Remus-Octav Stoian

Studiu privind influența temperaturii

asupra dezvoltării testiculelor la trântorii
albinei melifere (Apis mellifera) în
perioada de maturizare sexuală

Editura Bioflux
Cluj-Napoca, 2020
 Sursa de finanțare:
Prezentul studiu are la bază proiectul postdoctoral intitulat:
“Studiu privind dezvoltarea testiculelor la trântorii din specia Apis mellifera în
perioada de maturitate sexuală în vederea utilizării maxime a acestora în procesul
de inseminare instrumentală a mătcilor”
și a fost finanțat prin proiectul instituțional SmartDoct – Programe de înaltă calitate
pentru doctoranzii și cercetătorii postdoctorat ai Universității din Oradea pentru
creșterea relevanței cercetării și inovării în contextul economiei regionale,
coordonat de Universitatea din Oradea,
prin cofinanțarea din Fondul Social European, prin Programul Operațional Capital
Uman 2014-2020.

Referenți științifici:
Prof. univ. dr. hab. Antonia Odagiu (USAMV Cluj-Napoca)
CSI, Conf. dr. hab. Ioan Valentin Petrescu-Mag (USAMV Cluj-Napoca &
Universitatea din Oradea)

Editura Bioflux, Cluj-Napoca, România, 2020.

eISBN 978-606-8887-85-2
 Cuprins

INTRODUCERE .............................................................................................................. 4
PARTEA I. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR ȘI REALIZĂRILOR ÎN
DOMENIUL APICULTURII ȘI INSEMINĂRII ARTIFICIALE LA ALBINĂ ...... 5

1. APICULTURA ZILELOR NOASTRE: REALIZĂRI ȘI PERSPECTIVE ........... 5

1.1.EVOLUȚIA APICULTURII ÎN ROMÂNIA .......................................................... 6

1.2.RĂSPÂNDIREA ALBINELOR PE GLOB ............................................................. 8

1.3.TAXONOMIE ............................................................................................................. 8
1.3.1.Încadrarea speciei .................................................................................................... 8
1.3.2. Taxoni infraspecifici ai speciei A. mellifera ........................................................... 9
1.3.2.1.Subspecia ................................................................................................................. 9
1.3.2.1.1.Subspecii originare din Europa ........................................................................... 10
1.3.2.1.2.Subspecii originare continentului African .......................................................... 11
1.3.2.1.3.Subspecii originare din Orientul Mijlociu și Asia ............................................... 11

1.4.RASE/SUBSPECII CULTIVATE ............................................................................... 12

1.5.PIAȚA APICOLĂ ......................................................................................................... 12

2.LOCUL APICULTURII IN CADRUL ŞTIINŢELOR AGRICOLE: LA

GRANIŢA DINTRE AGRONOMIE ŞI ZOOTEHNIE ................................................... 16

3.REPRODUCEREA LA ALBINE, INSEMINAREA ARTIFICIALĂ ȘI STADIUL

ACTUAL ÎN ACEST DOMENIU ...................................................................................... 17
3.1.APARATUL REPRODUCĂTOR ................................................................................ 17
3.1.1.Aparatul reproducător mascul .................................................................................. 17
3.1.2.Aparatul reproducator femel ..................................................................................... 21

3.2.ORGANIZAREA FAMILIEI DE ALBINE ȘI DETERMINISMUL SEXELOR

LA ALBINӐ ......................................................................................................................... 23
3.2.1.Structura socială a coloniei de albine ....................................................................... 23
3.2.2.Determinismul sexelor la albină .............................................................................. 24

3.3.REPRODUCEREA LA ALBINE ............................................................................... 25

3.4.OBȚINEREA MĂTCILOR ......................................................................................... 26

3.4.1.Obţinerea şi folosirea mătcilor din roiurile naturale ............................................. 27
3.4.2.Obţinerea mătcilor din botcile familiilor orfane ..................................................... 29
3.4.3.Obţinerea mătcilor din botcile de schimbare liniştită ............................................ 29
3.4.4.Utilizarea cutiilor Jenter sau Nicot ........................................................................... 30
3.4.5.Transvazarea larvelor ............................................................................................... 31

3.5.CREȘTEREA TRÂNTORILOR ȘI ASIGURAREA CONDIȚIILOR

REPRODUCERII ................................................................................................................ 31

2
3.6.INSEMINAREA ARTIFICIALĂ: TEHNICI UZUALE ȘI UTILITATEA LOR ... 34
3.6.1.Instrumente și accesorii necesare inseminării artificiale a mătcilor ...................... 35
3.6.1.1.Macroscopul .............................................................................................................. 35
3.6.1.2.Butelia de dioxid de carbon ...................................................................................... 36
3.6.1.3.Lampa cu lumină rece .............................................................................................. 36
3.6.1.4.Penseta ...................................................................................................................... 37
3.6.1.5.Aparatul de inseminare ............................................................................................ 37
3.6.1.6.Tubul de fixare pentru matcă .................................................................................. 37
3.6.1.7.Seringa de însămânțare ............................................................................................ 37
3.6.1.8.Cârligul ventral, cârligul dorsal și lopățica ............................................................. 38
3.6.1.9.Alte accesorii folosite în inseminare ........................................................................ 38
3.6.2.Procedura de inseminare artificială .......................................................................... 38
3.6.3.Procedura de colectare a spermei de trântor ........................................................... 40

PARTEA A II-A. CERCETĂRI PROPRII ....................................................................... 42

4. CONTRIBUȚII ORIGINALE LA ÎMBUNĂTĂȚIREA TEHNICII DE
INSEMINARE ARTIFICIALĂ LA APIS MELLIFERA ................................................. 42

4.1.OBIECTIVELE STUDIULUI ………………………………………………….......... 45

4.2.MATERIAL ȘI METODӐ ............................................................................................ 46

4.2.1.Locul desfășurării studiului și geografia zonei …………………………………… 46
4.2.2.Perioada efectuării studiului ………………………………………………….......... 50
4.2.3.Protocolul, materialul biologic și instrumentarul utilizat ………………………... 50

4.3 Rezultate și discuții……………………………………………………………………. 56

4.4. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI............................................................................. 62

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………….. 65
REZUMAT ……………………………………………………………………………….. 76

3
 INTRODUCERE
Această lucrare este rodul pasiunii mele pentru apicultură, experiență materializată pe
parcursul a trei ani de studiu bibliografic și cercetare, iar prin conținutul său și a modului
tehnico-științific de prezentare se dorește să aibă un rol practic pentru cei interesați în
inseminarea artificială a mătcilor. Lucrarea îmbunătățeste doar o anumită parte a inseminării
artificiale și este o continuare a lucrării de doctorat.
De ce am ales să fac selecție prin tehnica inseminării artificiale?
În țara noastră datorită condițiilor pedo-climatice și de mediu, activitatea de selecție, de
amelioare și de păstrare în stare pură a materialului genetic selecționat se poate realiza controlat
în proporție de 100% doar prin această metodă științifică.
Prin această lucrare, în cadrul tehnicii de inseminare artificală, am investigat și am
stabilit perioada optimă de împerechere a trântorilor sau altfel spus, am stabilit perioada optimă
când aceștia pot fi folosiți pentru colectarea/recoltarea lichidului seminal și utilizarea acestuia
în cadrul procesului de inseminare a mătcilor.
În literatura de specialitate este menționat faptul că aceștia sunt apți de împerechere
începând cu a 14 zi de la eclozare.
În urma studiului nostru am stabilit că realitatea stabilită științific anterior poate fi
influențată în prezent de anumiți factori externi care pot duce la o maturizare mai devreme sau
mai târzie a aparatului reproducător la trântori, informații importante din punct de vedere
științific și economic în procesul de inseminare a mătcilor în laborator, informații care pot aduce
un aport substantial pentru a gestiona mai bine activitatea , informații care pot fi exploatate
pentru a avea un randament de împerechere mai mare într-o perioadă de timp mai scurtă.
Credem că studiul nostru din prezenta lucrare de cercetare are o valoare aditivă unor
studii anterioare ale specialiștilor clasici și ale celor contemporani, iar alții, după noi, le vor
utiliza și îmbunătăți spre un permanent progress al apiculturii.
Cu această ocazie doresc să îmi exprim aprecierea față de d-nul prof.univ.dr.ing. Radu
BREJEA și d-nul conf.univ.dr.ing Ioan-Valentin PETRESCU-MAG pentru deplina încredere pe
care mi-au acordat-o, pentru sprijinul necondiționat pe care mi l-au oferit în furnizarea de
informații și pentru sfaturile practice necesare realizării cercetării, a unei abordari cât mai
științifice a problematicii, care prin aportul propriu să furnizeze informații practice celor
interesați să realizeze inseminarea artificială a mătcilor cu eficiență maximă.

4
 PARTEA I. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR ȘI REALIZĂRILOR
ÎN DOMENIUL APICULTURII ȘI INSEMINĂRII ARTIFICIALE LA
ALBINĂ

1. APICULTURA ZILELOR NOASTRE: REALIZĂRI ȘI PERSPECTIVE

Astăzi apicultura se întrepătrunde cu biotehnologiile, știința reproducției, genetica,
entomologia, etologia, biochimia, medicina, biodiversitatea (Mărghitaş 2008), toate aceste
științe și informații fiind utilizate pentru înțelegerea fenomenelor care stau la baza sporirii
sănătății albinelor și producției apicole (Mattila & Seeley 2007; Goblirsch 2017). În prezent
selecția specimenelor valoroase nu se mai face empiric, ci se face pe criterii de biologie
moleculară și statistică experimentală. Productivitatea, abilitățile reproductive și sănătatea
albinelor sunt asociate cu unele secvențe nucleotidice, proteine, secvențe comportamentale,
cu morfologia corpului insectei etc., astfel încât abordarea aspectelor de mai sus devine una
foarte complexă (Crozier & Crozier 1993; Evans et al 2006; Estoup et al 1993, 1995; Garnery
et al 1992).
Astăzi albina nu este doar un animal de producție cu uz strict zootehnic (Odagiu &
Oroian 2010), ea este un excelent bioindicator (Celli & Maccagnani 2003), un organism
model pentru monitorizarea biodiversității (Mag et al 2006), pentru sexualitate și
determinismul sexelor (Baer 2005), pentru parazitologie (Ball & Allen 1980; Murilhas 2002;
Rosenkranz 1999), un model pentru studii de comportament (Page 1980; Beekman &
Ratnieks 2000), mai ales că avem de-a face cu comportamentul individului, la care putem
adăuga comportamentul familiei de albine care funcționează ca un superorganism (Moritz &
Southwick 2012). Albina este importantă pentru înțelegerea comunicării dintre animale,
pentru înțelegerea cascadelor de reacții feromonale și hormonale implicate în comunicare și
comportament (Schneider & Lewis 2004).
Albina meliferă este un organism propus de Cridge et al (2017) ca insectă model pentru
înțelegerea geneticii dezvoltării organismelor, a plasticității dezvoltării timpurii. Mai departe,
în stadiul adult, este interesantă de înțeles plasticitatea dezvoltării ovarelor în funcție de
necesitățile coloniei la un moment dat (Cridge et al 2017). Toate aceste aspecte intrigante au
la bază explicații biochimice, fiziologice, genetice și moleculare pe care, cândva, noi, oamenii
de știință, sperăm să le deslușim, însă nu în prezenta lucrare.

5
 1.1.EVOLUȚIA APICULTURII ÎN ROMÂNIA
În țara noastră apicultura are o tradiție milenară, condițiile naturale, climatice și
pedologice propice și resursele melifere îmbelșugate determinând răspândirea albinelor pe
întreaga suprafață a țării din timpuri străvechi (Cornoiu 2012; Mărghitaş 2008). Debutul
practicării albinăritului este greu de precizat din lipsa izvoarelor scrise în acele perioade
timpurii. Este, însă, cert faptul că de foarte multă vreme, produsul principal al acestei
activităti, mierea, a fost folosită ca aliment și prim-îndulcitor de către cei care, la început, o
procurau prin culegerea din scorburile pădurii populate cu albine (Zeuner 1963). Pentru că
omul învață repede, de la această culegere a mierii albinelor și până la scoaterea scorburilor
cu albine din pădure și așezarea lor lângă așezarea omului, nu a fost nevoie de prea mult timp.
Iar de la acest început și până la amenajarea și, apoi, confecționarea de stupi primitivi, din
nuiele, paie, stuf, crengi, lut sau alte materiale, nu a fost decât un alt mic pas (Mason & Mason
1984). Deci, dintr-un simplu culegător de miere, omul a devenit, treptat, crescător de albine
(Manualul Apicultorului, ediția a 9-a, 2007, p.12). Deși creșterea albinelor în cele mai
timpurii perioade a fost una lipsită de informații științifice și tehnici elaborate, ea a evoluat
peste generații în ceea ce este apicultura de astăzi.
Scrierile din antichitate ale părintelui istoriei, Herodot (anii 485 – 425 î.C.) sau ale
cunoscutului naturalist antic Claudius Aelianus (secolul III î.C.), vorbesc despre albinele de
pe teritoriul Daciei și Traciei.
De asemenea, există încă multe date istorice, arheologice, lingvistice, etnografice și
folclorice care atestă cu certitudine preocuparea statornică și continuitatea creșterii albinelor
în spațiul carpato-ponto-dunărean (Manualul Apicultorului, ediția a 9-a, 2007, p.12). De
pildă, fagurii pietrificați descoperiți într-un pârâu de la Siliște, în județul Cluj, precum și
tăblițele cerate utilizate de către romani pentru scris, găsite într-o mină veche de la Roșia
Montană din Munții Apuseni, sunt o dovadă de necontestat că în țara noastră au existat albine
încă din vremuri foarte îndepărtate (Manualul Apicultorului, ediția a 9-a, 2007, p.12). Pe
anumite monumente, printre care și pe columna lui Traian de la Roma sunt redate scene în
care apar și albinele, fapt care denotă, printre altele, nivelul evoluat de dezvoltare a
albinăritului la populația geto-dacă din acea vreme. Albinele sunt, de asemenea, prezente și
în folclorul românesc, în acte ce consfințeau diferite tranzacții, donații, moșteniri etc (Tudor
2011, p.12).

6
 După formarea poporului român, despre practicarea albinăritului pe meleagurile țării
noastre și a unor măsuri referitoare la circulația produselor apicole și de prelucrare a acestora,
precum și despre prosperitatea creșterii albinelor în Muntenia și Moldova vorbesc scrierile
istoricilor din țară și din străinătate. Dintre aceștia, îi amintim pe domnitorul Moldovei,
Dimitrie Cantemir (1717), Peyssonel (1781), Ion Neculce și Grigore Ureche. Alte surse care
fac referire la apicultura vremurilor trecute sunt hrisoavele domnești (lucrări citate în
Manualul Apicultorului, ediția a 9-a, 2007, p.14).
Odată cu apariția apiculturii ca știință, apar și primele scrieri de amploare despre
albinărit. Prima carte românească de apicultură, intitulată „Economia stupilor” și publicată în
anul 1785, aparține medicului oftalmolog și cărturar Ioan Piuariu-Molnar. Ulterior, în anul
1823, preotul profesor Ioan Tomici a publicat și el o carte de albinărit cu titlul ”Cultura
albinelor”, editată la Buda și tipărită cu litere chirilice la Crăiasca Universitate din Pesta
(Manualul Apicultorului, ediția a 9-a, 2007, p.14).
Anul 1873 a rămas în istoria albinăritului românesc, în acest an apărând o primă
intenție de organizare a practicanţilor apicultori într-o formă structurală și funcțională care să
le protejeze interesele. Organizarea lor aducea perspectiva protecției practicanților
stupăritului și dezvoltării apiculturii prin înființarea la Buziaş a unei societăți de apicultură
sub numele de „Reuniunea Apicultorilor Bănățeni”, având ca președinte pe Adam Petru Jager,
iar ca secretar pe învățătorul Nicolae Grand (Manualul Apicultorului, ediția a 9-a, 2007, p.14)
În anul 1957 a fost înființată „Asociația Crescătorilor de Albine”, care până în prezent
a obținut rezultate deosebite în promovarea apiculturii și produselor apicole. În urma afilierii
ei la entitățile internaționale cu scop apicol, România a putut avea relații de colaborare și
schimb de experiență cu alți apicultori ai lumii. La București, în anul 1965, a fost organizat
cel de-al XX-lea Congres Internațional Jubiliar de Apicultură al Federației Internaționale de
Apicutură APIMONDIA (cu sediul la Roma) (Tudor 2011, p.14). Cu această ocazie
profesorul român V. Harnaj devine președinte al Federației Internaționale a Asociațiilor de
Apicultură APIMONDIA, ocupând această poziție din anul 1965 până în 1985 și aducând
beneficii enorme dezvoltării apiculturii românești (Manualul Apicultorului, ediția a 9-a, 2007,
p.15).
Apicultura românească și-a consolidat de-a lungul timpului, un statut de autoritate din
punct de vedere profesional, în pleiada țărilor cu vechi tradiții în albinărit. După revoluția din

7
1989, în România au survenit scăderi importante ale numărului apicultorilor, familiilor de
albine și a scăzut influența zonală a României în comerțul cu miere (Bucată 2001a, p.10). În
ultimele două decenii a apărut tendința tot mai evidentă de trecere de la amatorism la
stupăritul profesionist. Creșterea motivației economice a trecerii la stupăritul industrial va
trebui să fie susținută și încurajată în continuare prin diverse reglementări de genul
subvențiilor. Stupinele mici, de 50-70 de familii de albine, care reprezintă nivelul minim
definitoriu pentru o exploatație apicolă, realizează producții care merg, de regulă, direct la
consumatori (Bucată 2001a, p.10).

1.2.RĂSPÂNDIREA ALBINELOR PE GLOB

Albinele sunt răspândite pe întreg globul pământesc, făcând excepție cele mai elevate
altitudini, cele două regiuni polare și câteva mici insule oceanice (Mason & Mason 1984).
Dacă în regiunile înalte sau polare absența albinelor se explică prin temperaturile prea joase
și prin lipsa abundenței floristice (Winston 1991), în cazul insulelor, izolarea geografică, lipsa
solului sau a curenților puternici de aer pot fi considerate principalele obstacole în calea
răspândirii lor. Cea mai mare diversitate de specii de albine se găsește în regiunile calde, aride
sau semiaride din Asia, America de Sud și Mexic, însă cu un centru de biodiversitate în
Borneo (Koeniger et al 2010).

