Mass-media[modificare | modificare sursă]

Audiențele posturilor TF1 (albastru închis), France 2 (roșu), France 3 (albastru deschis) și M6 (galben)

În Franța, legea din 29 iulie 1881⁠(fr) a instituit și, în același timp, a reglementat libertatea presei.[k
23]

Dacă presa regională, săptămânală și tematică se vinde bine în Franța,[ad][144] presa cotidiană
națională de informații generale este foarte puțin difuzată în afara capitalei. De aceea, cele cinci
titluri principale ale acestei categorii (Le Figaro, Le Monde, Aujourd’hui en France, Libération⁠(fr) și
La Croix⁠(fr)) nu vând împreună decât mai puțin de un milion de exemplare zilnic,[145] în comparație
cu cotidianul japonez Yomiuri shinbun⁠(en) care se vinde singur în peste 14 milioane de
exemplare.[146]
Începând cu 1981, după legalizarea posturilor de „radio libere”,[147] posturile de radio publice
administrate de Radio France sunt concurate de posturi private, adesea deținute de mari grupuri
media.[148] De aceea, între primele patru posturi de radio după audiența cumulată în perioada
noiembrie-decembrie 2009 (RTL, NRJ⁠(fr), France Inter⁠(fr) și Europe 1⁠(fr)[149]) doar al treilea este post
public. Similar, după apariția primului post privat de televiziune (Canal +) în 1984, au apărut
câteva sute de posturi TV private, difuzate prin eter, prin cablu sau prin satelit sau, mai recent,
prin semnal digital terestru. Cele trei posturi principale sunt TF1, France 2 și M6,[150] dintre care
doar France 2 aparține grupului public France Télévisions⁠(fr).
În ce privește accesul la Internet, acesta s-a democratizat cu adevărat abia la începutul anilor
2000.[151] În decembrie 2009, 65% dintre francezii de cel puțin 11 ani navigau pe Internet.[152]
Între 2002 și 2009, Franța a trecut de pe locul 11 pe locul 43 în clasamentul libertății presei în
lume, conform organizației Reporteri fără frontiere.[153]

Sport[modificare | modificare sursă]

Jucătoarea de tenis Amélie Mauresmo a fost în 2004 și în 2006 numărul unu mondial conform
clasamentului WTA

Sportul francez este caracterizat printr-o veche tradiție sportivă și printr-o largă varietate de
discipline sportive practicate la nivel înalt. Franța are un rol important în organizarea sportului
modern[ae] și palmaresul său, începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, face din ea una dintre cele
mai puternice țări din lume în numeroase domenii sportive. În anul 2012, Franța se situa pe locul
al patrulea în clasamentul mondial întocmit de Havas Sports & Entertainment⁠(fr) (și a doua țară
din Europa după Rusia)[af], care contabilizează peste 1.600 de evenimente sportive.[154][155]
Fotbalul este cel mai popular sport, având peste 2,3 milioane de jucători legitimați (dintre care
97% bărbați),[156] popularitatea sa fiind întreținută de dubla victorie a echipei naționale masculine
la Campionatul Mondial din 1998 și, apoi, la cel european din 2000. Tenisul (al doilea sport ca
număr de practicanți), echitația, judo, baschetul, handbalul și golful sunt și ele foarte practicate,
fără a uita de rugby (echipa națională este anual participantă la Turneul celor Șase Națiuni) și de
pétanque, mai ales în sudul țării.[157]
Aproape șapte milioane de francezi practică schiul pe timp de iarnă, cel mai des în afara vreunei
întreceri sportive.[158]
Cele mai renumite competiții sportive desfășurate în Franța sunt turneul internațional de tenis de
Grand Slam de la Roland Garros, desfășurat în cartierul Porte d'Auteuil⁠(fr) din Paris, și Tour de
France, în plus, țara a organizat Campionatul Mondial de Fotbal 1998 precum și Campionatul
European de Fotbal 2016.

