Universitatea ,,Ștefan cel Mare”,Suceava,România

INTERNATIONALE MONEDELE
,VALUTELE SI
DEVIZELE

A elaborat: Pușca Irina

Specializarea:AF,Anul II,Grupa 2
Prof.coord:Lect.univ.dr.Irina Cibotariu

Suceava,2019
 Valutele
Sunt reprezentate de monedele naţionale care au circulaţie şi putere de plată la nivel
internaţional şi pot face parte din rezerva oficială şi în alte ţări decât cea emitentă. Ele au
calitatea de a realiza lichidarea imediată a obligaţiilor de plată în relaţiile economice
internaţionale.
Trebuie făcută distincţie între valută şi valută convertibilă: valuta poate fi reprezentată de
orice monedă naţională aflată în afara graniţelor ţării de emisiune, dar numai valutele
convertibile pot fi acceptate ca mijloace de plată internaţionale.
Dintre criteriile care stau la baza clasificării valutelor menţionăm:
după natura lor:
• valută în numerar (efectivă)
• valută în cont (scripturală)
• valuta în numerar se prezintă sub formă de bancnote sau monezi, având o utilizare mai
redusă datorită riscului pe care îl prezintă (furt, pierdere, degradare). Circulaţia ei între
ţări necesită anumite măsuri de siguranţă; de aceea se preferă alte mijloace de plată mai
sigure.
• valuta în cont apare sub forma disponibilului aflat într-un cont bancar şi poate fi utilizată
conform dispoziţiei titularului, ea transformându-se la cererea acestuia în valută efectivă.
Circulaţia ei la nivel internaţional se realizează pe calea viramentului interbancar.
în funcţie de capacitatea de preschimbare:
• monedă neconvertibilă
• monedă cu convertibilitate limitată
• monedă cu convertibilitate oficială
• monedă superconvertibilă
• monedele neconvertibile nu sunt acceptate ca mijloc de plată internaţional. Sunt cele care
nu pot fi schimbate în alte valute decât cu aprobarea instituţiei abilitate, ele participând la
tranzacţii simple de vânzare/cumpărare de monedă naţională contra altor valute, dar
numai pe teritoriul ţării de emisiune. Monede total neconvertibile practic nu există pentru
că orice monedă naţională poate participa la un număr restrâns de operaţiuni valutare
(spre exemplu în urma activităţii de turism).
• monedele cu convertibilitate limitată se află, de regulă, într-un proces de trecere la
convertibilitatea oficială, în practică aceasta realizându-se prin stadiile de convertibilitate
externă sau internă:
- convertibilitatea externă asigură preschimbarea numai pentru deţinătorii nerezidenţi şi numai
pentru anumite tipuri de operaţiuni (operaţiuni de cont curent);
- convertibilitatea internă asigură preschimbarea numai în interiorul ţării de emisiune şi în
anumite condiţii precizate de regulamentul valutar.
• monedele cu convertibilitate oficială elimină toate restricţiile şi discriminările, în sensul
că moneda cu acest statut poate fi preschimbată în altă monedă în mod liber, indiferent de
calitatea persoanei care solicită operaţiunea sau de natura operaţiei pentru care se
efectuează preschimbarea.
• în cadrul acestora există monede care dispun de superconvertibilitate datorită însuşirii lor
de a fi folosite cel mai frecvent ca mijloc de plată internaţional şi de a fi cel mai intens
negociate pe principalele pieţe valutare (USD, GBP, EUR, JPY, CHF).
Trecerea unei monede la convertibilitatea oficială presupune îndeplinirea unor condiţii,
precum:
• Condiţii economice:
• satisfacerea cererii de pe piaţa internă de către producţia internă;
• un anumit nivel al productivităţii muncii, comparativ cu cel existent în economiile similare şi
cu tendinţa de a atinge nivelul economiilor dezvoltate;
• un anumit volum şi o anumită structură a producţiei de bunuri şi servicii;
• adaptarea producţiei interne (cantitativ, calitativ şi structural) la cererea externă;
• participarea ţării la tranzacţiile economice internaţionale pentru devansarea importului de
către export, ceea ce se va reflecta într-un sold activ al balanţei comerciale.
• Condiţii financiar-monetare:
• existenţa unor rezerve valutare oficiale suficient de mari şi într-o structură pe valute
corespunzătoare nevoilor ce decurg din solicitările de preschimbare generate de piaţa internă şi
din nevoia de susţinere a cursului monedei proprii pe piaţa externă;
• stabilitatea puterii de cumpărare a monedei naţionale deoarece în condiţiile unui puternic
proces inflaţionist se ajunge la o cantitate excesivă de bani în circulaţie care dacă nu are un
echivalent corespunzător în bunuri şi servicii pentru acoperirea cererii interne, cantitativ şi
calitativ, va avea ca urmare creşterea preţurilor şi distorsionarea etalonului monetar, ceea ce
influenţează nefavorabil cursul de schimb al monedei naţionale.
Trecerea la convertibilitatea oficială însoţită de o depreciere a cursului de schimb pune în
dificultate moneda respectivă pe plan intern şi pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a fi
folosită ca mijloc de plată internaţional.
• situaţia bugetului de stat se ia în considerare în mod indirect prin efectul pe care îl generează
deficitul bugetar asupra masei monetare în circulaţie.
Acoperirea acestui deficit poate avea caracter inflaţionist, determinând scăderea puterii de
cumpărare a monedei naţionale. Apelarea la surse externe pentru acoperirea deficitului bugetar
influenţează modalităţile viitoare de utilizare a rezervei valutare deoarece o mare parte din
aceasta va fi folosită la rambursarea datoriei publice externe în defavoarea utilizării normale a
rezervei.
• Condiţiile sociale vizează o rată normală a şomajului prin crearea de noi locuri de muncă şi
reconversia profesională.
• Condiţiile organizatorice au în vedere organizarea şi funcţionarea pieţei valutare.
O piaţă valutară normală este cea pe care se manifestă o cerere şi o ofertă de valută în mod
real. De aceea apare necesitatea practicării unui curs unic al monedei naţionale, determinat prin
confruntarea continuă a cererii cu oferta.