1.3.TAXONOMIE
1.3.1.Încadrarea speciei
Regnul: Animalia (organisme eucariote și pluricelulare, în general heterotrofe)
Subregnul: Eumetazoa (animale fără coloană și fără sistem osos intern)
Încrengătura: Arthropoda (animale nevertebrate cu picioarele articulate)
Subîncrengătura: Mandibulata (artropode prevazute cu mandibule)
Clasa: Insecta (artropode cu corpul format în general din trei segmente distincte: cap, torace
și abdomen; excepțiile de la prezenţa celor trei segmente sunt cauzate de adaptările ulterioare)
Subclasa: Pterigota (insecte care au pe segmentele toracice două sau trei perechi de aripi)
Ordinul: Hymenoptera (insecte înzestrate cu aripi de consistență membranoasă)
Subordinul: Apocrita (himenoptere la care legătura dintre torace și abdomen se face printr-o
porțiune subţire, denumită pețiol)

8
Grupul: Aculeata (insecte prevăzute cu defensă sub formă de ac)
Suprafamilia: Apoidea (insecte care își hrănesc puietul cu polen și cu nectar din flori)
Familia: Apidae
Subfamilia: Apinae (insecte care construiesc cuiburi și care prezintă la a treia pereche de
picioare un aparat destinat colectării polenului)
Tribul: Apini
Genul: Apis (albine care vieţuiesc în familii permanente și monogine - au o singură femelă,
numită matcă - cu organele reproducătoare dezvoltate, capabile să asigure perpetuarea; corpul
lor este acoperit cu peri scurți și rari)
Specia:
A. dorsata (albina indiană uriașă, își clădește un singur fagure ancorat de stânci sau de
ramurile diferiților arbori; este cea mai mare albină cunoscută și este răspândită în India, sudul
Chinei, arhipelagul indonezian și Filipine);
A. florea (albina indiana pitică, cea mai mică albină cunoscută, construiește un singur fagure
foarte mic ancorat de ramurile copacilor; este răspândită în Malaezia, India, Borneo și Jawa);
A. cerana (numită și albina indiană obișnuită, cuibul este construit în cavități și cuprinde
faguri multipli; este răspândită în China, Japonia, India, Indonezia, Jawa, Borneo, Sumatra,
dar și în Rusia - Extremul Orient);
A. mellifera (albina meliferă, arhicunoscută și cea mai răspândită albină, exploatată de om
pentru calitățile sale productive; cuibul ei este format în cavități închise, pe faguri multipli,
cu un număr mare de indivizi per familie. Denumirea speciei, mellifera a fost propusă de
Linne în anul 1758 și modificată mai târziu (1761), în mellifica; în cele din urma s-a revenit
la denumirea mellifera (Wikipedia.org 2017).
1.3.2.Taxoni infraspecifici ai speciei A. mellifera
1.3.2.1.Subspecia
Conform zoologiei și taxonomiei actuale („conceptul evolutiv de specie” - Simpson
1961; Wiley & Mayden 2000; Kottelat & Freyhof 2007; Nowak et al 2009), subspeciile au
dispărut din nomenclatură, fiind fie ridicate la rang de specie, fie coborâte la rang de varietate
sau rasă (Batin & Roman 2016). „Conceptul evolutiv de specie” a fost sugerat de către
Simpson (1961) (și reconsiderat de către Wiley 1978) pentru a adapta conceptul de specie
biologică la contextul paleontologic: “O specie este o linie evolutivă (o secvenţă de populaţii

9
de acestori și descendenţi) care evoluează separat de alte linii, având propriile roluri evolutive
și tendinţe unitare”.
Totuși, entomologii apicultori încă nu s-au pus de acord cu noul trend, de aceea unele
grupuri de albine încă apar când ca rase, când ca subspecii ale albinei melifere Apis mellifera.
Astfel, nefiind noi în măsură să facem ordine în taxonomia insectelor, noi le vom trata
conform literaturii întârziate.

1.3.2.1.1.Subspecii originare din Europa (listă preluată din Wikipedia.org 2018 şi

prelucrată/ actualizată)
Apis mellifera ligustica Spinola 1806, albina italiană. Este rasa cea mai comună din America
de Nord, America de Sud și partea de sud a Europei. Albina italiană este crescută în aproape
toată lumea în scopuri comerciale. Este o subspecie blândă și nu are predispoziție accentuată
spre roire, producând un surplus de miere consistent. Albinele italiene au puține caracteristici
indezirabile, însă coloniile tind să mențină populații mari de-a lungul sezonului rece si de
aceea necesită mai multe resurse de hrană pentru a supraviețui iarna în comparație cu alte
subspecii din zonele temperate.
Apis mellifera carnica Pollmann 1879, albina carniolană. Carniola este o regiune din
Slovenia, în partea de sud a Alpilor Austrieci, în partea de nord a Balcanilor. Această
subspecie este populară crescătorilor datorită blândeții sale, fiind ușor de lucrat în stupina
populată cu astfel de albine.
Apis mellifera caucasia Pollmann 1889, albina caucaziană (Georgia).
Apis mellifera remipes Gerstäcker, 1862, localizată preponderent în Iran, Marea Caspică.
Apis mellifera mellifera Linnaeus, 1758, albina europeana (Europa de nord si vest). Este una
dintre cele mai cultivate rase.
Apis mellifera iberiensis Engel, 1999.
Apis mellifera cecropia Kiesenwetter, 1860, trăiește în sudul Greciei.
Apis mellifera cypria Pollmann, 1879.
Apis mellifera ruttneri Sheppard, Arias, Grech & Meixner 1997, este o subspecie originară
insulelor Malteze.
Apis mellifera sicula Montagano, 1911.

10
Apis mellifera carpatica – albina românească, tratată când ca o subspecie, când ca rasă, a fost
recent caracterizată și omologată de o echipa sub supervizarea ANZ (România).
Rasa/subspecia nu ocupă strict suprafața țării noastre și a suferit hibridări cu alte
subspecii/rase de-a lungul timpului.

1.3.2.1.2.Subspecii originare continentului African (listă preluată din Wikipedia.org

2018 și prelucrată/actualizată)
Apis mellifera scutellata Lepeletier, 1836.
Apis mellifera capensis Eschscholtz, 1822.
Apis mellifera monticola Smith, 1961.
Apis mellifera sahariensis Baldensperger, 1932.
Apis mellifera intermissa von Buttel-Reepen, 1906.
Apis mellifera major Ruttner, 1978.
Apis mellifera adamsonii Latreille, 1804.
Apis mellifera unicolor Latreille, 1804, trăieşte în Madagascar.
Apis mellifera lamarckii, Cockerell, 1906.
Apis mellifera litorea Smith, 1961.
Apis mellifera nubica Ruttner, 1976, populează arii din Sudan.
Apis mellifera jemenitica Ruttner, 1976, populează biotopuri din Somalia, Uganda, Sudan şi
Yemen.

1.3.2.1.3.Subspecii originare din Orientul Mijlociu și Asia (listă preluată din

Wikipedia.org 2018 și prelucrată/actualizată)
Apis mellifera macedonica Ruttner, 1988, populează regiuni din Republica Macedonia și din
nordul Greciei.
Apis mellifera meda Skorikov, 1829, populează suprafețe din Irak.
Apis mellifera adamii Ruttner, 1977, trăiește în insula Creta.
Apis mellifera armeniaca, (posibil sinonim cu Apis mellifera remipes), relatată ca trăind în
Orientul Mijlociu, Caucazi, Armenia.
Apis mellifera anatoliaca Maa, 1953. Această rasă este tipică coloniilor din regiunea centrală
a Anatoliei din Turcia și Irak (este răspândită în vest până în Armenia). Are multe
caracteristici utile, dar uneori munca în stup și în afara lui poate fi neplăcută.

11
Apis mellifera syriaca Skorikov, 1829, albina din Siria, trăiește în Orientul Apropiat și Israel.
Apis mellifera pomonella Sheppard & Meixner, 2003. Sunt albine melifere endemice
Munților Tien (Asia Centrală). Această subspecie este răspândită până în estul cel mai
îndepărtat.

1.4.RASE/SUBSPECII CULTIVATE
În zilele noastre, ca urmare a intervenției umane, Apis mellifera (albina) poate fi
întalnită de la Cercul Artic și până la Capul Bunei Speranțe. Omul, odată cu globalizarea, a
introdus în toate ariile geografice în care clima i-a permis subspeciile/rasele de albine cele
mai productive. Principalele rase de albine folosite de apicultorii profesioniști sunt cele din
tabelul nr.1.
Tabelul nr. 1
Principalele subspecii/rase de albine folosite de apicultorii profesioniști
The most important bee subspecies/breeds used by professional beekepers

Rasa/subspecia Origine Lungimea trompei Culoare

Breed/subspecies Origin Tube length Colour
Apis mellifera mellifera Europa de vest și nord Între 6,05-6,35 Neagră
(albina europeană)

Apis mellifera ligustica Italia 6,50 Galbenă

Apis mellifera caucasia Georgia 7,20 Cenușie spre bej
Apis mellifera carnica Pen. Balcanică 6,60 Cenușie
Apis mellifera adamsonii Africa sub-sahariană 5,68 Galben arămie
Apis mellifera iberiensis Spania, la sud de linia 6,44 Neagră
Barcelona – Burgos
O colonie de albine melifere este organizată pe caste; este compusă din până la 50 mii
de albine lucrătoare, câteva mii de trântori sezonieri și o singură matcă, care produce ouă și
este, în general, mama tuturor indivizilor din colonie (Winston 1987).

1.5.PIAȚA APICOLĂ
Uniunea Europeană (U.E.) este al doilea producător de miere în lume (tab. 4), după
China. Numărul total de stupi în UE este de cca 17 milioane, deținuți de aproximativ 600.000
apicultori (European Comission, 2018). Cu toate acestea, U.E. nu produce suficiente produse
apicole ca să își satisfacă nevoile proprii de consum. U.E. importă cantități importante de
miere din China (cca 40% din importurile totale de miere) (European Comission, 2018).

12
România este cel mai important producător de miere din Uniunea Europeană (fig. 3), deși
deține o suprafața mai mică, un număr mai redus de stupi (tab. 2; fig. 1) și de apicultori (tab.
3, fig. 2) decât Spania sau alte țări fruntașe.
Tabelul nr. 2
Evoluția numărului total de familii de albine în U.E. (European Comission, 2018)
Evolution of total number of hives in European Union

13
Fig.nr.1 Numărul total de stupi în U.E., exprimat în mii (European Comission, 2018).
Total number of hives in European Union (in thousand).

Tabelul nr. 3
Evoluția numărului total de apicultori în U.E. (European Comission, 2018)
Evolution of total number of beekeepers in European Union

14
Fig.nr. 2 Evoluția numărului total de crescători de albine din U.E. (European Comission,
2018). Evolution of total number of beekeepers in European Union.

Fig.nr.3 Producția de miere în UE (European Comission, 2018). Honey bee production in

European Union.

15
 Tabelul nr. 4
Producția mondială de miere pe țări, în mii tone (European Comission, 2018)
World honey bee production per country (1000 tonnes)

2. LOCUL APICULTURII ÎN CADRUL ȘTIINȚELOR AGRICOLE: LA

GRANIȚA DINTRE AGRONOMIE ȘI ZOOTEHNIE
Albina este o componentă a regnului animal, având numeroase trimiteri în zoologie și
fiind studiată în principal de către zoologi. De aceea, apicultura este plasată arbitrar de
majoritatea oamenilor de știință în sfera zootehnică. Cu toate astea, produsele apicole sunt
considerate produse preponderent vegetale (Costea & Stroia 2011). Polenul, compușii
bioactivi și zaharidele plantelor din produsele apicole sunt argumentul integrării apiculturii
în sfera științei alimentului sau agronomie în sensul larg (Dezmirean et al 2012; Bucată
2001b). Oricum, atât agronomii și nutriționiștii, cât și inginerii zootehniști studiază albinele
și produsele apicole, iar eforturile lor conjugate prin abordarea indisciplinară aduc noi și noi
informații care se traduc prin progres științific și tehnologic. În multe inițiative, abordarea
biodiversității floristice se face prin analiza diversității polenului din compoziția mierii (Mag
et al 2006), bioecologia şi tehnica apicolă mergând mână în mână (Lazăr 2002; Tănăsoiu et
al 2015; Bura et al 2003).

16
 3.REPRODUCEREA LA ALBINE, INSEMINAREA ARTIFICIALĂ ȘI
STADIUL ACTUAL ÎN ACEST DOMENIU
Fără a avea pretenția că putem trata exhaustiv reproducerea (sau reproducția) apicolă
și tot ce s-a studiat despre aceasta până în prezent, noi vom încerca să prezentăm în linii mari
stadiul actual al cercetărilor apicultorilor români și străini, ca punct de plecare pentru studiile
noastre doctorale.

3.1.APARATUL REPRODUCĂTOR
La albină, aparatul genital are alcătuire diferită la cele două sexe, bărbătesc și respectiv
femeiesc. În compunerea acestuia intră în primul rând glanda sexuală, testiculul pentru mascul
(numit trântor) și ovarul pentru femelă (numită matcă sau regină), organe ce produc celulele
sexuale specifice – spermatozoizi la trântor și ovule la matcă. Aparatul genital este format din
glanda sexuală, căile genitale și glandele anexe (Snodgrass 1984; Aioanei & Stavrescu-
Bedivan 2011).
3.1.1.Aparatul reproducător mascul
Este compus, luând piesele în ordine de la interior spre exterior, din: testicule, canale
deferente, cule seminale, glande mucoase, canal ejaculator și penis (Snodgrass 1984) (fig.nr.
5 și fig.5.1).
Testiculele sunt localizate în cavitatea abdomenului, între tubul digestiv și cord, fiind
fixate în abdomen prin două ligamente. Testiculele sunt de culoare galbenă, au un aspect
heterogen, la exterior sunt înfăşate într-o tunică, iar în interior conțin cca 200 tuburi
producătoare de spermă (numite testiole) care se deschid la capătul canalului deferent într-o
cameră comună. Apogeul dezvoltării testiculelor are loc în stadiul de larvă, în stadiul de adult
dimensiunile testiculelor reducându-se semnificativ (Snodgrass 1925; esanatos.com 2017;
fig. 4).

Fig.nr.4 Grafic reprezentând dimensiunea testiculelor trântorului (http://www.esanatos.com).

Graphic showing the drone testicle size.

17
 Următoarea parte componentă a aparatului reproducător mascul este reprezentată de
canalele deferente. Canalele deferente sunt tuburi miniaturale prin care materialul seminal
produs în testicule ajunge în culele seminale. Deci, canalele deferente sunt formațiuni tubulare
de legătură (esanatos.com 2017).
Vezicula seminală este porțiunea îngroşată a canalelor deferente, rolul ei fiind de a
colecta și păstra sperma. Vezicula seminală se termină într-un canal scurt care se deschide pe
partea dorsală a glandei mucoase, la baza acestei glande. Peretele canalului deferent și a
glandei mucoase dispune de o puternică musculatură bi- sau tristratificată. În partea dinspre
lumen, peretele e format dintr-un strat de celule epiteliale secretorii înalte. Dacă în cula
seminală aceste celule produc un fluid cu proprietăți nutritive și cu rol de suspensie pentru
spermatozoizi, în glanda mucoasă celulele epiteliale produc mucus (esanatos.com 2017;
Snodgrass 1925, 1984).
Glandele mucoase sunt elemente accesorii ale aparatului reproducător și au forma unor
pungi care se deschid la limita de întretăiere a culelor seminale cu canalul ejaculator. Produsul
de secreție al glandelor mucoase are un ph slab bazic, iar în contact cu apa sau cu aerul se
aglutinează. Acesta, împreună cu secreția culelor seminale formează fluidul spermatic.
Mucusul produs de aceste glande are rol în diluarea spermei, uşurând astfel eliminarea ei în
momentul ejaculării (esanatos.com 2017; Snodgrass 1925).
Următoarea parte componentă a aparatului genital masculin al albinei este canalul
ejaculator. Acesta are forma unui tub lung și subțire, fără musculatură, ce unește capetele
glandelor cu capătul anterior al falusului. Canalul ejaculator comunică cu glandele în
momentul împerecherii datorită acțiunii musculaturii glandulare (esanatos.com 2017; Dade
1994).
Piesa terminală a aparatului genital la trântor este reprezentată de endofalus (sau
penis). Penisul se găsește în partea ventrală a abdomenului, iar anterior ajunge până în dreptul
segmentului al treilea al abdomenului. Acesta este organul copulator, este voluminos și se
compune la rândul său din următoarele (Snodgrass 1984):
 vestibulul penian, ce se deschide la exterior prin falotrema;
 coarnele și cervixul, două formațiuni asemănătoare unor pungi largi și ascuțite la
capete; cervixul este prevăzut cu spiculi mărunți, precum este și vestibulul;

18
  bulbul penian este partea terminală, umflată a penisului în care se deschide canalul
ejaculator.
Acesta are pereții subțiri, netezi la interior, dorsal și posterior prezentând două plăci
de consistență chitinoasă, tari, alungite, orientate cu vârfurile înspre partea posterioră; este
plin cu o masă de secreție glandulară și cu spermatozoizi; se deschide în cervix printr-un
orificiu de formă triunghiulară (esanatos.com; Woyke 2008; Snodgrass 1984).

Fig.nr.5 Aparatul reproducător mascul (Mackensen & Tucker 1970). The male reproductive
apparatus.

19
Fig. 5.1.— A- aparatul reproducător mascul, vedere dorsală, poziție naturală (R. E. Snodgrass 1910); B- suprafața interioară a peretelui
dorsal al bulbului penisului (E, PenB), care prezintă îngroșarea gelatinoasă (ss); C- grup de spermatozoizi și granule amestecate; D-
segmente terminale ale abdomenului masculin, care prezintă al șaptelea tergit (VIIT) îndepărtat din stern (VHS) și penisul (Pen) parțial
proeminent; E- vedere laterală a penisului ca invaginat în abdomen și canalul ejaculator (EjD). A- reproductive organs of drone, dorsal
view, natural position; B- inner surface of dorsal wall of bulb of penis (E, PenB), showing gelatinous thickening (ss); C- group of
spermatozoa and intermixed granules; D- terminal segments of male abdomen, showing the seventh tergum (VIIT) removed from its
sternum (VHS) and the penis (Pen) partly protruded; E- lateral view of penis as invaginated within abdomen, and ejaculatory duct
(EjD).

20
 3.1.2.Aparatul reproducător femel
Aparatul reproducător al mătcii este situat în cavitatea abdominală, ocupând un spațiu
foarte mare la matca fecundată. Ca și la mascul, și la femelă aparatul reproducător are mai
multe părți componente, în acest caz fiind format din: ovare, oviducte pare, oviduct impar,
punga spermatică și vagin (esanatos.com 2017; Snodgrass 1984) (fig. 6).
Ovarele sunt două organe voluminoase, piriforme, aflate în partea superioară a
abdomenului, mai precis deasupra gușii. Sunt formate fiecare din 150-180 tuburi ovariene
(ovariole) la matcă și din 2 până la 12 tuburi ovariene la albina lucrătoare. Pe lungimea lor se
pot observa strangulații ce corespund ovulelor aflate în diverse stadii de dezvoltare: la vârful
tubului ovarian se află ovogoniile, în continuare ovocitele, iar în partea terminală ovulele. În
sezonul de reproducere, pentru o pontă de cca 1500 ouă pe zi, fiecare ovariolă produce cca 4-
5 ouă (esanatos.com 2017).
Oviductele pare și oviductul impar fac legătura între ovare și vagin și au rol în
eliminarea ovulelor. La matcă, oviductele mai sus menționate sunt dispuse sub forma literei
Y și sunt diferite între ele din punct de vedere histologic.
Oviductele pare au pereți înguşti, formați doar dintr-un fascicul foarte slab dezvoltat
de fibre musculare monostratificate ce constituie mici săculeți cu cute orientate de-a lungul
lor, ce permit creșterea semnificativă a volumului lumenului la nevoie. La matca tânără
oviductele sunt foarte alungite, iar ovarele sunt mici ca dimensiune, însă după începerea
depunerii pontei oviductele se scurtează pe măsură ce ovarele cresc în dimensiuni (Winston
1991).
În contrast cu oviductele pare, oviductul impar este prevăzut cu o musculatură foarte
bine dezvoltată, iar segmentul său transversal (ce are o deschidere anterioară de 0,33mm) nu
se mai poate lăți aproape deloc. Din această cauză, oul (ce are diametrul de 0,39-0,42mm), în
momentul trecerii prin acest oviduct, capătă o formă elipsoidală, datorită compresiei
(esanatos.com 2017).
Spermateca este situată superior oviductului impar, respectiv desupra vaginului, având
în partea anterioară, aparatul vulnerant (acul insectei). Constituie rezervorul pentru stocarea
spermei, având un diametru de 1,2-1,3 mm și un volum de cca 1 mm3. Suprafața spermatecii
este argintiu-strălucitoare. Peretele spermatecii este dur, străveziu și este acoperit la exterior
de o rețea fină de trahei cu funcţie de aprovizionare cu oxigen a spermatozoizilor din lichidul

21
seminal aflat în spermatecă. La mătcile virgine, conținutul ei este un fluid transparent, ca apa,
iar la cele împerecheate, fecundate, lichidul din interiorul spermatecii are un aspect lăptos,
tulbure, aspect conferit de pachetele de spermatozoizi pătrunși în ea (esanatos.com 2017).
Ductul spermatic (ductus spermaticus) face legătura de la spermatecă la oviduct. În
porțiunea curbată a acestuia, ductul este înconjurat de fascicule musculare dezvoltate ce
contribuie la propulsia spermei în spermatecă, acționând prin contracție ca o adevărată pompă
și, probabil, au rol important în eliberarea spermei. În ductul spermatic se deschid două canale
ale glandelor mucoase ale spermatecii, glande ce învelesc spermateca la exterior și a căror
secreție are rol nutritiv pe perioada păstrării spermatozoizilor pentru mai mulți ani și care
acționează, totodată, ca un declanșator al migrării acestora (esanatos.com 2017).
Următoarea piesă a aparatului genital femel este oviductul impar, despre care am mai
discutat mai sus. Oviductul impar se deschide în punga genitală. Aceasta din urmă este
formată dintr-o porțiune exterioară (punga copulatoare - bursa copulatrix) ce se deschide la
baza acului și o porțiune situată anterior, corespunzătoare vaginului (esanatos.com 2017).
Vaginul reprezintă porțiunea terminală a aparatului reproducător al mătcii. El este
format dintr-un perete elastic, pliat, cu adâncituri. Datorită elasticităţii sale, forma i se poate
schimba ușor în funcție de gradul de distensie a abdomenului. Orificiul vaginal, legătura lui
cu camera acului, este o fantă transversală ce apare ca o umflătură cu pliuri în partea mediană
a bursei copulatrix, fiind închisă în poziție de repaus. Diametrul orificiului vaginal este de
0,65-0,68 mm, variind cu vârsta, rasa sau cu momentul sezonului (esanatos.com 2017).