Participare asociativă, sindicală și politică[modificare | modificare

sursă]

Manifestație împotriva Contrat première embauche⁠(fr) la Paris în 2006

Dacă rata participării la alegeri este în scădere, cea a participării la proteste este, în schimb, în
creștere.[i 27] În 2008, 42% dintre francezi participaseră la cel puțin o manifestație, față de 25% în
1981.[i 27] Prin comparație cu alte țări dezvoltate, Franța este adesea considerată a fi o țară cu
greve și manifestații frecvente.[159][160]
Dar această participare punctuală la evenimente contestatare nu se traduce și printr-un
important angajament în partide politice.[k 24] În ce privește rata de sindicalizare (8%), ea este cea
mai scăzută dintre țările bogate, deși este cea mai mare în ce privește sectorul public.[i 28] În
schimb, francezii sunt foarte implicați în mediul asociativ: 14 milioane de voluntari sunt membri în
peste un milion de asociații,[i 28] care beneficiază de un statut legal - conform legii din 1 iulie
1901.[161][k 25]
Economia[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Economia Franței.
Economia Franței este o economie socială de piață, bazată pe proprietatea privată. Există o
puternică intervenție a statului în economie, începută după al Doilea Război Mondial, deși ea a
început să fie contestată după anii 1980.[c 2] Economia franceză este, în principal, una axată pe
servicii.[162][j 2]
În studiul publicat de INSSE, valoarea patrimoniului național a fost evaluată la 12.513 miliarde de
euro în 2007.[163] În 2010, numai patrimoniul francezilor atinsese la sfârșitul anului anterior o cifră
de aproape 11.000 miliarde de euro, adică de opt ori totalul veniturilor; rata de economisire a
atins nivelul excepțional de circa 16% din venituri.[164]

Veniturile populației și dezvoltarea umană[modificare | modificare

sursă]

Veniturile francezilor și puterea lor de cumpărare au crescut de-a lungul secolului al XX-lea și
de-a lungul anilor 2000,[j 3] dar într-o manieră inegală, care a accentuat inegalitățile economice
între gospodării.[d 6] În medie, salariile persoanelor ce lucrau în sectorul privat cu normă întreagă
au atins în 2007 29.279 euro brut, sau 1.997 euro net pe lună, față de 31.266 euro brut, adică
2.182 euro net lunar pentru bugetari.[j 4] Veniturile provenite din proprietatea mobiliară sau
imobiliară nu reprezentau decât 9% din venitul primar brut al gospodăriilor, dar această parte
este deosebit de variabilă de la o gospodărie la alta.[j 5]
În 2007, 7,2% din francezi dispuneau de un venit cu 50% mai mic decât venitul median (pragul
de sărăcie definit în Franța),[ag] deși jumătate din ei erau angajați,[j 6] adesea, cu jumătate de
normă și pe baza salariului minim interprofesional garantat⁠(fr) (SMIC). SMIC privește 3,4 milioane
de persoane în iulie 2008[j 7] și era echivalent cu 9,4 euro brut pe oră în 2012[I 12]). De la 200 la
300.000 de persoane nu aveau, în 2009, un domiciliu fix, în principal, în Paris și în marile orașe.[j
8]

În 2007, Indicele Dezvoltării Umane al Franței era de 0,961, care plasează țara pe locul al
optulea în lume.[165] Totuși, în același an, Franța nu era decât a douăsprezecea între țările Uniunii
Europene după PIB pe cap de locuitor în dolari americani la rata de schimb de atunci, deși ocupa
locul al șaptelea în 1987, scădere ce se explică, în principal, printr-o slabă creștere a PIB-ului
francez.[j 9]

Piața forței de muncă[modificare | modificare sursă]

Evoluția ratei șomajului în Franța (conform Biroului Internațional pentru Muncă) între 1975 și 2009

Deși Franța a cunoscut în perioada „Trente Glorieuses⁠(fr)” o situație apropiată de șomaj zero —
doar în cursul anilor 1960, economia franceză a creat 1,6 milioane de locuri de muncă[i 29] —, ea
se confruntă de la sfârșitul anilor 1970 cu un șomaj ridicat, în ciuda fluctuațiilor care au creat
speranțe de revenire la șomajul zero.[i 29] În al treilea trimestru al anului 2013, 10,5% din populația
activă din Franța era în șomaj în sensul definit de Biroul Internațional pentru Muncă.[I 13] Șomajul
îi afectează în mod deosebit pe cei tineri, cei mai puțin instruiți, pe străini și, într-o mai mică
măsură, pe femei. Diferența între bărbați și femei în termeni de rată a șomajului tind să dispară.[i
30]
În 2012, 9,7% dintre femeile active erau în șomaj, față de 10% dintre bărbații activi.[166] Șomerii
de lungă durată reprezintă o treime din ansamblul total al șomerilor și sunt cei pentru care
reinserția este adesea cea mai dificilă.[d 7]
Situația forței de muncă din Franța este marcată și de mutațiile profunde și structurale în termeni
de statut și de sector de activitate. Munca salariată a devenit principala formă de muncă
remunerată în Franța, reprezentând 89,5% din totalul angajaților în 2008.[I 14] 5,7 milioane de
persoane, adică o persoană activă din cinci, muncea la sfârșitul 2007 în sectorul bugetar.[167] În
plus, forța de muncă se polarizează: locurile de muncă din agricultură nu mai reprezintă decât
mai puțin de 2% începând de prin anii 1970,[i 29] iar ponderea locurilor de muncă din industrie s-a
înjumătățit între 1978 și 2007, de la 28 la 14% din forța de muncă,[i 29] ceea ce face din Franța o
economie postindustrială⁠(fr).[168]

