative unui număr cât mai mare de beneficiari, cu atât şansele de a fi
realizat şi de a atrage resurse rambursabile/nerambursabile vor fi mai mari. De
asemenea, participarea mai multor grupuri din categorii diferite (economice, politice,
culturale) în cadrul unor consorţii pentru realizarea unui proiect care exprimă interesul
unei comunităţi va avea mai multe şanse de realizare. În cazul găsiri unor parteneri cu
experienţă în managementul proiectelor, aceasta va constitui un element în plus de
realizare a obiectivelor propuse în proiect.

2. Sponsorii/finanţatorii
Sponsorii reprezintă susţinătorii financiari ai unui proiect/programului din care
face parte proiectul respectiv. Pot fi instituţii (Uniunea Europeană, Banca Mondială,
Guvernul, diverse ONG-uri) sau persoane fizice.
Sponsorul poate fi chiar beneficiarul proiectului sau, în cazul finanţărilor
nerambursabile primite de la organismele internaţionale şi instituţiile de stat, acesta va
stabili în mod clar cu realizatorul proiectului obiectivele care trebuie atinse.

3. Promotorii
Promotorul proiectului este fie o persoană care aparţine unui nivel ierarhic
superior, fie unei instituţii care va asigura proiectului o imagine pozitivă (ex.
promovarea realizată în depistarea cancerului de sân).

19
Participarea acestuia este necesară mai ales în proiecte complexe, care au un
impact social deosebit sau cu un puternic efect de raţionalizare (promovarea unei
alimentaţii sănătoase).

4. Stakeholder-ii
Cei care au rol în realizarea cu succes a unui proiect sunt denumiţi stakeholder-i.
Aceştia pot fi:
- interni:
• angajaţii instituţiei care realizează proiectul
• angajaţii firmelor aflate în parteneriat cu instituţia respectivă
• acţionarii
- externi:
• organisme de interes public (ex. sindicatele, grupuri de protecţia mediului)
• organisme guvernamentale.

5. Echipa de proiect
Membrii echipei de proiect vor fi selecţionaţi în funcţie de sarcinile cerute de
proiect, iar numărul acestora va depinde de mărimea şi complexitatea proiectului. Pe
lângă competenţele de specialitate, este important ca aceştia să aibă aptitudini pentru
munca în echipă, pentru o bună comunicare, să fie creativi. Fiecare membru trebuie să
cunoască care sunt atribuţiile şi să-şi asume responsabilitatea. Întrebările la care membrii
trebuie să cunoască răspunsurile sunt:
- ce se aşteaptă de la mine?
- care este rolul meu în cadrul echipei?
- care este nivelul de autoritate? dar cel de responsabilitate?
- cine va face evaluarea? care sunt colegii mei?
- la ce îmi va folosi participarea la acest proiect?
- care sunt obiectivele pentru atingerea cărora răspund direct?
- având în vedere că nu am mai făcut niciodată această muncă, cum mă voi descurca?

6. Realizatorul sau project designer


Realizatorul proiectului este cel care concepe proiectul, putând fi o persoană
fizică sau juridică, un grup de persoane din interiorul sau exteriorul organizaţiei. Se
poate apela la organizaţii specializate în conceperea proiectelor, cum ar fi centrele de
consultanţă.
Uneori, numărul organizaţiilor implicate în conceperea unui proiect este mare,
dintre acestea doar una având rolul de coordonator al proiectului. Participarea acestora
presupune şi încheierea de contracte între organizaţii, cu stabilirea clară a rolului şi
obligaţiilor pe care fiecare organizaţie le vor avea. De asemenea, vor fi prezentate CV-
urile, activităţile efectuate în trecut şi pe cele din prezent care au legătură cu scopul
proiectului care se doreşte realizat, intenţia de participare.

7. Comitetul de coordonare a proiectului

20
Comitetul de coordonare va decide asupra structurii organizatorice, a
personalului, supervizează îndeplinirea obiectivelor şi planul propus. Este reprezentat de
toţi factorii implicaţi în proiect: stakeholder-i, conducerea organizaţiei care realizează
proiectul, beneficiari, toţi cu putere decizională.

8. Directorul/managerul de proiect (Project Manager)


Coordonatorul de proiect este persoana care răspunde de modul de derulare a
proiectului, de îndeplinirea obiectivelor, calităţii cerute şi a termenelor de proiect. De
personalitatea acestuia, de calificările si capacitatea de a coordona în mod eficient
membrii echipei, va depinde în mare parte succesul unui proiect. Uneori, el este acelaşi
cu cel care concepe proiectul.
Acesta trebuie să planifice proiectul, să-l organizeze, să-l coordoneze şi să-l
controleze. Lui îi revine funcţia de moderator şi de motivator al echipei de proiect şi
trebuie să asigure, în plus, o comunicare eficientă între toţi membrii. Stilul de conducere
pe care şi-l va alege va depinde de caracteristicile sale şi de procesele sociale care au loc
în cadrul echipei de proiect.
Competenţele necesare unui bun coordonator de proiecte sunt aşadar:
- competenţe de specialitate (în domeniul de bază, în managementul proiectelor,
multidisciplinaritate, cunoştinţe de management general)
- competenţe metodice (aptitudini organizatorice, concentrare pe obiectiv – gândire
strategică, experienţă în activitatea pe bază de proiecte, aptitudini didactice)
- competenţe sociale (capacităţi de conducere, motivare, delegare de competenţe)
- competenţe comunicaţionale (aptitudini de comunicare şi negociere, siguranţă în
exprimare, soluţionarea conflictelor)
- competenţe ale personalităţii (autocontrol, creativitate, dorinţă de schimbare,
rezistenţă la stres, iniţiativă şi răspundere, adaptabilitate, disciplină, gestiunea
riscului, integritate, atitudine pozitivă faţă de oameni: eu sunt ok, tu eşti ok, concept
întâlnit în analiza tranzacţională, leadership).
Acestea nu trebuie să fie neapărat native, ele putând fi dobândite. Alegerea unui
director de proiect se va face prin selectarea acestuia dintre cei posibili, prin prezentarea
calităţilor care se cer astfel încât riscurile la care este expus proiectul să fie minime.
Datorită faptului că membrii echipei de proiect sunt specialişti în domeniile lor,
ei pot fi superiori din acest punct de vedere coordonatorului de proiect, ceea ce poate
genera conflicte, care trebuie însă gestionate în mod eficient pentru derularea cu succes a
proiectului.
Managerul de proiect are la dispoziţie următoarele resurse:
- bani
- personal
- echipamente
- materiale
- tehnologii
- informaţii.
În legătură cu stilul de conducere adecvat muncii de proiect, acesta variază în
funcţie de situaţie, de faza la care a ajuns proiectul, de problemele care trebuie rezolvate
sau de persoanele care fac parte din echipa de proiect. Performanţa unui manager de
proiect se măsoară în primul rând în funcţie de realizarea obiectivelor, de aceea stilul va

21
fi ales pentru realizarea sarcinilor din proiect. Totuşi, se preferă un stil cooperant faţă de
unul autoritar când lucrăm într-un proiect.
O autoevaluare a atitudinii faţă de echipă a unui manager de proiect se poate face
pe baza corelaţiilor între teoriile X şi Y ale lui McGregor, în ceea ce priveşte atitudinea
angajaţilor faţă de muncă.

Stil de conducere Caracteristici


1. autoritar Managerul de proiect decide totul.
2. patriarhal Managerul decide totul, dar înainte de luarea deciziilor,
încearcă să convingă membrii.
3. consultativ Managerul decide, dar se consultă cu membrii înainte de a lua
decizii.
4. cooperativ Este informată echipa, care îşi va expune punctul de vedere
înainte de luarea deciziei.
5. participativ Echipa face propuneri, iar managerul de proiect alege cea mai
bună variantă.
6. democratic Echipa decide după ce s-au stabilit limitele decizionale;
managerul este coordonator.

Tabelul 4.1 : Stilul de conducere (Staehle)

Crearea unui mediu propice pentru o colaborare eficientă între membrii


proiectului depinde, de asemenea, de managerul de proiect. Acesta trebuie să intervină în
special atunci când nu se reuşeşte atingerea rezultatelor dorite (deliverables), atunci când
apar conflicte. În rest, ar trebui ca echipa de proiect să se poată autoregla şi acest lucru
este posibil mai ales când sunt respectate următoarele condiţii:
• competenţele de specialitate ale membrilor corespund sarcinilor din proiect
• gradul de identificare cu obiectivele proiectului este mare
• există o bună motivare a membrilor
• sunt bine definite sarcinile şi responsabilităţile fiecărui membru
• gradul de libertate acordat de managerul de proiect este mare
• nu există concurenţă distructivă între membri.
Responsabilităţile unui manager de proiect sunt:
a) la începutul proiectului:
- definirea scopului şi a obiectivelor
- întocmirea planului proiectului
- selectarea personalului
b) în timpul proiectului
- identificarea şi soluţionarea problemelor apărute
- monitorizarea activităţilor

22
- luarea deciziilor
- studierea pieţei
- comunicarea cu ceilalţi participanţi la proiect
- efectuarea analizelor de buget, timp şi resurse
- posibilitatea implicării în alte proiecte
c) la sfârşitul proiectului
- analiza finală a bugetului şi a situaţiei efective
- consemnarea lecţiilor învăţate în timpul proiectului
- plasarea membrilor echipei în noi proiecte.

Managerul intuitiv (liderul modern)

În condiţiile în care societăţile au evoluat, cunoscând schimbări în ceea ce


priveşte structura organizatorică internă, relaţiile între angajaţi, informatizarea şi
integralitatea, se impune tot mai mult formarea unui manager de altă natură (nu raţional),
managerul intuitiv. Acesta reuşeşte să armonizeze intuiţia cu raţionalismul său, pentru a
avea o viziune mai amplă, un pragmatism mai accentuat şi deci o eficienţă sporită.
Managerul intuitiv pune accent atât pe scopul şi obiectivele urmărite, cât şi pe
atitudinea sa interioară, pe calitatea raporturilor cu ceilalţi membri. Stilul de conducere
pe care şi-l alege este cel participativ, încercând să evidenţieze calităţile fiecărui
membru şi să creeze o viziune de ansamblu comună, necesară reuşitei unui proiect. El va
provoca în jurul său dorinţa de progrese, ştiind în acelaşi timp să controleze modul de
derulare a activităţilor.
Calităţile managerului intuitiv sunt aşadar:
- intuiţie: perceperea viitorului, a riscurilor, accentuarea unei atitudini deschise faţă de
membri, adoptarea unei viziuni de ansamblu
- creativitate: stimularea creativităţii membrilor, idei proprii inovatoare
- acţiune: implicare, coordonarea echipei
- viziune: anticipare permanentă a obstacolelor, viziune strategică
- formare: dezvoltarea competenţelor proprii, învăţarea celorlalţi membri din
experienţele sale
- comunicare: capacitatea de ascultare, motivare, promovarea unui climat de încredere
- rigoare: metode şi structuri specifice, urmărirea rezultatelor obţinute.

Fiecare dintre participanţii la proiect (v. fig. 4.1) trebuie să îşi cunoască bine
sarcinile pe care trebuie să le realizeze şi pentru ca proiectul să îşi îndeplinească
obiectivele, este necesar un consens în ceea ce priveşte rezultatele (calitate, cantitate,
eficacitate), metodele şi tehnicile utilizate, ca şi termenele până la care trebuie finalizat
proiectul.

23
Comitet de
Sponsori
coordonare

Managerul/realizatorul Grupul ţintă


Stakeholder-i
de proiect (beneficiari)

Echipa de
Promotori
proiect

Fig. 4.1: Structura organizatorică internă a proiectului

Alcătuirea unei echipe eficiente într-un proiect


Instrumente folosite în managementul proiectelor

I. Alcătuirea şi conducerea unei echipe de proiect

Alcătuirea şi conducerea unei echipe de proiect reprezintă factori esenţiali pentru


finalizarea cu succes a unui proiect. Acestea fac parte din atribuţiile unui manager de
proiect.
Echipa unui proiect este formată din membri care au diferite personalităţi,
cunoştinţe, calificări şi calităţi. Rolul unui manager de proiect este de a evalua proiectul
înainte de a-şi alege personalul, pentru a construi o echipă care să fie avantajată de
calităţile fiecărui membru. La formarea echipei, este necesar să se cunoască activităţile
care trebuie realizate, cunoştinţele şi aptitudinile necesare pentru a desfăşura acea
activitate, riscurile care pot apărea, posibilele persoane care pot fi implicate în proiect.
Deseori, selectarea membrilor echipei debutează cu discuţii informale, privind eventuala
disponibilitate şi dorinţa de implicare în proiect. De asemenea, s-a dovedit că nucleul de
bază al echipei de proiect trebuie să conţină doar 2 – 4 persoane, pentru o mai bună
coordonare a tuturor membrilor din echipă.
Pentru alcătuirea unei echipe eficiente, trebuie avute în vedere următoarele
sugestii:
- căutaţi persoane cu experienţă în managementul proiectelor
- încurajaţi învăţarea celor mai puţin iniţiaţi în managementul proiectelor de la cei cu
mai multă experienţă

24
- căutaţi persoane capabile
- ţineţi cont de realizările până la momentul de faţă ale membrilor
- daţi toate informaţiile necesare celor care fac parte din echipă, pentru a cunoaşte care
este situaţia în momentul de faţă şi unde dorim să ajungem, care sunt resursele de
care dispunem şi riscurile care pot apărea
- desemnaţi responsabilităţi şi lăsaţi libertate fiecărui membru de a-şi defini propriile
metode de lucru pentru atingerea obiectivelor
- evitaţi să lăsaţi nerezolvate problemele care apar
- căutaţi să găsiţi căi de popularizare a meritelor individuale
- stimulaţi lucrul în echipă, pentru a conduce la crearea unei viziuni comune
- nu conduceţi proiectul prin stări emoţionale
- definiţi clar ceea ce nu trebuie făcut în proiect.
Etapele pe care le parcurge o echipă până la transformarea ei într-una eficientă
sunt:
• formare
• confruntare – pot apărea conflicte din cauza viziunilor diferite asupra scopului sau
metodelor de lucru alese
• normalizare – membrii încep să capete o viziune comună
• realizare – echipa începe să devină eficientă
• transformare – echipa îşi poate redefini scopul comun, comunicarea între membrii
echipei este mare, responsabilităţile fiecărui membru sunt înţelese şi acceptate.
Condiţiile necesare pentru formarea unei echipe eficiente se referă la 4 elemente de
bază:
- simţul scopului: viziune comună asupra scopului şi obiectivelor urmărite
- alegerea persoanelor potrivite pentru sarcinile care trebuie efectuate
- resursele necesare: tehnologie, metode de lucru clare, întâlniri eficiente,
documentare, managementul timpului, managementul conflictelor
- caracteristici proprii: o bună comunicare, flexibilitate, motivare.
În ceea ce priveşte conducerea echipei, este necesară mai întâi o bună identificare a
problemelor care apar pe parcursul derulării proiectului, pentru a putea alege dacă
acestea pot fi rezolvate de către o singură persoană sau de un grup. Discutarea acestor
probleme se va face în cadrul întâlnirilor ce vor urma.

II. Instrumente folosite în managementul proiectelor

Managementul proiectelor utilizează diferite instrumente (tools), specifice fiecăruia


dintre cele 5 procese ale oricărui proiect (iniţiere, planificare, execuţie, control şi
închidere). Folosirea acestora poate fi opţională, însă ele pot oferi soluţii viabile la
problemele care pot apărea pe parcursul derulării proiectului.
Instrumentele utilizate (conform Institutului de Managementul Proiectelor) sunt:
1. în procesul de iniţiere
- demonstrarea necesităţii şi fezabilităţii proiectului
Va fi necesară abordarea următoarelor probleme:
• descrierea scopului proiectului – trebuie făcută în termeni clari
• prezentarea rezultatelor pe care dorim să le obţinem

25
• metodele care se vor aplica în vederea obţinerii rezultatelor dorite
• o estimare iniţială a resurselor necesare
• beneficiile care se vor obţine la terminarea proiectului
• lista posibililor sponsori şi stakeholder-i
• capacitatea de finanţare din partea celor implicaţi în proiect
• găsirea momentului, a locului şi a celor interesaţi pentru prezentarea propunerii de
proiect
- obţinerea aprobării proiectului din partea finanţatorului
Va fi ales managerul de proiect, care va primi autorizaţia din partea finanţatorilor pentru
utilizarea resurselor (financiare, materiale) necesare în desfăşurarea activităţilor.
Datele obţinute vor fi reprezentate în figura 5.1

Titlul proiectului:_____________
Data:_______________
Justificarea proiectului: _____________________________
Rezultate estimate a se obţine:_________________________
Principalii stakeholder-i şi rolul acestora:_________________

Fig. 5.1: Diagrama proiectului la finalul procesului de iniţiere


2. în procesul de planificare
- descrierea scopului proiectului
Vor fi prezentate:
• scopul proiectului şi justificarea acestuia
• principalele rezultate dorite
• obiectivele proiectului (în care vor fi incluse criterii de cost, de timp şi de calitate)
• WBS – care va defini scopul final al proiectului
- definirea şi ordonarea activităţilor
Rezultatele obţinute în urma utilizării acestui instrument sunt:
• lista cu activităţile care se vor realiza pe parcursul proiectului
• diagrama de reţea care prezintă şi relaţiile dintre activităţi
- estimarea duratei pentru fiecare activitate şi a resurselor necesare
Care sunt resursele necesare pentru fiecare activitate?
Evaluarea duratei pentru fiecare activitate se va face în funcţie de duratele pentru
activităţi similare sau în funcţie de estimările specialiştilor din echipa de proiect.