Devizele
Includ în sens restrâns titluri de credit pe termen scurt exprimate în valută, iar în sens larg ele
cuprind şi hârtiile de valoare exprimate în valută (acţiuni, obligaţiuni). Dintre devizele folosite
cel mai frecvent pe plan internaţional menţionăm: cecul, cambia, biletul la ordin, cartea bancară.

Cecul
Reprezintă un ordin scris dat de o persoană unei bănci la care persoana respectivă are
disponibil în cont, de a plăti o sumă de bani determinată unui terţ - beneficiarul cecului. În
calitate de beneficiar al cecului poate să apară însuşi titularul contului sau o terţă persoană faţă de
care titularul contului are o datorie.
Circuitul cecului implică ordonatorul, beneficiarul şi banca sau băncile care derulează
operaţiunile de plată. În principiu, un cec nu poate fi emis decât dacă ordonatorul are disponibil
în cont pentru a acoperi plata.
Pe lângă avantajele sale (utilizare simplă, operativitate) cecul prezintă şi o serie de riscuri (nu
oferă garanţie împotriva riscurilor comerciale, poate fi fără acoperire).
În vederea creşterii siguranţei plăţii prin cec se pot avea în vedere solicitarea plăţii prin cec a
avansului într-un contract internaţional, certificarea cecului (garantarea cecului emis de
importator de către banca sa), bararea cecului (decontarea cecului prin virament între bănci).

Cambia
Reprezintă un ordin scris şi necondiţionat dat de o persoană (trăgător) unei alte persoane
(tras) de a plăti o sumă de bani, la vedere sau la un anumit termen, unui beneficiar.
Elementele cambiei apar pe documentul ce reprezintă acest instrument de plată şi de credit şi
ele sunt obligatorii (denumirea de cambie, ordinul necondiţionat de plată, numele trasului,
scadenţa, locul plăţii, beneficiarul, data şi locul emiterii, semnătura trăgătorului) şi facultative
(dobânda, domicilierea etc.).

Circuitul cambiei în sistem internaţional este:

Etapele care sunt parcurse în cadrul circuitului internaţional al cambiei sunt:

1 = încheierea contractului de import-export;
2 = livrarea mărfii;
3 = tragerea unei cambii de către exportator asupra importatorului (în cazul în care plata nu
se efectuează imediat). Cambia este folosită de exportatorul iniţial pentru onorarea unei
obligaţii de plată decurgând din altă tranzacţie internaţională, încheiată între el (în calitate
de importator) şi un alt exportator.
4 = încheierea unui nou contract de import-export;
5 = existenţa unei noi relaţii de plată între trasul iniţial şi noul beneficiar al cambiei (relaţie
care anulează legătura iniţială între tras şi trăgător).
Cambia poate fi utilizată în diferite operaţiuni ulterioare emiterii sale.
6 = utilizarea de către noul beneficiar a cambiei în operaţiunea de girare (în cazul în care
acesta are o datorie faţă de girator);
7 = scontarea cambiei de către beneficiar la o bancă comercială;
8 = rescontarea cambiei de către banca comercială la Banca Centrală pentru refacerea
 lichidităţilor sale;
9 = avalizarea de către tras a cambiei (asumarea de către avalist a obligaţiei de plată în
cazul în care trasul se află în imposibilitate de plată, avalistul recuperându-şi
contravaloarea cambiei prin regres împotriva trăgătorului, beneficiarului sau girantului).

Biletul la ordin

Este o variantă a cambiei prin care o persoană (emitent) se obligă sa plătească unei alte
persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă. Faţă de mecanismul
cambial, în cazul biletului la ordin există numai două părţi: emitentul (care cumulează funcţiile
trăgătorului şi trasului şi este debitorul obligaţiei de plată) şi beneficiarul (creditorul plăţii).