Fig.nr.6 Aparatul reproducător femel (Mackensen & Tucker 1970): BC, bursa copulatrix; BP, husă bursală dreaptă; BPO,
deschidere către husa bursală; LOD, oviduct lateral; MOD, oviduct median; O, ovar; R, rectum; SCH, camera acului; SP,
spermateca; SPD, duct spermatic; ST, ac; V, vagina; VF, îndoitura valvei; VO, orificiu vaginal.
Female reproductive apparatus: BC, bursa copulatrix; BP, right bursal pouch; BPO, opening to bursal pouch; LOD, lateral
oviduct; MOD, median oviduct; O, ovary; R, rectum; SCH, the chamber of the sting; SP, spermatheca; SPD, spermal
duct; ST, sting; V, vagina; VF, valvefold; VO, vaginal orifice.

22
 3.2.ORGANIZAREA FAMILIEI DE ALBINE ȘI DETERMINISMUL
SEXELOR LA ALBINӐ

3.2.1.Structura socială a coloniei de albine

Conform înţelesului uzual, o familie de albine este compusă din matcă, un număr
variabil de albine lucrătoare (și în anumite perioade ale sezonului, un număr semnificativ mai
redus de trântori), puiet aflat în diferite stadii de dezvoltare ontogenetică (numărul și stadiul
lor variind tot în funcție de sezon) și faguri cu rezervele depozitate în ei (Winston 1991; Gould
& Gould 1988).
Însă această reprezentare este o descriere foarte superficială a coloniei, care cuprinde
numai aspectele aparente. Prin structura ei internă, familia de albine este o formațiune foarte
complicată, care în ciuda tuturor strădaniilor scapă încă și astăzi în unele privințe înțelegerii
noastre (Visscher 1980; Ruttner 1980, p.21-23). Esențiale examinărilor noastre sunt relațiile
multiple ale albinelor lucrătoare între ele, cât și ale acestora cu puietul și cu matca (Ruttner
1980, p.21-23).
Același profesor Ruttner spunea că totul începe cu faptul că o familie normală de albine
cuprinde albine lucrătoare de toate vârstele, acestea îndeplinind anumite atribuţii,
corespunzător vârstei lor. Pe de altă parte, spunea profesorul, organizarea acestor lucrătoare
nu se bazează pe niște trepte rigide în dezvoltare. Atribuții prevăzute fiziologic pentru o
anumită vârstă pot fi amânate temporar în anumite limite sau chiar suprimate, astfel încât se
obține o mare plasticitate a funcțiilor lucrătoarelor, corespunzătoare cerințelor în stup (vezi şi
Pătruică 2005, 2006).
Un fenomen interesant este felul în care se păstrează echilibrul metabolic al coloniei
prin interacțiunea dintre indivizi. Prin transmiterea hranei de la albină la albină se formează
o circulație alimentară și în ultimă instanță un metabolism global al familiei de insecte în care
este inclus și puietul (Page & Erickson 1988; Visscher 1989).
În primele zile de viaţă, după ce a consumat cantități importante de polen (acumulând
proteină), albinei tinere i se dezvoltă glandele faringiene și corpul adipos. Când este doică,

23
această albină lucrătoare predă larvelor rezervele acumulate de proteină prin lăptișor de matcă
și datorită acestui fapt va fi numai apoi, pentru scurtă perioadă de timp, albină culegătoare,
numită şi albină de zbor.
Pregătind celule de puiet, cedând puietului hrană și căldură și hrănind matca,
lucrătoarele sunt factorul din familia de albine care determină desfășurarea evenimentelor
(Ruttner 1980, p.21-23).
Relațiile dintre albinele lucrătoare și matcă sunt de o importanță covârșitoare pentru
succedarea funcțiilor în interiorul coloniei de albine. În principal lucrătoarele sunt acelea care
îndeplinesc funcțiile vitale ale stupului prin diverse activități reglatoare, precum: curățarea
unor zone de fagure disponibile, reducerea suprafeței destinate puietului, indirect, prin
reducerea cantității de lăptișor de matcă sau, direct, prin îndepărtarea unei părți din ouă și
larve, care ar fi fost supranumerare capacității portante a stupului la un moment dat. Tot ele
au rol determinant în hotărârea cantității de puiet mascul care va fi crescută și cea de creștere
a unor mătci tinere. Intensitatea activității de recoltare de miere şi polen este reglată tot de
către albinele lucrătoare (Ruttner 1980, p.21-23).
Dacă albinele lucrătoare dețin în mod direct funcțiile hotărâtoare din familia de albine,
matca exercită la rândul ei o influenţă cel puțin tot atât de mare, dar nu în mod direct, ci prin
intermediul albinelor lucrătoare: numai în prezența mătcii, lucrătoarele pot să-și exercite
funcțiile vizând colectivitatea (Le Conte & Page 2014; Ruttner 1980, p.21-23).
Matca, sau regina, este punctul central de referință, obligatoriu pentru îndeplinirea
sarcinilor necesare din punct de vedere biologic. Spre exemplu, într-o colonie orfană
activitatea de creștere încetează, scade randamentul de cules și dispoziția de apărare, precum
și coeziunea coloniei. De aceea, fenomenele care apar după pierderea mătcii au un caracter
aproape dramatic (Ruttner 1980, p.21-23).

3.2.2.Determinismul sexelor la albină

Albinele speciei Apis mellifera au un mod de reproducere și un determinism al sexelor
după modelul haplo-diploid, adică masculii sunt haploizi, iar femelele și lucrătoarele sunt
diploide (Hermann et al 2005). Cu alte cuvinte, trântorii se dezvoltă din ouă nefecundate, pe

24
când mătcile și albinele lucrătoare eclozează din ouă fecundate (Adams et al 1977; Mackensen
1951; Beye et al 1996; Hasselmann et al 2001).
Diferența fenotipică vizibilă dintre matcă și albina lucrătoare este determinată de
modul aparte de hrănire al individului într-o anumită fază ontogenetică (cu lăptișor de matcă,
sau fără lăptișor de matcă). Acest tip de sexualitate nu este unic în regnul animal, cca 20%
dintre speciile de animale având un determinism al sexelor după același model (Gempe &
Beye 2009).

3.3.REPRODUCEREA LA ALBINE
Speciile de animale, după gradul de implicare a celor două sexe în actul reproductiv,
pot fi monogame sau poligame. Cele monogame formează cupluri formate dintr-un mascul și
o femelă, în timp ce la speciile poligame unul sau ambele sexe pot participa cu indivizi
supranumerari la actul reproductiv.
Deși clasificarea este în realitate mult mai complicată, pe scurt, speciile poligame pot
fi poliandre (când o femelă se împerechează cu mai mulți masculi) sau poligine (unde un
mascul se împerechează cu mai multe femele). Albina, Apis mellifera este o specie poliandră
(Roberts et al 2015).
Oul albinei are în mare parte caracteristicile generale ale unui ou de insectă. Oul de
albină are în partea superioară o deschidere numită micropil, deschidere prin care sunt
absorbite inițial celulele nutritive, iar ulterior formează locul de pătrundere a
spermatozoidului, în vederea fecundării (Chen et al 2017).
Mătcile devin mature și apte pentru împerechere după 6 până la 10 zile de la ieșirea
din botci, iar trântorii mai târziu, adică după 12 până la 15 zile după eclozarea din celulă.
Matca tânără este pregătită de către albinele lucrătoare în vederea efectuării zborului
de împerechere prin intensificarea hrănirii, fiind totodată curățată prin lins. Acest stadiu din
viață mătcii se poate recunoaște relativ ușor prin poziția specifică a abdomenului mătcii, cât
și după aspectul parțial deschis al camerei acului.
În primele faze, matca efectuează zboruri de orientare scurte ca durată, care sunt
urmate apoi de zborurile propriu-zise de împerechere. Zborul de împerechere are loc pe timp
senin, liniștit și călduros, de regulă la orele prânzului, între orele 13,00 și 16,00, durând de la

25
câteva minute la o oră. Matca se împerechează prin acuplări multiple, în decusul a mai multor
zboruri, și de fiecare dată cu mai mulți trântori. Zborurile de împerechere pot avea loc în
decursul aceleași zile sau în decursul mai multor zile succesive.
Înălțimea ideală a zborului de împerechere este de 10-30 m, având însă limite de
înălțime foarte mari. În unele situații are loc la câțiva metri de pământ și la o distanță variabilă
de stup, distanță ce poate fi în unele cazuri chiar de câțiva km. În timpul zborului, matca este
urmărită de numeroși trântori ce sunt atrași de feromoni pe care matca îi eliberează și pe care
îi percep pe o rază de circa 100 m.
În timpul împerecherii, trântorul își introduce bulbul penian în cameră acului mătcii.
Inocularea spermei are loc în momentul respingerii penisului. Bulbul penisului se rupe și
rămane atașat de porțiunea posterioară a mătcii purtând denumirea de “semn al împerecherii”.
Spermatozoizii rămân în vagin, în oviductul median și în oviductele laterale, migrând apoi
după 10-18 ore în spermatecă spre depozitare.
Procesul fecundării are loc la câteva ore după actul împerecherii și se produce prin
pătrunderea spermatozoidului în ovul. Simultan cu acest proces are loc o dezvoltare continuă
a glandelor mătcii, iar după câteva zile matca începe depunerea ouălor.
Mătcile virgine, sau nefecunde și receptive, se împerechează la un zbor cu aproximativ
12-14 trântori aparținători ai uneia sau de obicei mai multor colonii de albine (Tarpy &
Nielsen 2002; Tarpy et al. 2004; Amiri et al. 2017), dar păstrează mai puțin de 10% din
volumul seminal (Koeniger 1986) și cca 3% din spermatozoizii vii primiți prin copulație (4-
7 milioane spermatozoizi, Harbo 1986; Wilde 1994; Collins 2000; Baer 2005; Cobey 2007).
Aceste valori corespund unui volum de 8-12 μL de material spermatic (Mackensen 1964;
Woyke 1989; Cobey 2007), pe care matca îl foloseşte treptat și foarte economic (Baer et al
2016) pentru fecundarea zilnică a unui număr de 1500-2000 ouă de albină lucrătoare (Winston
1987).

3.4.OBȚINEREA MĂTCILOR
Obținerea mătcilor este unul din cele mai importante aspecte ale reproducerii, fie el
desfășurat în condiții seminaturale, fie prin inseminare artificială; de aceea, noi vom acorda o
atenţie deosebită dezvoltării acestui subcapitol. Din criteriile de selecție vom reține, în ordine

26
descrescătoare: producția de miere, fertilitatea reginelor vreme de cel puțin un sezon,
rezistența la boli, blândețea, capacitatea de a ierna bine, tendința de roire.

3.4.1.Obţinerea şi folosirea mătcilor din roiurile naturale

Biologii evolutioniști spun ca albinele există de mai bine de 50 de milioane de ani
(Cridland et al 2017; Corona & Robinson 2006). Ele trăiesc și se reproduc foarte bine fără
prezența umană. Înmulțirea coloniei de albine se face în mod natural prin roire, un
comportament rustic, sălbatic, care le asigură acestor insecte perpetuarea și răspândirea
(Raffiudin & Crozier 2007).
Primăvara, de obicei prin luna mai, când condițiile devin prielnice, o parte din
populație urmează regina, pentru a crea o nouă familie. De cele mai multe ori, acest roi rămâne
atârnat de o creangă vreme de câteva ore, până când albinele cercetașe găsesc undeva un nou
adăpost. Lucrătoarele rămase, orfanizate, vor crește o nouă regină, pornind de la larvele tinere.
Uneori, ele construiesc mai multe botci, nu doar una singură. Unele regine virgine care rezultă
din aceste botci vor părăsi stupul însoțite de o mână de albine pentru a alcătui roiuri numite
roiuri secundare (Fert 2011, p.13).
Coloniile de albine produc botci în trei situații:
1) în cazul în care se pregătesc să roiască;
2) când colonia a rămas orfană și
3) când aceasta își schimbă liniștit matca.
Folosirea mătcilor din botcile de roire nu este recomandată. Utilizarea lor repetată
poate conduce la consolidarea și la amplificarea comportamentului de roire. Astfel,
apicultorul ajunge ca în perioada de roire să nu mai poată opri declanșarea acestui fenomen,
pierderile fiind mari, familiile slăbind, iar producția scăzând semnificativ.
Multă vreme s-a crezut că mătcile provenite din roire sunt mai valoroase decât cele
obținute pe cale artificială, însă foarte multe cercetări ulterioare au demonstrat că prin metode
de creștere atent aplicate și controlate se obțin mătci cel puțin de aceeași valoare cu a celor
din roire și scindare naturală (Dobrotă 2011, p.27).
În apicultura modernă roitul natural nu este un fenomen dorit (Laidlaw & Page 1997),
sau cel puțin nu ar trebui sa fie unul dorit. Concepția unor apicultori care așteaptă roirea
naturală ca unicul mijloc de înmulțire sau repopulare a stupilor ar fi bine să fie revizuită și

27
înlocuită cu principiile științifice și tehnicile de reproducere artificială, care prezintă o
multitudine de avantaje, fiind executată cu ușurință, la dorința și intervenția controlată a
crescătorului. Altfel, vor fi obținute mătci care vor transmite însușirile de roire, lucru care nu
este de dorit dacă urmărim să avem stupi cu însușiri ereditare bune pentru a obține producție
ridicată de miere și polen (Tudor 2011, p.156).
Așa cum spuneam anterior, la roirea coloniei de albine, lucrătoarele clădesc numeroase
botci de roire, preponderent pe marginile laterale și de jos ale fagurilor. Botcile construite de
albine în perioada frigurilor roitului pot fi utilizate pentru obținerea mătcilor tinere. Cum se
procedează? Pe măsura dezvoltării și maturizării botcilor, acestea sunt decupate împreună cu
o bucată de fagure cu o zi sau două înainte de ecloziunea mătcii.
Botcile mature, din care mătcile sunt aproape de momentul eclozionarii, pot fi
recunoscute după colorit. Ele sunt mai închise la culoare, iar căpăcelul este de nuanță
deschisă, având un aspect fibros și parțial erodat. Botca de roire se detașează din fagurele
vechi cu ajutorul unui cuțit bine ascuțit și încălzit, împreună cu o bucată de fagure cu o lățime
de 1-1,5cm, și se altoiește pe un fagure clădit, mai închis la culoare, din care au ieșit câteva
generații de puiet, preferabil cu puiet căpăcit și coroniță de miere în partea superioară, într-o
familie orfană sau într-un roi artificial proaspăt înființat.
În vederea obținerii de botci de la o anumită familie, se poate folosi metoda inducerii
frigurilor de roit a familiei de la care se urmărește recoltarea botcilor. În acest sens, familiei
respective i se asigură primăvara timpuriu condiții optime de dezvoltare, de creștere a
puietului și tineretului în număr mare, asta însemnând hrană suficientă, cuib strâmtorat pe cât
mai puțini faguri, pentru păstrarea unui regim termic adecvat, matcă de un an, stup protejat
de curenții reci de aer.
În a doua jumătate a primăverii (de obicei în luna mai), când familia este în apogeul
dezvoltării, având multe albine tinere, se oprește introducerea ramelor noi folosite la
extinderea cuibului și se ține cuibul înghesuit. Suplimentar, se poate recurge la întărirea cu
puiet căpăcit, gata de eclozionare. Surplusul de albine tinere, lipsa spațiului de depozitare a
mierii și lipsa celulelor goale necesare depunerii pontei mătcii vor obliga colonia de albine să
intre în frigul roitului și să construiască un număr mare de botci. Aceste botci pot fi apoi
utilizate de către crescător după necesităti, prin detașarea lor, conform celor prezentate mai
sus, sau botcile pot fi luate cu întreaga ramă, nemaifiind necesară tăierea lor, pentru formarea

28
unui roi artificial lăsându-se pe ramă doar o botcă sau maxim două, bine crescute de albine,
restul botcilor trebuind distruse pentru evitarea roirilor multiple.
Din botcile de roire se pot obține mătci corpolente, cu abdomenul foarte bine dezvoltat
și foarte prolifice, însă sunt (sau cel puţin pot fi foarte probabil) roitoare ca și comportament,
ca și familiile din care provin, caracterele având o bază ereditară. Din acest motiv, spun unii
specialişti, utilizarea acestor mătci în reproducere nu este indicată, producția de polen și miere
fiind adesea compromisă de intrarea frecventă în frigurile roitului a coloniilor ce au astfel de
mătci roitoare.

3.4.2.Obţinerea mătcilor din botcile familiilor orfane

Când se apropie vremea roitului sau la începutul culesului, îndepărtarea mătcii dintr-o
familie permite obținerea mai multor botci, uneori peste douăzeci ca număr. La aproximativ
10 zile după orfanizare, toate aceste botci, cu excepția uneia, se decupează cu atenție din rame,
având grijă să nu se deformeze. Botca rămasă, de obicei cea mai dezvoltată dintre ele, asigură
existența unei mătci în familia crescătoare, iar cele detașate, în general căpăcite, sunt
distribuite în roiuri sau nuclee nou formate în stupi orfanizați cu 2-3 zile înainte. Reușita
acestei metode depinde foarte mult de etologia albinelor familiei respective. Pe de altă parte,
în acest caz, posibilitățile de selecție și de multiplicare sunt destul de limitate (Fert 2011,
p.41). Matca care va ieși din această botcă va da rezultate mulţumitoare pentru circa un an,
după care va trebui schimbată.