Fază şi activitate Durata Resursele necesare

Durata totală

Tabel 5.1: Estimarea duratei şi a resurselor pentru fiecare activitate

- prezentarea programului proiectului (diagrame Gantt, diagrame PERT)


- estimarea costurilor

26
Există trei metode de estimare a costurilor:
• estimarea costurilor pentru fiecare activitate şi determinarea costurilor totale ale
proiectului (bottom up)
• prin utilizarea costurilor dintr-un proiect similar (top down)
• printr-un buget fix (se porneşte de la suma totală care a fost acordată proiectului şi în
funcţie de aceasta, se distribuie pe activităţi)
- prezentarea bugetului
- atingerea unui anumit grad al calităţii
Atingerea anumitor standarde de calitate depinde de politica de calitate a
organizaţiei, de scopul proiectului, de anumite standarde.
- specificarea anumitor metode de comunicare
Se vor discuta modurilor de diseminare a informaţiei, tehnologiile disponibile
pentru comunicare, metode de îmbunătăţire a comunicării. Astfel: vom răspunde la
întrebările: ce comunicăm? cum comunicăm? când şi cui comunicăm?
- formarea şi coordonarea echipei de proiect
Se va pleca de la descrierea activităţilor care vor fi realizate în proiect, stabilirea
ulterioară a cerinţelor pentru îndeplinirea activităţilor, alegerea membrilor din echipă
- identificarea riscurilor
Se vor analiza:
• sursele de risc
• riscurile potenţiale
• consecinţele riscurilor prevăzute
• modalităţile de eliminare sau diminuare a riscurilor
• realizarea unui plan de management al riscului
• prezentarea resurselor suplimentare necesare în cazul manifestării riscurilor
- obţinerea unor resurse (bunuri/servicii) suplimentare – prin identificarea unor
potenţiali contractori
- realizarea planului proiectului
Reprezintă o sinteză a tuturor datelor prezentate până la acest moment. Planul
proiectului va cuprinde: scopul, WBS, milestones, echipa de proiect, riscurile, costurile.
- terminarea etapei de planificare
Presupune aprobarea planului proiectului de către finanţator şi principalii
stakeholder-i.
- reanalizarea planului proiectului şi modificarea lui ulterioară dacă aceasta este
necesară
Se va verifica dacă planul realizat conduce la atingerea scopului propus de
proiect, dacă respectă criteriile de cost, de calitate şi aşteptările celor implicaţi în proiect.
3. în procesul de execuţie
- execuţia activităţilor proiectului
Pe parcursul execuţiei proiectului, se vor realiza raportări periodice asupra
activităţilor care s-au efectuat.
4. în procesul de control
- controlul activităţilor proiectului
Efectuarea periodică a controlului proiectului va permite verificarea modului în
care se vor atinge scopul propus de proiect, deliverables, a respectării termenelor

27
prevăzute, care sunt modificările care apar şi activităţile care trebuie întreprinse ulterior
astfel încât să obţinem rezultatele propuse la timpul la care acestea au fost prevăzute.
5. în procesul de închidere
- terminarea activităţilor din proiect

III. Planul proiectului (Lientz, Rea)

Conform autorilor Lientz şi Rea, realizarea planului unui proiect va fi făcută în


mai multe etape:
1. fixarea obiectivelor şi a ariei de întindere a proiectului
Stabilirea obiectivelor este etapa cea mai importantă într-un proiect, deoarece ele
constituie măsuri/tactici de realizare a unor strategii organizaţionale, locale, naţionale
sau internaţionale. Îndeplinirea acestora trebuie să corespundă rezolvării unor probleme
identificate în prealabil.
2. descrierea sumară a condiţiilor în care se va implementa proiectul pentru a justifica
necesitatea acestuia
Autorii au alcătuit o listă cu factorii care au impact asupra unui proiect:
tehnologiile existente la momentul respectiv, concurenţa, anumite reglemetări
guvernamentale, politici.
3. conceperea strategiei proiectului
Presupune abordarea modului în care va fi organizat proiectul, gestionarea
riscurilor , selecţia echipei de proiect şi a coordonatorului.
4. prezentarea jaloanelor esenţiale ale proiectului, planificarea calendaristică a acestora
Dacă se lucrează pe subproiecte, se recomandă utilizarea a 10-20 de jaloane
pentru fiecare subproiect, urmând să fie evidenţiate ulterior legăturile dintre jaloane ce
aparţin unor subproiecte diferite.
5. definirea bugetului iniţial, etapă în care se va pune din nou problema fezabilităţii
obiectivelor
Pentru fiecare jalon, se stabilesc resursele necesare; în proiectele cu un grad mare
de incertitudine, se va aloca 5-10 % din valoarea totală a proiectului pentru cheltuieli
neprevăzute.
6. identificarea principalilor actori implicaţi în realizarea proiectului şi rolul acestora
7. stabilirea metodelor şi a instrumentelor de lucru
Indiferent de metodele de lucru alese, este necesar ca acestea să aibă următoarele
caracteristici:
• scalabilitate (posibilitatea aplicării acestuia în orice proiect)
• colaborarea – pentru stimularea lucrului în echipă
• modernismul
• măsurabilitatea – posibilitatea evaluării metodelor
• popularizarea lecţiilor învăţate pe parcursul proiectului pentru îmbunătăţirea
managementului proiectelor viitoare
8. identificarea domeniilor de risc la care este expus proiectul
9. reanalizarea planului calendaristic şi a bugetului
10. identificarea coordonatorului de proiect
11. identificarea şi stabilirea echipei de proiect

28
12. realizarea planului detaliat al proiectului (stabilirea jaloanelor, realizarea WBS,
stabilirea dependenţelor între activităţi, alocarea resurselor pentru fiecare activitate,
estimarea duratei).

Managementul riscurilor. Managementul timpului în proiecte.


Marketing de proiect

I. Managementul riscurilor în proiecte

Managementul unui proiect implică, pe lângă altele, şi un management al


riscului, deoarece proiectele se derulează într-un mediu care presupune un anumit grad
de risc (datorat caracterului de noutate şi unicitate al proiectului), putând conduce la
neîndeplinirea totală sau parţială a obiectivelor propuse.
Scopul unui manager de proiect este să încerce să înlăture marea diversitate a
riscurilor la care este supus un proiect sau să minimizeze efectele acestora.

Riscul - măsura probabilităţii şi a consecinţelor de a nu atinge un obiectiv al proiectului;


implică noţiunea de incertitudine şi are întotdeauna asociat un cost.
- un eveniment care are efecte negative (în acest context, un eveniment care va
avea efecte pozitive asupra unui proiect reprezintă o oportunitate)
- o problemă care nu primeşte răspuns (o problemă = o întrebare fără răspuns)
- o apariţie posibilă a unei situaţii, de regulă nefavorabilă, pentru care nu se cunosc cu
certitudine caracteristicile, dar căreia îi pot fi asociate:
• Un număr de variante posibile;
• Valorile posibile pentru fiecare variantă;
• Posibilităţile de apariţie a fiecărei valori.
A preciza toate valorile probabile înseamnă:
• A enumera stările posibile prin care proiectul trec succesiv;
• A stabili valorile probabile pentru fiecare stare posibilă;
• A estima probabilitatea apariţiei fiecărei stări şi a fiecărei valori.

Riscurile se concretizează cel mai frecvent prin:


- nerespectarea termenelor
- depăşirea bugetului aprobat
- neîncadrarea în parametri (cantitativi sau calitativi) de performanţă şi calitate
stabiliţi.
Apariţia unui risc poate determina apariţia unui alt risc, acestea fiind intercondiţionate
(ex. depăşirea perioadei de finalizare pentru o anumită fază va duce la necesitatea
angajării unui forţe de muncă suplimentare pentru fazele ulterioare, ceea ce poate
conduce la o depăşire a bugetului)

29
Probabilitatea de manifestare a riscurilor în ceea ce priveşte termenele de timp poate
creşte:
- cu atât mai mult cu cât termenul de realizare pentru un proiect este mai scurt
- dacă subproiectele din componenţa unui proiect au termene critice (în această
situaţie trebuie să le fie alocată o atenţie sporită subproiectelor respective, ca şi
modului de intercondiţionare între acestea)
- dacă proiectele au o durată lungă de derulare (pe parcursul mai multor ani); este
posibil ca după o anumită perioadă, structura organizatorică stabilită la începutul
proiectului să nu mai fie valabilă după un timp.

Componentele principale ale unui risc sunt:


• evenimentul nedorit şi cauzele care determină apariţia acestuia
• probabilitatea apariţiei acelui eveniment
• efectul pe care îl are evenimentul asupra derulării proiectului.
Probabilitatea de apariţie a unui risc şi efectul pe care îl produce în cazul în care riscul
este prezent sunt variabile independente. Astfel, există:
- riscuri cu impact mare şi cu probabilitate mare
- riscuri cu impact mare şi cu probabilitate mică
- riscuri cu impact mic şi cu probabilitate mare,
analiza lor fiind efectuată în această ordine.
Sursele de manifestare a riscurilor se pot determina prin utilizarea diagramei
cauză – efect (“os de peşte” a lui Ishiwara) (v. fig. 6.1). Pentru fiecare efect nedorit (care
s-a manifestat în proiecte anterioare), se vor reprezenta grafic cauzele posibile pentru
fiecare categorie cauzală majoră (personal, metode, tehnică, timp etc.), mergând
progresiv până la aflarea cauzelor de bază. În acest fel, vor putea fi identificate cauzele
care apar mai frecvent, pentru a găsi soluţii de rezolvare a lor pentru proiectele
ulterioare.

Cauze: Timp Metode Personal

Efectul nedorit

Fig. 6.1: Diagrama cauză – efect

Sursele majore de risc pentru un proiect sunt cel mai adesea:


a) planul proiectului:
- obiective nefezabile
- inexistenţa unui plan detaliat care să ia în considerare toate cele 4 elemente
caracteristice unui proiect (timp, buget, calitate, aşteptările participanţilor)

30
- nu există planuri de contingenţă (acţiunile care vor fi întreprinse în cazul de
manifestare a unor evenimente nedorite)
- nu este specificat bugetul pentru fiecare activitate
b) echipa de proiect
- lipsa unor abilităţi personale şi profesionale ale membrilor echipei pentru buna
desfăşurare a proiectului
- lipsa unei motivaţii suficiente
- lipsa unei informări corespunzătoare în legătură cu scopul, obiectivele,
responsabilitatea şi rolul fiecărui membru în cadrul proiectului
- lipsa unei comunicări eficiente între membri participanţi la proiect
c) organizarea
- alocarea nejudicioasă a resurselor necesare pentru diferite activităţi
- inexistenţa unor controale şi evaluări riguroase pe parcursul derulării proiectului
- insuficienta definire a metodelor de lucru dorite în proiect
d) clientul
- nu s-a făcut analiza nevoilor clientului
- specificaţiile dorite nu sunt clare
- clientul este ţinut în afara fluxului informaţional
e) suportul managerial
- managerii de top nu susţin proiectul
- este încurajată munca individuală, nu cea în echipă
- nu au fost definite clar priorităţile organizaţiei
Rolul unui manager de proiect în ceea ce priveşte managementul riscurilor
este:
- de a analiza, identifica şi evalua riscurile
- de a găsi metodele de diminuare a riscurilor sau a acţiunilor care trebuie realizate
pentru ca proiectul să poată fi derulat în continuare (managementul riscurilor ca
atare).

1. Identificarea şi analiza riscurilor


Riscul este o caracteristică inerentă şi inevitabilă a unui proiect, deşi gradul de
risc poate varia foarte mult. Definiţia riscului, ca o probabilitate de a se realiza o situaţie
favorabilă sau o pierdere, este o definiţie foarte generală. Cum putem recunoaşte un risc
când planificăm si estimăm un proiect?
Pentru identificarea riscurilor, orice manager de proiect trebuie să îşi pună
următoarele întrebări:
• ce reprezintă riscul pentru proiectul în curs?
• ce reprezintă riscul pentru o anumită activitate a proiectului?
• care sunt riscurile care pot apărea?
• care este probabilitatea lor de manifestare?
Spunem că un proiect este sensibil la risc dacă atunci când în cazul producerii
riscului respectiv pot fi periclitate aspectele esenţiale ale proiectului.

Ex.: O persoană care lucrează într-un post cheie, cu acces larg la informaţii cu circulaţie
limitată asupra unui proiect de dezvoltare a unui nou produs, se simte la un moment dat

31
nemulţumită şi părăseşte firma. Luând cu ea cunoştinţele dobândite, persoana respectivă,
se angajează la o altă firmă, care este principalul concurent al celei pe care a părăsit-o.
Această situaţie periclitează întregul proces de dezvoltare a noului produs, pentru
că devine clar că firma concurentă îşi va dezvolta ea însăşi, foarte repede, un produs
competitiv. Prin urmare un asemenea proiect este sensibil la riscul transmiterii unor
cunoştinţe specializate către o firmă rivală.

Riscurile pot fi: interne (se referă la organizaţia care realizează proiectul –
membri echipei, resurse etc.) sau externe (schimbări ale pieţei, acţiuni guvernamentale).
Modalităţile de identificare a riscurilor depind într-o mare parte de
caracteristicile specifice proiectului în derulare, ca şi de cerinţele finanţatorului, a
celorlalţi participanţi la proiect, a clientului.
Identificarea riscurilor ne dă o imagine de ansamblu asupra probabilităţii de
manifestare a lor, a activităţilor pe care trebuie să le realizăm, a impactului acestora
asupra bugetului, a programării activităţilor proiectului. Orice risc trebuie analizat şi
prevăzut, iar în situaţia în care impactul pe care l-ar avea manifestarea unui eveniment
nedorit este mare, trebuie luate măsuri suplimentare.

2. Evaluarea riscurilor
Evaluarea riscurilor înseamnă definirea clară a acestora, inclusiv stabilirea
importanţei riscului pentru proiect, cât de severă ar deveni situaţia dacă s-ar produce, cât
de sensibil este proiectul şi probabilitatea materializării lor. Prin urmare, evaluarea
riscului presupune:
- identificarea riscurilor ;
- analiza riscurilor în ceea ce priveşte impactul lor asupra performanţelor, costurilor,
programării lucrărilor şi a calităţii lucrărilor ;
- estimarea probabilităţii producerii riscului în timpul desfăşurării proiectului, adică
ceea ce se numeşte gradul de expunere a proiectului;
- stabilirea ordinii de priorităţi a riscurilor, în funcţie de gradul de expunere, efectul
potenţial şi problemele asociate riscurilor proiectului.

WBS Identificarea
riscurilor Probabilitate Determinarea efectelor
de producere asupra estimărilor şi
a riscurilor planurilor
Lista
operativă Evaluarea
pentru Ierarhizare
evaluarea riscurilor
a riscurilor Măsuri luate
riscurilor
(strategie)
Impactul
posibil al
riscului
Plan de
contingenţă/rezerve

32
Fig. 6.2: Evaluarea riscului într-un proiect

Evaluarea riscurilor se va face după prezentarea WBS şi a fiecărei activităţi.


Conform studiului lui Chicken privind practica evaluării riscurilor, nu există
metode universal acceptate pentru evaluarea riscurilor, recurgându-se adesea la
experienţele proprii sau la cunoştinţele unui expert. Pentru evaluarea riscurilor mai pot fi
utilizate metode statistice, cantitative (care exprimă relaţiile între factori prin termeni
matematici), simulări computerizate (utile când toate riscurile trebuie analizate în
detaliu, fiind bazate de regulă pe un sistem expert), sisteme soft, arbori de decizie. O
formă de simulare adesea folosită (în ceea ce priveşte termenele activităţilor din proiect)
se bazează pe analiza Monte Carlo, care foloseşte diagrama de reţea a proiectului.
Probabilitatea
cumulată (%)

100

50

25

10

75 125 130 135 140 145 Durata proiectului (zile)

Fig. 6.3: Analiza Monte Carlo (curba arată care este probabilitatea ca proiectul să se
termine la o anumită dată; ex. şansa ca proiectul să se finalizeze în 75 de zile este de 25
%)

Lista operativă reprezintă o formă de reprezentare a evaluării riscurilor. Ea se


realizează fie în cadrul organizaţiilor cu o experienţă bogată în managementul
proiectelor sau de către un manager de proiect care a lucrat la mai multe proiecte, fie
face parte din pachetele de software pentru un proiect. Dacă o astfel de listă nu există, se
recomandă alcătuirea unui registru în care să fie precizate riscurile identificate iniţial,
acţiunile întreprinse, urmate de cele care s-au produs efectiv şi cu măsurile care au fost
luate pentru fiecare risc în parte. O astfel de listă nu poate fi exhaustivă; ea se
completează odată cu identificarea riscurilor.
Listele operative se pot prezenta sub mai multe forme:
- precizarea riscului, a probabilităţii de producere, a efectelor pe care le generează

33
Descrierea riscului Probabilitate de producere Impact

Tabel 6.1: Listă de evaluare a riscurilor

- clasificarea riscurilor în funcţie de impactul produs (mare, mediu, mic)


- ponderarea riscurilor pentru fiecare categorie (obiective, calitate, timp etc.) pentru a
stabili riscurile cele mai importante, dacă ele sunt acceptabile şi măsurile care trebuie
luate.
O altă formă de reprezentare pentru evaluarea riscurilor o reprezintă matricea de
criticitate.