Circuitul biletului la ordin este:

Etapele care sunt parcurse în cadrul circuitului biletului la ordin sunt:

La momentul To:
1 = încheierea contractului comercial internaţional
2 = livrarea mărfii
3 = emiterea biletului la ordin
La momentul Tn
4 = plata mărfii
5 = remiterea biletului la ordin

Biletul la ordin poate fi utilizat de către beneficiar până la scadenţă în diferite operaţii de
girare sau poate fi scontat la o bancă comercială pentru obţinerea unui credit. Ca şi cambia,
biletul la ordin poate fi avalizat pentru siguranţa plăţii, cel mai frecvent la o bancă comercială.
Elementele esenţiale şi obligatorii ale biletului la ordin sunt numele emitentului,
angajamentul emitentului de a plăti o sumă de bani, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa şi
locul plăţii, data emiterii.

Cartea bancară(cardul)
Plata prin card reprezintă o variantă modernă a plăţii prin cec - dacă în cazul cecului
cumpărătorul unei mărfi semnează un cec pe care vânzătorul îl încasează, în cazul plăţii prin card
cumpărătorul prezintă cartea bancară şi semnează factura, iar furnizorul o trimite spre încasare la
banca emitentă.
În operaţiunile de plată prin carduri intervin trei participanţi:
• deţinătorul (beneficiarul) cardului, titular al unui cont curent la banca emitentă;
• banca emitentă care administrează şi operează plăţile în conturile bancare curente ale
beneficiarilor;
• comercianţii care acceptă plata prin carduri.
Diferitele tipuri de carduri tind să înlocuiască numerarul şi cecul în plăţile interne şi
internaţionale fiind create carduri cu circulaţie internaţională.

Convertibilitatea
 În condiţiile actuale, ale flotării cursurilor, prin convertibilitate s e înţelege dreptul general de
procurare de valută de pe piaţă şi defolosire liberă a acesteia în cadrul tranzacţiilor internaţionale.
 Convertibilitatea reprezintă, deci, capacitatea sau calitatea unei monede naţionale de a fi
acceptată în relaţiile de schimb internaţionale,de a circula liber pe plan internaţional. În mod
concret, moneda unei ţări este considerată convertibilă
în situaţia în care poate fi preschimbată liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, fără nici o
restricţie în ceea ce priveşte mărimea sumei, calitatea persoanei deţinătoare (rezident sau
nerezident) şi scopul în care se efectuează operaţiunea de convertire (tranzacţii curente sau
mişcări de capital).
Aceasta reprezintă convertibilitatea deplină (generală) a monedei, recunoscută şi în afara
frontierelor ţării respective(convertibilitate externă), motiv pentru care valuta respectivă este
utilizată ca mijloc de plată în schimburile de mărfuri dintre ţări , ca şi în operaţiunile care
privesc mişcări decapital. Inexistenţa unor restricţii privind suma şi calitatea persoanei
deţinătoare face ca o astfel de convertibilitate să fiecaracterizată ca fiind nelimitată (totală,
integrală). Acest gende convertibilitate este un privilegiu al unui număr restrânsde monede
naţionale, îndeosebi al valutelor liber utilizabile.

Monedele internaţionale-noțiuni generale

Drepturile speciale de tragere (DST)
Au fost create în cadrul Fondului Monetar Internaţional şi funcţionează din anul 1976 ca
mijloc de completare a instrumentelor de lichiditate internaţională, în urma scăderii rolului
aurului şi dolarului american ca valută de rezervă. Au fost concepute ca o monedă internaţională
a cărei unitate conţinea teoretic 0,888671 grame aur fin care putea fi manipulată numai de
deţinătorii oficiali de DST (ţările membre ale Fondului Monetar Internaţional), precum şi de
deţinătorii desemnaţi (instituţii financiare regionale).
Utilizarea DST în operaţiuni în cadrul Fondului Monetar Internaţional vizează:
• achiziţionarea de valută prin tranzacţii de desemnare, în care Fondul Monetar Internaţional
indică membrii având o situaţie corespunzătoare a balanţei de plăţi şi care urmează să asigure
valute contra DST pentru membrii care au dificultăţi de balanţă;
• tranzacţii prin acorduri directe când se poate obţine valută contra DST, necondiţionat de
situaţia balanţei de plăţi externe;
• operaţiuni la termen de cumpărare sau vânzare de DST;
• participarea la aranjamente swap;
• plăţi în contul cotei, răscumpărări şi plăţi de dobânzi efectuate către contul resurselor
generale ale Fondului Monetar Internaţional;
• decontarea obligaţiilor financiare şi acordarea de împrumuturi;
• garanţii ale realizării unor obligaţii financiare;
• donaţii etc.
La baza DST se află vărsămintele statelor participante la Fondul Monetar Internaţional, în
moneda lor naţională (75%) şi în valute convertibile (25%). Caracteristica lor esenţială – alături
de stabilitatea ridicată a cursului, constă în aceea că, în general, DST nu pot fi folosite direct ca
instrumente de plată (cu excepţia anumitor situaţii), ci numai prin convertirea lor prealabilă în
alte valute.
DST reprezintă bani de cont emişi de Fondul Monetar Internaţional care îndeplinesc
următoarele funcţii:
etalon al valorii: DST servesc ca mijloc de exprimare şi evaluare a monedelor naţionale sau a
contractelor comerciale internaţionale datorită stabilităţii crescute faţă de alte monede naţionale;
mijloc de rezervă: DST fac parte din rezervele oficiale alături de aur şi alte valute convertibile;
mijloc de plată: plăţi directe cu DST se pot face numai între deţinătorii oficiali de DST (băncile
centrale ale statelor membre) şi Fondul Monetar Internaţional şi alţi deţinători autorizaţi care
plătesc către Fondul Monetar Internaţional dobânzi, comisioane şi diverse contribuţii direct în
DST.