3.4.3.Obţinerea mătcilor din botcile de schimbare liniştită

Când matca e senescentă, epuizată sau atunci când este mutilată în urma unui accident
sau ca urmare a intervenţiei crescătorului, lucrătoarele construiesc maximum 2-3 botci mari,
de obicei pe partea centrală a fagurilor din care vor ieşi mătci de calitate. Mulţi apicultori
consideră că aceste mătci, provenite din botcile de schimbare liniştită, ar fi cele mai bune.
Crescătorul de albine poate obţine botci de schimbare liniştă în trei etape:
I. - Stabilirea familei/familiilor de albine cele mai productive, cu calităţi biologice
deosebite.
II. - Amputarea cu ajutorul unei forfecuţe a aripilor anterioare sau a unui picior anterior
al mătcii bătrâne care trebuie înlocuită, dar fără să se provoace vreun traumatism la nivelul

29
unei părţi anatomice vitale (cum ar fi capul, toracele, abdomenul), astfel încât regina să-şi
poată continua depunerea ouălor în condiţii normale. Datorită acestei aparente infirmităţi
(matca nu se întrebuintează de aripi pentru depunerea pontei) albinele din colonia respectivă
decid înlocuirea ei prin schimbare liniştită. Astfel, ele clădesc 2-3 botci pe mijlocul fagurilor
în care matca va depune ouă obligată de albinele lucrătoare. Apoi, lucrătoarele vor hrăni din
belşug cu lăptişor de matcă larvele din aceste botci ca viitoarele mătci să beneficieze de cele
mai bune condiţii de dezvoltare încă de la începutul creşterii.
III. - După 10-12 zile de la momentul amputării se controlează prezenţa, numărul, cât
şi poziţia botcilor. Atunci când botcile ajung la maturitate (pe la 12-14 zile), acestea se
decupează şi se proiectează tot atâţia roi câte botci sau rame cu botci avem. Acestora li se mai
adaugă încă doi faguri cu puiet căpăcit per roi nou format, gata de eclozionare şi miere din
aceeaşi familie în care s-au dezvoltat botcile, precum şi o ramă cu fagure artificial pentru
clădit.
În situaţia în care este nevoie să producem mai departe botci crescute în condiţii de
schimbare liniştită, atunci lăsăm matca infirmă în continuare în stupul său. Cuibul se
completează cu 2 sau 3 faguri clădiţi de la rezervă şi 2 sau 3 faguri cu puiet căpăcit de la alte
familii de albine. Urmând acelaşi ciclu de 12 până la 14 zile, procedeul se repetă: în cuib sunt
2-3 botci mature, aproape de eclozionare, care vor fi utilizate în vederea multiplicării.
Repetarea acestui ciclu se face până cand se obţine întregul număr necesar de mătci din
stupină. La ultimul ciclu de recoltare a botcilor, când nu se mai doreşte obţinerea de alte botci,
în familia respectivă se lasă o ramă cu o singură botcă, urmând ca matca tânără care eclozează
să o substituie pe mama ei senescentă şi infirmă.
Roii astfel formaţi, având mătci crescute prin schimbare liniştită, se stimulează din
două în două zile cu câte 200-400g sirop de zahăr invertit până când matca începe să depună
primele ouă. După ce familiile cu mătci tinere şi-au dobândit autonomia necesară unei familii
în dezvoltare, se procedează la fuziunea familiilor ale căror mătci trebuie să fie înlocuite cu
acești roi având mătci tinere.

3.4.4.Utilizarea cutiilor Jenter sau Nicot

Cutiile Jenter și Nicot sunt cele mai cunoscute și sunt foarte asemănătoare. Cutia Jenter
e un dispozitiv compus din mai multe elemente din material plastic, ce permite creșterea

30
mătcilor în botci artificiale, din plastic, fără a mai fi necesară transvazarea larvelor, matca
depunând ouăle direct în botcile fixate în bloc, în fâșia de plastic în formă de fagure. Este un
procedeu destul de bun deoarece mătcile obținute sunt de calitate, fiind obținute timpuriu,
ouăle fiind depuse direct în botci de către matcă, însă este o metodă consumatoare de timp și
necesită multe operații, fiind mai puțin preferată de către furnizorii de mătci în sistem
industrial.

3.4.5.Transvazarea larvelor
Această metodă este utilizată datorită eficienţei, rapidităţii şi bunelor rezultate obţinute
în urma aplicării ei în stupinele apicultorilor mari şi de către majoritatea crescătorilor
comerciali de mătci şi are două variante: mutarea larvelor în botci fără hrană larvară (lăptişor
de matcă), care se numeşte transvazare uscată sau simplă și mutarea larvelor în botci în care
există lăptișor de matcă, care se numește transvazare umedă sau dublă. Transvazarea larvelor
este practic transferul unei larve lucrătoare într-o botcă artificială.
Pentru punerea în aplicare a activității de transvazare a larvelor în vederea obținerii de
mătci, există în documentația de specialitate câteva tehnici. Cele mai cunoscute sunt:
Doolittle, Bentley, Miller și Alley.
Indiferent de tehnica sau metoda folosită în activitatea de transvazare a larvelor pentru
a obține mătci de calitate este necesar a se face o selecție riguroasă, atât pentru familia sușă,
cât și printre crescătoare, stupii să fie foarte bine populați, polenul aflat la dispoziția albinelor
doici să fie în cantitate mare, să se facă o stimulare cu sirop după fiecare manipulare, larvele
care vor fi transvazate să fie cât mai mici cu putință (1-2 zile), iar intervalul de timp de la
momentul transvazării până la introducerea în starter a botcilor artificiale (potiraș din ceară
sau plastic) să fie cât se poate de scurt.

3.5.CREȘTEREA TRÂNTORILOR ȘI ASIGURAREA CONDIȚIILOR

REPRODUCERII
În vederea obținerii unui material biologic de înaltă calitate este necesar ca în stupinele
de împerechere să existe un număr suficient de masculi de bună calitate, selecționați din
familii cunoscute ca productive și cu origine cunoscută.

31
 Totodată creșterea trântorilor vizează mai multe obiective: producerea de masculi
selecționați și de bună calitate, obținerea mai multor trântori decât este necesar, prelungirea
perioadei de fecundare, menținerea unui maxim de variabilitate genetică (Fert 2011, p.66).
Pentru realizarea acestor deziderate se impun o serie de acțiuni, precum: dotarea
familiilor furnizoare de trântori (numite și familii-tată) cu mătci selecționate, purtătoare de
caractere valoroase, dar și planificarea lucrărilor de creștere a masculilor în funcție de
perioada în care se cresc mătci și momentul din sezon.
Pentru ca trântorii să fie apți de reproducere în momentul în care primele mătci
produse în stupină efectueaza zborul de împerechere, este nevoie ca începerea lucrărilor de
creștere a masculilor să se devanseze cu 2-3 săptămani față de lucrările de creștere a
femelelor. Această perioadă se suprapune calendaristic cu înflorirea pomilor fructiferi, iar
stabilirea acestui decalaj temporal se face considerând: ciclul de metamorfoză al mătcilor, 16
zile de la stadiul de ou până la eclozionare, și pe cel al trântorilor, care este de 24 de zile,
durata maturizării sexuale, care este de 7-10 zile la matcă și 12-15 zile la trântor. Pe lângă
aceste perioade, crescătorul mai trebuie să considere și timpul necesar pentru pregătirea de
către albinele lucrătoare a fagurilor de depunere a pontei, care este de 2-3 zile.
Pentru creșterea masculilor, cuiburile familiilor-tată trebuie reduse cât mai mult
posibil (prin această măsură obligând matca să depună un număr cât mai mare de ouă de
trântor și se protejează termic mai bine cuibul, albinele acoperind în totalitate fagurii din
cuib), se stimulează colonia cu hrană suplimentară mixtă, adică sirop de zahăr invertit și turtă
proteică, după care, între doi faguri cu tineret, se introduce un fagure artificial cu celule de
trântor, un fagure clădit, cu celule majoritare de trântori sau o ramă pentru clădit (goală, doar
cadrul de lemn, albinele construind în ea fagurii cu celule pentru viitorii trântori).
La cca o săptămană de la introducerea fagurilor se controlează cuiburile acelor familii
și se urmărește dacă în acești faguri matca a depus ouăle. Cei în care nu s-a depus se iau și se
înlocuiesc cu faguri cu ouă, luați de la alte familii de albine. În acest fel se asigură, atât
creșterea larvelor de trântori în familiile în care s-au introdus fagurii ouați, cât și ouarea
tuturor fagurilor goi cu celule de trântori. Într-o familie-tată pot fi menținuți doi-trei faguri cu
celule de trântori.

32
 Regina poate fi pusă și în izolator pentru a depune ouăle de trântor în ramă așezată în
cuib, iar familia se întărește punându-i-se o ramă cu puiet căpăcit, aflat într-un stadiu aproape
de eclozionare, luat de la o altă familie, mai puternică și productivă.
Pentru limitarea creșterii trântorilor în familiile de albine și pentru a favoriza în acest
fel împerecherea mătcilor doar cu acei trântori produși în familiile-tată, apicultorul poate
recurge la diverse metode, precum: folosirea doar a fagurilor de calitate cu celule
preponderent de lucrătoare, decuparea fagurilor cu celule de trântori (din ramele clăditoare
sau de pe marginile ramelor clădite, din stup), descăpăcirea celulelor cu puiet de trântor,
utilizarea la urdiniș a gratiilor Hanneman, a capcanelor speciale pentru trântori, sau a
colectoarelor de polen.
Ca și la alte insecte (Parker 1970), la albină există o competiție la nivelul gameților,
matca, prin mecanisme fiziologice interne și comportamentale, favorizând materialul seminal
sau gameții anumitor masculi considerați de natură ca fiind cei mai viabili, sau generatori de
progenitură viabilă. Fenomenul a mai fost întâlnit la multe alte animale (Requena & Alonzo
2017; Simmons 2014), precum pești (Mag-Mureșan & Bud 2004), păsări (Albrecht 2017),
mamifere (Ginsberg & Huck 1989; Stockley 2004; Hosken 1997). Această tendință a mătcii
de a-și selecta gameții considerați mai viabili, sau mai adaptați, îngreunează încercările
apicultorului de a își selecta genitorii potriviți și de a își produce animalele cu trăsăturile
performante, productive, dorite.
Pentru a asigura condițiile optime de împerechere a unui număr de 50-70 mătci este
necesară creșterea de trântori într-o singură familie. Prin creșterea specială a trântorilor nu se
poate asigura o împerechere controlată în proporții de 100%, însă se obține un procent destul
de mare de împerecheri cu trântorii selecționați, valoroși din punct de vedere ereditar, atât
comportamental cât și morfoproductiv. O bună parte din progenitură, însă, va fi urmașă a altor
trântori cu fitness crescut, însă nu cu cele mai bune calități genetice și morfoproductive. Pe
de altă parte, pe bază de întâmplare, matca se poate acupla inclusiv cu unii trântori inferiori
din multe puncte de vedere. Siguranța împerecherii mătcilor exclusiv cu trântorii doriţi, din
familii selecţionate, se obţine exclusiv prin folosirea inseminării artificiale a mătcilor
(Laidlaw 1944).

33
 Cu cca trei săptămâni înainte de data la care este planificată creşterea ultimului set de
mătci, producerea trântorilor în familiile special destinate acestui deziderat, poate fi sistată.
Reproducerea albinelor se desfășoară așa cum a fost prezentată în subcapitolul 3.3.

3.6.INSEMINAREA ARTIFICIALĂ: TEHNICI UZUALE ȘI UTILITATEA LOR

Inseminarea artificială (după alți cercetători - inseminare instrumentală) a fost aplicată
cu succes pentru prima dată de către Laidlaw (1944), Woyke (1962) și îmbunătățită
semnificativ de Page et al (2002) și Cobey (2013) la Apis mellifera. Metoda a fost adaptată și
aplicată cu succes de către Phiancharoen et al (2011) pentru inseminarea artificială a speciei
Apis florea, iar Woyke (1973, 1975) a adaptat-o și aplicat-o la Apis cerana. O sinteză a
studiului preliminar privind inseminarea instrumentală a fost publicat în lucrările Stoian et al
(2018a,b,c).
De asemenea, multe încercări de hibridare interspecifică prin inseminare artificială au
fost derulate, însă fără succes (Koeniger et al 1998; Phiancharoen et al 2004; Ruttner & Maul
1983; Woyke 1993; Woyke et al. 2001).
Inseminarea artificială a apărut ca o alternativă mai “sofisticată” de a controla
sistematic împerecherea mătcilor, prin monitorizarea procesului de împerechere utilizat
având în vedere totodată selectarea mătcilor și a trântorilor din colonii cu trăsături superioare,
de elită (Laidlaw 1944).
Această metodă este folosită cu precădere în zonele nefavorabile împerecherii naturale
sigure, produce rezultate foarte bune și oferă avantaje substanțiale în amelioararea stocurilor,
dar și de a menține trăsături pure (Cobey et al 2013).
În plan practic, este o tehnică care folosește echipament specializat pentru anestezia,
imobilizarea și introducerea spermei în tractul vaginal (oviduct) al mătcii cu material seminal
colectat de la trântorii maturi prin operațiunea de eversiune manuală a endofalusului.
Un aspect important ce trebuie menționat este că matca după inseminarea artificială
are aceeași performanță ca și în cazul împerecherii naturale (Cobey et al 2013).
Pentru a putea realiza această activitate este necesar a fi îndeplinite câteva cerințe
obligatorii:

34
 - în laborator (spațiul unde au loc operațiunile de inseminare artificială, în
condiții aseptice și climatizare controlată) temperatura și umiditatea să imite condițiile de
împerechere naturală;
- nucleii de împerechere în care vor fi introduse mătcile nefecunde să fie populați
cu albine; nucleii să fie prevăzuți la urdiniș cu gratii de tip Hanneman pentru ca mătcile să nu
poată zbura; mătcile să provină din familiile de albină “de mamă”, familii ce îndeplinesc
condițiile de selecție stabilite anterior;
- să dispunem de familiile de albină “de tată” în care sunt ținuți trântorii de la
care se va colecta sperma.
De asemenea, inseminarea artificială presupune utilizarea unor echipamente şi
instrumente specifice, ca: macroscopul, butelia de dioxid de carbon, lampa cu lumină rece,
pensetele, cârligele speciale (dorsal și ventral), aparatul de inseminare, seringa de insemniare,
tuburile de păstrare a spermei, cuștile de păstrare a mătcilor, cuștile de exploatare a trântorilor,
dar și alte accesorii specifice (Laidlaw 1944; Cobey 2013).

3.6.1.Instrumente și accesorii necesare inseminării artificiale a mătcilor

În cele ce urmează se va prezenta instrumentarul necesar crescătorului care dorește să
se bucure de moșternirea celor mai bune caractere ereditare ale albinelor prin tehnica
inseminării artificiale.

3.6.1.1.Macroscopul
Acesta este un aparat optic similar microscopului, însă cu o putere de mărire
considerabil mai mică decât acesta, folosit pentru a avea o vizibilitate mai bună în timpul
inseminării. Se recomandă utilizarea sistemului cu putere de mărire cuprins între 10X și 20X.
Macroscopul poate fi mono-ocular sau binocular. Se recomandă macroscopul
binocular deoarece permite examinarea cu ambii ochi, iar confortul este sporit atunci când
ambii ochi rămân deschişi. Astfel, practicianul poate să lucreze mai ușor cu aparatul de
inseminat (esanatos.com 2017).
Opţional, macroscopul poate fi dotat cu o cameră video care transmite semnalul la un
monitor, întreaga operaţie de inseminare putând fi urmărită pe acest monitor sau înregistrată
pe suport electronic (esanatos.com 2017).

35
 3.6.1.2.Butelia de dioxid de carbon
Butelia cu dioxid de carbon este necesară pentru narcozarea mătcilor supuse
intervenției de inseminare artificială.
Se folosește dioxidul de carbon deoarece acesta are un efect de amorțire asupra
mătcilor (Mackensen 2014), astfel încât mătcile sunt docile pe durata intervenției, liniștite și
permit astfel introducerea fără probleme a acului seringii de inseminare în vaginul acestora.
Presiunea dioxidului de carbon care pătrunde în tubul în care este fixată matca trebuie
să fie constantă, iar cantitatea de CO2 trebuie să fie corect dozată. O cantitate de dioxid de
carbon prea mare administrată mătcii dintr-o dată poate avea efecte nocive ireversibile asupra
mătcii. De aceea, buteliile de dioxid de carbon sunt prevăzute cu un regulator de presiune
(esanatos.com 2017).
Chiar și în condițiile optime de aplicare, efectele narcozării și manipulării mătcii
provoacă stres, sunt resimțite de matcă, iar cascada de reacții adverse poate fi transmisă
lucrătoarelor (Richard et al 2011). Sub efectul narcozării, actul depunerii pontei este grăbit,
iar uneori mătcile narcozate cu CO2 depun ouăle chiar și dacă sunt nefertilizate (Kaftalongu
& Peng 1982). Narcozarea cu dioxid de carbon a mătcilor este cea mai sigură metodă de a
induce depunerea pontei (Mackensen 1947; Ebadi & Garry 1980; Janoušek 1987; Konopacka
1991; Gerula et al 2011, 2012), iar acest lucru este de dorit după munca de inseminare a
apicultorului.
Cantitatea de dioxid de carbon ce iese din tub poate fi monitorizată într-un vas cu apă,
frecvența de formare a bulelor în apă fiind un indicator empiric (dar de mare ajutor) al
debitului de CO2 expulzat.

3.6.1.3.Lampa cu lumină rece

Este o lampă care emite raze luminoase exceptând razele infraroşii (căldură). Lumina
este rece întrucât toată radiaţia termică s-a filtrat în interiorul acestei lămpi. La inseminarea
artificială este importantă folosirea acestui tip de radiaţie luminoasă pentru că fasciculele de
lumină rece emise de lampă conferă o vizibilitate bună a abdomenului mătcii şi se evită
încălzirea, uscarea membranei și iritarea mătcii cauzată de utilizarea luminii cu spectrul
complet. Astfel, regina nu se încălzește excesiv pe durata intervenţiei (esanatos.com 2017).

36
 3.6.1.4.Penseta
Penseta este o ustensilă folosită pentru prinderea acului mătcii. Prin tragerea acului
către marginile laterale ale abdomenului insectei se expune vaginul, locul de inserţie a seringii
de inseminare. Abdomenul se poate menţine apoi deschis, la capătul său distal, prin folosirea
cârligelor aflate în dotarea aparatului de inseminare. Penseta mai este folosită la apucarea,
manipularea şi aplicarea plăcuţelor cu numere pe toracele mătcilor inseminate (esanatos.com
2017).

3.6.1.5.Aparatul de inseminare
Instrumentul principal utilizat în însămânţarea artificială a mătcilor este compus din
mai multe componente, care diferă de la aparat la aparat. Pe piaţă pot fi găsite mai multe tipuri
de aparate de însămânţare a mătcilor, însă toate se bazează pe aceleaşi principii de
funcţionare, folosirea unui tip depinzând de preferinţa tehnicianului. Aparatul de însămânțare
este compus dintr-un sistem de contenţionare a mătcii, format la rândul său dintr-un cârlig
sau două, depinzând de aparat, o seringă ce conţine lichidul seminal colectat de la masculi şi
un sistem mecanic de ghidaj al seringii în poziţia dorită (esanatos.com 2017).