Sursa de risc Impact


Categorie Tip Depăşire Depăşire buget Costuri de
termene funcţionare
Riscuri Inflaţie X
financiare Asigurări X
Riscuri tehnice Mentenanţă X
Construcţie X X

Tabel 6.2: Matricea de criticitate

3. Managementul riscurilor
Managementul riscurilor presupune identificarea măsurilor care trebuie luate
pentru a preveni şi diminua efectele riscurilor identificate.
Presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) identificarea riscurilor posibile;
b) analizarea riscurilor;
c) luarea deciziei asupra acţiunilor ce trebuie întreprinse;
d) identificarea măsurilor care trebuie adoptate pentru fiecare risc identificat;
e) estimarea costurilor necesare implementării acestor măsuri.
Măsurile care pot fi luate pentru gestionarea riscurilor sunt:
- evitarea riscului (prin înlăturarea cauzelor de apariţie a lor, care pot fi identificate prin
diagrama cauză – efect, dar poate fi imposibilă uneori)
- diminuarea probabilităţii de manifestare a unui risc sau a impactului produs de acesta (ex.
lipsa infrastructurii tehnice => închirierea sau achiziţionarea de echipamente sau se prevede o
durată mai mare pentru proiect)
- transferarea riscurilor (ex. prin asigurări)
Transferarea riscului nu garantează însă că proiectul se va finaliza cu succes sau
că protecţia din punct de vedere financiar ar putea salva proiectul. Beneficiul unei
asigurări poate să reprezinte doar asigurarea unei anumite protecţii financiare în cazul
producerii riscurilor.
- planuri de contingenţă

34
Identificarea unui risc trebuie să fie urmată de elaborarea unor scenarii/opţiuni
alternative, care să conţină activităţile care vor fi derulate în cazul apariţiei
evenimentului nedorit (pentru reducerea efectelor negative datorate riscului). Pentru
fiecare opţiune, se stabilesc care sunt avantajele şi dezavantajele acesteia, pentru a
selecta varianta cea mai bună. De asemenea, trebuie analizat împreună cu stakeholderi-ii
pentru a stabili o eventuală obţinere de resurse suplimentare sau a unor facilităţi.
- acceptarea riscului ca atare, dar monitorizarea acestuia la anumite perioade pe
parcursul derulării proiectului.
Riscurile trebuie reanalizate periodic, pentru a cunoaşte dacă unul din riscurile
prevăzute poate deveni critic sau au apărut altele noi, care necesită noi planuri de
contingenţă.
De asemenea, trebuie luate în considerare şi progresele tehnologice (în cazul în
care proiectele au o durată mai mare de un an, căci se consideră că ciclul de viaţă în
domeniul tehnologiei informaţiei este de sub 2 ani), în special pentru proiectele de
informatizare.
Împărţirea proiectului în subproiecte şi controlul rezultatelor obţinute la sfârşitul
fiecărei faze/proces are ca rol principal minimizarea riscurilor şi analiza modului în care
rezultatele prevăzute a se obţine la sfârşitul fiecărei faze/proces sunt atinse. Controlul
factorilor de risc trebuie să fie făcut mai des la începutul proiectului.
Nu există rezolvări standard pentru managementul riscurilor unui proiect.
Managerul de proiect, în funcţie de cunoştinţele, abilităţile (imagine de ansamblu a
proiectului, observarea detaliilor, perseverenţă), experienţa, instrumentele generale de
management (gândire strategică, previziune) pe care le deţine şi toleranţa la risc va
gestiona în mod eficient sau nu riscurile care se pot manifesta pe parcursul derulării unui
proiect.
Un management eficient al riscului presupune însă prelucrarea rapidă a tuturor
informaţiilor la un moment dat în legătură cu derularea proiectului, necesare în luarea
deciziilor care trebuie luate pentru ca proiectul să poată fi finalizat.

II. Managementul timpului într-un proiect

Timpul este o componentă de bază a unui proiect, care trebuie bine administrată.
Managementul timpului nu depinde doar de regulile de organizare internă a
activităţilor, ci şi de metodele de lucru proprii fiecărui membru din echipă. Pot apărea
adesea activităţi neprevăzute (şedinţe, necesitatea rezolvării unor conflicte, rezolvarea
unor situaţii de urgenţă), care pot prelungi termenele de finalizare pentru diferite faze ale
unui proiect, în cazul în care nu luăm în considerare aceste probleme.

Dintre factorii consideraţi a fi “hoţi de timp”, fac parte următorii:


• Schimbări neaşteptate
• Incompetenţă în delegarea responsabilităţilor
• O activitate administrativă excesivă
• Amânarea hotărârilor
• Implicarea prea multor persoane în actul de decizie
• Un spaţiu de lucru prost organizat

35
• Lipsa cunoştinţelor de specialitate.
Evidenţierea programului pentru un proiect se poate face prin WBS, prin
diagramele de reţea sau diagramele Gantt.

I. Marketing de proiect

Marketing-ul de proiect reprezintă un ansamblu de măsuri şi metode care


determină acceptarea şi înţelegerea unui proiect de către opinia publică şi publicul de
specialitate.
Marketingul de proiect este valabil totodată şi pentru cei direct implicaţi în
proiect (stakeholder-i). Există uneori, mai ales în cazul proiectelor complexe şi cu un
impact mare asupra societăţii, promotori ai proiectelor, care îndeplinesc acest rol.
Activitatea de marketing poate presupune o muncă orientată spre piaţă şi spre
client, metode de cunoaştere a celor implicaţi în proiect, metode de prezentare favorabilă
a proiectului opiniei publice (mese rotunde, prezentări etc.), cât şi a organizaţiei
realizatoare a proiectului.

36
UTILIZAREA CALCULATORULUI

37
1. Structura unui PC

Calculatorul este o maşină care prelucrează informaţiile automat. Pentru


aceasta trebuie să i se furnizeze datele pe care trebuie să le prelucreze (datele de intrare)
şi o listă de instrucţiuni (programul), care să îi indice cum să prelucreze aceste date.
Dacă pentru a ajunge la un rezultat trebuie sa execute mai multe operaţii, el le va efectua
pe rând.
Operaţiile şi ordinea acestora îi sunt specificate calculatorului prin intermediul
programului. Calculatorul va furniza utilizatorului rezultatele obţinute în urma
prelucrării (date de ieşire). În timpul prelucrării pot să apară şi date intermediare.

1.1. Tipuri de sisteme

Pentru a putea realiza aceste operaţii, calculatorul este alcătuit din două componente:
• Echipamentele fizice (partea materială) - HARDWARE
• Programele şi datele (partea logică) - SOFTWARE

1. Funcţia de memorare asigură memorarea datelor şi a programelor şi are ca


suport memoria internă şi memoria externă. În memoria internă sunt stocate programele
şi datele care sunt în lucru la un moment dat. În memoria externă sunt stocate toate
programele şi datele de care poate avea nevoie, în diferite situaţii, sistemul de calcul.
2. Funcţia de comandă şi control asigură:
• extragerea instrucţiunilor din memoria internă;
• analiza instrucţiunilor;
• comanda de executare a unei operaţii;

38
• extragerea datelor de intrare din memoria internă;
• aranjarea datelor de ieşire în memoria internă.
Funcţia este realizată de Unitatea de Comandă şi Control.
3. Funcţia de prelucrare asigură efectuarea operaţiilor aritmetice (adunare,
scădere, înmulţire şi împărţire) şi logice (AND, IF, NOT). Funcţia este realizată de
Unitatea Aritmetică Logică.
4. Funcţia de intrare-ieşire asigură introducerea datelor şi a programelor în
memoria internă şi furnizarea rezultatelor.

UNITATEA CENTRALĂ DE PRELUCRARE (Central Processing Unit – CPU) sau PROCESORUL,


este creierul calculatorului care coordonează şi controlează întreaga lui activitate.
Procesorul interpretează programele, identifică instrucţiunile din program, decodifică
o instrucţiune, recunoaşte codurile operaţiilor, activează circuitele electronice
corespunzătore şi execută operaţii aritmetice şi logice.

• SISTEMUL DE OPERARE cuprinde programele de bază care controlează întreaga


activitate a calculatorului. Acesta asigură legătura dintre componentele logice şi
fizice ale sistemului, şi este furnizat împreună cu sistemul de calcul de către firma
producătoare.

• PROGRAMELE DE APLICAŢIE sunt mulţimi organizate de instrucţiuni care se


atribuie calculatorului pentru a efectua operaţiile specifice unei anumite aplicaţii.
Programele de aplicaţie sunt scrise de programatori la cererea utilizatorilor şi
codifică, într-un limbaj de programare, algoritmul de rezolvare al problemei
respective.
Sistemul de operare gestionează resursele calculatorului, care sunt de două tipuri:
• resurse fizice – componentele hardware;
• resurse logice – componentele software.
Cele mai importante caracteristici ale unui sistem de calcul sunt:
• capacitatea de memorare;
• viteza de prelucrare a informaţiei;
• controlul prin programare;
• precizia execuţiei.

39
1.2. Partile componente ale unui PC si interconectarea acestora
Privit în interior, un sistem de calcul este construit modular, din componente
electronice. Partea cea mai importantă este placa de bază (systemboard, mainboard
sau motherboard). Aceasta conţine circuitele electronice cele mai importante,
microprocesorul şi alte circuite integrate care servesc la îndeplinirea sarcinilor. Unul
dintre aceste circuite este ceasul (clock), care stabileşte ritmul de lucru al procesorului.
Un alt circuit este coprocesorul matematic, care ajută microprocesorul la calculele

matematice. Tot pe această placă de bază se află şi memoriile calculatorului, memoria


RAM şi memoria ROM.

40
Alături de placa de bază se află sursa de alimentare (power supply), care
asigură tensiunile electrice necesare funcţionării circuitelor electronice.
Unităţile de discuri sunt singurele părţi mecanice din calculator şi primesc
tensiune direct de la sursă. Pe placa de bază sau în apropiere, se află conectorii la
magistrală (bus conectors), prin care sunt conectate la placa de bază plăcile adaptoare
(options board) pentru imprimantă, modem, display, unităţi de discuri flexibile.
Dacă aceste plăci ar fi legate direct la placa de bază, legăturile şi protocolul de
comunicare ar trebui definite separat şi diferit, sistemul pierzând astfel din flexibilitate şi
devenind un sistem închis. Pentru a păstra caracterul de sistem deschis şi flexibil, a fost
creată magistrala (bus), care reprezintă un canal comun de comunicaţie între plăcile
calculatorului. Pe acest canal circulă acelaşi tip de semnale între componente. Magistrala
a făcut din calculator un sistem deschis, la care pot fi adăugate oricând plăci opţionale.
Plăcile adaptoare sunt introduse opţional în sloturi şi configurează calculatorul
după dorinţele utilizatorului.
Sloturile sunt conectori care asigură legătura cu magistrala şi comunicarea cu
microprocesorul. Cele mai importante plăci opţionale sunt:
• adaptorul video (display screen adapter), care transformă comenzile
calculatorului în imagini vizibile pe ecran;
• adaptorul unităţii de discuri flexibile (disk drive adapter), care transformă
comenzile calculatorului în înregistrări magnetice pe suportul de informaţii şi
reciproc;
• plăcile de memorie (memory boards), care se adaugă memoriei de bază a
calculatorului pentru a mări memoria internă;
• porturile seriale şi paralele (serial and parallel ports), prin care se pot conecta
imprimanta şi modemul pentru transmisie.

1.3. Partile componente ale unitatii centrale

1.3.1. Procesorul

Componenta ce are rolul de a dirija celelalte dispozitive , de a împarti sarcini


fiecareia , de a coordona si verifica executia sarcinilor primite . Un calculator nu poate
functiona fara procesor .

1.3.2. Memoria

In configuratia unui sistem de calcul întalnim doua mari tipuri de memorii –


RAM si ROM. Memoria este spaliul de lucru primar al oricarui calculator . Lucrând în
tandem cu CPU (procesorul) are rolul de a stoca date li de a procesa informatii ce pot fi
procesate imediat si în mod direct de catre processor sau alte dispozitive ale sistemului .
Memoria este de asemenea legatura dintre software si CPU .
Din punct de vedere intern memoria RAM este aranjata într-o matrice de celule
de memorie , fiecare celula fiind folosita pentru stocarea unui bit de date (0 sau 1 logic) .

41
1.3.3. Placa de baza

Placa de baza este un dizpozitiv 'de baza', un 'pamânt' pe care 'se planteaza'
celelalte componente . Este componenta pe care se implanteaza procesorul , pe care se
afla sloturile de extensie , pe care se afla memoria cache L2 . Pe langa aceasta functie ,
de support pentru celelalte componente , are rolul de a regla si distribui tensiune
procesorului si celorlalte componente . O placa de baza de calitate are variatii mici al
intensitatii curentului 'livrat' si mai multe valori ale tensiunii pe care o poate furniza . Pe
o placa de baza se afla urmatoarele componente :.soclul pentru processor(interfata) - un
'socket' în care se introduce procesorul .

1.3.4. Hard Disk-ul

Interfata pentru hard-disk poate fi inclusa (în cele mai multe cazuri este) pe placa
de baza sau poate fi achizitionata ca placa de extensie separata . Marimile hard-
diskurilor singulare sunt cuprinse între 20Mb si 4T. Aceasta capacitate poate fi extinsa
prin intermediul discurilor RAID sau prin tehnologia de clustering (conectarea mai
multor hdd-uri astfel ca sistemul sa le vada ca fiind unul singur; aceasta tehnologie este
folosita si în procesarea paralela) .

1.3.5. Floppy Disk-ul

Pe placa de baza exista si un controller de floppy disk, care poate fi de 3,5' sau
5,25', modelele mai vechi nu prea mai sunt suportate. Astfel disketele sunt folosite cu
unitatea floppy având capacitate neformatate de 2Mb, prin formatare MS DOS-1,44Mb.
Exista unitati de diskette care suporta diskette de mare densitate de 100-200Mb,
nestandard (Sony , Travan) si care pot citi si disketele de 3,5'; interfata este separata
pentru acest tip de unitati de diskette .

1.3.6. Slot-urile

Mai exista pe placa de baza sloturile în care se pot introduce placi de extensie:
- modemuri ,
- placi video,
- placi de retea ,
- placi de sunet ,

Toate aceste tipuri de sloturi difera între ele , exista totusi sloturi PCI/ISA shared
în care se pot introduce placi PCI sau placi ISA .
Porturile seriale sunt destinate conectarii în exterior a deviceurilor care sunt cam
putine: modem/mouse. Versiunile noi poseda cache si o interfata ce 'gîndeste' singura
degrevând procesorul (UART 16550) .
Porturile paralele sunt destinate conectarii imprimantelor sau altor dispozitive ce
functioneaza pe acest tip de port (scannere, placi de acizitie, etc) .

42
1.3.7. Modem-urile

Modemurile sunt dispozitive destinate conectarii intre calculatoare cu ajutorul


liniei telefonice . Pot fi de doua tipuri constructive : interne si externe . Modemurile
interne se instaleaza într-un slot PCI sau ISA având integrate portul serial propriu ,
Ofera conectari la viteze cuprinse între 600bps si 56700bms . Unele versiuni ofera si
capabilitati fax si voice , viteza maxima de primire/trimitere a unui fax fiind de
14400bps .

1.3.8. Placile Video

Placile video sunt dispozitive ce fac legatura intre processor/system si monitor.


Au rolul de a afisa pe monitor datele procesate de CPU (de fapt rezultatul acestori
procesari). Se conecteaza pe placa de baza printr-un slot ISA/PCI sau AGP. Placile
video pot contine acceleratoare 3D care degreveaza procesorul, versiunile profesionale
incluzand chiar 2 procesoare 3D pe placa video (ELSA Guillemond). Sunt dotate cu
memorie (VRAM) intre 512k(Trident) si 96Mb(ElsaG). Reprezinta o componenta
importanta a sistemului, viteza sa influentand în mare parte performanta sistemului. În
functie de cantitatea de memorie existenta pe placa video rezolutiile la care poate lucra
sunt 640x480,800x600,1024x764,etc . Placile video bune ofera si o rata de
reimprospatare a imaginii optima ce reduce riscul aparitiei afectiunilor oculare .

1.3.9. Placile de Sunet

Placile de sunet sunt dispozitive ce au rolul de a reda informatia binara sub forma
de sunet, sau de a converti sunetele în format .bin. Astfel o placa de sunet se conecteaza
la slotul ISA/PCI, apoi la CD-ROM printr-un cablu separat.
Placile de sunet de la Creative sunt dotate cu memorie în care sunt înregistrate sunete
originale de instrumente, fiind utile compozitorilor . Atat Creative cât si Aureal au lansat
recent o tehnologie de redare spatiala a sunetului .

1.3.10. Monitorul

Primele generatii de monitoare au fost de tip digital , primind de la calculator


toata informatia necesara afisarii sub forma de semnale TTL aparand apoi monitoarele
analogice din ce în ce mai constructive . S-a diversificat oferta , perfectionându-se
tehnologiile cristalelor lichide,plasma sau altele .
O clasificare sumara a monitoarelor ar putea fi facuta dupa unul din criteriile :
a)dupa culorile de afisare -monitoare monocrome (afiseaza doar doua culori - negru si
alb/verde/galben) ; cu niveluri de gri - pot afisa o serie de intensitati între alb si negru ;
monitoarele color
b)dupa tipul semnalelor video
*Monitoare digitale : accepta semnale video digitale (TTL) sunt conforme cu
standardele mai vechi IBM CGA si EGA . Sunt limitate la afisarea unui numar fix de
culori .
*Monitoarele analogice : pot afisa un numar nelimitat de culori .