Ţările membre ale Fondului pot utiliza Mecanismul DST prin care orice ţară membră a
fondului poate să îşi folosească alocările în DST pentru a procura sume echivalente în moneda
naţională a altei ţări.
Principiile acestui mecanism sunt:
1. existenţa alocărilor de DST în contul fiecărei ţări membre
Fiecare stat membru primeşte în contul său în DST o anumită cantitate cu titlu de alocări de
DST, proporţional cu cota de participare la constituirea resurselor Fondului Monetar
Internaţional.
1. utilizarea sumelor în DST alocate fiecărei ţări
Vizează diverse destinaţii ale acestor alocări, inclusiv posibilitatea de a procura valută
convertibilă la cursul în DST al valutei respective, prin relaţie directă între două ţări membre ale
Fondului Monetar Internaţional, fără intervenţia Fondului.
1. determinarea rezervei în DST
Diferenţa dintre alocările în DST înscrise în cont şi utilizările date acestor sume determină
rezerva (soldul) de DST. Pentru aceste rezerve Fondul Monetar Internaţional bonifică o dobândă.
Nivelul acestuia este aliniat la rata dobânzii de pe piaţa internaţională.

EURO
Cu începere de la 1 ianuarie 1999 s-a lansat oficial moneda unică europeană EURO care este
adoptată de ţările membre ale Uniunii Europene care au îndeplinit criteriile de aderare stabilite.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene a stabilit trei etape în vederea trecerii la
moneda unică. La 1 ianuarie 2001 a început cea de a treia etapă prin introducerea monedei unice
sub forma banilor efectivi.
Criteriile de convergență nominală prevăzute în Tratatul de la Maastricht ce trebuie
îndeplinite de ţările care doresc să devină membre ale Uniunii Europene şi să adopte moneda
EURO se referă la:
stabilitatea preţurilor: presupune o corelaţie între indicele general al preţurilor şi rata inflaţiei.
Dacă se consideră o anumită ţară, indicele general al preţurilor nu trebuie să depăşească cu mai
mult de 1,5% rata medie a inflaţiei aferentă pentru trei dintre cele mai bune ţări membre.
rata dobânzii: va fi observată pe un an înaintea momentului evaluării fiecărei ţări. Rata medie a
dobânzii la titlurile de stat pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% pe cea
înregistrată în trei din cele mai bune ţări membre.
deficitul bugetar: o ţară membră trebuie să aibă o poziţie bugetară fără deficit în exces. În
prezent, se consideră că un deficit bugetar normal nu trebuie să depăşească mai mult de 3% din
PIB – ul ţării candidate.
datoria publică: nu trebuie să depăşească 60% din PIB – ul ţării candidate.
stabilitatea monedei: fiecare ţară candidată trebuie să respecte fluctuaţiile normale ale monedei
sale în conformitate cu mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European pentru
cel puţin 2 ani înainte de evaluarea situaţiei.

Îndeplinirea acestor 5 criterii este necesară, dar nu şi suficientă. Se impune şi îndeplinirea

anumitor criterii de convergență reală, cum ar fi:
• mobilitatea factorilor de producţie: ţările cu grad înalt de mobilitate sunt preferate la
integrarea monetară deoarece îşi pot adapta mai ușor cursurile de schimb la şocurile
internaţionale;
• un anumit nivel al PIB-ului pe locuitor
• flexibilitatea veniturilor salariale şi a preţurilor: ţările în care piaţa muncii este mai flexibilă
au şanse mai mari de adaptare, reducând efectele negative asupra şomajului şi ratei inflaţiei
deoarece dacă preţurile şi salariile sunt flexibile între şi în interiorul ţărilor care doresc o monedă
unică, atunci ajustarea care urmează unui şoc este puţin probabil că va duce la şomaj într-o ţară
şi/sau inflaţie în alta. Acest aspect reduce necesitatea de realiza modificări ale ratei de schimb.
• integrarea fiscală: presupune armonizarea interguvernamentală a impozitelor directe şi
indirecte;
• un anumit grad de deschidere a economiei: analizat în principal prin nivelul integrării
comerciale (ponderea deținută de suma exporturilor și importurilor unei țări în PIB), dar și prin
ponderea comerțului bilateral cu țările membre UE în totalul comerțului exterior;
• structura economiei: exprimată prin ponderea deținută de marile sectoare economice
(industrie, agricultură, servicii) în crearea PIB;
• diversificarea structurilor de producţie: se consideră că economiile diversificate au
posibilitatea să preîntâmpine şocurile care ar putea afecta cu prioritate un anumit sector
economic;
• similaritatea structurilor de producţie: şocurile economice vor avea un impact simetric asupra
ţărilor cu structuri de producţie similare şi deci nu va mai fi nevoie de folosirea cursului de
schimb ca instrument de ajustare.