3.6.1.6.Tubul de fixare pentru matcă

Pentru însămânțare, matca se fixează într-un tub din material plastic transparent, care
are unul din capete conice și mai înguste (de la 6,6 la 4,8 mm diamentru interior). Pentru
introducerea mătcii în acest suport se folosește un tubuleț cu același diametru, dar care este
închis la un capăt.

3.6.1.7.Seringa de însămânțare
Seringa de însămânțare este intrumentul care este folosit la colectarea spermei de la
trântori și care, de asemenea este folosit la însămanțarea mătcii.
Există mai multe variante în comerț, noi vom enumera doar două: Schley şi Harbo
(fig.nr.7-8). În principiu sunt construite dintr-un tub (corp metalic) în care se poziționează un
tub acrilic transparent. Tubul metalic are la ambele capete un filet interior, la unul din capete
se înșurubează un piston metalic, iar la celălat capăt se fixează cu ajutorul unei membrane și
a unei mufe acul pentru colectarea spermei.

37
 Fig.nr.7 Seringa Schley (sursa: http://www.besamungsgeraet.de/__en/insemination-
instruments/). Schley syringe.

Fig.nr.8 Seringa de însămânțare Harbo, seringa de mare capacitate (fotografie originală).

Harbo syringe of large capacity.
3.6.1.8.Cârligul ventral, cârligul dorsal și lopățica
Acestea sunt instrumente speciale care sunt utilizate la prinderea și depărtarea
ultimului sternit al mătcii, a aparatului acului mătcii și pentru îndepărtarea (împingerea)
țesuturilor moi ce acoperă orificiul vaginal (Cobey et al 2013).

3.6.1.9.Alte accesorii folosite în inseminare

Alte accesorii sunt: soluţia salină necesară la pomparea lichidului seminal prin seringă,
vaselina albă pentru sigilarea tuburilor cu spermă, şerveţelele umede sterile, foarfecele Sharp,
cuștile pentru mătci și trântori, apa distilată, stativul, alcoolul de concentrație 96%, apa
distilată.

3.6.2.Procedura de inseminare artificială

Numărul de descendenți pe care o matcă îi produce în timpul vieții sale este direct
dependent de cantitatea de material seminal colectată la împerechere (sau, în cazul inseminării
artificiale, de volumul de inseminare) și de numărul de celule spermatice viabile conținute în
materialul seminal (adică viabilitatea spermei).
Diferiți specialiști în mai multe rânduri au demonstrat ca volumul de inseminare a
femelei modifică profilurile de feromoni mandibulari ai mătcii (Richard et al 2007), profilul

38
chimic al glandei Dufur (Richard et al 2011), nivelul de vitelogenină (Kocher et al. 2009),
expresia genică în creierul mătcii și a lucrătoarelor (Kocher et al. 2008, 2009, 2010; Niño et
al. 2013), precum și comportamentul și fiziologia albinelor lucrătoare la nivel individual
(Richard et al. 2007; Kocher et al. 2009; Niño et al. 2012).
Pentru a determina dacă volumul de inseminare are efecte semnificative la nivel de
colonie, Payne & Rangel (2018) au comparat evoluția familiilor cu mătci inseminate artificial
cărora li s-a inseminat un volum redus de material spermatic (1,5 μL) cu altele inseminate
artificial având un volum mai mare de material spermatic (9,0 μL) colectat din luna mai până
în octombrie, între anii 2013 și 2015. Cercetătorii nu au găsit vreun efect semnificativ diferit
cauzat de variația volumului de inseminare asupra producției, recoltei, numărului de
lucrătoare sau asupra supraviețuirii coloniilor, cel puțin în timpul primului an de viață al unei
familii de albine (Payne & Rangel 2018). Totuși, studiile care arată efectele volumului de
inseminare și diversității originii lui asupra indivizilor coloniei (Richard et al 2007, 2011) nu
trebuie neglijate.
Mătcile sunt inseminate între 6 și 12 zile după eclozionarea lor din botci, când devin
mature. După unii cercetători este ideal în ziua a opta (Ruttner 1976). Procedura se derulează
în mai multe etape. Conform stadiului actual al tehnicii din literatură (Cobey et al. 2013), cu
mici modificări de la practiciant la practiciant, în general, aceste etape sunt:
1) Două tratamente cu dioxid de carbon (CO2). Primul tratament, presupune o expunere de
cel mult 5 minute și se realizează cu una sau două zile înainte de procedura de inseminare
artificială. Al doilea tratament este aplicat în timpul procedurii propriu-zise. Ceea ce este
important de menționat aici este că, dacă această a doua narcozare este efectuată corect, ea
stimulează oviducția mătcii.
2) Se aliniază seringa și suportul mătcii pe suportul instrumentului la un unghi de 30°, 45°
sau 60° (în funcție de instrumentul utilizat) pentru a facilita pătrunderea acului seringii în
orificiul vaginal.
3) Apoi, se introduce regina în interiorul tubului de reținere al aparatului de inseminat pentru
imobilizare și fixare având capul îndreptat în jos, spre sursa de dioxid de carbon. Se
administrează un flux continuu, lent, de dioxid de carbon, pentru adormirea mătcii.
4) Se separă pliurile vizibile ale abdomenului, mai precis sternitul și tergitul, și camera
aparatului acului pentru a expune orificiul vaginal, folosind o pereche de cârlige, sau pensete.

39
 5) Se poziționează vârful acului seringii dorsal deasupra "punctului V", definind orificiul
vaginal. Se introduce vârful acului în orificiul vaginal, la o adâncime cuprinsă între 0,5 pană
la 1,0 mm, ușor în fața vârfului "punctului V".
6) Se introduce vârful în continuare în profunzime, încă 0,5 pană la 1,0 mm, în timp ce se
efectuează o mișcare ușoară de zig-zag pentru a se ocoli supapa de intrare în orificiul vaginal.
7) Se injectează o cantitate precisă de material seminal, direct în oviductul median. Doza
standard injectată este de 8-12μl pentru fiecare matcă. Atunci când se administrează
materialul spermatic, matca se introduce direct în colonia nucleului ei de împerechere pentru
a facilita migrarea spermei şi/sau pentru a putea administra două doze de 6 μl de material
spermatic la un interval 48 de ore. Altfel, volumul maxim de material spermatic nu poate
încăpea în oviductul median și colaterale.
8) La finalul inseminării, în vârful seringii se colectează un spațiu mic de aer cu o mică
picătură de soluție salină (aproximativ 0,5 μl) pentru următoarea inseminare, doar pentru a
preveni uscarea spermei.

3.6.3.Procedura de colectare a spermei de trântor

Trântorii diferă foarte mult între ei în ceea ce privește ușurința cu care ejaculează, dar
și prin volumul de spermă care se poate colecta de la un individ, mai ales atunci când se
folosește material genetic consangvin. Unii trântori nu au spermă; la alții nu se produce
normal răsfrangerea endophallus-ului și ejacularea atunci când sunt stimulați artificial; iar la
alții, răsfrângerea este atât de violentă, încât sperma este proiectată și pierdută sau
endophallus-ul explodează (Mackensen & Ruttner 1976).
Contenționarea corectă a trântorului la colectarea spermei este deosebit de importantă.
Pentru a provoca eversiunea și ejacularea corectă, se apucă capul și toracele trântorului între
degetul mare și arătătorul mâinii stângi, ținând trântorul cu fața ventrală în sus. Apoi, în timp
ce capul și partea anterioară a toracelui sunt strânse în mâna stângă, partea dorsală a
abdomenului se strânge ușor și repetat între degetul mare și arătătorul mâinii drepte. Această
acțiune provoacă de obicei contracția mușchilor abdominali și o eversiune mai mult sau mai
puțin completă a penisului și ejacularea. Dacă penisul este răsfrânt numai parțial și sperma nu
apare, abdomenul este strâns progresiv, dinspre partea dorso-anterioară spre partea ventro-
posterioară, pentru a continua răsfrângerea forțată a penisului până când sperma este

40
eliminată. Fără contracție abdominală rareori se obține spermă, dar când abdomenul se
contractă fără răsfrangerea partială a penisului, acesta poate fi răsfrânt complet prin apăsare,
obținându-se astfel o cantitate mare de material spermatic (Mackensen & Ruttner 1976).
Cantitatea de spermă și mucus eliminat, sunt variabile la trântori. Pe măsură ce penisul
este răsfrânt, apare mai întâi sperma de culoare crem, urmată de mucusul alb, mai gros. Uneori
este eliberată numai spermă dar, de obicei, după spermă iese cel puțin o mică cantitate de
mucus, împrăștiindu-se amândouă pe suprafața superioară a penisului, în diferite proporții.
Mișcările spermatozoizilor fac ca sperma să se împrăștie într-un strat subțire peste stratul de
mucus, ceea ce adesea îngreunează recoltarea ei cu seringa. Din acest motiv, este important
ca la recoltarea spermei să se evite orice întârziere (Mackensen & Ruttner 1976).
Trântorul care tocmai a ejaculat este adus lângă vârful seringii cu mână stângă.
Pistonul este retras ușor pentru a crea o bulă de aer între spermă și soluția salină și pentru a
ușura aprecierea cantității de spermă colectată. Suprafața spermei este apoi adusă în contact
cu vârful seringii, sub un unghi de cca 45°. Dacă trântorul este retras lent de la vârful seringii,
fără a întrerupe contactul lor, sperma va continua să adere la ea și va curge spre ea pe măsură
ce pistonul este retras (deșurubat). Acest procedeu ajută pe operator să evite prelevarea
mucusului – deoarece acesta este vâscos, nu curge. Mucusul este prea consistent pentru a
pătrunde în vârful seringii și ar opri trecerea spermei. Dacă se întâmplă acest accident,
pistonul trebuie înșurubat (avansat) până când lumenul se curăţă; apoi se reia operația de
recoltare a spermei. Se prelevează spermă de la trântori până seringa se umple la nivelul
dorit. Cantitatea de spermă care poate fi recoltată de la un trântor este de circa 0,8-1 µl.
Operatorul începător trebuie să preleveze spermă foarte lent; odată cu acumularea experienței,
va putea opera mai rapid (Mackensen & Ruttner 1976).
De când aparatul de însămânțare a fost modificat în așa fel încât așezarea și fixarea
mătcii se petrece foarte rapid, însămânțarea decurge de multe ori în sens invers, adică:
prelevarea spermei în seringă – fixarea și narcozarea mătcii – însămânțarea cu material
seminal. Dacă avem la dispoziție trântori maturi, timpul necesar este următorul: umplerea
seringii - 8 minute, însămănțarea - 2 minute. Dacă totul este bine pregătit, se calculează în
medie pentru o singură însămânțare cca 15 minute, inclusiv schimbarea reginelor și
procurarea trântorilor (Mackensen & Ruttner 1976).

41
 PARTEA A II-A. CERCETĂRI PROPRII

4. CONTRIBUȚII ORIGINALE LA ÎMBUNĂTĂȚIREA TEHNICII DE

INSEMINARE ARTIFICIALĂ LA APIS MELLIFERA

Așa cum am precizat în capitolul anterior1, sistemul reproducător al trântorilor este

format dintr-o pereche de testicule, canale deferente, vezicula seminală cu glandele mucoase,
canalul ejaculator și endofalusul (penis) (Lago et al 2020).

Fig.nr.9 Organele de reproducere la trântor în ziua 8 (fotografie originală). Drone

reproductive organs at day 8.

Se cunoaște din literatură faptul că la trântori, producția de spermatozoizi

(spermatogeneza) este maximă în timpul dezvoltării pupale înainte de apariția sa ca adult,
ulterior testiculele se atrofiază treptat până la etapa de maturitate sexuală (Lago et al 2020;
Power et al 2020).

1
vezi cap.3.1.1 - Aparatul reproducător mascul

42
 De asemenea, există studii în literatură privind caracteristicile histologice și de
dezvoltare a aparatului reproducător la trântor per ansamblu (Da Cruz-Landim 2001; Power
et al 2020; Sawarkar & Tembhare 2015), cu excepția etapelor specifice care apar pe măsură
ce testiculele se maturizează până când acesta ajunge la vârsta sa adultă (sau cel puțin nu am
putut găsi și accesa astfel de studii).
Testiculele trântorilor au în componența lor sute de foliculi tubulari, fiecare înconjurat
de o subțire mucoasă epitelială (Fig.10-E). Foliculii cuprind celule foliculare (Fig. 10-FC) și
chisturi (Fig.10-CC), care adăpostesc mai multe celule germinale aflate în curs de dezvoltare
sincronă. Chisturile conțin spermatide (Fig.10-ST) și spermatozoizi (Fig.10-SZ) chiar înainte
de eliberarea pachetelor de sperma (spermatozoizi), care se numesc spermatodesme (Fig.10-
SD), în lumenul tubului.

Fig.nr.10 Histologia testiculelor în ziua a 3-a la trântori. E-foliculi tubulari, FC -celule

foliculare, CC – celule chisturi, ST – spermatide, SZ – spermatozoizi, SD – spermatodesme
(fotografie originală). Histology of testes at day 3 E-tubes follicles, FC -cells follicular, CC-
cyst cells, ST- spermatids, SZ – spermatozoa, SD -spermatodesms.

În timpul maturizării sexuale, spermatodesmele migrează de-a lungul lumenului

folicular spre vasele deferente și vezicula seminală, în timp ce testiculele iși pierd caracterul
și rolul lor inițial, involuând în aproximativ două săptămâni. Sănătatea și dezvoltarea corectă

43
a aparatul reproducător al trântorului este foarte importantă pentru bunăstarea viitoarelor
colonii de albine fiind un vector direct care poate influența pozitiv performanța reproductivă
a mătcii.
În acest preambul al părții de cercetare proprie vom încerca să amintim câteva dintre
avantajele pe care le conferă inseminarea artificială față de împerecherea naturală, însă și
unele dezavantaje care pot apărea după mai mulți ani de inseminare artificială repetată.
Așa cum am arătat mai sus, tehnica de inseminare ajută crescătorul în activitatea de
albinărit prin aceea că îi dă posibilitatea, e drept, cu răbdare, de a face o selecție sigură și
riguroasă a materialului genetic, de a lucra cu material genetic pur, de a obține genitori de
calitate și care îi poate asigura cel mai mare randament din punct de vedere al productivității
într-un termen mai scurt decât împerecherea naturală (Cobey 2007). Este tehnica care se
pretează cel mai bine în zonele unde nu se poate asigura controlul împerecherii naturale.
O altă particularitate (și avantaj) a (al) inseminării artificiale este aceea (acela) că se
pot realiza retroîncrucișări specifice prin extragerea materialului seminal din spermateca unei
mătci și inseminarea altei mătci cu acest material (Harbo 1986).
Pe lângă succesul în selecția artificială, reproducerea dirijată (consangvinizări,
retroîncrucișări, fixarea de caractere dorite, hibridări etc), care este avantajul principal,
avantajele inseminării artificiale, este de multe ori legată de evitarea contactării unor boli care
s-ar fi transmis prin împerecherea naturală (Amiri et al 2016), deoarece, așa cum știm, matca
se împerechează în zborul său cu foarte mulți trântori (Voyke 1962; Cobey 2007) și riscul
probabilistic de a contacta boli este mai mare.
În plus, se pare că un volum mai mare de spermă inoculat mătcii permite acesteia să
fecundeze mai multe ouă și pentru o perioadă mai îndelungată, printr-un reglaj fiziologic
demonstrat de Baer et al (2016). Inseminarea artificială poate asigura volumul adecvat de
material seminal mătcii.
Inseminarea artificială poate avea și efecte adverse, precum reducerea variabilității
genetice (Pieplow et al 2017) și a variabilității comportamentale la nivel de familie (Tarpy &
Seeley 2006; Mattila & Seeley 2007; Lattorff & Moritz 2013) datorită utilizării de trântori
frați, din “familii de tată“ comune. Evitarea acestor fenomene poate fi realizată prin
inseminarea mătcilor cu spermă de la mai mulți trântori neînrudiți (Pieplow et al 2017; Brauße

44
& van Praagh 2010). Oricum, important de notat este că riscul consangvinizării excesive apare
doar după mai mulți ani de selecție unidirecțională.

4.1.OBIECTIVELE STUDIULUI
Prin această lucrare am încercat să investigăm dacă condițiile de mediu, clima și
temperatură existente pe teritoriul țării noastre, din zona localității Ciucurova, a județului
Tulcea, pot influența ciclul de dezvoltare al aparatului reproducător și implicit procesul de
împerechere, mai exact, dacă testiculele trântorilor din specia Apis mellifera, suferă
modificări morfologice, după ce trântorii au eclozat din celule, din prima zi până când devin
adulți, maturi sexual și să deslușim importanța acestor informații în procesul de inseminare
artificială a mătcilor în laborator.
Marea majoritate a lucrărilor de cercetare în domeniul inseminării instrumentale au în
centrul matca și nu trântorul.
Trântorul deși are o viață destul de scurtă, îndeplinește totuși o funcție extrem de
importantă și anume, inseminarea mătcilor cu sperma acestora și doar astfel se pot produce și
urmași de sex feminin conform sistemului sexual haploidal, perpetuarea speciei și diversitatea
genetică (Moors et al 2005).
Trântorul devine matur sexual în a 14 – zi a vieții, când este adult (Mindt, 1962), fiind
apoi gata de împerechere. Împerecherea are loc în timpul zborului, în aer. În timpul realizării
actului sexual, trântorul își întoarce spre exterior endophallusul în deschiderea genitală a
mătcii. Când endophalusul este pe jumătate întors, sperma va fi înjectată în vaginul mătcii.
După ce endophalusul este întors complet mușchii glandei mucusului se contractă și mucusul
cu spermatite sunt eliminate în totalitate în vaginul mătcii (Koeniger 1984; Ruttner 1980).
Concret, ne-am propus ca prin acest studiu să stabilim dacă condițiile de climă, mai
exact de temperatură din luna mai, când avem temeperaturi mai mici comparativ cu cele din
luna iulie, când avem temperaturi mai ridicate, influențează rata de maturitate a trântorilor
(de la eclozare și până la maturitate, o perioadă de 14 zile), astfel încât aceste informații să ne
ajute să îmbunătățim procedura inseminării artificiale, adăugând tehnicii uzuale anumite
secvențe menite să asigure condiții de realizare și rezultatele finale mai bune. Răspunsurile
pe care le dorim de la experimentele noastre trebuie să răspundă următoarelor întrebări:
1) care este perioda optimă de maturitate sexuală la trântori în luna mai ?

45
 2) care este perioada optimă de maturitate sexulă la trântori în luna iulie ?
3) Dacă aceste rezultate influențează calitatea rezultatelor inseminării, cum pot ele fi
incluse într-un program de optimizare a tehnicii de inseminare artificială?