43
c)dupa tipul grilei de ghidare a electronilor în tub
*Cu masca de umbrire : ghidarea fluxurilor de electroni spre punctele de fosfor
corespunzatoare de pe ecran este realizata de o masca metalica subtire prevazuta cu
orificii fine
*Cu grila de apertura : în locul mastii de umbrire se afla o grila formata din fibre
metalice fine , verticale , paralele , bine intinse si foarte apropiate intre ele.Calitatea
acestor monitoare este superioara .
d)dupa tipul constructiv al ecranului
*Monitoare cu tuburi catodice coneventionale (CRT) , sunt cele mai ieftine si
mai performante de pe piata . Prezinta diferite variante , cele mai întâlnite fiind
shadowmask CRT si tuburile Trinitron , cu grila de apertura
*Dispozitive de afisare cu ecran plat (FPD-Flat Panel Display), LCD (cristale
lichide) si PDP(Plasma Display Panel) . Sunt utilizate la laptopuri , fiind net inferioare
monitoarelor clasice.
*Ecrane tactile - adauga posibilitatea de selectare si manipulare a informatiei de
pe ecran cu mâna; dimensiunile monitoarelor pot varia intre 14 si 21 inch.

1.4. Suporturile de memorie

1. Structura şi funcţiile unităţii de memorie. Caracteristicile memorie interne sunt:


capacitatea, timpul de acces şi ciclul de memorie.
• Capacitatea memoriei interne arată dimensiunea depozitului de informaţie;
• Timpul de acces reprezintă intervalul de timp care se scurge din momentul în
care s-a emis o cerere de acces la memorie pentru a se executa o operaţie de
citire sau scriere şi până în momentul în care a început să se execute efectiv
operaţia respectivă. Se măsoară în microsecunde sau monosecunde;
• Ciclul de memorie reprezintă intervalul de timp în care se realizează o operaţie
în memorie (citire sau scriere). Se măsoară în microsecunde sau monosecunde.
Există două tipuri de memorie internă:
• memorie ROM;
• memorie RAM.
Memoria ROM (Read-Only Memory) este o memorie permanentă care se
poate citi dar nu se poate scrie. În ROM este manevrat un microprogram de tip firmware
(înscris de către producător), destinat iniţierii lucrului cu calculatorul la punerea sub
tensiune a acestuia. Utilizatorul nu are acces la memoria ROM.
Memoria RAM (Random Access Memory) este o memorie în care se poate
scrie şi din care se poate citi. La scoaterea de sub tensiune a sistemului, informaţiile
scrise aici se pierd. Memoria RAM păstrează programele sistemului de operare al
utilizatorului, iar utilizatorul are acces la aceasta.

2. Sistemul de operare

2.1. Caracteristici si functii

44
Sistemul de operare (SO) reprezintă un set de programe care asigură legătura
funcţională între părţile /unităţile componente ale unui sistem de calcul şi permite
utilizatorilor folosirea eficientă a resurselor fizice, logice şi informaţionale ale acestuia.
Sistemele de operare sunt modulare, pentru a permite adaptarea uşoară la
cerinţele utilizatorilor. Aceasta înseamnă că o configuraţie de calculator electronic
oarecare poate avea mai multe sisteme de operare, dar la un moment dat se foloseşte
numai unul singur.
Sistemele de operare au un rol determinant în exploatarea calculatoarelor
electronice:
- asistă programatorii în realizarea, depanarea şi execuţia programelor;
- oferă utilizatorilor diferite facilităţi pentru rezolvarea problemelor;
- permit execuţia programelor la un cost redus, folosind eficient resursele sistemelor;
- oferă posibilitatea execuţiei concurente a programelor şi a sincronizării acestora;
- alocă automat resursele sistemului de calcul, pentru utilizatori, cererile de resurse
fiind aleatoare şi concurente;
- permit accesul interactiv, de la distanţă, la resursele sistemelor de calcul folosind
tehnica de multiacces (posibilitatea unui sistem de calcul de a accepta simultan cereri
de prelucrare de la două sau mai multe terminale);
- permit memorarea pe timp îndelungat a informaţiilor sistem.

2.2. Lansarea sistemului de operare

Odată cu apariţia SO s-a schimbat şi concepţia de programare a calculatoarelor.


Astfel, programele sursă nu conţin instrucţiunile de intrare sau ieşire, prin care se
realizează schimbul fizic de date între unitatea centrală de prelucrare (UCP) şi unităţile
periferice. Aceste instrucţiuni fac parte dintr-un program special al SO.
În consecinţă, a apărut necesitatea unei interfeţe între operator /utilizator şi
sistemul de operare, care se realizează prin intermediul tastaturii şi a monitorului
calculatorului. SO transmite mesaje operatorului şi primeşte răspunsuri şi /sau comenzi
de la acesta. Interfaţa folosită până la apariţia sistemului WINDOWS a fost de tip linie
de comandă (dialog de tip text, dificil pentru nespecialişti). Prin WINDOWS a fost
creată interfaţa grafică WIMP (Windows, Icons, Mouse, Pull-down menus) care oferă un
dialog facil om-calculator.

2.3. Utilizarea tastaturii si manevrarea mouse-ului

Tastatura
O tastatură este un set de taste care oferă posibilitatea de a introduce informaţii
şi comenzi într-un calculator. Aceste taste sunt de trei feluri
- Taste alfanumerice: litere şi numere;
- Taste cu semne de punctuaţie: virgula, punctul, două puncte;
- Taste speciale: taste cu funcţii speciale, taste de control, taste cu
săgeţi, taste pentru majuscule etc.

45
Indicatorul mouse-ului este un simbol reprezentat de regulă printr-o săgeată, cu
ajutorul căreia se selectează diverse obiecte (pictograme, comenzi). El se mişcă pe ecran
prin deplasarea mouse-ului pe masa de lucru.
Prin utilizarea mouse-ului se pot realiza patru operaţii:
- indicarea unui obiect (pictogramă, titlu de meniu sau comandă, bara de titlu a unei
ferestre etc.) prin deplasarea săgeţii spre acel obiect;
- efectuarea unui clic (realizat prin apăsarea şi eliberarea butonului din stânga a
mouse-ului) pentru selectarea obiectului dorit. Dacă obiectul este o pictogramă sau o
fereastră i se schimbă culoarea.
Clic-ul poate fi obţinut şi prin apăsarea butonului din dreapta a mouse-ului, realizându-
se:
- punerea în evidenţă a unei pictograme;
- afişarea unor meniuri dacă clic-ul este de pe suprafaţa de lucru, sau bara de operaţii;
- executarea de "scurtături" (comenzi de apelare rapidă a componentelor des utilizate).
- efectuarea unui dublu clic (realizat prin apăsarea şi eliberarea rapidă, de două ori
consecutiv, a butonului din stânga al mouse-ului) pentru deschiderea unei ferestre,
program, document etc.
- tragerea sau mutarea (draging) obiectelor într-o altă poziţie de pe ecran se realizată
prin:
- indicarea obiectului ce urmează a fi mutat;
- apăsarea şi menţinerea apăsată a butonului din stânga concomitent cu deplasarea pe
pad a mouse-ului, până când săgeata de pe ecran este poziţionată pe locul dorit (obiectul
indicat se va deplasa împreună cu indicatorul mouse-ului);
- eliberarea butonului mouse-ului pentru finalizarea operaţiei de mutare.
Indicatorul mouse-ului îşi modifică forma, în funcţie de obiectul spre care indică:

Spre aproape orice de pe ecran

O singură fereastră

Marginea superioară sau inferioară a ferestrei


În stânga sau în dreapta unei ferestre
Colţul unei ferestre

Un program sau o casetă în care se poate scrie un text

Aşteptare (Windows este ocupat cu executarea unei sarcini).

2.4. Pornire, oprire,restart, stand by calculator

2.4.1 Lansarea aplicaţiilor Windows

46
Aplicaţiile Windows pot fi lansate folosind: opţiunile din meniul butonului Start,
utilitarele de tip Windows Explorer, sau direct din programele sub care au fost create.
Lansarea unui program presupune mai întâi deschiderea dosarului din care face
parte.
Succesiunea paşilor este următoarea (figura 2.4.1):
- se activează meniul Start (cu clic pe butonul START);
- se selectează comanda Programs, care are ca efect afişarea meniului Programs
cu programe şi/sau dosare ce conţin programe înrudite;
- se execută un clic pe pictograma de program a aplicaţiei de lansat.

Figura 2.4.1. Lansarea unui program din butonul START

O aplicaţie poate fi lansată în mai multe moduri:


- folosind lista Documents;
- folosind programul Windows Explorer;
- folosind comanda Run.
Windows pune la dispoziţie, în meniul START, o listă numită Documents pentru
a păstra în el ultimele fişiere cu care s-a lucrat. Din această listă se poate lansa rapid
orice document, prin executarea unui dublu clic pe numele acestuia.
Programul Windows Explorer permite trecerea în revistă a folderelor
/cataloagelor, subcataloagelor şi fişierelor create. Lansarea unei aplicaţii se face printr-
un dublu clic pe numele acesteia.
Pentru aplicaţiile folosite mai rar, neincluse în meniul Programs, se foloseşte
comanda Run, din meniul START, specificând, în caseta de text Open, parametrii de
lansare.

2.4.2. Închiderea unei aplicaţii

La terminarea lucrului cu un program este recomandat ca acesta să fie închis,


pentru a elibera memoria de lucru, în vederea creşterii randamentului în exploatarea
calculatorului. Există trei modalităţi de închidere:
- din meniul File se alege opţiunea Exit;

47
- din meniul Control (deschis prin clic pe pictograma din colţul stâng al barei de titlu)
se alege opţiunea Close (echivalent cu combinaţia de taste ALT + F4);
- se execută clic pe butonul Close din bara de titlu a aplicaţiei. Dacă fişierul nu a
fost salvat, Windows afişează o casetă de dialog (figura 2.4.2.), în care utilizatorul poate
confirma sau infirma operaţia de salvare.

Figura 2.4.2. Salvarea fişierelor

2.5. Prezentare desktop (elemente componente)

La pornirea sau restartarea calculatorului se intră direct în suprafaţa de lucru -


desktop pe care se identifică, în principal, următoarele elemente:
- Pictogramele (icons), care sunt mici imagini ce simbolizează programe, fişiere şi
diverse informaţii hard. Pictogramele sunt însoţite de un text (titlu) prin care se
sugerează funcţiile acestora: My Computer (Calculatorul meu), Recycle Bin (Coşul
electronic de gunoi) etc.
- Suprafaţa de lucru propriu-zisă, care este zona ce acoperă tot fundalul ecranului şi pe
care vor fi afişate toate elementele de lucru în Windows.
- Butonul START care pune la dispoziţia utilizatorului meniul de start cu o listă de
pictograme ce oferă accesul rapid la programe, documente, parametrii prestabiliţi,
asistenţă help, rularea unui program prin introducerea unei anumite linii de comandă
precum şi opţiunea de oprire a sistemului. Principalele componente ale meniului
START sunt:

Permite accesarea unui al doilea meniu în care se


vor afişa programele şi dosarele care conţin programe înrudite.

Permite vizualizarea ultimelor fişiere cu care s-a


lucrat. Redeschiderea lor se realizează printr-un nou clic pe numele fişierului respectiv.

Permite accesul în panoul de comandă (Control


Panel) sau la configuraţia imprimantelor sau faxurilor (Printers and Faxes), oferind şi
modalităţi de configurare individuală a meniurilor butonului Start din bara de operaţii.

Permite căutarea unui program, fişier sau folder, pe


propriul calculator sau pe Internet, folosind multiple opţiuni de inclusiv cele oferite de
Outlook .

48
Permite apelarea informaţiilor organizate în meniul
Help, oferindu-se asistenţa de specialitate.

Permite deschiderea şi lansarea în execuţie a unui


program prin tastarea /scrierea numelui şi a căii de acces (path).

Deschide o fereastră (vezi figura 2.5.) în care sunt


trei butoane ce permit intrarea în starea de aşteptare (Stand By), oprirea (Turn Off), şi
repornirea sistemului Windows (Restart).

Figura 2.5. Închiderea sistemului

- Bara de operaţii (Task bar) - este plasată implicit în partea inferioară a ecranului şi
afişează butonul START şi, eventual, butoanele aplicaţiilor deschise, care permit
trecerea rapidă de la o aplicaţie la alta. Opţional, această bară poate fi plasată într-o altă
poziţie a ecranului sau poate fi ascunsă. Repoziţionarea barei de operaţii se realizează
parcurgând următorii paşi:
- plasarea indicatorului mouse-ului pe o zonă liberă din bara de operaţii;
- efectuarea unui clic de mosue;
- menţinerea apăsată a butonului şi deplasarea indicatorului la poziţia dorită (chenarul
barei de operaţii se va deplasa odată cu indicatorul);
- eliberarea butonului pentru a stabili noua poziţie.
Pentru a avea mai mult spaţiu de lucru, bara de operaţii poate fi inhibată la afişare.

49
Figura 2.5.1. Fereastra Taskbar amd Start Menu Properties

Operaţia se realizează parcurgând următorii paşi (figura 2.5.1.):


- efectuarea unui clic pe butonul START;
- selectarea din meniul START a comenzii Setting;
- selectarea din meniul aferent a opţiunii Taskbar and Start Menu;
- activarea casetei de validare Auto-hide the taskbar - autoascundere;
- efectuarea unui clic pe OK sau Apply, pentru acceptarea modificării.
Pentru reafişarea temporară a barei de operaţii în timpul lucrului se deplasează
indicatorul mouse-ului în partea inferioară a ecranului sau se combină tastele
CTRL+ESC, iar pentru reafişarea definitivă a barei de operaţii se parcurg aceiaşi paşi ca
şi în cazul inhibării ei.
În partea din dreapta a barei există un ceas care indică ora curentă. Alături de
ceas, pot fi prezente şi alte pictograme pentru programele activate permanent.

2.6. Operatii specifice cu obiectele de pe desktop

Windows pune la dispoziţia utilizatorului o reţea de meniuri din care se poate


selecta o anumită opţiune. Un meniu reprezintă un grup de comenzi prin care se
transmit ordinele ce urmează a fi executate de Windows. Gruparea comenzilor este
logică fiind făcută în funcţie de elementele comune ale operaţiilor de executat. Meniurile
sunt circulare de tip orizontal sau vertical. Elementele unui meniu sunt bara de titlul şi
comenzile subordonate. Acestea sunt afişate doar la activarea unui meniu (figura 2.6.).

50
Figura 2.6. Meniul Edit pentru WordPad

Titlurile meniurilor disponibile într-o anumită fereastră formează bara de meniuri


ce este plasată în partea superioară a ferestrei.
Unele comenzi pot fi însoţite de elemente care oferă informaţii suplimentare
privind utilizarea lor:
- • (punctul), plasat în stânga comenzii indică selectarea comenzii;
-(săgeata), plasată în dreapta comenzii indică faptul că acea comandă are în
subordine un meniu secundar;
- ... (trei puncte), plasate la dreapta comenzii indică faptul că la selectare acea
comandă va deschide o casetă de dialog cu mai multe opţiuni;
- combinaţii de taste (ALT, CTRL sau SHIFT + o tastă alfanumerică), plasate la
dreapta permit selectarea rapidă comanzii respective.
Dezactivarea unui meniu se realizează prin executarea comenzii selectate,
selectarea unui alt meniu, sau efectuarea unui clic pe suprafaţa de lucru.

2.7. Lucrul cu ferestrele

Ferestrele constituie componente esenţiale ale interfeţei WIMP. Ele sunt alcătuite
din mai multe elemente care sunt identice pentru toate aplicaţiile WINDOWS ceea ce
asigură uşurinţa în exploatare.

2.7.1. Elementele ferestrelor Windows


O fereastră tipică pentru Windows are următoarea structură (figura 2.7.).