Regimuri de curs de schimb

De-a lungul timpului, la nivel mondial a existat o multitudine de regimuri de curs de schimb.
Evoluția sistemului monetar internațional trebuie privită în strânsă corelație cu adoptarea
diferitelor regimuri de curs de schimb, respectiv modalitățile pe baza cărora cursurile de schimb
se pot determina pe diferite piețe valutare.
Tipurile de regimuri de cursuri valutare practicate de-a lungul timpului la nivelul pieței
internaționale sunt:
• regimuri bazate pe cursuri de schimb fixe (engl. ”hard pegs regimes”);
 • regimuri bazate pe cursuri de schimb flotante (engl. ”floating regimes”);
• regimuri intermediare (engl. ”intermediate regimes”);

Sursa: Exchange Rates Regimes of the World, 1870–2000, Feenstra and Taylor: International
Economics, First Edition
Sistemul Monetar Internațional
Sistemul Monetar Internațional poate fi definit ca un ansamblu de relații și aranjamente
instituționale ce guvernează mecanismul cursului de schimb, implicând atât regulile legate de
acest fenomen, cât și instituțiile participante.
Evoluția SMI poate fi sintetizată

Sistemul bazat pe Etalonul Aur:

Realiza fixarea monedei naționale în raport cu valoarea aurului, argintului sau altor metale
prețioase.
Autoritatea monetară putea să emită monedă doar în limita rezervelor de aur pe care le
deținea și avea obligația de a realiza convertirea în aur a propriei monede, la cerere.
Înainte de Primul Război Mondial (1913), etalonul aur fusese adoptat de 70% din statele
lumii, 10% își legaseră moneda de alte metale, iar 20% aveau monede ce fluctuau liber.
Caracteristicile principale ale sistemelor monetare bazate pe etalonul aur erau:
• substituibilitatea deplină între monedă și aur;
• masa monetară în circulație = cantitatea de aur și monedă deținută de populație;
• reglarea automată a cursului de schimb în funcție de valoarea în aur a fiecărei monede,
valoare stabilită de banca centrală;
• obligația băncii centrale de a menține prețul fix în aur al monedei naționale (valoarea
monedei naționale față de alte monede poate varia în funcție de raportul cerere/ofertă);
• imposibilitatea controlului băncii centrale asupra masei monetare (= variabilă endogenă).

EXEMPLU: se consideră 2 țări (SUA și Japonia) în care se stabilește o paritate fixă a fiecărei
monede naționale față de aur paritate fixă între USD și JPY de 10 yeni la un dolar.
 Dacă USD va înregistra pe piața valutară un curs mai mare de 10 USD/JPY (USD este în curs
de apreciere): un importator japonez ce a achiziționat din America produse în valoare de 100
USD va avea de plătit mai mult de 1.000 JPY (raportul inițial între cele 2 valute).
Importatorul japonez are următoarele variante:
• plata unei sume mai mari în JPY
• plata în aur (schimbă 1.000 JPY în aur la cursul fix de 10 USD/JPY).
Plata în aur este mai avantajoasă:
→ crește cantitatea de aur intrată în SUA → cresc rezervele de aur ale SUA → crește masa
monetară în circulație în SUA → cresc prețurile în SUA → depreciere USD (pentru Japonia
fenomenul este invers → se ajunge la aprecierea JPY).
Fenomenul continuă până când cursul pe piața valutară ajunge la valoarea paritară inițială
exprimată prin conținutul în aur al celor 2 monede (respectiv, 10 USD/JPY).

Avantaje ale sistemului bazat pe etalonul aur:

• mecanism puternic de reglare automată a cursului de schimb (obligația băncii centrale era
de menținere a parității monedei față de aur dar nu și față de celelalte valute; echilibrul
extern era reprezentat de situația în care în țară cantitatea de aur era constantă – fără
intrări și ieșiri);
• volumul rezervelor de aur determina modificarea masei monetare (creșterea prețurilor
este moderată);
• sistem monetar simetric, toate țările având poziții de relativă egalitate;
• dezvoltarea accelerată a comerțului internațional ca urmare a eliminării incertitudinilor
legate de cursul de schimb.
Dezavantaje ale sistemului bazat pe etalonul aur:
• inexistența controlului băncii centrale asupra politicii monetare determină relativa
ineficiență a sistemului în impulsionarea economică;
• rezervele de aur determinau modalitatea de implementare a politicii monetare;
• stabilitatea prețului aurului determina stabilitatea celorlalte prețuri.

Prima țară care a adoptat etalonul aur a fost Marea Britanie (1717), ea având rol primordial în
realizarea schimburilor internaționale și ca urmare devenind în acea perioadă centrul financiar
mondial.