4.2.MATERIAL ȘI METODӐ

4.2.1.Locul desfășurării studiului și geografia zonei

Studiul nostru a fost realizat în comuna Ciucurova, județul Tulcea, România (fig. 9).
Comuna Ciucurova este situată în partea central sudică a județului Tulcea,
învecinându-se la nord cu municipiul Tulcea (45 km), pe aceeași direcție la 60 km de Delta
Dunării, la est cu pădurea și orașul Babadag (35 km), lacul Razem și Marea Neagră (100 km),
la sud aflându-se o zonă întinsă de pădure, iar la vest cu zona forestieră și munții Măcinului
(60 km).
Coordonatele localității Ciucurova (latitudine, longitudine) sunt: 44.9333, 28.4833.
Populația comunei Ciucurova este de 1950 locuitori.
Sub raport climatic, avem o climă continentală cu veri fierbinți și precipitații slabe;
ierni reci cu vânturi puternice; temperatura medie anuală +10,8°C; cantitatea medie de
precipitații este de 469,4 mm/mp anual. Cu toate acestea se resimte influența atmosferică
cauzată de Marea Neagră și Delta Dunării, deseori regăsim un microclimat atipic, cu
precipitații intense de scurtă durată.
Zona este ușor deluroasă cu înălțimi de până la 400 m, cu terenuri agricole de mare
productivitate, dar și zone întinse de pădure.
În zona localității Ciucurova se găsește cel mai mare bazin meliferic sub formă de
pădure de tei din sud-estul Europei. Pe lângă tei, flora zonei este diversificată și abundentă în
specii precum: mac (Papaver rhoeas), rapiță (Brassica rapa), salcâm (Robinia pseudacacia),
floarea soarelui (Helianthus annuus), ghiocei (Galanthus nivalis), alun (Corylus avellana),
corn (Cornus mas), coriandru (Coriandrum sativum), muștarul de câmp (Sinapis arvensis),
lavandă (Lavandula angustifolia), cimbrișor (Thymus serpyllum), roinița (Melissa officinalis
L.), facelia (Phacelia tanacetifolia), leurda (Allium ursinum), lucerna (Lucerna sativa) etc.
Zona se pretează excelent atât pentru producția de miere monofloră (fig.nr.10), cât și pentru
cea polifloră (fig.nr.11).

46
Fig.nr.11 Coordonatele geografice ale localității Ciucurova. The geographical coordonates
of Ciucurova locality.

47
Fig.nr.12 Potențialul producției de miere monofloră a zonei Ciucurova (fotografii originale).
The monofloral honey production potential of Ciucurova neighbourhoods.

48
Fig.nr.13 Potențialul de producție de miere polifloră a zonei Ciucurova (fotografii originale).
The polyfloral honey production potential of Ciucurova neighbourhoods.

49
 4.2.2.Perioada efectuării studiului
Studiul s-a realizat în anul 2018 (lunile mai și iulie) și a fost repetat în anii 2019 (lunile
mai și iulie) și 2020 (lunile mai și iulie). Cercetările noastre se bazează pe rezultatele unui
studiu cu trei repetări efectuate în condiții relativ identice din toate punctele de vedere:
metodologic, biologic, ecologic, calendaristic, geografic și pedoclimatic.

4.2.3.Protocolul, materialul biologic și instrumentarul utilizat

Activitatea propriu-zisă a constat în alegerea din stupina de selecție (elită) a 5 familii
de albine puternic dezvoltate cu mătci prolifice, de vârsta de 2 ani, având fiecare același număr
de faguri cu miere, de polen și păstură și de rame cu puiet de albine în diferite stadii de
dezvoltare.
În prima zi s-au identificat mătcile și a fost întroduse în cuști speciale de izolare, astfel
încât acestea să nu mai poată depune ponta în faguri, cuști la care albinele să aibă acces pentru
a le îngriji și hrăni. În aceste cuști, mătcile au fost ținute 24 ore, în interiorul stupului. După
24 ore de la izolare, în cadrul familiei de albine s-a introdus un izolator mai mare cu 3 rame
pe care sunt construiți faguri de ceară, având unul cu miere, unul cu păstură și polen și un
fagure de ceară cu celule de trântori gol.
În acest izolator s-a eliberat matca pentru a începe ponta. Toate mătcile au fost
introduse în același moment al zilei pentru a exista o sincronizare perfectă. Aici au pontat
doar 24 ore pentru a fi siguri 100% de vârsta trântorilor. În acest izolator special, albinele au
putut să circule printre gratiile izolatorului și au avut acces la matcă. Practic izolatorul în circa
20 de minute a fost plin cu albine.
Acest izolator are rolul de a nu permite trântorilor să circule pe toți fagurii din stup și
pentru a stabili cu exactitate vârsta trântorilor.
Determinarea procesului de maturare gonadală, respectiv a maturității sexuale a
trântorului
Trântorii de curând eclozionați nu sunt încă maturi din punct de vedere sexual. Deși o
parte din spermatocite s-au transformat deja în spermatozoizi perfect funcționali, migrarea lor
din testicule spre vezicula seminală abia a început (Bishop 1920 citat de Ruttner, 1976, p.20-
23). După autorii Kurennoi (1953) și Mindt (1961) (ambii citați de Ruttner, 1976, p.20-23)
migrarea spermatozoizilor ar începe abia după 2-3 zile de la eclozionare. Conform acelorași

50
autori, formarea mucusului are loc abia după eclozionare. Astfel se explică de ce uneori poate
fi provocată resfrângerea endophallus-ului la trântorii tineri, fără însă ca aceștia să ejaculeze
(Ruttner, 1976, p.20-23).
În cea de a opta zi a vieții trântorilor, vezicula seminală este bine umplută cu
spermatozoizi, volumul testiculelor golite scăzând la circa o pătrime din mărimea inițială În
vezicula seminală spermatozoizii suferă un al doilea stadiu de maturitate. Spermatozoizii se
fixează cu capetele de celulele glandulare ale peretelui și rămân câteva zile în această stare de
repaus. În acest timp celulele glandulare își revarsă conținutul printre spermatozoizii din
interiorul veziculei seminale. Astfel, aceasta se schimbă dintr-o glandă cu perete gros într-un
sac cu perete subțire și bine umplut cu spermă (lichid seminal) (Ruttner, 1976, p.20-23). Pe
măsura maturării gonadelor, crește mobilitatea spermatozoizilor (Ruttner, 1976, p.20-23).
Un proces similar se desfășoară în același timp în glandele mucoase. Aici secreția de
mucus a celulelor glandulare începe cu puțin înaintea eclozionării; inițial în partea dinspre
vârful glandei și apoi avansând spre partea bazală (Ruttner, 1976, p.20-23). Celulele
glandulare se dizolvă practic, astfel încât începând cu ziua a 5-a de viață glandele mucoase
sunt umplute complet cu mucus lichid; în această fază ele au atins dimensiunea maximă de
5,5 mm (Ruttner, 1976, p.20-23).
Aceste procese care au loc în interiorul organelor de împerechere se exprimă în
rezultatul diferit al resfrângerii declanșate artificial la trântorii tineri: până la a 5-a , a 6 –a zi
de viață, din endophallusul răsfrânt iese numai mucusul; acest mucus este foarte fluid și
heterogen, adică sunt de fapt bucăți albe de mucus plutind într-un lichid apos. Între cea de a
5-a și a 10-a zi de viață se poate obține o spermă de culoare albicioasă de obicei încă
amestecată mai mul sau mai puțin cu mucusul încă destul de fluid. Această spermă coagulează
repede și nu este bună pentru însămânțare. Sperma matură, de culoare crem gălbuie și
neamestecată cu mucus, poate fi obținută prin eversiune artificială, abia doar de la trântorii în
vârstă de cel puțin 14 zile (Ruttner, 1976, p.20-23).
Golirea tractului genital (ejacularea) are loc prin contracții ale musculaturii peretelui
veziculei seminale, începând dinspre capătul superior, iar conținutul acestora este eliminat cu
multă presiune. La trântorul matur acest proces poate fi declanșat printr-o apăsare ușoară pe
abdomen, de multe ori prin presare sau prin simpla atingere (Ruttner, 1976, p.20-23).

51
 Sperma și mucusul ajung în bulb prin ductul ejaculator lung și îngust. Această
deplasare se poate observa prin peretele transparent al vestibulului și al bulbului când penisul
trântorului este pe jumătate răsfrânt. Dacă bulbul acestor trântori este gol, înseamnă că sunt
imaturi sau prost îngrijiți, deci nu este posibil să se obțină spermă de la ei. În interiorul
bulbului se găsește un țesut glandular a cărui secreție se amestecă cu sperma și sporește
mobilitatea spermatozoizilor (Ruttner, 1976, p.20-23).
La trântorii perfect maturi sau în cazul unei presiuni puternice și prelungite pe
abdomen, se resfrânge și bulbul (Ruttner, 1976, p.20-23).

Fig.nr.14. Izolatorul de păstrare a trântorilor (fotografie originală). Isolation cage for holding
the drones before collecting the sperm.

Fig.nr.15. Puiet de trântori în stadiu de pupa l (fotografie originală). Pup of drones in stern
stage.

52
 Fig.nr.16. Trântor tânăr de 1 zi. One day old drone. Sursa/Source:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Apis_mellifera_carnica_drone_postnatal.jpg

După 24 de zile, trântorii eclozează din celule. Pentru o mai bună observare și
manipulare a acestora, sunt marcați cu o culoare specială pe torace și păstrați în continuare în
izolator.

Fig.nr.17 Rama cu trântori ce urmează a fi marcați (fotografie originală). Frame with

drone to be marked.

Etapa următoare a constat în colectarea lor zilnică de la eclozare până la vârsta de 21

zile și păstrarea în formol. Din fiecare izolator s-au ridicat în fiecare zi, trântori (n=3) x 5
izolatoare, timp de 3 săptămâni și organizați pe grupe de vârstă, atât pentru luna mai, cît și
pentru luna iulie.
Din fiecare grupă de vârstă s-a ales un eșantion reprezentativ de trântori conservați
(n=4) care au fost disecați, fotografiați și analizați la microscop. S-au examinat și analizat

53
histologic, detaliat, după metode standard2 de prelevare a țesuturilor cu încorporare de
parafină, la microscop, întregul abdomen, cu accent pe aparatul reproducător, respectiv
testiculele trântorilor pentru toată perioada de dezvoltare (din prima zi, până în ziua 21 când
acestea s-au atrofiat), obținîndu-se secțiuni de țesut de 2 și 5 microni.

Fig. nr.18 - Secțiune coronală a trântorului în vârstă de 7 zile care prezintă organe
abdominale. Testicule (T), vase deferente (VD), glandă cu mucus (MG), ventricul (Vent),
semicular vesicle (SV), Rectum (Rect). Coronal section of 7 day old drone showing
abdominal organs. Testis (T), vas deferens (VD), mucus glands (MG), ventriculus (Vent),
seminal vesicle (SV), rectum (Rect).

De la etapa nașterii până la maturizarea sexuală și apoi în etapa finală de atrofie

testiculară s-au efectuat măsurători. Aceste măsurători se regăsesc în graficele 19-21.
Graficele reprezintă suprafețele medii ocupate de testiculele trîntorilor (n=3/zi, crescuți atât
în luna mai, cât și în luna iulie pentru anii 2018-2020) și valorile medii zilnice de temperatură
ce au fost măsurate în cursul lunii mai și iulie pentru anii 2018, 2019 și 2020, la locul unde
sunt staționate cele 5 familii de albine ce trântorii examinați (loc. Ciucurova, jud. Tulcea).

2
Metoda standard - colorarea hematoxilinei și eozinei (H&E) este utilizată în mod obișnuit în laboratoarele de
histopatologie, deoarece oferă patologului / cercetătorului o vedere foarte detaliată a țesutului. Obține acest lucru prin
colorarea clară a structurilor celulare, inclusiv citoplasma, nucleul, și organele și componentele extracelulare.

54
 Tabel nr.5 Tabel privind temperaturile medii înregistrate în lunile mai și iulie a
anilor 2018, 2019 – 2020

Temperaturi medii inregistrate Temperaturi medii inregistrate

Luna – MAI Luna IULIE CONCLUZII
Ziua

Anul Anul Anul Anul Anul Anul Anul Anul Anul

2018 2019 2020 2018 2019 2020 2018 2019 2020
(+/-) (+/-) (+/-)
1 16 16 18 27 23 26 +11 +9 +8
2 18 13 18 25 28 25 +7 +9 +7

3 18 16 16 25 29 25 +7 +13 +9
4 20 18 15 25 25 25 +5 +7 +10

5 21 19 15 27 23 26 +6 +4 +11
6 22 16 15 27 24 28 +5 +8 +13

7 22 16 10 28 25 28 +6 +9 +18

8 19 11 10 25 26 22 +6 +15 +12

9 15 11 14 20 24 20 +5 +13 +10
10 15 11 16 23 20 22 +8 +9 +6

11 15 12 17 22 19 23 +7 +7 +6
12 15 14 20 23 20 23 +8 +6 +3
13 15 15 19 24 20 22 +9 +5 +4

14 15 15 13 18 22 18 +3 +7 +5
15 15 15 18 20 20 21 +5 +5 +4

16 16 16 16 21 20 21 +6 +4 +5
17 20 18 17 22 23 22 +2 +5 +5

18 20 20 19 23 23 23 +3 +3 +4

19 20 21 19 24 23 23 +4 +2 +4
20 17 20 20 23 24 22 +6 +4 +2

21 16 19 19 22 25 22 +6 +6 +3

55
 4.3.Rezultate și discuții
Modificările testiculare totale, măsurate și histologice ale trântorilor, în timpul
maturizării lor sexuale sunt prezentate în tabelul 6. Rezultatele pot fi rezumate, ca :
A) Zilele 1-3, are loc formarea pachetelor de spermatozoizi,
B) Zilele 5-9, are loc golirea foliculilor tubulari testiculari,
C) Zilele 10-11, are loc degenerarea parenchimului3 (țesutului) tubular testicular
D) Zilele 13-15, are loc degenerarea stromei de susținere4
În primele două săptămâni de viață, trântorii neonatali devin maturi sexual. Rata de
maturitate se modifică odată cu progresia sezonieră, practic odată cu creșterea temperaturilor,
astfel:
- pentru trântorii crescuți în luna mai (cu zile mai reci), concluzionăm că aceștia se
maturizează mai lent decât cei crescuți în luna iulie (cu zile mai calde) (Fig.19-21);
- în etapele finale ale spermatogenezei (spermatidele din celulele chist, producția de
spermatozoizi) au fost observate cu până la 3 zile după încheierea stadiului pupal
(“după naștere“) și apariția acestuia ca trântor (Fig. 10), contrar literaturii de
specialitate (Da Cruz–Landim et al. 1980);
- colectarea materialului seminal de la trântori în luna mai se poate realiza conform
literaturii de specialitate, ziua 14-15, pe când colectarea materialului seminal în
luna iulie, datorită maturizării mai rapide a trântorilor se poate realiza cu până la 3
zile mai rapid, aspect ce contribuie semnificativ în ciclul de producție, la realizarea
în plus a 1-2 serii de împerechere artificială a mătcilor.
În timpul maturizării sexuale, spermatozoizii sunt transferați/migrează de la testicule
la veziculele seminale prin vasele deferente. Acest proces este însoțit de atrofierea testiculară
progresivă și de o involuție evidentă (Tabelul nr.6).
Până în ziua 8, întreaga cantitate de spermă este transferată de la testicule la vasele
deferente și veziculele seminale. Parenchimul testicular suferă degenerare și apoptoză5
urmată de o pierdere completă a parenchimului până în ziua 11-15. În etapa finală de viață a

3
Parenchim - țesutul funcțional al unui organ, deosebit de țesutul conjunctiv și de susținere.
4
Stroma - țesutul de susținere al unui organ epitelial, tumoră, gonadă etc., format din țesuturi conjunctive și vase de
sânge.
5
Apoptoza este o formă a morții celulare programate, proces prin care celulele declanșează propria lor auto-distrugere ca
răspuns la un anumit semnal. Apoptoza este o moarte celulară fiziologică, programată genetic, necesară pentru
supraviețuirea organismelor pluricelulare, în echilibru constant cu proliferarea celulară.

56
testiculelor se observă că, stroma de susținere se deteriorează progresiv și în final conține doar
un pigment maro și rețeaua traheală.

2018
12 30

10 25
Dimensiune in mm2

8 20

Temperatura
6 15

4 10

2 5

0 0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21
ziua

mm2 - Mai mm2 - Iulie temperatura - Mai temperatura - Iulie

Fig.nr.19 - Progresia sezonieră a temperaturilor din luna mai și iulie a anului 2018 și rata de
maturizare sexuală a trântorului.

57
 2019
10 35

9
30
8
Dimensiune mm2

7 25

Temperatura
6
20
5
15
4

3 10
2
5
1

0 0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21
ziua

mm2 - Mai mm2 - Iulie temperatura - Mai temperatura - Iulie

Fig. nr.20 - Progresia sezonieră a temperaturilor din luna mai și iulie a anului 2019 și rata de
maturizare sexuală a trântorului.

2020
12 30

10 25
Dimensiune mm2

8 20 Temperatura

6 15

4 10

2 5

0 0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21
ziua

mm2 - Mai mm2 - Iulie temperatura - Mai temperatura - Iulie

Fig.nr.21 - Progresia sezonieră a temperaturilor din luna mai și iulie a anului 2019 și rata de
maturizare sexuală a trântorului.

58
 Se observă că între zilele 6-11 în fiecare an există o diferență în rata de atrofiere a
sistemului reproducator.
În luna mai, unde temperaturile sunt mai scăzute, având o medie de 17 grade Celsius,
rata de atrofiere în medie este de 0,69 mm2 pe zi.
În luna iulie în schimb, unde temperaturile sunt mai ridicate cu o medie de 24 grade
Celsius, rata de atrofiere în medie este de 1 mm2 pe zi, o creștere de aproximativ 30%.

Tabelul nr. 6. Tabel privind modificările cronologice în morfologia brută a organelor de

reproducere și histologia testiculelor trantorilor în timpul maturizării sexuale
Vedere de ansamblu, bruta Zoom (100 x) Descriere
Ziua

1 - spermatodesmul
(SD) ocupă lumenul
folicular (#)
- spermatozoizi
singulari (SZ) în
celulele chistului
(CC)
- celulele epiteliale (E)
circumscriu chistul și
celulele foliculare (FC)

3 - spermatozoizi încă
prezenți în celulele
chistului
- lumen folicular încă
umplut cu
spermatodesme
- rămășite ale
spermatidelor
împrăștiate
(fig nr.9 și 10)

59
5 - spermatidele
singulare nu mai sunt
prezente în celula
chistului
- celulele foliculare
prezintă zona
vacuolară a
citoplasmei mai
dispersata și mai clară ,
- lumenul foliculului
care este încă populat
de spermatodesme

7 - diametrul lumenului
folicular a crescut, au
fost eliminate
spermatodesmele
adiacente vasului
deferent
- apar celule foliculare
cu vacuole eozinofile6
și suprafață granulară
apicală (*)
- rețeaua traheală este
mult mai proeminentă

9 - în lumenul follicular
nu mai sunt rămași
spermatodoizi
- diametrul tuburilor a
crescut în toate
segmentele sale (#)
- persistă granulația
apicală și granulele
eozinofile (*)

6
Euzinofilie –creștere excesivă a numărului de granulații euzinofile din sânge

60
10 - diametrul foliculului
a crescut (#)
- celulele foliculare
aplatizate, care
prezintă picoză7 (*) și
carioreheză8
- pierderea arhitecturii
foliculare normale la
periferie, zone de
spermatozoizi
refluxate

11 - rețeaua traheală (T)

mai proeminentă din
cauza pierderilor
parenchimatoase
- celule fagocitice (P)
cu pigment brun și
celule axiale (S)
prezente
- capsula testiculă
apare ruptă / îngroșată

13 -prevalența celulelor
fagocitare pigmentate
(P) și a celulelor
fusului (S) a crescut
- predomină stroma de
susținere, deoarece
arhitectura foliculară
se pierde

7
Picoza sau cariopicnoza este condensarea ireversibilă a cromatinei în nucleul unei celule supuse necrozei sau
apoptozei. Este urmată de cariorhexie, sau fragmentarea nucleului.
8
Cariorhexia – este frgmentarea distructivă a nucleului unei celule moarte, prin care cromatina sa este distribuită
neregulat în întreaga citoplasmă

61
15 - capsula testiculară
(TC) ruptă și îngroșată
din cauza pierderii
parenchimului
- pierderea extensivă a
parenchimului în timp
ce predomină stroma
- celulele pigmentate
(*), celulele fusului (S)
și traheea (T) sunt tot
ceea ce rămâne.