Bara de titlu Buton


de închidere
Bara de meniuri Buton de
mărire

51
Caseta Bara cu instrumente Buton de micşorare
meniului de control

Instrumente
de derulare
pe verticală

Suprafaţa
de lucru

Figura 2.7. Elementele ferestrei Windows

Bara de titlu este banda cea mai de sus a unei ferestre şi în ea este afişat titlul
ferestrei precum şi denumirea fişierului deschis. Această bară este scoasă în evidenţă
pentru fereastra activă (are o altă culoare decât a celorlalte ferestre deschise).
Bara de meniuri este plasată sub bara de titluri şi conţine meniuri aferente
ferestrei respective. De exemplu, pentru fereastra Notepad meniurile sunt: File, Edit,
Format şi Help.
Barele de defilare apar în partea de jos, pentru defilare orizontală şi în partea
dreaptă a unei ferestre, pentru defilare verticală, atunci când informaţiile de afişat
depăşesc dimensiunile ferestrei.
Butoanele sunt elemente ce asigură declanşarea unei operaţiuni şi pot fi de trei
tipuri:
- butoane de comandă;
- butoane de opţiune;
- butoane de mărire sau micşorare.
Butoanele de comandă se folosesc pentru a executa anumite operaţii. De regulă,
aceste butoane sunt plasate în casetele de dialog ce sunt formulare derulante folosite
pentru schimbul de informaţii cu utilizatorul; informaţii suplimentare de care programul
are nevoie pentru îndeplinirea operaţiei cerute (nume fişiere, calculator etc); informaţii
de avertizare (File already exist, Overwrite - fişierul există deja, doriţi să-l suprascrieţi?);
informaţii pentru confirmarea unor operaţii ce urmează să aibă loc (Shut Down - pentru
oprirea sistemului). Pe ecran aceste obiecte se prezintă sub forma unor dreptunghiuri în
care este inscripţionat un cuvânt ce sugerează funcţia butonului.
Cele mai uzuale butoane de comandă sunt:

52
Buton de confirmare a operaţiunii curente.
Buton de anulare a operaţiunii.
Buton pentru solicitarea informaţiilor de ajutor (echivalent cu F1).
Buton urmat de puncte de suspensie pentru deschiderea altor ferestre care
conţin opţiuni sau parametri ce urmează a fi precizaţi.
Butoanele de opţiuni permit selectarea unei singure variante de lucru din mai
multe posibile. Un astfel de obiect se prezintă sub forma unui mic cerc ce are în dreapta
un text explicativ (figura 2.7.1.). Opţiunea activă va avea în interiorul cercului un punct.
Activarea unui buton de opţiuni se poate realiza fie printr-un clic al mouse-ului de pe
cerc, fie folosind de la tastatură combinaţia ALT + litera de selecţie (în textul explicativ
litera de selecţie este subliniată).
Butoanele de micşorare sau mărire asigură redimensionarea ferestrei active şi
sunt plasate în colţul dreapta-sus al acesteia.
Butonul de micşorare (Minimize) şi poate fi activat prin clic pe butonul stâng
al mouse-ului când săgeata este poziţionată pe el. Ca efect fereastra activă dispare şi
reapare sub forma unui buton plasat pe bara de operaţii. Prin micşorare nu se distruge
conţinutul unei ferestre, oricând fereastra putând fi restaurată efectuând clic pe butonul
ferestrei din bara de operaţii sau combinând tastele: ALT + Space bar + R. Micşorarea
unei ferestre nu este echivalentă cu închiderea ei.
Butonul de mărire (Maximize) poate fi activat:
- executând clic cu mouse-ul pe acesta;
- executând dublu clic pe bara de titlu a ferestrei respective.
Prin operaţia de mărire fereastra activă va ocupa maximum de spaţiu pe ecran.
Simultan butonul de mărire se transformă într-un buton de restabilire . Pentru
deplasarea prin document se folosesc săgeţile de derulare care mărginesc barele de
defilare.
Butonul de restabilire (Restore) apare doar în ferestrele care umplu întregul
ecran. Un astfel de buton determină readucerea ferestrei active la dimensiunile iniţiale.
Restabilirea dimensiunilor unei ferestre se realizează prin executarea unui clic de pe
butonul Restore.

53
Figura 2.7.1. Butoane de opţiuni

Într-o casetă de dialog pot să apară şi alte obiecte de tipul:


- casete de text - zone în care se introduc, de la tastatură, diverse informaţii;
- casete cu liste - zone care conţin deja informaţii prezentate sub forma unor liste
verticale. La activarea unei astfel de casete devine disponibilă o bară de selecţie cu
ajutorul căreia se poate localiza elementul dorit;
- casete cu liste derulante - facilităţi prin care Windows ascunde uneori casetele cu
listă, făcând economie de spaţiu ecran. La activarea unui astfel de obiect este afişată
caseta cu listă din care se poate selecta opţiunea dorită. Este posibilă, în această casetă şi
modificarea informaţiilor afişate;
- casete de validare - zone ce au formă de pătrate ce însoţesc anumite opţiuni. Se pot
activa una sau mai multe casete din cadrul unui grup de casete. Activarea sau
dezactivarea se realizează efectuând clic pe caseta pătrată în care, ca efect, apare sau
dispare semnul de validare ;
- comutatoarele glisante - folosite în aplicaţiile multimedia pentru a modifica o
comandă Windows. Cel mai adesea acestea controlează volumul sonorului.

2.7.2. Deplasarea şi redimensionarea unei ferestre


Windows plasează simultan pe ecran mai multe ferestre, la un moment dat fiind
disponibilă, pentru operare, una singură. Aceasta se numeşte fereastră activă, bara ei de
titlu având o culoare mai intensă decât a celorlalte. O fereastră devine activă dacă pe
suprafaţa ei s-a dat ultimul clic.
Pentru optimizarea utilizării suprafeţei de lucru se poate realiza deplasarea şi
redimensionarea unor ferestre. Deplasarea unei ferestre se numeşte tragere şi presupune
următorii paşi:
- efectuarea unui clic cu butonul stâng al mouse-ului, pe bara de titlu;
- menţinerea apăsată a butonului şi deplasarea mouse-ului la poziţia dorită (în timpul
acestei operaţiuni, conturul ferestrei se deplasează odată cu indicatorul mouse-ului);
- eliberarea butonului mouse-ului (fereastra şi conţinutul ei vor apărea în noua poziţie).
Uneori, pentru o folosire eficientă a suprafeţei de lucru, numai mutarea
ferestrelor nu este suficientă, fiind necesară şi redimensionarea acestora. Operaţia
presupune parcurgerea următorilor paşi:
- plasarea indicatorului mouse-ului pe una din laturile ferestrei (pentru modificarea
unei singure dimensiuni), sau pe un colţ al ferestrei (pentru modificarea concomitentă a
ambelor dimensiuni), până când acesta se transformă într-o săgeată cu două vârfuri;
- menţinerea apăsată a butonului şi deplasarea săgeţii cu două vârfuri spre interior sau
exterior, pentru a micşora şi respectiv a mări fereastra;
- eliberarea butonului mouse-ului când fereastra a ajuns la dimensiunile dorite.

2.7.3. Posibilităţi de afişare a informaţiilor în ferestre


Conţinutul unei ferestre poate fi vizualizat în mai multe moduri, folosind opţiunile
meniului View, opţiunile meniului rapid, sau cele oferite de butonul Views din bara de
instrumente Standard. În figura 2.7.3. este prezentat meniul View pentru My Computer.

54
Figura 2.7.3. Meniul View din fereastra My Computer

Implicit, Windows foloseşte pictograme mari (Large Icons), pentru a afişa


conţinutul unei ferestre. Dacă se doreşte ca pe aceeaşi suprafaţă să fie afişate mai multe
informaţii, se poate opta pentru folosirea pictogramelor de dimensiuni reduse. Acestea
se obţin cu ajutorul comenzii Small Icons - pictograme mici. Revenirea la pictograme
mari, se realizează cu ajutorul comenzii Large Icons. Pentru obţinerea unor informaţii
suplimentare (locaţia de origine, data ultimei actualizări, tipul şi dimensiunea), se alege
opţiunea Details.
Revenirea la modul implcit de afişare se obţine cu ajutorul comenzii List.
În ferestrele Windows poate fi influenţat şi modul de aranjare al pictogramelor,
cu ajutorul comenzii Arrange Icons by, ale cărei opţiuni diferă în funcţie de componenta
pentru care se realizează vizualizarea.
În meniul View principalele opţiuni de aranjare a pictogramelor sunt:
- Name - aranjarea în ordinea alfabetică a fişierelor şi folderelor;
- Type - aranjarea după tipul fişierelor sau a unităţilor logice (floppy, CD-ROM,
partiţie principală, partiţie secundară);
- Size - aranjarea după mărime (implicit în ordine crescătoare);
- Free Space – aranjarea după spaţiul liber de pe suporturile unităţilor logice;
- Comments – aranjarea în ordinea comentariilor incluse;
- Auto Arrange - aranjarea automată;
- Show in Groups – aranjarea grupată, pe unităţi logice, foldere etc.
- Align to grid - aranjarea sub formă de „grătar”

3. Lucrul cu foldere, fisiere si shortcut-uri

3.1. Definire foldere, fisiere, shortcut

55
Orice fişier este păstrat într-un folder sau director. Majoritatea discurilor au
numeroase foldere, toate acestea putând conţine fişiere.
Un folder poate conţine (pe lângă fişiere) şi alte foldere (acestea sunt adesea
denumite sub-foldere, iar folder-ul în care sunt păstrate – folder părinte), iar acestea pot
conţine la rândul lor alte sub-foldere, ajungându-se la multe nivele. Folder-ul principal,
aflat în vârful acestei piramide, se numeşte “rădăcina” (eng. root folder).
Utilizatorii pot crea, muta sau şterge foldere în funcţie de nevoi. Majoritatea
documentelor create în Windows sunt păstrate în folder-ul “My Documents”, respectiv
în sub-foldere ale acestuia. Buna organizare a fişierelor şi structurare a foldere-lor este
foarte importantă pentru cei care lucrează cu multe documente.
Toate aceste fişiere şi foldere sunt păstrate pe dispozitive de stocare (în
majoritatea cazurilor “disc”-uri): în general, utilizatorul păstrează fişierele pe “hard-
disk-ul” calculatorului, însă acestea pot fi stocate şi pe “dischete”, CD, DVD etc.
Dosarul din care se desprind toate celelalte dosare se numeşte Dosar principal. O
structură arborescentă de dosare pentru folderul FEAA este prezentată în figura 3.1.

Figura 3.1 Structură de foldere

3.2.Tipuri de fisiere

Administrarea documentelor salvate în calculator este similară administrării


documentelor pe hârtie – documentele electronice pot fi organizate de asemenea în
dosare şi apoi stocate în anumite locaţii. În cazul în care organizarea este deficitară,
documentele se pot pierde – la fel ca şi hârtiile.

Sfaturi utile
Folosiţi un sistem coerent de administrare şi denumire a fişierelor. Astfel veţi găsi
uşor documentele de care aveţi nevoie, atunci când aveţi nevoie. Evitaţi structurile prea

56
stufoase – dacă aveţi nevoie să creaţi multe fişiere într-un director şi nu le puteţi vedea
pe toate, ordonaţi-le alfabetic.

Folosiţi denumiri scurte şi concise – care vă ajută la vizualizarea întregii denumiri şi la o


navigare mai uşoară în sistemul de fişiere, cum ar fi abrevieri sau denumiri comune. O altă
metodă de a regăsi mai repede documentele este introducerea datei în denumire.

Separaţi lucrările în curs de cele terminate. Astfel reduceţi numărul de fişiere în


care căutaţi un anumit document, precum şi cantitatea de date pe care să o arhivaţi.
Este util ca lunar să mutaţi documentele şi fişierele cu care nu mai lucraţi în mod curent
în altă locaţie sau să le arhivaţi.

3.3. Operatii specifice: creare, redenumire, copiere,stergere

3.3.1. Crearea unui fisier

Majoritatea programelor de instalare creează automat un catalog atunci când


instalează aplicaţia pe calculator. Pentru a grupa toate fişierele unei anumite aplicaţii
este recomandată crearea unui dosar distinct. Operaţia poate fi realizată în mai multe
moduri:
- folosind meniul File al ferestrei de lucru;
- folosind programul Windows Explorer;
- folosind meniul contextual rapid (activat cu butonul din dreapta al
mouse-ului).

57
Într-o primă etapă este necesară deschiderea ferestrei pentru dosarul sau unitatea
de disc în care se doreşte crearea unui nou dosar.
După activarea meniului File se alege comanda New, care determină afişarea
unui meniu secundar. În acest meniu este disponibilă opţiunea Folder, care la rândul ei,
determină deschiderea unei ferestre ce conţine, după caz, pictogramele subdosarelor
inactive şi pictograma noului dosar. Pentru modificarea numelui de dosar, care implicit
este New Folder, se execută clic pe caseta de titlu, se editează noul nume şi se
acţionează tasta Enter. Ca efect, în structura arborescentă a catalogului principal apare şi
noul catalog.
Din panoul Folders se selectează catalogul în care va fi creat un subcatalog, după
care se selectează succesiv meniul File, comanda New şi opţiunea Folder. Ca efect, în
fereastra din dreapta la sfârşitul listei va apare pictograma New Folder.
În ambele situaţii poate fi folosit meniul rapid, în care prin opţiunea New –
Folder se pot crea noi foldere în folderul curent.
În Windows, începând cu versiunea Windows 95, numele de catalog poate fi un
şir de maxim 255 caractere, inclusiv spaţii (nu pot fi alese caracterele : / \ * < > ? “).

3.3.2. Selectarea fişierelor

În majoritatea operaţiunilor efectuate asupra fişierelor este necesară în prealabil


selectarea acestora.
Selectarea unui singur fişier se realizează printr-un clic pe pictograma acestuia,
iar selectarea mai multor fişiere consecutive necesită parcurgerea următorilor paşi:
- executarea unui clic pe primul fişier din grup;
- acţionarea şi menţinerea apăsată a tastei SHIFT;
- executarea unui clic pe ultimul fişier din grup.
Pentru selectarea mai multor fişiere, dispersate, se ţine apăsată tasta CRTL şi se
execută clic pe fiecare nume de fişier dorit.
În cazul în care au fost selectate în mod eronat nume de fişiere, deselectarea lor
se face parcurgând aceiaşi paşi ca şi la selecţie. Deselectarea rapidă a tuturor fişierelor se
realizează printr-un clic pe suprafaţa de lucru.

3.3.3. Ştergerea dosarelor şi fişierelor

Dintr-o structură arborescentă pot fi eliminate simultan unul sau mai multe
dosare sau fişiere. Pentru aceasta este necesară, într-o primă etapă, selectarea lor. După
selectare ştergerea propriu-zisă se realizează fie prin acţionarea tastei Delete, fie prin
selectarea comenzii Delete din meniul File. Ca efect, este afişată fereastra Confirm
Delete în care sunt disponibile butoanele de comandă Yes şi No (figura 3.11). Fereastra
se va numi Confirm File Delete (sau Confirm Multiple File Delete) sau Confirm Folder
Delete, după cum ştergerea operează asupra fişierelor sau a folderelor.

58
Figura 3.3.3. Fereastra Confirm...Delete

Butonul Yes - va realiza ştergerea, iar No va anula această operaţie. Prin ştergerea
unui dosar, Windows elimină toate fişierele conţinute de acesta.
Fişierele şterse sunt mutate în "coşul de gunoi" (Recycle Bin) de unde pot fi
recuperate în caz de nevoie sau eliminate definitiv pentru a elibera spaţiul ocupat pe disc
(figura 3.3.3.1.).

Figura 3.3.3.1. Fereastra Recycle Bin


Pentru afişarea conţinutului coşului de gunoi se poate proceda în următoarele
moduri:
- executând dublu clic pe pictograma Recycle Bin;
- executând clic pe butonul din dreapta al mouse-ului pe pictograma
Recycle Bin şi selectând, din meniul rapid, opţiunea Open.
Pentru recuperarea anumitor elemente din coşul de gunoi, se selectează din
panoul din stânga butonul de comandă Restore /Restore All (echivalent cu comanda
Restore din meniul File sau din meniul rapid). În felul acesta Windows restaurează
elementele, în locaţia din care au fost şterse.
Pentru ştergerea definitivă a conţinutului coşului de gunoi se alege Empty
Recycle Bin (echivalent cu comanda Empty Recycle Bin, din meniul File, sau comanda
Delete din meniul rapid). În ambele cazuri este afişată fereastra de confirmare sau
infirmare a ştergerii.
Dacă un anumit element a fost şters din greşeală, imediat el poate fi recuperat
selectând comanda Undo Delete din meniul Edit.
În mod normal capacitatea unui "coş de gunoi" este de aproximativ 10% din
capacitatea hard-discului. La atingerea acestei limite Windows şterge definitiv fişierele
cele mai vechi pentru a face loc următoarelor fişiere ce vor fi şterse.

59
3.3.4. Redenumirea dosarelor şi fişierelor
În funcţie de opţiunile utilizatorului dosarele existente pot fi uşor redenumite.
Pentru aceasta mai întâi se selectează dosarul sau fişierul dorit. După selecţie se alege
comanda Rename din meniul File sau din meniul rapid, iar în caseta de titlu este editat
noul nume după care se acţionează tasta Enter.

3.3.5. Copierea şi mutarea dosarelor şi fişierelor


Windows permite copierea şi /sau mutarea dosarelor şi /sau fişierelor, dintr-o
zonă sursă, într-o zonă destinaţie. Aceste zone pot fi unităţi de discuri, dosare sau
subdosare. Operaţiile presupun, în prealabil, selectarea unuia sau mai multor elemente.
Copierea dosarelor şi fişierelor pe unităţi distincte
Această operaţie este folosită pentru realizarea copiilor de siguranţă sau pentru
transferul aplicaţiilor pe alte sisteme de calcul. Se parcurg următorii paşi:
- se deschide fereastra zonei sursă în vederea selectării dosarului sau fişierului de
copiat;
- se alege comanda Copy din meniul EDIT sau meniul rapid (sau combinaţia Ctrl +C);
- se selectează o altă unitate de disc şi /sau catalogul dorit şi se alege comanda Paste
din meniul Edit sau meniul rapid al ferestrei catalogului destinaţie (sau combinaţia
Ctrl+V).
Cât timp are loc copierea este afişată o casetă în care se sugerează efectul
operaţiei. Caseta se închide automat la sfârşitul copierii, în zona destinaţie devenind
disponibilă pictograma dosarului sau fişierului copiat.
Copierea dosarelor şi fişierelor pe aceeaşi unitate de disc
În acest caz este folosit programul Windows Explorer care permite vizualizarea
simultană atât a zonei sursă, cât şi a celei destinaţie. Se parcurg următorii paşi:
- se deschide fereastra Windows Explorer şi se execută clic pe dosarul sau fişierul de
copiat;
- se alege comanda Copy din meniul Edit sau meniul rapid;
- se selectează dosarul destinaţie şi se alege comanda Paste din meniul Edit sau meniu
rapid.
Dosarul şi /sau fişierul, în urma operaţiei de copiere, se regăseşte atât în zona
sursă cât şi în cea destinaţie.
Windows permite realizarea mai multor copii ale aceluiaşi fişier /folder, sub
acelaşi nume, indicând însă numărul copiei (figura 3.3.5.).
Mutarea dosarelor şi fişierelor
Prin această operaţie, unul sau mai multe elemente, sunt transferate dintr-o zonă
sursă într-o zonă destinaţie, în vederea reorganizării structurii arborescente a discului.
Mutarea presupune parcurgerea următorilor paşi:
- deschiderea şi selectarea, din zona sursă, a dosarului şi /sau fişierului de mutat;
- alegerea comenzii Cut din meniul Edit, sau meniul rapid, care determină mutarea, în
memoria temporară Clipboard (sau combinaţia de taste Ctrl +X);
- deschiderea şi selectarea zonei destinaţie;
- alegerea comenzii Paste din meniul Edit, sau din meniul rapid (sau combinaţia Ctrl +
V).
În urma operaţiei de mutare, dosarul sau fişierul selectat, dispare din zona sursă.
Mutarea se poate realiza şi prin tehnica „drag-drop”.