Perioada interbelică: flotare liberă + etalon aur

Este caracterizată de:
• declinul sistemulul bazat pe etalonul aur (ca urmare a finanțării de către guverne a
cheltuielilor de război prin emisiune monetară fără acoperire în aur);
• declinul financiar accentuat al țărilor europene (scăderea influenței acestor țări la nivel
internațional);
 • amplă instabilitate a monedelor naționale (Marea Britanie abandonează în 1931 sistemul
monetar bazat pe etalonul aur).
În 1929, majoritatea economiilor de piață reveniseră la etalonul aur, însă în 1939 doar 25%
din țările lumii mai aveau moneda legată de aur (țările europene cele mai afectate de Marea Criză
din 1929 – Franța, Elveția, Belgia, Olanda, Polonia, au menținut etalonul aur până în 1936).
Perioada celui de al doilea Război Mondial
Este caracterizată de:
• prăbușirea țărilor europene din punct de vedere economic și financiar;
• instalarea New Yorkului în poziția de centru financiar mondial (în 1945, 50% din PNB la
nivel mondial era produs în SUA).

Sistemul Bretton Woods

Reuniunea celor 45 de țări (iulie 1944) a avut ca scop adoptarea unui nou sistem monetar
internațional, a unui regim de curs de schimb fix (în care cursul unei monede este fixat față de o
valută de referință putând rămâne constant sau putând varia în interiorul unei benzi înguste de
variație) și înființarea unor instituții internaționale de creditare a țărilor cu dezechilibre ale
balanțelor de plăți.
Caracteristicile noului sistem monetar internațional au fost:
• convertibilitatea în aur numai a USD (SUA avea politică monetară independentă și
trebuia să păstreze prețul USD relativ la aur);
• obligativitatea celorlalte țări de asigurare a unei parități fixate față de USD cu o bandă de
fluctuație de +/- 1%;
• înființarea FMI și a Băncii Mondiale (cu scopul de creditare pentru reducerea
dezechilibrelor temporare ale balanțelor de plăți, de promovare a comerțului
internațional, a fluxurilor financiare internaționale și a cooperării monetare între state).

Rezervele de aur deținute de SUA reprezentau 80% din rezervele mondiale (în 1949) și doar
31% (în 1971). Scăderea continuă a excedentului comercial al SUA datorită importurilor în
creștere (înregistrarea de cărtre SUA a primului deficit comercial în anul 1971) și imposibilitatea
SUA de a acoperi cu aur întreaga cantitate de dolari puși în circulație a dus la suspendarea
convertibilității USD în aur (august 1971) → prăbușirea sistemului de la Bretton Woods bazat pe
un regim de curs de schimb fix.
Țările europene stabilesc în 1972 aplicarea în continuare a unui regim de curs de schimb fix
prin posibilitatea de fluctuare a monedelor lor între ele în interiorul unei benzi de fluctuație de
+/- 2,5%.
În 1979 în cadrul Sistemului Monetar European este creată moneda ECU, monedele
europene fiind legate de aceasta și implicit, între ele.
În 1999 este adoptată moneda EURO prin înlocuirea ECU la paritatea 1:1.
Avantaje ale regimului de curs de schimb fix:
 • previzionarea modificării ratei inflației comparativ cu rata inflației din țara de referință;
• eliminarea incertitudinilor referitoare la evoluția cursului de schimb (efect: impulsionarea
comerțului internațional);
• eliminarea costurilor implicate de protejarea la riscul valutar (efect: impulsionarea
comerțului internațional);
• disciplina fiscală.

Dezavantaje ale regimului de curs de schimb fix:

• pierderea independenței politicii monetare a băncii centrale;
• vulnerabilitate crescută față de șocurile macroeconomice care afectează țara de referință;
• costuri sporite determinate de volatilitatea macroeconomică.

Regim de curs flotant

Cursul de schimb al monedei naționale poate fluctua liber pe piața valutară pe baza raportului
cerere/ofertă fără a fi necesară intervenția băncii centrale pentru menținerea cursului de schimb
între anumite limite (engl. ”free floating” – flotare liberă) – cu excepția intervenției în situații
excepționale sau cu intervenția autorității monetare (cumpărare/vânzare de valută) dar fără a
impune o anumită direcționare predeterminată a pieței (engl. ”managed free floating” – flotare
administrată).

Avantaje ale regimului de curs de schimb flotant:

• autonomia politicii monetare (banca centrală poate conduce politica monetară către
atingerea altor echilibre interne/externe și nu către menținerea cursului de schimb între
anumite limite de variație);
• vulnerabilitate mai mică față de fluctuațiile înregistrate de prețuri pe piețele externe;
• posibilitatea stabilirii unui nivel propriu al inflației pe termen lung;
• simetrie în stabilirea condițiilor monetare la nivel internațional;
• stabilizarea economică prin mecanismul cursului de schimb.

Dezavantaje ale regimului de curs de schimb flotant:

• lipsa unei discipline a băncii centrale (comparativ cu regimul cursului de schimb fix);
• posibilitatea destabilizăriieconomice ca urmare a fluctuațiilor accentuate ale cursului de
schimb;
• diminuarea relațiilor comerciale internaționale (comparativ cu regimul cursului de
schimb fix);
• iluzia unei autonomii monetare.