4.4.Concluzii și recomandări

În finalul studiului nostru sintetizăm și desprindem câteva idei principale.

Orice apicultor care are ca obiectiv producerea de material biologic selecționat și de
calitate trebuie să dețină, să folosească, să cunoască toate informațiile în ceea privește
procesul de inseminare artificială, să cunoască etapele de maturizare ale mătcii, etapele de
dezvoltare și maturizare ale trântorului, dar și condițiile sanitare care trebuie respectate cu
strictețe. Trântorul transmite pe cale paternă tot materialul său genetic, față de matcă, care
transmite descendenței luate ca indivizi doar 50% din bagajul său genetic. Toate aceste
informații trebuie introduse într-un protocol, într-un program de optimizare a reproducției.
Prin cunoașterea exactă a perioadei de maturizare sexuală, în funcție de aceasta, putem
extinde perioada de lucru, dar și cea de împerechere controlată în laborator. Se cunoaște faptul
că trântorii există în colonii doar o perioadă determinate/limitată din an - pe timpul verii -
când există în natură suficient polen și nectar. În restul anului, stupul nu are nevoie de trântori.
Pe teritoriul țării noastre, perioada de lucru la această muncă de selecție este plasată
calendaristic între luna aprilie și luna august. Aceste luni sunt limitele normale pentru
prelungirea sezonului de creștere a trântorilor.
Dacă în luna mai procesul de colectare a spermei se realizează conform literaturii de
specialitate, începând cu ziua a 14 de viață a trântorilor, când se înregistrează temperaturi în
medie de 17 grade Celsius, nu același lucru se întâmplă și în luna iulie, când se înregistrează
temperaturi mai ridicate, cu o medie de circa 24 grade Celsius. În acest din urmă caz trântorii

62
devin maturi cu până la 3 zile mai devreme, adică începând cu ziua 12 de viață. Astfel,
procesul de colectare a spermei se realizează mai devreme.
Rata de maturitate se modifică simultan cu progresia sezonieră, practic odată cu
creșterea temperaturilor.
Aceste rezultate pot influența cu siguranță managementul producției de mătci
inseminate artificial, deoarece, în mod practic, se pot însemina artificial cu până la 3 serii de
mătci în plus, având în vedere aceeași perioadă de timp.
Fără a efectua măsurători ale aparatului reproducător al trântorilor, apicultorii care
doresc să practice metoda inseminării artificiale în procesul de selecție sau de multiplicare a
materialului genetic de calitate, dacă urmăresc condițiile atmosferice, în special temperaturile
înregistrate în luna iunie a anilor 2018-2019-2020 pot să folosească aceste date ca un etalon
în activitățile și etapele stabilite în literatura de specialitate privind procesul de maturizare a
trântorilor și maturare gonadală.
Conform studiilor noastre corelate cu literature de specialitate, am înregistrat câteva
date, după cum urmează mai jos.
Modificările testiculare totale, măsurate și histologice ale trântorilor, în timpul
maturizării lor sexuale pot fi rezumate ca: A) Zilele 1-3, are loc formarea pachetelor de
spermatozoizi, B) În zilele 5-9, are loc evacuarea foliculilor tubulari testiculari, C) Zilele 10-
11, are loc degenerarea parenchimului (țesutului) tubular testicular, D) Zilele 13-15, are loc
degenerarea stromei de susținere.
În primele două săptămâni de viață, trântorii neonatali devin maturi din punct de
vedere sexual. Rata de maturitate se modifică simultan cu progresia sezonieră, practic odată
cu creșterea temperaturilor, după cum urmează. Pentru trântorii crescuți în luna mai (cu zile
relativ mai reci), concluzionăm că aceștia se maturizează mai lent decât cei crescuți în luna
iulie (cu zile relativ mai calde). În etapele de final ale spermatogenezei (spermatidele din
celulele chist, producția de spermatozoizi) au fost observate cu până la 3 zile după încheierea
stadiului pupal și apariția acestuia ca trântor, contrar informațiilor din literatura de
specialitate. Colectarea materialului seminal de la trîntori în luna mai se poate realiza conform
literaturii de specialitate, ziua 14-15, pe când colectarea materialului seminal în luna iulie,
datorită maturizării mai rapide a trântorilor se poate realiza cu până la 3 zile mai rapid, aspect

63
ce contribuie semnificativ în ciclul de producție la realizarea în plus a cel puțin unei serii de
împerechere artificială a mătcilor.
În timpul maturizării sexuale, spermatozoizii sunt transferați/migrează de la testicule
la veziculele seminale prin vasele deferente. Acest proces este însoțit de atrofierea testiculară
progresivă și de o involuție evidentă.
Până în ziua 8, întreaga cantitate de spermă este transferată de la testicule la vasele
deferente și veziculele seminale. Parenchimul testicular suferă degenerare și apoptoza
celulelor acestuia, urmată de o pierdere completă a parenchimului până în zilele 11-15. În
etapa finală de viață a testiculelor se observă că, stroma de susținere se deteriorează progresiv
și în final conține doar un pigment maro și rețeaua traheală.
Se observă că între zilele 6-11 în fiecare an există o diferență în rata de atrofiere a
sistemului reproducator.
În luna mai, unde temperaturile sunt mai scăzute, având o medie de 17 grade Celsius,
rata de atrofiere în medie este de 0,69 mm2 pe zi.
În luna iulie în schimb, unde temperaturile sunt mai ridicate cu o medie de 24 grade
Celsius, rata de atrofiere în medie este de 1 mm2 pe zi, o creștere de aproximativ 30%.
Consider că aceste detalii, aceste informații pot complete semnificativ bazele de date
pentru întocmirea unor programe de înseminare artificială mai elaborate, mai exacte, mai bine
planificate și mai productive în cadrul muncii de creștere și selecție a reproducătorilor pentru
inseminare artificială.

64
BIBLIOGRAFIE

1. Adams, J., Rothman, E. D., Kerr, W. E., & Paulino, Z. L. (1977). Estimation of the number
of sex alleles and queen matings from diploid male frequencies in a population of Apis
mellifera. Genetics 86(3), 583-596.
2. Aioanei F., Stavrescu-Bedivan M.-M., (2011). Zoologia nevertebratelor. Manual
Universitar. Editura Bioflux, Cluj-Napoca.
3. Albrecht, T. (2017). Avian Sperm Competition. In: Encyclopedia of Evolutionary
Psychological Science (pp.1-4). Springer International Publishing.
4. Amiri, E., Meixner, M. D., & Kryger, P. (2016). Deformed wing virus can be transmitted
during natural mating in honey bees and infect the queens. Scientific Reports 6, 33065.
5. Amiri, E., Strand,M. K., Rueppell, O., Tarpy, D. R. (2017). Queen quality and the impact
of honey bee diseases on queen health: Potential for nteractions between two major threats
to colony health. Insects 8, 48.
6. Baer, B. (2005). Sexual selection in Apis bees. Apidologie 36(2), 187-200.
7. Baer, B., Collins, J., Maalaps, K., & den Boer, S. P. (2016). Sperm use economy of
honeybee (Apis mellifera) queens. Ecology and Evolution 6(9), 2877-2885.
8. Ball, B. V., & Allen, M. F. (1988). The prevalence of pathogens in honey bee (Apis
mellifera) colonies infested with the parasitic mite Varroa jacobsoni. Annals of Applied
Biology 113(2), 237-244.
9. Batin P., Roman V. (coord: Petrescu-Mag I. V.), (2016). Evolutionary species concept.
Sesiunea Anuală de Comunicări Ştiinţifice Studenţeşti, USAMV Cluj, Cluj-Napoca.
10. Beekman, M., & Ratnieks, F. L. W. (2000). Long-range foraging by the honey-bee, Apis
mellifera L. Functional Ecology 14(4), 490-496.
11. Beye, M., Moritz, R. F. A., Crozier, R. H., & Crozier, Y. C. (1996). Mapping the sex locus
of the honeybee (Apis mellifera). Naturwissenschaften 83(9), 424-426.
12. Brauße, J., & van Praagh, J.P. (2010). Stirring large volumes of pooled honeybee semen.
Proc Neth Entomol Soc Meet 21, 49–53.
13. Bucată P., (2001a). Pledoarie pentru creșterea albinelor. Editura Alex-Alex, București.
14. Bucată, P. (2001b). Polenul în hrana albinelor (The pollen in bee feed). ACA, Bucureşti,
47-51.

65
15. Bura, M., Pătruică S., & Grozea I., (2003). Contribuţia polenizării albinelor la sporirea
calitativă şi cantitativă a producţiei alimentare. Buletinul AGIR, anul, 8, 79-82.
16. Celli, G., & Maccagnani, B. (2003). Honey bees as bioindicators of environmental
pollution. Bulletin of Insectology 56(1), 137-139.
17. Chen, L., Xu, X., Zhu, X., Zhou, S., Wang, Q., Hao, Z., & Zhou, B. (2017). Effects of low
temperature stress on hatching rate and developmental duration of fertilized eggs of Italian
honeybees (Apis mellifera ligustica). Journal of Environmental Entomology 39(1), 111-
117.
18. Cobey, S. W. (2007). Comparison studies of instrumentally inseminated and naturally
mated honey bee queens and factors affecting their performance. Apidologie 38, 390–410.
19. Cobey S. W., Tarpy D. R., Woyke J., (2013). Standard methods for instrumental
insemination of Apis mellifera queens. In: Coloss Bee Bool. Vol.I., Standard Methods for
Apis mellifera Research. International Bee Research Association, Department of
Entomology, Washington State University, USA.
20. Collins, A. M. (2000). Relationship between semen quality and performance of
instrumentally inseminated honey bee queens. Apidologie 31, 421–429.
21. Cornoiu, I., (2012). Albine şi oameni. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
22. Corona, M., & Robinson, G. E. (2006). Genes of the antioxidant system of the honey bee:
annotation and phylogeny. Insect Molecular Biology 15(5), 687-701.
23. Costea C., Stroia A., (2011). Învaţă de toate. Editura ASE, Bucureşti.
24. Cridge, A. G., Lovegrove, M. R., Skelly, J. G., Taylor, S. E., Petersen, G. E. L., Cameron,
R. C., & Dearden, P. K. (2017). The honeybee as a model insect for developmental
genetics. Genesis 55(5), e23019.
25. Cridland, J. M., Tsutsui, N. D., & Ramírez, S. R. (2017). The Complex Demographic
History and Evolutionary Origin of the Western Honey Bee, Apis mellifera. Genome
Biology and Evolution 9(2), 457-472.
26. Crozier, R. H., & Crozier, Y. C. (1993). The mitochondrial genome of the honeybee Apis
mellifera: complete sequence and genome organization. Genetics 133(1), 97-117.
27. Da Cruz-Landim, C. (2001). Organization of the cysts in bee (Hymenoptera, Apidae)
testis: number of spermatozoa per cyst. Iheringia. Série Zoologia (91), 183-189.

66
28. Da Cruz-Landim, C., Beig, D., & De Moraes, R. L. S. (1980). The process of
differentiation during spermatogenesis in bees (Hymenoptera, Apidae). Caryologia 33(1),
1-15.
29. Dade, H. A. (1994). Anatomy and dissection of the honeybee. IBRA.
30. Dezmirean, G. I., Mărghitaş, L. A., Bobiş, O., Dezmirean, D. S., Bonta, V., & Erler, S.
(2012). Botanical origin causes changes in nutritional profile and antioxidant activity of
fermented products obtained from honey. Journal of Agricultural and Food Chemistry
60(32), 8028-8035.
31. Dobrotă V., (2011). Creșterea mătcilor. Editura Salgo, Sibiu.
32. Ebadi R., Garry N. E. (1980). Factors affecting survival, migration of spermatozoa and
onset of oviposition in instrumentally inseminated queen honeybees. J Apic Res 19(2),
96-104.
33. Esanatos.com (2017). Inseminarea artificială. Biologia aparatului reproducător.
http://www.esanatos.com/naturist/apiterapie/Inseminarea-artificiala-biolog81866.php
[disponibil online la 23.11.2017]
34. Estoup, A., Garnery, L., Solignac, M., & Cornuet, J. M. (1995). Microsatellite variation
in honey bee (Apis mellifera L.) populations: hierarchical genetic structure and test of the
infinite allele and stepwise mutation models. Genetics 140(2), 679-695.
35. Estoup, A., Solignac, M., Harry, M., & Cornuet, J. M. (1993). Characterization of (GT) n
and (CT) n microsatellites in two insect species: Apis mellifera and Bombus terrestris.
Nucleic Acids Research 21(6), 1427-1431.
36. European Comission, (2018). Agriculture and Rural Development,
https://ec.europa.eu/agriculture/markets_en [disponibil online la: 22.08.2018]
37. Evans, J. D., Aronstein, K., Chen, Y. P., Hetru, C., Imler, J. L., Jiang, H., ... & Hultmark,
D. (2006). Immune pathways and defence mechanisms in honey bees Apis mellifera.
Insect Molecular Biology 15(5), 645-656.
38. Fert G., (2011). Creșterea reginelor. Editura Lumea Apicolă.
39. Garnery, L., Cornuet, J. M., & Solignac, M. (1992). Evolutionary history of the honey bee
Apis mellifera inferred from mitochondrial DNA analysis. Molecular Ecology 1(3), 145-
154.
40. Gempe, T., Beye, M., (2009). Sex determination in honeybees. Nature Education 2(2):1.

67
41. Gerula D., Bieńkowska M., Panasiuk B. (2011). Instrumental insemination of honey bee
queens during flight activity predisposition period 1. Onset of oviposition. J Apic Sci
55(2): 53-66.
42. Gerula, D., Panasiuk, B., Węgrzynowicz, P., & Bieńkowska, M. (2012). Instrumental
insemination of honey bee queens during flight activity predisposition period 2. Number
of spermatozoa in spermatheca. Journal of Apicultural Science 56(1), 159-167.
43. Ginsberg, J. R., & Huck, U. W. (1989). Sperm competition in mammals. Trends in
Ecology & Evolution 4(3), 74-79.
44. Goblirsch, M. (2017). Using Honey Bee Cell Lines to Improve Honey Bee Health. In:
Beekeeping–From Science to Practice (pp.91-108). Springer, Cham.
45. Gould, J. L., & Gould, C. G. (1988). The honey bee. Scientific American Library.
46. Harbo, J. R. (1986). Propagation and instrumental insemination. In: Rinderer T.E. (Ed.),
Bee Breeding and Genetics. Academic Press, Inc., Orlando, FL. pp.361–389.
47. Hasselmann, M., Fondrk, M. K., Page, R. E., & Beye, M. (2001). Fine scale mapping in
the sex locus region of the honey bee (Apis mellifera). Insect Molecular Biology 10(6),
605-608.
48. Herrmann, M., Trenzcek, T., Fahrenhorst, H., & Engels, W. (2005). Characters that differ
between diploid and haploid honey bee (Apis mellifera) drones. Genet Mol Res 4(4), 624-
641.
49. Hosken, D. J. (1997). Sperm competition in bats. Proceedings of the Royal Society of
London B: Biological Sciences 264(1380), 385-392.
50. Janoušek J. (1987). Effect of carbon dioxide on initiation of oviposition of inseminated
queens. Vedecke Prace, V.U.V. v Dole, 9, 57-64.
51. Kaftanoglu O., Peng V. S. (1982). Effects of insemination on the initiation of oviposition
in the queen honeybee. J Apic Res 21(1), 3-6.
52. Kocher, S.,Richard, F. J., Tarpy, D. R., Grozinger, C. M. (2008). Genomic analysis of
post-mating changes in the honey bee queen (Apis mellifera ). BMC Genomics 9, 232.
53. Kocher, S., Richard, F. J., Tarpy, D. R., Grozinger, C. M. (2009). Queen reproductive
state modulates pheromone production and queen-worker interactions in honey bees.
Behav Ecol 20, 1007-1014.

68
54. Kocher, S. D., Ayroles, J. F., Stone, E. A., Grozinger, C. M. (2010). Individual variation
in pheromone response correlates with reproductive traits and brain gene expression in
worker honey bees. PLoS ONE. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0009116
55. Koeniger, G. (1984). Funktionsmorphologische Befunde bei der Kopulation der
Honigbiene (Apis mellifera L.). Apidologie 15(2), 189-204.
56. Koeniger, G. (1986). Reproduction andmating behavior, in: Rinderer, T.E. (Ed.), Bee
Breeding and Genetics. Academic Press, Inc., Orlando, FL, pp. 235-252.
57. Koeniger, G., Koeniger, N., Tingek, S., Kelitu, A., (1998). A preliminary report on hybrids
between Apis cerana Fabricius, 1793 and Apis koschevnikovi v. Buttel- Reepen, 1906
produced by instrumental insemination. Apidologie 29, 462–463.
58. Koeniger, N., Koeniger, G., & Tingek, S. (2010). Honey bees of Borneo: exploring the
centre of Apis diversity. Borneo: Natural History Publications.
59. Konopacka Z. (1991). Wpływ narkozy CO2 i N2O na wyniki sztucznego unasieniania
matek pszczelich. [Effect of CO2 and N2O anaesthetics on the results of instrumental
insemination of honey bee queens - in Polish]. Pszczeln Zesz Nauk 35, 3-18.
60. Kottelat M., Freyhof J., (2007). Handbook of European freshwater fishes. Kottelat, Cornol
and Freyhof, Berlin.
61. Lago, D. C., Martins, J. R., Dallacqua, R. P., Santos, D. E., Bitondi, M. M., & Hartfelder,
K. (2020). Testis development and spermatogenesis in drones of the honey bee, Apis
mellifera L. Apidologie. https://doi.org/10.1007/s13592-020-00773-2
62. Laidlaw, H. H. (1944). Artificial insemination of the queen bee (Apis mellifera L.):
morphological basis and results. Journal of Morphology 74(3), 429-465.
63. Laidlaw, H. H., Page, R. E. (1997). Queen Rearing and Bee Breeding. Wicwas, Cheschire.
64. Lattorff, H.M.G., & Moritz, R.F.A. (2013). Genetic underpinnings of division of labor in
the honeybee (Apis mellifera). Trends Genet 29, 641–648.
65. Lazăr S., (2002). Bioecologie şi tehnologie apicolă. Editura Alfa, Iaşi.
66. Le Conte, Y., & Page, R. E. (2014). Queen and young larval pheromones impact nursing
and reproductive physiology of honey bee (Apis mellifera) workers. Behavioral Ecology
and Sociobiology 12(68), 2059-2073.
67. Linne C., (1735) Sistema Naturae. Halae Magdeburgicae.