60
Figura 3.3.5. Realizarea de copii ale aceluiaşi fişier /folder

3.4 Organizarea datelor pe suporturi de memorie

O importanţă deosebită în alegerea dispozitivelor de stocare o are capacitatea acestora


(cantitatea de informaţie pe care o pot păstra).
Cantitatea de informaţie se Prescurtare Dimensiune
măsoară în „byte” (plural aproximativă* (bytes)
„bytes”) – acesta
corespunde în linii mari
unui caracter de text (o
literă, un număr, un semn
de punctuaţie etc.).
Multiplii byte-ului sunt
descrişi în tabelul de mai
jos: Denumire
Kilobyte KB 1.000
Megabyte MB 1.000.000
Gigabyte GB 1.000.000.000
• Notă: Dimensiunile sunt aproximative întrucât computerele lucrează cu puteri
ale lui 2, astfel ca un kilobyte reprezintă de fapt 1,024 bytes, iar un megabyte
reprezintă 1024 x 1024 bytes etc.

Cele mai comune dispozitive de stocare:


Discheta
 (Floppy disk) - foarte des utilizată pentru păstrarea şi transferarea unor
cantităţi mici de date.
CD  (compact disc) – a început sa înlocuiască discheta datorită capacitaţii de
stocare superioare (vezi tabel). În prezent, cea mai mare parte a software-ului
este distribuită pe CD.
DVD  (Digital Video Device) – similar cu CD-ul, însă cu o capacitate de stocare
mai mare.

61
Hard-disk
 – acesta este principalul dispozitiv de stocare pentru calculatoarele
moderne. Hard-disk-urile au o capacitate de stocare superioară dispozitivelor mai
sus menţionate, însă majoritatea sunt fixate în interiorul computerului,
nepermiţând transportarea datelor.
Memorii flash
Cantitate de informaţie Corespondent
Tip dispozitiv de stocare
stocata aproximativ
Discheta 1.44 MB 720 pagini A4
CD 650 MB O mică bibliotecă
DVD 4.5 GB Un film de lung metraj
Hard-disk 100GB Peste 20 filme

3.5. Programe pentru exploatarea continutului suporturilor de memorie

Programele de calculator pot fi folosite pentru o serie de activităţi, uşurând munca


de zi cu zi. Ele uşurează lucrul cu cantităţi mari de date, simplifica prelucrarea şi
transferul informaţiilor, permit îmbinarea rapidă a informaţiilor de diferite feluri (text,
imagine, sunet, animaţii) şi preiau o serie de sarcini repetitive.

Principalele categorii de software şi Utilitate


utilitatea lor sunt sintetizate în tabelul de
mai jos, ele fiind prezentate în detaliu în
capitolul următor. Tip de software
Sisteme de operare
- Pachete de programe de bază
- Esenţiale pentru funcţionarea
calculatorului
- Interfaţa între calculator şi utilizator,
respectiv între calculator şi aplicaţiile
folosite.

Pachete de birotică
- Pachete de aplicaţii care ajută utilizatorul
în efectuarea sarcinilor obişnuite legate de
munca de birou
- Includ: editoare de text, programe de
calcul tabelar, prezentări, baze de date,
agendă.

Editoare de text redactarea de scrisori şi alte documente


Calcul tabelar lucrul cu tabele în general, tabele de date în
special

62
Baze de date administrarea colecţiilor mari de date, cum
ar fi informaţiile pentru evidenţa populaţiei
Prezentări crearea de prezentări ce pot fi tipărite sau
proiectate, care să ajute susţinerea unor
lecţii, discursuri etc.
Agende
- înlocuiesc agendele tradiţionale,
- permit înregistrarea şi organizarea datelor
de contact, întâlnirilor/şedinţelor, sarcinilor
de îndeplinit

Email
- recepţionarea şi vizualizarea emailurilor,
- compunerea şi transmiterea de noi
mesaje,
- organizarea mesajelor

Browser Internet navigarea pe Internet


Grafică crearea, scanarea, modificarea şi corectarea
imaginilor

4. Utilizare internet

4.1. Browser internet – notiuni de navigare pe internet

Internetul poate fi considerat ca fiind cea mai mare bibliotecă disponibilă şi


actualizată permanent. De aceea uneori găsirea informaţiei care ne este necesară poate fi
dificilă.
World Wide Web (WWW sau Web) reflectă chiar prin numele sau trăsăturile sale
esenţiale :

 este destinat căutării informaţiei în întregul Internet (world wide = în lumea


întreagă)
 foloseşte hipertextul pentru organizarea informaţiei, ceea ce face ca aceasta să
apară ca o pânză de păianjen (web) permiţând navigarea cu uşurinţă de la o
pagină la alta.

4.2. Search Engine – modalitati de cautare

Pentru regăsirea informaţiei în Web se pot folosi următoarele instrumente:

63
 serviciul de navigare – browserul, care permite accesarea informaţiilor prin
introducerea adresei de web a paginii (numită URL - Uniform Resource Locator
- identificator standard al locului în care se găseşte resursa), sau prin urmărirea
unei hiperlegături (en. hyperlink) dintr-un alt document (care conţine URL-ul
paginii respective)
 serviciul de căutare automată – prin:
• instrumente de căutare (search tool)
• instrumente de indexare (indexing tool)
• motor de căutare (search engine)

Browserul permite, în general, efectuarea următoarelor operaţii:


 navigarea printre paginile web şi vizualizarea lor
 urmărirea legăturilor dintre documente care conţin hiperlegături
 copierea informaţiilor din Internet pe propriul calculator
 căutarea informaţiei în Internet
 regăsirea rapidă a informaţiilor prin folosirea „semnelor de carte” („pagina
favorită”) şi a istoricului
 accesarea altor servicii Internet: poşta electronică, mesagerie instantanee etc.

Aşadar, browserul integrează accesul la mai multe servicii din Internet printr-o interfaţă
accesibilă şi uşor de utilizat.
O alternativă mai rapidă pentru „răsfoirea” paginilor web în căutarea informaţiei dorite
este apelarea la un serviciu de căutare, adică un site web care conţine în general
următoarele categorii de informaţii:
 instrucţiuni care arată modul în care trebuie folosit serviciul
 metoda prin care utilizatorul poate să propună un subiect pentru căutare
Portalurile sunt site-uri specializate care îndeplinesc funcţia cataloagelor dintr-o
bibliotecă. Aceste site-uri aranjează pe categorii sau domenii diverse site-uri existente în
Internet şi le ordonează în funcţie de anumite criterii în cadrul categoriilor stabilite (pe
subiecte, după popularitate, etc.).
De multe ori, portalurile oferă şi alte servicii pe lângă cel de căutare (poştă electronică,
ştiri etc.)
Motoarele de căutare sunt site-uri care au rolul de a ajuta utilizatorul să găsească mai uşor
şi mai direct informaţia în Internet. De cele mai multe ori, în cuprinsul unui site cu rol de
căutare, se regăsesc ambele funcţionalităţi – indexare în catalog şi meniu de căutare.
Motorul de căutare este în fapt o aplicaţie care „răsfoieşte” paginile web din Internet în
căutarea cuvintelor sau frazelor cerute de utilizator. Pentru aceasta sunt folosite nişte
programe automate care alcătuiesc liste de cuvinte din interiorul site-urilor. Rezultatele
căutării sunt afişate în funcţie de relevanţa stabilită de motorul de cautare, utilizand
indexarea termenilor din aceste liste.
De aceea, termenii căutaţi trebuie să fie cât mai definitorii pentru subiectul în cauză
(keywords – „cuvinte-cheie”).
Pentru a limita aria de căutare, se recomandă utilizarea modului de căutare avansată
(„advanced search”), care permite găsirea mai rapidă a informaţiei datorită criteriilor

64
multiple de căutare.

De exemplu, Google afişează doar paginile care includ toţi termenii căutării. Nu este
necesar să includeţi "and" între termeni. Pentru a rafina căutarea, adăugaţi doar alţi
termeni, iar rezultatele vor conţine un subset specific al paginilor întoarse de către cererea
originală.
Puteţi exclude un cuvânt din căutare prin scrierea semnului minus ("-") imediat înaintea
termenului pe care vreţi să îl evitaţi. De asemenea, se pot căuta fraze prin includerea
acesteia între ghilimele.

4.2. Comunicare prin internet: e-mail, chat

4.2.1. Poşta electronică (E-mail)

Poşta electronică permite transmiterea electronică a mesajelor prin intermediul reţelei


Internet, oferind utilizatorilor un serviciu rapid şi economic de trimiteri poştale.
Mesajul transmis ca e-mail este alcătuit dintr-un text scris căruia i se pot ataşa imagini şi
sunete, fişiere cu programe sau alte tipuri de fişiere.
Programele de poştă electronică oferă în general următoarele servicii:
redactarea
 mesajelor şi expedierea lor către unul sau mai mulţi destinatari cu
ajutorul editorului de text încorporat
asigurarea
 confidenţialităţii mesajelor - prin diferite tehnici cum ar fi criptarea
mesajelor, semnătură electronică, parolă de acces la cutia poştală etc.
primirea
 şi administrarea mesajelor (vizualizare, ştergere, arhivare, tipărire)
confirmarea
 expedierii mesajului
retransmiterea
 către alţi destinatari a mesajelor primite (forward)
completarea
 automată a adresei destinatarului în cazul răspunsului (reply)
recuperarea  mesajelor şterse accidental
ataşarea  automată a unei semnături
introducerea  poreclelor (nicknames) în locul adreselor poştale
ataşarea  de fişiere la mesaje

65
stabilirea
 nivelului de prioritate , astfel încât destinatarul este avertizat cu privire
la urgenţa mesajului
administrarea
 agendei de adrese de poştă electronică (address book), inclusiv a
informaţiilor suplimentare despre destinatar (ex. telefon, adresă fizică, etc.), cu
posibilitatea de adăugare, ştergere şi modificare a informaţiilor
afişarea
 mesajelor după subiect, expeditor, dată, stare şi prioritate
căutarea
 mesajelor în cuprinsul cutiei poştale după cuvinte-cheie
Fiecare utilizator de poştă electronică are o cutie poştală (mailbox), identificată printr-o
adresă unică, pe care i se atribuie atunci când subscrie la un serviciu de poştă
electronică. O adresă de e-mail este formată întotdeauna din două părţi separate între ele
prin semnul @: <numele utilizatorului> @ <numele domeniului>, unde numele
utilizatorului este cel ales sau atribuit, iar numele domeniului este adresa serverului.
În compunerea adresei de e-mail trebuie ţinut cont că unele programe de poştă electronică fac
diferenţierea între minuscule şi majuscule, sau pot accepta sau nu alt tip de caractere decât
cele alfanumerice (ex: ., -, _ etc.).
De modul cum este redactată adresa destinatarului depinde succesul expedierii unui mesaj –
un singur caracter poate determina deturnarea mesajului către o altă adresă decât cea a
persoanei vizată ca destinatar, sau poate duce la eşuarea transmiterii.
În general, noile căsuţe poştale sunt predefinite cu un număr standard de directoare (dosare)
ca de exemplu: Inbox (dosarul unde sosesc mesajele primite); Outbox (dosarul unde ajung
mesajele compuse de dumneavoastră înainte de a fi expediate); Sent Items (dosarul unde
ajung mesajele trimise de dumneavoastră); Deleted Items (dosarul unde ajung mesajele şterse
de dumneavoastră un fel de Recycle Bin) şi Drafts (dosar unde se păstrează mesajele începute
şi netrimise).
În cele mai multe cazuri utilizatorii au posibilitatea de a-şi configura căsuţa poştală prin
adăugare sau ştergere de fişiere.

4.2.2. Chat

De asemenea, serviciile de mesagerie instantanee (Yahoo Messenger, MSN etc.) funcţionează


pe acelaşi principiu al comunicării în timp real a mesajelor scrise, având în plus avantajul
alcătuirii proprii a grupului de utilizatori cu care se doreşte comunicarea. Când o persoană din
listă devine disponibilă, adică intră în reţea, serviciul alertează utilizatorul şi permite contactul
imediat între cei doi. De asemenea dispare problema mesajelor nedorite, iar formalismul
mesajelor e-mail impus de asemănarea acestuia cu poşta clasică este mult diminuat.

Pe lângă comunicarea de mesaje scrise, au fost dezvoltate şi alte facilităţi pentru comunicarea în
timp real, cum ar fi serviciile audio şi video, care oferă noi posibilităţi de lucru şi colaborare
între angajaţi:
- transmiterea vocii, către o altă persoană sau un grup, folosind de exemplu acelaşi serviciu de

66
mesagerie instantanee şi un microfon ataşat calculatorului.

- transmiterea de imagini în direct, către o persoană sau un grup de utilizatori, prin intermediul
unei camere video ataşate calculatorului. Nu este obligatoriu ca cei care primesc transmisia să
aibă la rândul lor cameră video. Totuşi dacă toţi utilizatorii posedă camere şi transmit imagini se
poate realiza o videoconferinţă.

- transmiterea prin Internet a emisiunilor radio şi de televiziune


- vizualizarea, analizarea şi editarea on-line a unui document de către un grup de utilizatori
(serviciul whiteboard - planşetă electronică), fără ca aceştia să se afle împreună fizic în acelaşi
loc. Serviciul poate oferi, pe lângă editare de text, şi editare grafică şi desen.

4.3. Descărcarea de fişiere de pe Internet

Spre deosebire de bibliotecă, unde materialele trebuie returnate, informaţiile găsite pe


Internet pot fi salvate pe calculatorul propriu pentru a fi folosite ulterior ori de câte ori
este nevoie. Majoritatea acestor fişiere pot fi descărcate gratuit.
Pentru descărcarea unui astfel de fişier este necesar ca în fereastra numită „File Download” să
se aleagă varianta salvării pe hard-disk („Save”), specificând totodată locaţia (folderul) şi
numele fişierului.
Înainte de a salva în calculator fişiere din Internet este recomandat să le scanaţi folosind
un program antivirus actualizat (vezi cap. 3, secţiunea 1.5.3 „Sfaturi pentru securizarea
calculatorului”). De asemenea este bine să ţineţi seama de viteza conexiunii la Internet
disponibilă şi de mărimea fişierelor, pentru a nu supraîncărca reţeaua.
Pentru a facilita procesul de descărcare există pe Internet programe specializate, cum ar
fi GetRight. Acesta împarte fişierele mari şi le eşalonează pentru descărcare în mai
multe pachete şi permite totodată descărcarea automată din Internet.

5. Procesare text si grafica la nivel elementar

Principalele sisteme de operare folosite în prezent sunt:


Windows
 (cu versiunile Windows 3.1, Windows 95, Windows 98, Windows
ME, Windows NT, Windows 2000, Windows XP)
Linux
 (cu versiunile Mandrake Linux, RedHat Linux, SuSE Linux, Salckware
Linux, Caldera Linux, Corel Linux, Debian Linux)
Apple  Macintosh – pentru computere Apple (cu versiunile Mac OS 8, Mac
OS 9, Mac OS 10)
Unix  – folosit mai ales pentru servere şi reţele de calculatoare

67
Pachete de birotică

Pachetele de birotică sunt colecţii de aplicaţii care ajută utilizatorul în efectuarea


sarcinilor obişnuite legate de munca de birou.
Principalele tipuri de aplicaţii incluse sunt detaliate mai jos:
Editoare
 de text,
Calcul
 tabelar,
Prezentări,

Baze  de date,
Agendă. 

Principalele pachete de birotică folosite în prezent sunt:


Microsoft
 Office
Open Office
Lotus SmartSuite
Corel Word Perfect Office

5.1. Editoare de text

Editoarele de text sunt programe utilizate pentru redactarea şi tipărirea de scrisori şi alte
documente.
Tipuri de documente:
Scrisori,
 faxuri,
Rapoarte,

Formulare,

Etichete pentru corespondenţă.

Utilizarea editoarelor de text aduce numeroase avantaje, cum ar fi:


Manipularea
 uşoară a textului (scrierea, ştergerea, mutarea sau copierea unor
pasaje de text) în cadrul aceluiaşi document sau între mai multe documente
Modificarea
 modului de prezentare al textului fără a-l rescrie
Urmărirea
 şi corectarea erorilor se face mai uşor (unele editoare chiar identifica
erorile gramaticale sau de ortografie)
Preluarea
 simplă a textelor în şi din alte documente;
Crearea  automată de cataloage prin preluarea de date din alte documente;
Alinierea  şi aşezarea în pagină se fac automat de către program;
Inserarea  de imagini, grafice şi tabele;
Căutarea  şi înlocuirea automată a unor pasaje de text;
Modificarea  uşoară a formatului paginii (dimensiuni, margini, spaţiere,
numerotare)

Principalele editoare de text folosite în prezent sunt:

68
Microsoft Word
Open Office Writer
Corel WordPerfect
Lotus Word Pro

5.2. Lansare in executie

Windows XP oferă un set extins de programe prin care se lărgeşte gama


facilităţilor oferite utilizatorului final. Aceste accesorii sunt disponibile din butonul Start
prin opţiunea Programs (figura 5.2.).