FMI realizează clasificarea țărilor în funcție de regimul de curs de schimb astfel:

Conventional pegged arrangement Angola, Argentina, Liban, Arabia Saudită,
Emiratele Arabe Unite, Macedonia,
Maroc, Libia, Namibia, Venezuela etc.
 Currency board arrangement Bosnia Herzegovina, Bulgaria, Estonia,
Lituania, Brunei, Hong Kong etc.
Exchange arrangements with no separate Ecuador, Salvador, Panama, Muntenegru,
legal tender San Marino, etc.
Pegged exchange rate within horizontal Slovacia, Siria, Tonga
bands
Crawling peg Bolivia, China, Etiopia, Iran, Iraq etc.
Crawling band Costa Rica, Azerbaijan
Managed floating with no pre-determined Algeria, Singapore, Moldova, România,
path for the exchange rate Nigeria, Armenia, Peru, Uruguay etc.
Independently floating Australia, Zona Euro, Canada, Mexic,
Noua Zeelandă, Japonia, SUA, Marea
Britanie, Elveția etc.

- Conventional pegged arrangement → (regimuri fixe convenționale) se stabilește un curs fix al

monedei naționale față de o monedă de referință sau un coș de monede fără un angajament de
menținere irevocabilă a acestei parități, cu posibilitatea de fluctuație într-o bandă îngustă (+/-
1%). Autoritatea monetară este pregătită să mențină paritatea fixată prin intervenții directe
(cumpărări/vânzări de valută) și indirecte (modificarea ratei de politică monetară, impunerea de
restricții pe piața valutară). Deși limitată, flexibilitatea politicii monetare este mai mare decât în
următoarele 2 situații deoarece banca centrală își poate exercita funcțiile sale tradiționale și poate
ajusta nivelul cursului de schimb.
- Currency board arrangement → (consiliu valutar) regim bazat pe un angajament legislativ
explicit de a converti moneda locală într-o altă monedă, la o paritate fixă, la care se adaugă
eliminarea anumitor funcții tradiționale ale băncii centrale (controlul monetar, creditor de ultimă
instanță), lăsând o mică marjă pentru aplicarea politicii monetare proprii.
- Exchange arrangements with no separate legal tender → (regimuri de curs de schimb fără
emitent propriu de monedă) moneda altei țări circulă ca monedă unică (ex. dolarizarea) sau țara
respectivă aparține unei uniuni monetare în cadrul căreia există un emitent unic de monedă.
Adoptarea unui astfel de regim implică renunțarea totală la independența politicii monetare
națională.
- Pegged exchange rate within horizontal bands → (regimuri de curs de schimb fix în cadrul
unei benzi orizontale de fluctuație) paritatea de schimb este menținută în cadrul unei benzi de
fluctuație ale cărei limite minime și maxime pot fi depășite cu cel mult 2%.
- Crawling peg/Crawling band → cursul fix/fluctuant în bandă prestabilită suportă ajustări
periodice de mică amploare ca răspuns la modificările apărute la nivelul unui set predefinit de
indicatori macroeconomici (modificarea ratei inflației raportată la inflația din principalele țări
partenere în tranzacțiile comerciale).
- Managed floating with no pre-determined path for the exchange rate → (flotare administrată)
autoritatea monetară poate influența cursul de schimb fără a avea o țintă predefinită, intervenția
directă sau indirectă pe piață vizând ajustarea anumitor indicatori macroeconomici (poziția
balanței de plăți, rezerva internațională).
- Independently floating → (flotare liberă) cursul de schimb este stabilit de piață, oficial fără nici
o intervenție din partea autorității monetare menită să limiteze fluctuațiile cursului de schimb.

Moneda internațională-caracteristici
Moneda internațională este acea monedă care poate circula în afara granițelor statului emitent,
servind ca mijloc de plată și de rezervă pe piața internațională.
În practică se disting două categorii de monede internaționale:
a) monede naționale care, datorită unor însușiri și împrejurări deosebite, capătă caracter
de monedă internațională.
Din această categorie au făcut parte, în evoluția istorică a finanțelor, diferite monede
naționale, care au circulat și în alte țări decât în cea emitentă, de exemplu: napoleonul francez,
lira sterlină, lira otomană și altele.
În prezent, în această categorie se înscriu dolarul S.U.A., lira sterlină, francul elvețian, yenul
japonez și euro.
b) instrumente monetare și unități de cont, emise de organisme financiare internaționale
(unități monetare artificiale).
Din această categorie fac parte: DST, EURCO, EUĂ, ACRU, IFU, AMU etc.
DST (Drepturi speciale de tragere) constituie prima unitate de cont emisă de Fondul Monetar
Internațional, în anul 1969, în urma erodării poziției dolarului S.U.A., ca monedă de rezervă pe
plan internațional.
Unitatea de cont este, în general, unitate monetară utilizată pentru înregistrarea în conturile
instituțiilor financiar monetare internaționale, ea fiind creată pentru a evita unele fluctuații de pe
piață ale monedelor naționale.
Principalele caracteristici ale DST sunt următoarele:
· reprezintă atât etalon monetar, preluând rolul aurului, cât și instrument de rezervă monetară,
alături de aur și de valutele convertibile;
· reprezintă un ban de cont fără acoperire reală, emis de Fondul Monetar Internațional în
transe periodice, alocate în conturile țărilor membre, proporțional cu participarea lor la Fond;
· este un mijloc de plată convențional, constituind etalonul actual și de perspectivă al
Sistemului Monetar Internațional;
· sumele în DST pot fi deținute și utilizate doar de Fondul Monetar Internațional, de țările
membre ale acestui Fond – prin băncile lor centrale – de Banca Internațională pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), de Banca Reglementelor Internaționale (B.R.I.) și de
Banca Centrală a Elveției;
· își pot îndeplini funcția de mijloc de plată doar indirect, adică numai după preschimbarea
lor într o altă valută;
· sunt distribuite sub formă de credit, reprezentând un instrument de sporire a lichidităților
internaționale;
· persoanele particulare nu au dreptul de a deține DST;
· valoarea DST este bazată pe metoda „coșului valutar”.