69
68. Mackensen O., (1947). Effect of carbon dioxide on initial oviposition of artificially
inseminated and virgin queens bees. J Econ Enotmol 40, 344-349.
69. Mackensen, O. (1951). Viability and sex determination in the honey bee (Apis mellifera
L.). Genetics 36(5), 500.
70. Mackensen, O. (1964). Relation of semen volume to success in artificial insemination of
queen honey bees. J Econ Entomol 57, 581–583.
71. Mackensen, O. (2014). Effect of carbon dioxide on initial oviposition of artificially
inseminated and virgin queen bees. Journal of Economic Entomology 40(3), 344-349.
72. Mackensen O., Ruttner F., (1976). Însămânțarea artificială a mătcii. Ediţia a 2-a. Cap. V.
Tehnica însămânţării. Editura Apimondia, Bucureşti, pp. 69-86.
73. Mackensen O., Tucker K. W., (1970). Instrumental Insemination of Queen Bees.
Entomology Research Division, Agricultural Research Service.
74. Mag, I. V., Petrescu R. M., Petrescu D. C., (2006). Diversitatea polenului recoltat de
himenopterele apoidee – un posibil indicator al sănătăţii pajiştilor. Agricultura. Revistă de
Ştiinţă și Practică Agricolă 1-2(57-58),100-103.
75. Mag-Mureşan, I. V., Bud I., (2004). Organismul femel poate influenţa raportul sexual al
propriei progenituri la specia Poecilia reticulata (Pisces, Poeciliidae). The female
organism can influence the sex-ratio of its own progeny in Poecilia reticulata species
(Pisces, Poeciliidae). Studia Universitatis Vasile-Goldiș Arad, Seria Științele Vieții
14,141-144.
76. Manualul Apicultorului, (2007). ediția a IX-a, Asociația Crescătorilor de Albine din
România, București.
77. Mason, I. L., & Mason, I. L. (eds.) (1984). Honeybees. In: Evolution of domesticated
animals. Chapter 65, pp. 403-415. Longman Group, Londra.
78. Mărghitaş, L. A. (2008). Albinele şi produsele lor. Editura Ceres.
79. Mattila, H. R., & Seeley, T. D. (2007). Genetic diversity in honey bee colonies enhances
productivity and fitness. Science, 317(5836), 362-364.
80. Mindt, B. (1962). Untersuchungen über das Leben der Drohnen, insbesondere Ernährung
und Geschlechtsreife. Z. Bienenforsch. 6, 9–33.

70
81. Moors L., Spaas O., Koeniger G., Billen J., (2005) Morphological and ultrastructural
changes in the mucus glands of Apis mellifera drones during pupal development and
sexual maturation. Apidologie 36(2), 245-254 https://doi.org/10.1051/apido:2005016
82. Moritz, R., & Southwick, E. E. (2012). Bees as superorganisms: an evolutionary reality.
Springer Science & Business Media.
83. Murilhas, A. M. (2002). Varroa destructor infestation impact on Apis mellifera carnica
capped worker brood production, bee population and honey storage in a Mediterranean
climate. Apidologie 33(3), 271-281.
84. Niño, E. L., Malka, O., Hefetz, A., Teal, P., Hayes, J., Grozinger, C. M. (2012). Effects
of honey bee (Apis mellifera L.) queen insemination volume on worker behavior and
physiology. J Insect Physiol 58, 1082–1089.
85. Niño, E. L., Tarpy, D. R., Grozinger, C. M. (2013). Differential effects of insemination
volume and substance on reproductive changes in honey bee queens (Apis mellifera L.).
Insect Mol Biol 22, 233–244.
86. Nowak M., Petrescu-Mag I. V., Mierzwa D., Popek W., (2009). On some interesting
Romanian gudgeons (Cyprinidae: Romanogobio) found in the collection of Museum and
Institute of Zoology PAS. AES Bioflux 1(2), 81-88.
87. Odagiu A., Oroian I. G., (2010). Consideraţii ecopatologice la insecte, abordare
moleculară. Vol 1. Apis melifera L.. Editura Bioflux, Cluj-Napoca. Versiunea online,
ISBN 978-606-8191-07-2.
88. Page, R. E. (1980). The evolution of multiple mating behavior by honey bee queens (Apis
mellifera L.). Genetics 96(1), 263-273.
89. Page, R.E. Jr., Gadau, J., Beye, M. (2002). The emergence of Hymenopteran Genetics.
Genetics 160, 375–379.
90. Page, R. E., & Erickson, E. H. (1988). Reproduction by worker honey bees (Apis mellifera
L.). Behavioral Ecology and Sociobiology 23(2), 117-126.
91. Pătruică, S. (2005). Tehnologia creşterii albinelor. Editura Eurobit, Timişoara.
92. Pătruică, S. (2006). Tehnologia creşterii albinelor, Curs universitar. Editura Eurobit,
Timişoara.
93. Payne, A. N., & Rangel, J. (2018). The effect of queen insemination volume on the growth
of newly established honey bee (Apis mellifera) colonies. Apidologie, 1-12.

71
94. Parker, G. A. (1970). Sperm competition and its evolutionary consequences in the insects.
Biological Reviews 45(4), 525-567.
95. Phiancharoen, M., Wongsiri, S., Koeniger, N., Koeniger, G. (2004). Instrumental
insemination of Apis mellifera queens with hetero-and conspecific spermatozoa results in
different sperm survival. Apidologie 35, 503–511.
96. Phiancharoen, M., Wongsiri, S., & Hepburn, H. R. (2011). Queen production and
instrumental insemination of Apis florea queens. Apidologie 42(3), 307-311.
97. Pieplow, J. T., Brauße, J., Van Praagh, J. P., Moritz, R. F., & Erler, S. (2017). A scientific
note on using large mixed sperm samples in instrumental insemination of honeybee
queens. Apidologie 48(5), 716-718.
98. Power, K., Martano, M., Altamura, G., & Maiolino, P. (2020). Histopathological Findings
in Testes from Apparently Healthy Drones of Apis mellifera ligustica. Veterinary Sciences
7(3), 124.
99. Raffiudin, R., & Crozier, R. H. (2007). Phylogenetic analysis of honey bee behavioral
evolution. Molecular Phylogenetics and Evolution 43(2), 543-552.
100. Requena, G. S., & Alonzo, S. H. (2017). Sperm competition games when males invest
in paternal care. Proc R Soc B 284(1860), 20171266.
101. Richard, F. J., Schal, C., Tarpy, D. R., & Grozinger, C. M. (2011). Effects of
instrumental insemination and insemination quantity on Dufour’s gland chemical profiles
and vitellogenin expression in honey bee queens (Apis mellifera). Journal of Chemical
Ecology 37(9), 1027.
102. Richard, F. J., Tarpy, D. R., Grozinger, C. M. (2007). Effects of insemination quantity
on honey bee queen physiology. PLoS One. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0000980
103. Roberts, K. E., Evison, S. E. F., Baer, B., & Hughes, W. O. H. (2015). The cost of
promiscuity: sexual transmission of Nosema microsporidian parasites in polyandrous
honey bees. Scientific reports 5, 10982.
104. Rosenkranz, P. (1999). Honey bee (Apis mellifera L.) tolerance to Varroa jacobsoni
Oud. in South America. Apidologie 30(2-3), 159-172.
105. Ruttner F., (1980). Creșterea mătcilor. Editura Apimondia, București.
106. Ruttner F., (1976). Insămînţarea artificială a mătcii. Ediţia a 2-a. Apimondia, Bucureşti.

72
107. Ruttner, F., Maul, V. (1983). Experimental analysis of reproductive interspecies
isolation of Apis mellifera L. and Apis cerana Fabricius. Apidologie 14, 309–327.
108. Sawarkar, A. B., & Tembhare, D. B. (2015). Testis morphology and spermatogenesis in
the Indian honeybee, Apis cerana indica F. (Hymenoptera: Apidae). J Entomol Zool
Studies 3, 489-492.
109. Schneider, S. S., & Lewis, L. A. (2004). The vibration signal, modulatory
communication and the organization of labor in honey bees, Apis mellifera. Apidologie
35(2), 117-131.
110. Schley–Insemination Instruments, (2018).
http://www.besamungsgeraet.de/__en/insemination-instruments/ [disponibil online la
20.08.2018]
111. Simmons, L. W., (2014). Sperm competition. The evolution of insect mating systems.
Oxford Univ. Press, Oxford, UK, 181-203.
112. Simpson, G. G. (1961). Principles of animal taxonomy. No publisher.
113. Snodgrass, R. E. (1984). Anatomy of the honey bee. Cornell University Press.
114. Snodgrass R. E. (1910). Anatomy of the honey bee. Washington: Government Printing
Office.
115. Snodgrass, R. E. (1925). Anatomy and Physiology of the Honeybee. Mcgeaw-Hallbook
Company, Ics New York And London.
116. Stockley, P. (2004). Sperm competition in mammals. Human Fertility 7(2), 91-97.
117. Stoian R. O., Botha M., Petrescu-Mag I. V., (2018) Beekeeping in Romania and artificial
insemination of honey bee, Apis mellifera. State of the art. ABAH Bioflux 10(2), 93-
121.
118. Stoian R. O., Malinas C., Botha M., Petrescu-Mag I. V., (2018) Technical, sanitary and
environmental sequences to improve artificial insemination of honey bee, Apis
mellifera. Part I. Experimental results. ABAH Bioflux 10(2), 122-149.
119. Stoian R. O., Botha M., Petrescu-Mag I. V., (2018) Technical, sanitary and
environmental sequences to improve artificial insemination of honey bee, Apis
mellifera. Part II. Improved procedure. ABAH Bioflux 10(2), 150-155.

73
120. Tarpy, D. R., Nielsen, D. I. (2002). Sampling error, effective paternity and estimating
the genetic structure of honey bee colonies (Hymenoptera: Apidae). Ann Entomol Soc
Am 95, 513–528.
121. Tarpy, D. R., Seeley, T. D. (2006). Lower disease infections in honeybee (Apis
mellifera) colonies headed by polyandrous vs monandrous queens. Naturwissenschaften
93, 195–199.
122. Tarpy, D. R., Nielsen, R., Nielsen, D. I. (2004). A scientific note on the revised estimates
of effective paternity frequency in Apis. Insect Soc 51(2), 203–204.
123. Tănășoiu, I. C., Drăgotoiu, D., Marin, M., Drăgotoiu, T., & Diniţă, G. (2015). Research
on the influence of Eco certificated energo-protein use over the performance of bee
families. Agriculture and Agricultural Science Procedia 6, 265-271.
124. Tudor I., (2011). Albinele și albinăritul. Ghidul începătorului. Editura Gramen,
București.
125. Visscher, P. K. (1980). Adaptations of honey bees (Apis mellifera) to problems of nest
hygiene. Sociobiology 5(3), 249-260.
126. Visscher, P. K. (1989). A quantitative study of worker reproduction in honey bee
colonies. Behavioral Ecology and Sociobiology 25(4), 247-254.
127. Wikipedia, Enciclopedia Liberă, Wikipedia.org, (2017). [disponibil oline la 23.11.2017]
128. Wikipedia, Enciclopedia Liberă, Wikipedia.org, (2018). [disponibil oline la 07.07.2018]
129. Wilde, J., (1994). Comparison of the development and productivity of bee colonies with
naturally and instrumentally inseminated queens kept in different conditions before and
after the insemination. Zootechnica 39, 135–152.
130. Wiley, E. O., (1978). The evolutionary species concept reconsidered. Systematic
Zoology 27(1), 17-26.
131. Wiley E. O., Mayden R. L. (2000). The evolutionary species concept. In: Species
Concepts and Phylogenetic Theory. Wheeler Q. D., Meier R. (eds.), pp. 70-89. Columbia
University Press, New York.
132. Winston, M. L., (1987). The Biology of the Honey Bee. Harvard University Press,
Cambridge.
133. Winston, M. L., (1991). The Biology of the Honey Bee. Harvard University Press,
Cambridge.

74
134. Woyke, J., (1962). Natural and artificial insemination of queen honeybees. Bee World
43(1), 21-25.
135. Woyke, J., (1973). Instrumental insemination of Apis cerana indica queen. J Apic Res
12, 151–158
136. Woyke, J., (1975). Natural and instrumental insemination of Apis cerana indica in India.
J Apic Res 14, 153–159.
137. Woyke J., (1989). Results of instrumental insemination. In: Moritz R.F.A. (Ed.), The
Instrumental Insemination of the Queen Bee. Bucharest, Apimondia, pp. 93–103.
138. Woyke, J., (1993). Rearing and instrumental insemination of Apis florea queens, in:
Asian Apiculture, Proc.1st Int. Conf. on Asian honey bees and bee mites. Bangkok,
Thailand, Wicwas Press Cheshire, CT, USA, pp. 206-210.
139. Woyke, J., (2008). Why the eversion of the endophallus of honey bee drone stops at the
partly everted stage and significance of this. Apidologie 39(6), 627-636.
140. Woyke, J., Wilde, J., Wilde, M., (2001). Apis dorsata drone flights, collection of semen
from everted endophalli and instrumental insemination of queens. Apidologie 32, 407–
416.
141. Zeuner, F. E., (1963). A history of domesticated animals. No publisher.
142. *** http://windowbee.com/melanosis_en/

75
 REZUMAT AL STUDIULUI

Obiectivul prezentului studiu a fost acela de a stabili cum influențează condițiile de

climă, mai exact de temperatură din luna mai, când avem temeperaturi mai mici comparativ
cu cele din luna iulie, când avem temperaturi mai ridicate, rata de maturitate a trântorilor (de
la eclozare și până la maturitate, o perioadă de 14 zile), astfel încât aceste informații să ne
ajute să îmbunătățim procedura inseminării artificiale, adăugând tehnicii uzuale anumite
secvențe menite să asigure condiții de realizare și rezultatele finale mai bune. Răspunsurile
pe care le dorim de la experimentele noastre trebuie să răspundă următoarelor întrebări:
1) Care este perioda optimă de maturitate sexuală la trântori în luna mai?
2) Care este perioada optimă de maturitate sexulă la trântori în luna iulie?
3) Dacă aceste rezultate influențează calitatea rezultatelor inseminării, cum pot ele fi incluse
într-un program de optimizare a tehnicii de inseminare artificială?
Studiul nostru a fost realizat în comuna Ciucurova, județul Tulcea, România, și s-a
realizat în anul 2018 (lunile mai și iulie), fiind repetat în anii 2019 (lunile mai și iulie) și 2020
(lunile mai și iulie). Cercetările noastre se bazează pe rezultatele unui studiu cu trei repetări
efectuate în condiții relativ identice din toate punctele de vedere: metodologic, biologic,
ecologic, calendaristic, geografic și pedoclimatic.
Orice apicultor care are ca obiectiv producerea de material biologic selecționat și de
calitate trebuie să dețină, să folosească, să cunoască toate informațiile în ceea privește
procesul de inseminare artificială, să cunoască etapele de maturizare ale mătcii, etapele de
dezvoltare și maturizare ale trântorului, dar și condițiile sanitare care trebuie respectate cu
strictețe. Trântorul transmite pe cale paternă tot materialul său genetic, față de matcă, care
transmite descendenței luate ca indivizi doar 50% din bagajul său genetic. Toate aceste
informații trebuie introduse într-un protocol, într-un program de optimizare a reproducției.
Prin cunoașterea exactă a perioadei de maturizare sexuală, în funcție de aceasta, putem
extinde perioada de lucru, dar și cea de împerechere controlată în laborator. Se cunoaște faptul
că trântorii există în colonii doar o perioadă determinate/limitată din an - pe timpul verii -
când există în natură suficient polen și nectar. În restul anului, stupul nu are nevoie de trântori.

76
 Pe teritoriul țării noastre, perioada de lucru la această muncă de selecție este plasată
calendaristic între luna aprilie și luna august. Aceste luni sunt limitele normale pentru
prelungirea sezonului de creștere a trântorilor.
Dacă în luna mai procesul de colectare a spermei se realizează conform literaturii de
specialitate, începând cu ziua a 14 de viață a trântorilor, când se înregistrează temperaturi în
medie de 17 grade Celsius, nu același lucru se întâmplă și în luna iulie, când se înregistrează
temperaturi mai ridicate, cu o medie de circa 24 grade Celsius. În acest din urmă caz trântorii
devin maturi cu până la 3 zile mai devreme, adică începând cu ziua 12 de viață. Astfel,
procesul de colectare a spermei se realizează mai devreme.
Rata de maturitate se modifică simultan cu progresia sezonieră, practic odată cu
creșterea temperaturilor.
Aceste rezultate pot influența cu siguranță managementul producției de mătci
inseminate artificial, deoarece, în mod practic, se pot însemina artificial cu până la 3 serii de
mătci în plus, având în vedere aceeași perioadă de timp.
Fără a efectua măsurători ale aparatului reproducător al trântorilor, apicultorii care
doresc să practice metoda inseminării artificiale în procesul de selecție sau de multiplicare a
materialului genetic de calitate, dacă urmăresc condițiile atmosferice, în special temperaturile
înregistrate în luna iunie a anilor 2018-2019-2020 pot să folosească aceste date ca un etalon
în activitățile și etapele stabilite în literatura de specialitate privind procesul de maturizare a
trântorilor și maturare gonadală.
Conform studiilor noastre corelate cu literatura de specialitate, am concluzionat câteva
idei, după cum urmează.
Modificările testiculare totale, măsurate și histologice ale trântorilor, în timpul
maturizării lor sexuale pot fi rezumate ca: A) Zilele 1-3, are loc formarea pachetelor de
spermatozoizi, B) În zilele 5-9, are loc evacuarea foliculilor tubulari testiculari, C) Zilele 10-
11, are loc degenerarea parenchimului (țesutului) tubular testicular, D) Zilele 13-15, are loc
degenerarea stromei de susținere.
În primele două săptămâni de viață, trântorii neonatali devin maturi din punct de
vedere sexual. Rata de maturitate se modifică simultan cu progresia sezonieră, practic odată
cu creșterea temperaturilor, după cum urmează. Pentru trântorii crescuți în luna mai (cu zile
relativ mai reci), concluzionăm că aceștia se maturizează mai lent decât cei crescuți în luna

77
iulie (cu zile relativ mai calde). În etapele de final ale spermatogenezei (spermatidele din
celulele chist, producția de spermatozoizi) au fost observate cu până la 3 zile după încheierea
stadiului pupal și apariția acestuia ca trântor, contrar informațiilor din literatura de
specialitate. Colectarea materialului seminal de la trîntori în luna mai se poate realiza conform
literaturii de specialitate, ziua 14-15, pe când colectarea materialului seminal în luna iulie,
datorită maturizării mai rapide a trântorilor se poate realiza cu până la 3 zile mai rapid, aspect
ce contribuie semnificativ în ciclul de producție la realizarea în plus a cel puțin unei serii de
împerechere artificială a mătcilor.
În timpul maturizării sexuale, spermatozoizii sunt transferați/migrează de la testicule
la veziculele seminale prin vasele deferente. Acest proces este însoțit de atrofierea testiculară
progresivă și de o involuție evidentă.
Până în ziua 8, întreaga cantitate de spermă este transferată de la testicule la vasele
deferente și veziculele seminale. Parenchimul testicular suferă degenerare și apoptoza
celulelor acestuia, urmată de o pierdere completă a parenchimului până în zilele 11-15. În
etapa finală de viață a testiculelor se observă că, stroma de susținere se deteriorează progresiv
și în final conține doar un pigment maro și rețeaua traheală.
Se observă că între zilele 6-11 în fiecare an există o diferență în rata de atrofiere a
sistemului reproducator.
În luna mai, unde temperaturile sunt mai scăzute, având o medie de 17 grade Celsius,
rata de atrofiere în medie este de 0,69 mm2 pe zi.
În luna iulie în schimb, unde temperaturile sunt mai ridicate cu o medie de 24 grade
Celsius, rata de atrofiere în medie este de 1 mm2 pe zi, o creștere de aproximativ 30%.
Consider că aceste detalii, aceste informații pot completa semnificativ bazele de date
pentru întocmirea unor programe de înseminare artificială mai elaborate, mai exacte, mai bine
planificate și mai productive în cadrul muncii de creștere și selecție a reproducătorilor pentru
inseminare artificială.

Cuvinte cheie: inseminare artificială, maturitate sexuală, maturare gonadală, trântori, Apis
mellifera.

78