Figura 5.2. Accesorii Windows

5.3. Prezentare interfata program

Windows Explorer este un program de exploatare a elementelor organizate sub


Windows. Fereastra acestui utilitar este împărţită în două panouri verticale. Panoul din
stânga (Folders) prezintă structura ierarhică de foldere a sistemului (desktop, unităţi de
discuri, directoare, conexiuni de reţea, Control Panel), în timp ce panoul din dreapta
prezintă conţinutul folderului selectat în panoul din stânga (figura 5.3.).

69
Figura 5.3. Windows Explorer

Antetul acestui utilitar este dinamic şi conţine:


• bara de titlu în care este specificat folderul activ;
• bara de meniuri: File, Edit, View, Favorites, Tools şi Help;
• bara cu instrumentele Standard, care permit:
− deplasarea rapidă de la un element la altul (Back to..., Forward to...Up);
− căutarea după diverse criterii (Search – vezi figura 3.14);
− afişarea /ascunderea panoului Folders (Folders);
− afişarea paginilor Web vizitate în ultimele perioade de timp (ziua
curentă, ultima săptămână, ultimele două săptămâni etc.- History);
− realizarea comenzilor de editare (Move to, Copy to, Delete etc.).
Configuraţia acestei bare poate fi modificată de către utilizator prin adăugarea
sau ştergerea unor butoane folosind tehnica „drag&drop” (din meniul View se apelează
comanda Toolbars – Customize).
• bara de adrese (Adress bar) care afişează elementul selectat în panoul Folders.
În panoul din stânga, un folder care conţine subdirectoare este marcat semnul +
dacă este inactiv (închis) şi prin semnul – dacă este activ (deschis).
Windows Explorer prin cele două panouri oferă şi facilităţi de copiere şi mutare
folosind tehnica „drag&drop”.

5.4. Lucrul cu meniuri si bare de instrumente

Windows pune la dispoziţia utilizatorilor şi un program de editare – WordPad,


care, pe lângă editarea propriu-zisă, permite şi inserarea de imagini şi alte tipuri de
obiecte.
În cadrul acestei ferestre se regăsesc o serie de elemente ce sunt comune tuturor
ferestrelor de lucru Windows, cele mai folosite fiind bara de instrumente Standard şi
bara de instrumente de formatare Formatting.

70
Bara de instrumente standard (Standard Toolbar) permite selectarea rapidă a
comenzilor şi este alcătuită, cel mai adesea din următoarele pictograme:
New - crearea unui nou document;
Open – deschiderea unui document creat anterior;
Save – salvarea documentului curent;
Print – tipărirea la imprimantă a documentului curent;
Print Preview – previzualizarea documentului curent;
Find – căutare;
Cut – mutare;
Copy – copiere;
Paste – inserare;
Undo – refacerea ultimei comenzi.
Bara de instrumente de formatare a textului (Formating Toolbar) permite
selectarea rapidă a comenzilor de formatare (tipul, stilul, dimensionarea caracterelor). În
această bară sunt plasate următoarele pictograme:
Font - alegere font;

Font script;
Font Size – dimensiune font;
Bold - bold /îngroşat;
Italic – italic;
Underline – subliniere cu o linie;
Color - stabilirea unei culori pentru fonturi;
Align Left – aliniere la stânga;
Center – centrare;
Align Right – aliniere la dreapta;
Bullets – enumerarea elementelor unei liste.
Operaţiile realizate de componentele (pictogramele) acestor bare pot fi executate
şi cu ajutorul comenzilor subordonate meniurilor din bara de meniuri: File, Edit, View,
Insert, Format, Help.

5.5. Selectare comenzi

Accessibility, prin opţiunile sale, permite persoanelor cu dificultăţi să utilize


principale echipamente periferice.
Communications oferă facilităţi de comunicare între utilizatorii sistemelor de
calcul.
Entertainment asigură utilizarea fişierelor multimedia.
System Tools oferă instrumente avansate pentru:

71
- realizarea copiilor de siguranţă pentru fişiere sau foldere şi salvarea şi restaurarea
unor medii complexe precum My Computer (Backup);
- optimizarea discului prin rearanjarea informaţiilor (Disk defragmenter);
- curăţarea sistemului prin ştergerea unor resurse (fişiere aflate în coşul de gunoi, sau
în memoria cache a Internet Explorer-ului) (Disk Cleanup);
- afişarea informaţiilor legate de sistem – componente fizice, logice etc. (System
Information).
Address Book oferă posibilitatea creării şi utilizării unei agende electronice de
adrese (figura 5.2.1.).

Figura 5.2.1.Fereastra Address Book


Calculator permite utilizarea unui calculator de buzunar (standard sau ştiinţific).
Command Prompt accesează sistemul de operare MS-DOS şi permite lansarea
comenzilor Dir, Md, Cd etc.
Notepad activează caietul de note în care se pot crea şi modifica texte
neformatate.
Paint activează un program de grafică elementară prin care se pot realiza /
modifica imagini de tip .BMP ( bitmap - hartă de biţi).
Synchronize reglementează sincronizarea datelor între calculatoare (notebook-
uri).
Windows Explorer activează utilitarul Windows Explorer.
WordPad activează Word Pad în vederea creării şi editării de texte formatate.

5.6. Utilizare Help

Permite apelarea informaţiilor organizate în meniul


Help, oferindu-se asistenţa de specialitate.

5.7. Exercitii procesare texte simple si grafica elementara

Îmbunătăţirea aspectului unui document poate fi realizată şi cu ajutorul


programului PAINT care permite să se creeze, de la desene "de mână", până la diagrame

72
riguros definite. Activarea comenzii PAINT are ca efect deschiderea ferestrei din figura
5.7.
Faţă de o fereastră Windows obişnuită, în fereastra aplicaţiei Paint apar în plus:
- în partea stângă: caseta de instrumente şi caseta de dimensionare a liniilor;
- în partea de jos: paleta de culori.
Instrumentele Paint – aspectul şi rolul lor – sunt prezentate în continuare.
Captează fragmente de pe ecran pentru a le decupa sau copia în memoria
temporară şi a le lipi în altă parte;
Captează un fragment rectangular, de pe ecran, pentru a-l decupa sau
copia în memoria temporară şi a-l lipi în altă zonă;
Şterge totul, nelăsând nimic altceva, decât culoarea curentă de fundal;
Toarnă culoare într-o zonă, umplând-o până la margini;
Extrage o culoare din desenul curent;
Măreşte porţiuni din desen, pentru o mai bună vizualizare a detaliilor;
Creion care desenează liber şi este greu de mânuit;
Funcţionează mai mult ca un creion cu vârf reglabil;
Se utilizarea în desenele tip grafitti aplicând vopsea, din doză, pe desen;
Adăugarea de text, împreună cu efectele standard (aldine, italice etc);
Desenează o linie dreaptă între două puncte (se ţine apăsată tasta Shift
pentru a obţine linii verticale sau orizontale);
Desenează o linie curbă dublu articulată;

Creează obiecte cu forma acestor pictograme.

73
Caseta
de instrumente

Caseta de
dimensionare
linii

Paleta de
culori
Figura 5.7. Fereastra Paint

În utilizarea programului Paint se lucrează întotdeauna cu două culori: culoarea


de prim-plan (Foreground), folosită pentru desenare şi culoarea de fundal (Background),
folosită pentru umplerea contururilor. Celor două culori, le corespund, două casete,
parţial suprapuse, plasate în partea stângă a paletei de culori. Selectarea culorilor se
realizează cu clic pe butonul stâng, pentru culoarea de prim-plan, şi cu clic pe butonul
drept, pentru culoarea de fundal.
Pe lângă aceste accesorii şi utilitare, Windows poate fi sprijinit şi de o paletă
largă de gestionare de date şi fişiere înmagazinate pe disc. Dintre acestea amintim: Win
Navigator, WinNC-2000, FilePobe, Windows Commander /Tolal , WinDoph-In,
Magellan Explorer etc. Toate aceste programe au la bază principiul de afişare şi navigare
Norton Commander.

5.8. Salvare document

Pentru o utilizare ulterioară un document trebuie salvat. Operaţia se poate realiza


fie cu ajutorul opţiunilor Save, Save As sau Save as Web Page din meniul File, fie cu
ajutorul pictogramei Save din bara de instrumente Standard. Opţiunile Save As şi Save
(la prima salvare), deschid fereastra din figura 5.8.

74
Figura 5.8 Fereastra Save

Implicit, documentul este salvat în folderul curent, primeşte un nume format din
şirul de caractere aflat pe primul rând din document şi este de tip .doc. Utilizatorul poate
să-şi stabilească o altă locaţie de salvare (în zona Save in), un alt nume (în zona File
name) şi un alt tip de fişier (în zona Save as type). În plus, în aceeaşi fereastră, poate fi
creat şi un nou folder, dacă se foloseşte pictograma Create New Folder .

6. Calculul tabelar

6.1. Utilizarea foilor de calcul

Componenta principală într-o aplicaţie realizată cu un program de calcul tabelar


îl reprezintă foaia de calcul (worksheet), care trebuie privită ca un centralizator “uriaş”
cu linii şi coloane, la intersecţia cărora sunt celulele în care se introduc date, formule şi
funcţii. Fiecare celulă se identifică cu ajutorul unei adrese unice obţinută prin
concatenarea identificatorului de coloană cu a celui de linie.
Deschiderea unei sesiuni de lucru Excel se realizează fie din butonul Start →
Programs → Microsoft Office → Microsoft Excel, fie accesând pictograma de pe
desktop, dacă a fost creată o “scurtătură” Excel. Ca rezultat, se deschide fereastra
standard de lucru în Excel (figura 6.1). e suprafaţa de lucru, implicit, sunt disponibile
bara meniu şi două bare cu instrumente (Standard şi Formatting) care asigură
exploatarea facilităţilor prezente în toate componentele Microsoft. Sub aceste bare este
plasată bara de formule care vizualizează, în stânga, în caseta de nume, adresa celulei
curente sau numele simbolic atribuit unui domeniu (grup de celule), iar în dreapta
conţinutul celulei (date, formule sau funcţii). Între aceste elemente sunt disponibile şi
butoanele: = pentru a construi formule de calcul, X-Cancel pentru anularea introducerii
şi restaurarea vechiului conţinut al celulei curente şi √ - Enter pentru confirmarea
/acceptarea datelor introduse. Atunci când este lansat constructorul de funcţii în locul
butonului = apare butonul fx. La activarea barei de formule, în locul casetei de nume
este afişată caseta Paste Functions care poate fi consultată în vederea alegerii din lista
subordonată ei a funcţiei dorite de utilizator pentru celula curentă.

75
Casetă cu adresa celulei active
Buton Zonă - conţinut celulă activă Bară meniu
Bară
standard

Bară de
formatare

Bară de
formule

Zona Task
Pane

Foaie de
calcul

Celulă
curentă

Etichetă

6.2. Introducerea textului si numerelor

Excel oferă facilităţile deosebite pentru introducerea, formatarea, păstrarea,


manipularea şi afişarea datelor. Introducerea datelor este o operaţie care, de cele mai
multe ori, se realizează “manual”, de la tastatură.
Operaţiunea de formatare se realizează cu precădere cu ajutorul opţiunilor din
meniul Format sau cu ajutorul pictogramelor (butoanelor de comandă) din bara de
instrumente Formatting. Prin formatarea unei celule sau a unui bloc de celule se poate
stabili atât tipul datelor introduse cât şi maniera de prezentare a datelor la afişarea sau
tipărire.

6.3. Salvarea si tiparirea

Salvarea registrului de lucru şi implicit a foilor de calcul organizate în el este o


operaţie simplă asemănătoare operaţiei de salvare din oricare alt produs Microsoft. Se
poate folosi fie pictograma Save din bara de instrumente Standard, fie opţiunile Save sau
Save As din meniul File. În ambele situaţii în zona File Name trebuie specificat un

76
nume, dacă nu se doreşte atribuirea numelui predefinit Book<n>. Implicit salvarea are
loc în My Document, utilizatorul putând alege orice unitate sau folder din cele existente
sau într-unul care poate fi creat pe loc.
Controlul operaţiei de tipărire îl are caseta de dialog Page Setup, activată din
meniul File sau cu butonul de comandă Setup din fereastra Print Preview.

6.4. Deschiderea, copierea si mutarea

Excel oferă tehnici deosebit de simple de copiere şi mutare a datelor, formulelor şi


funcţiilor. Operaţiile pot fi realizate fie cu ajutorul opţiunilor Copy, Cut şi Paste din
meniul Edit, fie prin tehnica “drag & drop”, şi presupun stabilirea de către utilizator a
unei zone sursă din care se copie sau se mută datele şi a unei zone destinaţie în care se
mută sau se copie datele. La mutare datele sunt şterse din zona sursă şi transferate în
zona destinaţie. La copiere datele rămân în zona sursă, dar sunt duplicate şi în zona
destinaţie. Opţiunile meniului Edit permit efectuarea de mutări şi copieri a datelor în
cadrul aceleiaşi foi, între diferite foi de calcul sau chiar între aplicaţii.
În meniul Edit este disponibilă şi opţiunea Paste Special care permite (figura 6.4):
transferul conţinutului zonei sursă (All); transferul formulelor (Formulas); transferul
valorilor şi a rezultatelor evaluării formulelor şi funcţiilor (Values); transferul formatelor
celulelor (Formats); transferul comentariilor (Comments); transferul condiţiilor de
validare (Validation); transferul întregului conţinut, mai puţin marginile zonei sursă (All
except borders).
În plus, se poate stabili şi operaţia care se va executa între informaţiile din
celulele aflate în zona sursă şi cele din zona destinaţie: înlocuire (None); adunarea
conţinutului zonei sursă cu conţinutul zonei destinaţie (Add); scăderea din zona
destinaţie a conţinutului zonei sursă (Subtract); înmulţirea dintre zona sursă şi zona
destinaţie (Multiply); împărţirea dintre zona destinaţie şi zona sursă (Divide).
Pe lângă butoanele de opţiuni de mai sus, fereastra Paste Special dispune şi de
două casete de validare care permit: ignorarea în zona destinaţie a celulelor din zona
sursă care nu conţin date (caseta Skip blanks); transpunerea coloanelor în linii şi invers
(caseta Transpose); efectul este doar în zona destinaţie. Un rol deosebit îl are butonul de
comandă Paste Link care permite legarea datelor din zona destinaţie cu cele din zona
sursă. În felul acesta orice modificare din zona sursă influenţează şi zona destinaţie.
Tehnica “drag & drop” poate fi utilizată numai în cadrul aceleiaşi foi de calcul.
Mutarea presupune selectarea zonei sursă, fixarea indicatorului de mouse pe marginea ei
(până când ia forma unei săgeţi) şi deplasarea în zona destinaţie. Pentru copiere se
foloseşte marcajul de umplere - AutoFill (un pătrat mic, negru din colţul dreapta-jos al
celulei sau zonei sursă selectate). Pe acest marcaj se plasează indicatorul de mouse, care
devine o cruce simplă. În continuare se ţine apăsat butonul din stânga al mouse-ului şi se
stabileşte zona destinaţie. La eliberarea butonului de mouse se realizează copierea
propriu-zisă.

77
Format Painter

Figura 6.4 Fereastra Paste Special Figura 6.4.1 Bara Standard

Pentru copierea formatului unei celule în altă celulă sau grup de celule se
foloseşte pictograma Format Painter din bara Standard (figura 6.4.1.).

6.5. Cautarea, inlocuirea si sortarea: linii si coloane

Trecerea de la o celulă la alta poate fi realizată de la tastatură (cu tastele


direcţionale) sau cu ajutorul mouse-ului. Pentru deplasări ample şi rapide se poate
folosi opţiunea Go To din meniul Edit sau tasta funcţională F5, utilizatorul trebuind să
specifice adresa locaţiei în care va fi plasat prompterul sistem. În tabelul 6.5 sunt
prezentate tastele folosite la deplasarea într-o foaie de calcul, cu precizarea că pentru a
face “salturi” prin foi de dimensiuni mari, metoda cea mai eficientă o reprezintă
folosirea tastaturii.

Tabelul 6.5 Deplasarea într-o foaie de calcul cu ajutorul tastelor

Tasta /combinaţia de
taste Efectul
Home Mutarea punctului de inserare la început de linie
PgUp/PgDn Mutarea cu o fereastră în sus sau în jos
Ctrl + Home Deplasarea în colţul stânga-sus al foii de calcul
Ctrl + End Mutarea în colţul dreapta-jos al secţiunii de date din foaia de
calcul
Ctrl + PgUp Mutarea în celula activă din foaia de calcul anterioară
Ctrl + PgDn Mutarea în celula activă din foaia de calcul următoare
F5 /Ctrl + G <adresa Mutarea într-o anumită celulă sau zonă din foaia de calcul
celulă>
Tab Deplasarea de la stânga la dreapta sau de sus în jos într-un
domeniu selectat
Shift + Tab Deplasarea în direcţia inversă într-un domeniu selectat

78
Pentru derularea foii de calcul sunt folosite barele şi butoanele de defilare /
deplasare verticală sau orizontală, plasate în dreapta şi respectiv la baza foii de calcul.