Inițial, valoarea unui DST a fost exprimată în aur, 1 DST = 0,888678 g aur fin, ceea ce făcea
ca această unitate de cont să fie, în mod indirect, legată de valoarea dolarului, căci un dolar era
exprimat prin exact aceeași cantitate de metal prețios. Deci, 1 USD = 1 DST.
După anul 1974 a fost adoptată o nouă metodă de calculare a valorii DST, pe baza unui „coș
valutar” format din valorile a 16 monede ale țărilor care aveau o pondere semnificativă în
exporturile mondiale de bunuri și de servicii.
Ulterior, în cursul anului 1978, s a renunțat la „coșul” de 16 monede, numărul acestora fiind
redus la numai șase, iar cu începere din anul 1981 și până în 2000, dimensiunea coșului valutar a
fost redus la monedele a cinci țari, anume acelea cu cea mai mare cotă de participare la exportul
mondial de bunuri și de servicii.
La 1 ianuarie 1996, au fost fixați noi coeficienți de pondere ai celor cinci monede și, pe
această bază, valoarea D.S.T. Tot atunci s-a stabilit, ca regulă generală, revizuirea periodică a
coșului din cinci în cinci ani.
În luna octombrie 2000, Consiliul de Administrație al Fondului Monetar Internațional a decis
să modifice coșul valutar al D.S.T., ținând cont atât de faptul că mai multe țări europene au
adoptat EURO ca moneda comună, cât și de rolul crescând al piețelor internaționale de capital.
Astfel, la 1 ianuarie 2001 au intrat în vigoare atât noii coeficienți de pondere ai celor patru
monede (dolarul SUA, euro, yenul japonez și lira sterlină), cât și valoarea lor efectivă, în raport
cu dolarul din ziua respectivă, corectată conform coeficienților de pondere. Cu alte cuvinte,
valoarea inițială – valabilă 5 ani – a unui D.S.T. este dată de media ponderată a monedelor ce
compun coșul valutar, la data stabilirii acestuia (pentru perioada actuală, 1 ianuarie 2001).
Dar valoarea reală a unui D.S.T. nu rămâne aceeași pe întreaga perioadă (în cazul de față,
2001-2005), ci se schimbă în funcție de fluctuațiile cursurilor de schimb. De aceea, Fondul
Monetar Internațional calculează în fiecare zi valoarea D.S.T. în dolari S.U.A., adiționând
valoarea în U.S.D. a tuturor monedelor ce compun coșul valutar, potrivit cursurilor cotate în
dimineața acelei zile pe piața Londrei.

Concluzii
• Valutele Sunt reprezentate de monedele naţionale care au circulaţie şi putere de plată la
nivel internaţional şi pot face parte din rezerva oficială şi în alte ţări decât cea emitentă.
Ele au calitatea de a realiza lichidarea imediată a obligaţiilor de plată în relaţiile
economice internaţionale.

• Devizele Includ în sens restrâns titluri de credit pe termen scurt exprimate în valută, iar în
sens larg ele cuprind şi hârtiile de valoare exprimate în valută (acţiuni, obligaţiuni).
Dintre devizele folosite cel mai frecvent pe plan internaţional menţionăm: cecul, cambia,
biletul la ordin, cartea bancară.

• Drepturile speciale de tragere (DST) au fost create în cadrul Fondului Monetar

Internaţional şi funcţionează din anul 1976 ca mijloc de completare a instrumentelor de
lichiditate internaţională, în urma scăderii rolului aurului şi dolarului american ca valută
de rezervă.

• Sistemul Bretton Woods

Reuniunea celor 45 de țări (iulie 1944) a avut ca scop adoptarea unui nou sistem monetar
internațional, a unui regim de curs de schimb fix (în care cursul unei monede este fixat față de o
valută de referință putând rămâne constant sau putând varia în interiorul unei benzi înguste de
variație) și înființarea unor instituții internaționale de creditare a țărilor cu dezechilibre ale
balanțelor de plăți.