Selectarea celulelor este o operaţie necesară atunci când se lucrează cu grupuri


de celule (copiere, mutare, formatare, tipărire etc.). Pentru selectarea celulelor înlănţuite
(domeniu contiguu) se execută clic pe celula dintr-o extremitate a domeniului şi se
deplasează indicatorul mouse-ului în cealaltă extremitate. Pentru a selecta un domeniu
necontiguu se selectează prima celulă din grup, se ţine apăsată tasta Ctrl, după care, pe
rând, se selectează cu mouse-ul, celelalte celule dorite.

Un registru de lucru este un fişier din Microsoft Excel (cu extensia implicită .xls)
care conţine una sau mai multe foi de calcul. Fiecare foaie de calcul este o “pagină” din
registrul de lucru în care se introduc date şi se evaluează formule şi funcţii.
Introducerea de noi rânduri şi coloane în foaia de calcul se face alegând din meniul
Insert opţiunile Rows sau Colums .Pentru a însera a nouă foaie de calcul se alege
opţiunea Workseet (figura6.5a)

Pentru ştergerea unui rând sau a unei coloane se alege din meniul Edit opţiunea
Delete care deschide o fereastră cu acelaşi nume de unde se selectează opţiunea Entire
Rows sau Entire Column (figura6.5b)

Inserare
-rânduri Ştergere
-coloane -rând
-foi de calcul -coloană

Figura 6.5a Înserare linii, coloane foi Figura 6.5b Ştergere linii şi coloane

Numele implicit al foii de calcul (Sheet<n>) poate fi schimbat folosind opţiunea


Rename din meniul File (sau din meniul rapid), sau dublu clic pe eticheta foii de
calcul .
Ştergerea unei foi de calcul se realizează prin apelarea opţiunii Delete Sheet din
meniul Edit (figura 6.5.1a) sau Delete din meniul rapid (contextual).
Mutarea sau copierea unei foi de calcul în acelaşi registru sau în registre diferite
se realizează cu ajutorul opţiunii Move or Copy Sheet din meniul Edit. Ca urmare, se
deschide fereastra Move or Copy, din care se alege opţiunea dorită (figura 6.5.2b).

79
Din To book se alege
registrul
Ştergere
foaie de Pentru a realiza o
calcul copie a foii de calcul
se selectează caseta
Mutare Create a copy
sau
copiere
foaie de
calcul

Figura 6.5.1a Meniul Edit Figura 6.5.2b Fereastra Move or Copy

Cât priveşte datele acestea pot fi date de tip numeric sau de tip caracter. Excel
stabileşte tipul datei după natura primului caracter introdus sau după rezultatul evaluării
formulei sau funcţiei specificate de utilizator.
Astfel, data este de tip numeric dacă primul caracter introdus este: orice cifră 0-
9; semnul algebric + sau -; unul din caracterele speciale: #, $, . , =.
O dată este de tip caracter dacă primul caracter introdus este: orice literă a
alfabetului A-Z sau a-z; unul din caracterele speciale: spaţiul, !, ‘, “, %, &, ?, *, :, ;,
^, \, |, [,], _. Formulele şi funcţiile au ca prefix semnul =.

6.6. Socoteli in foile de calcul

Formulele sunt elemente de bază ale foii de calcul şi permit efectuarea de operaţii
simple (adunare, scădere etc.) dar şi calcule complexe de tip financiar, statistic sau
ştiinţific. În plus, cu ajutorul lor se pot realiza comparaţii şi se pot lansa operaţii asupra
şirurilor de caractere. Formulele programului Excel încep întotdeauna cu semnul = şi pot
include valori numerice sau de tip text (constante), operatori aritmetici, de comparare,
funcţii, paranteze, referinţe şi nume.
Implicit, în foaia de calcul este afişat rezultatul evaluării formulelor, Excel
memorând însă formula stabilită de utilizator. Dacă se doreşte afişarea propriu-zisă a
formulei /formulelor se activează caseta de validare Formulas din eticheta View a
comenzii Options din meniul Tools. Acelaşi efect se obţine sau se anulează şi prin
comanda rapidă Ctrl + ` (accent grav). În paragraful Utilizarea funcţiilor Excel sunt mai
multe foi de calcul pentru care s-a ales afişarea formulelor. Pentru a afişa doar formula
din celula curentă se foloseşte comanda rapidă Ctrl + ‘ (apostrof). Introducerea
formulelor se poate realiza fie în bara de formule, fie în celula curentă. Formulele conţin
valori şi operatori. Valorile sunt nume, date calendaristice, ore, texte etc. şi se introduc
în celulele foilor de calcul. Valorile se mai numesc şi operanzi. Operatorii sunt
instrucţiunile prin care se stabileşte ce trebuie făcut cu valorile. De regulă pentru
operatori se folosesc simboluri. La rândul lor operatorii sunt: aritmetici (+, -, *, /, %, ^),
de comparaţie (<, >, >=, <=, <>), de referire (două puncte, virgula).

80
Un caz particular de formulă complexă îl reprezintă formula matriceală. O astfel
de formulă utilizează un domeniu de valori şi produce atâtea rezultate câte valori sunt în
domeniul respectiv. La crearea unei matrici trebuie să se ţină seama de următoarele
aspecte: forma şi dimensiunea rezultatului trebuie să fie la fel cu forma şi dimensiunea
domeniilor asupra cărora se aplică formula, o formulă matriceală este inclusă între
acolade, introduse automat de către Excel, execuţia unei formule matriceale se realizează
cu ajutorul combinaţiei de taste: Shift + Ctrl + Enter.Matricea reprezintă o metodă de a
realiza mai multe calcule cu o singură formulă. Ea poate fi editată ca orice formulă, dar
nu individual, ci trebuie selectat întregul domeniu matriceal. În plus, Excel tratează
matricea ca o entitate ceea ce face imposibilă ştergerea sau adăugarea de linii. În figura
6.6 este prezentat un exemplu: „Lista de produse” (achiziţionate pentru o Casă de copii)
utilizând o formulă matriceale pentru calculul valorii fiecărui produs cunoscând
cantităţile şi preţul unitar al fiecăruia dintre ele. În bara de formule se poate observa
formula matriceală inclusă între acolade.

Figura 6.6 Foaie de calcul cu formulă matriceală

Formule

Funcţii

Figura 6.6.1 Foaie de calcul cu formule şi funcţii

Pentru înlocuirea adreselor cu nume se foloseşte Name din meniul Insert. Numele
poate fi atribuit de utilizator (prin comanda Define) sau poate fi conţinutul unei linii sau
coloane din foaia de calcul (prin comanda Create). Domeniul de celule referit într-o
formulă poate primi ulterior un nume care să apară în formulă dacă se foloseşte comanda
Apply din opţiunea Name a meniului Insert. Pentru a atribui rapid un nume unei celule

81
sau unui domeniu se poate folosi şi comanda rapidă Ctrl + F3 care deschide fereastra
Define Name.
În figura 6.6.1 este prezentat un exemplu în care au fost definite pentru domenii
de celule, nume care ulterior sunt referite în formule.

Figura 6.18 Utilizarea de nume în formule

În acest exemplu au fost definite nume pentru fiecare secţie şi trimestru în parte
(Ex. Ch_TrI, Ch-TrII, etc.), iar pentru stabilirea totalului pe trimestre şi pe semestru s-au
utilizat tocmai aceste nume, aşa cum se observă din bara de formule a ferestrei din figura
6.18.
Pentru a elimina ulterior un nume se utilizează meniu Insert şi din fereastra
Define Name, după selectarea numelui dorit, se selectează butonul Delete. Ştergerea
unui nume nu are ca efect eliminarea lui şi din formulele in care a fost folosit, ci doar
din lista de nume. Dacă formulele sau funcţiile care au folosit nume şterse nu au fost
modificate, Excel afişează mesajul de eroare #NAME.

6.7. Functii si tabele

Programul Excel foloseşte funcţii predefinite pentru a efectua calcule matematice,


financiare, statistice şi logice, prelucrări de texte sau căutări de informaţii în foile de
calcul. Funcţiile sunt mai uşor de editat şi permit o executare mai rapidă a diverselor
operaţii.
Funcţia este o formulă memorată de Excel şi este formată din două părţi: numele
(cuvânt rezervat precedat de semnul =) şi argumentele (incluse între paranteze rotunde).
Argumentele pot fi adrese de celule, nume de domenii, valori numerice, şiruri de
caractere sau chiar alte funcţii etc. Argumentele de tip şir de caractere sunt încadrate de
ghilimele. În general argumentele sunt separate prin virgulă. Rezultatele pot fi valori
calculate, valori de tip text, referinţe, valori logice etc.

Principalele funcţii: statistice, matematice şi logice folosite în calculele


economice din administraţia publică.

Funcţii statistice. Excel pune la dispoziţia utilizatorului un pachet de funcţii


statistice dintre care cele mai utilizate sunt cele care permit stabilirea mediei aritmetice,
extragerea valorii maxime sau minime.
Funcţia Average( ) - calculează media argumentelor care pot fi valori sau
domenii. Domeniile, la rândul lor, pot conţine numere, referinţe de celule sau matrici de
valori.

82
Funcţia Count( ) – returnează numărul de celule care conţin cifre sau formule,
ignorându-le pe cele care conţin şiruri de caractere, valori logice, erori sau blank.
Funcţia CountA( ) - stabileşte numărul de celule al căror conţinut este nenul.
Funcţia Max( ) – afişează cel mai mare număr dintr-un domeniu de celule.
Funcţia Min( ) – afişează cel mai mic număr dintr-un domeniu de celule.
Funcţia Stdev( ) – calculează deviaţia standard de populare a unui domeniu de
celule.
Funcţia Var( )- calculează variaţia de populare pentru un domeniu de celule.
În figura 6.6.1 sunt prezentate funcţiile statistice aplicate asupra datelor din foaia
de calcul ce conţine Realizarea încasărilor pe unităţi fiscale.

Funcţiile logice. Aceste funcţii sunt printre cele mai folosite funcţii Excel, ele
oferind posibilitatea de a adăuga noi facilităţi logice şi de decizie foilor de calcul. Cele
mai utilizate funcţii din această categorie sunt: =IF(), =AND(), =OR(), =NOT(),
=FALSE() şi =TRUE().
Funcţia IF( ) – este cea mai simplă funcţie logică Excel având totodată şi cele mai
multe aplicaţii practice. Ea este folosită pentru testarea unor condiţii şi pentru luarea
unor decizii. Formatul general este =IF(condiţie,val_adevăr,val_fals), rezultând faptul
că funcţia IF( ) foloseşte trei argumente: testul logic şi valorile pentru adevărat şi pentru
fals. În cazul în care condiţia evaluată este adevărată, funcţia returnează rezultatul
acţiunii val_adevăr. În caz contrar este returnat rezultatul acţiunii val_fals. Dacă
val_fals lipseşte, iar condiţia este evaluată ca fiind falsă se va returna valoarea FALSE.
Pentru testarea unor condiţii complexe /multiple se pot construi IF-uri imbricate prin
plasarea altor funcţii IF() în val_adevăr şi /sau în val_fals, sau pot fi folosite funcţiile
AND( ) şi OR( ).
Funcţia AND( ) – are rolul de a reuni condiţii în care toate argumentele logice
trebuie să respecte condiţia stabilită de utilizator. Formatul general este
=AND(argument1, argument2,…), cu precizarea că argumentele trebuie să fie valori
logice unice sau matrici de valori logice (într-un număr maxim de 30). Funcţia
returnează TRUE dacă toate argumentele logice sunt adevărate şi FALSE dacă cel puţin
un argument este fals.
Funcţia OR( ) – are acelaşi format cu funcţia AND() şi este folosită pentru
obţinerea condiţiilor multiple în care este suficient ca măcar unul dintre argumentele
logice să respecte condiţia specificată. Astfel, funcţia va returna valoarea FALSE dacă
nici unul dintre argumentele folosite nu respectă condiţia.

6.8. Formatarea numerelor

Operaţiunea de formatare se realizează cu precădere cu ajutorul opţiunilor din


meniul Format sau cu ajutorul pictogramelor (butoanelor de comandă) din bara de
instrumente Formatting. Prin formatarea unei celule sau a unui bloc de celule se poate
stabili atât tipul datelor introduse cât şi maniera de prezentare a datelor la afişarea sau
tipărire.
Pentru formatarea unei celule sau grup de celule se foloseşte din meniul Format
opţiunea Cells. La selectarea acestei opţiuni se deschide fereastra Format Cells în care

83
comenzile sunt grupate pe etichetele / paginile Number, Alignment, Font, Border,
Patterns şi Protection (figura 6.4).
Prima etichetă numită Number permite stabilirea formatelor pentru datele
numerice inclusiv a celor de tip dată calendaristică şi timp. Formatul implicit este
General care asigură preluarea şi afişarea datelor numerice pe cea mai scurtă lungime
posibilă. Celelalte categorii de formate sunt: Number care permite stabilirea numărului
de zecimale (maximum 30) şi a modului de afişare a numerelor negative (precedate de
semnul - , în roşu sau între paranteze); Currency care permite afişarea numerelor
precedate sau urmate, după caz, de simbolul monetar ales de utilizator; Accounting care
permite stabilirea de către utilizator a monedei în care vor fi reprezentate datele în
contabilitate; Percentage care permite stabilirea numărul de zecimale într-o
reprezentare procentuală; Scientific care permite reprezentarea în format ştiinţific, cu
mantisă şi exponent, a datelor; Date care permite alegerea de către utilizator, dintr-o
plajă disponibilă, a formatului de afişare a datei calendaristice; Time care permite
stabilirea valorilor de configurare a timpului în data calendaristică; Text care permite
transformarea datelor numerice în date de tip text; Special care permite stabilirea
formatelor speciale, utilizate frecvent în anumite liste sau baze de date (lista numerelor
de telefon 032-282828 sau a unor coduri speciale de identificare socială 0099-899591-
999); Custom care permite generarea, de către utilizator, a unor formate personalizate.

6.9 Formatarea textului si celulelor

Eticheta Alignmentpermite alinierea textului (pe verticală,orizontală,orientat cu un


anumit unghi, redimensionarea celulelor în funcţie de conţinut etc. (figura 6.5).
Pentru formatarea textului şi obţinerea de efecte speciale se foloseşte eticheta
Font (figura 6.9) care are funcţii asemănătoare cu cele din Word.
Eticheta Border permite trasarea liniilor şi chenarelor în jurul celulelor /
blocurilor foii de calcul asemănător modului de trasare a liniilor şi chenarelor în Word
(figura 6.9.1) Acelaşi lucru se poate realiza selectând pictograma Outside Border din
bara de formatare.

84
Figura 6.9 Fereastra Format Figura 6.9.1. Fereastra Format Cells
Cells - Eticheta Font – Eticheta Border

Pe lângă formatarea explicită de către utilizator a foii de calcul, Excel permite,


prin opţiunea AutoFormat din meniul Format şi crearea de documente “aspectoase” prin
simpla selectare a unor formate predefinite din fereastra Auto Format (figura 6.9.2.).
O opţiune specială în meniul Format este Conditional Formatting care permite
formatarea în funcţie de anumite condiţii stabilite de utilizator. Astfel, pentru a scoate în
evidenţă procentul de realizare a încasărilor fiscale între 95 şi 100 se va construi condiţia
din fereastra prezentată în figura 6.9.3.. S-a forţat plasarea ferestrei Conditional
Formatting peste rezultatul formatării pentru a fi vizibilă condiţia folosită. Condiţia a
fost construită folosindu-se operatorul Between care verifică dacă valoarea din celula
curentă aparţine intervalului stabilit de utilizator. Folosind opţiunea Cell Value Is au fost
marcate numai celulele care conţin valori ce se înscriu în intervalul stabilit prin condiţia
de formatare.
Pentru a fi evidenţiate linii întregi dintr-o tabelă, se poate folosi şi opţiunea
Formula Is din lista ascunsă Condition 1 a ferestrei Condition Formatting (figura 6.9.4),
în care condiţia (simplă sau compusă) este construită cu ajutorul adreselor mixte de
celule.

Figura 6.9.2 Fereastra AutoFormat

85
De data aceasta condiţia compusă a fost construită folosindu-se funcţia logică
AND care returnează valoarea de adevăr numai dacă ambele condiţii sunt îndeplinite.

Figura 6.9.3 Fereastra Conditional Formatting - Cell Value Is

Figura 6.9.4 Fereastra Conditional Formatting - Formula Is

Pe lângă toate aceste posibilităţi de formatare, efecte speciale pentru texte pot fi
obţinute şi prin facilităţile oferite de WordArt. Activarea acestui instrument se realizează
cu ajutorul comenzii Picture – WordArt din meniul Insert aceasta deschide fereastra
WordArt Gallery, din care se poate selecta stilul dorit.

86
Figura 6.9.5 Titlu formatat cu WordArt

În figura 6.9.5 este prezentată o foaie de calcul în care titlul (SITUATIE) este
formatat cu WordArt. De asemenea este calculat totalul, media, maximul, minimul,
deviaţia şi variaţia, prin utilizarea funcţiilor SUM, AVERAGE, MAX.,MIN şi STDEV.
Elementele de formatare (chenarele, centrarea, simbolurile monetare, virgulele
etc.) nu pot fi şterse prin Delete. Anularea lor este posibilă prin comanda Clear,
Formats, meniul Edit.

87