Principalele sectoare de activitate[modificare | modificare sursă]

Recoltarea porumbului la Épône⁠(d), lângă Paris

În ciuda menținerii la nivel înalt a agriculturii și a industriei, economia franceză este astăzi în
principal o economie a serviciilor. Acest sector este din ce în ce mai autonom și devine
principalul motor al creșterii economice naționale.[162]

Agricultura și industria agroalimentară[modificare | modificare sursă]

Ca și alte țări industrializate, Franța a cunoscut fenomenul exodului rural și scăderea gradului de
angajare în agricultură;[b 21] acesta din urmă rămâne mai important decât în alte țări ale Europei
de Vest: agricultura implica 3% din forța de muncă activă în 2006, față de 2,5% în Germania și
1,3% în Regatul Unit.[b 22] Agricultura franceză a fost considerabil modernizată și mecanizată în a
doua jumătate a secolului al XX-lea,[b 23] în special datorită implementării programelor inițiate prin
Politica Agricolă Comună ⁠(fr).[b 21]
Franța numără 520.000 exploatații agricole[b 22] având în 2006 în medie 51 hectare,[b 21] ceea ce o
face principala putere agricolă europeană.[b 24] Specializarea regională a Franței pe tipuri de
producție este în curs de accentuare,[b 21] iar produsele agricole franceze sunt adesea protejate
prin denumiri de origine controlată, care delimitează un teritoriu agricol.[b 25] Franța este
principalul producător mondial de vin, în ciuda concurenței recente a vinurilor din „noile lumi”;[b 26]
ea figurează, de asemenea, printre primii producători mondiali de cereale, zahăr, produse lactate
și de carne de vită⁠(en).[b 26] Peste 80% din produsele exportate au fost mai întâi transformate
într-una dintre cele mai dezvoltate industrii agroalimentare din lume.[b 27] Cu toate acestea, în anii
2000, agricultura franceză se confruntă cu dificultăți legate de supraproducție, poluarea pe care
o produce și cu venituri deosebit de inegale între producători.[b 23] De asemenea, pescuitul pare a
fi un sector în criză.[b 28]

Industria[modificare | modificare sursă]

Franța este a patra putere industrială a lumii. În ciuda polarizării către sectorul serviciilor, la
nivelul economiei naționale, întreprinderile industriale reprezentau în 2006 71,4% din PIB și 79%
din exporturi.[b 29]
Industria se caracterizează prin evoluții contrastante: pe lângă industrii moderne și dinamice,
care fac din Franța unul din liderii mondiali în numeroase domenii (industria automobilelor,
aeronautică, aerospațială, agro-alimentară, electronică, energetică nucleară, farmaceutică,
cosmetică, a produselor de lux),[b 30] numeroase industrii tradiționale (minerit, industria textilă,
industria lemnului, a încălțămintei, a construcțiilor navale, siderurgia) sunt în curs de reducere a
efectivelor și a cifrei de afaceri,[b 31] obligând întregi regiuni (în special Nord-Pas-de-Calais și
Lorena) la o dureroasă reconversie economică.[b 32] Unei perioade de descentralizare
industrială⁠(fr) din anii 1960, care a permis dezvoltarea a numeroase orașe din vestul și din sudul
țării,[b 33] i-a urmat o perioadă de creștere slabă a producției industriale,[b 34] care se explică
îndeosebi prin delocalizări către țările în care forța de muncă este mai ieftină.[b 34]
Dar deși producția se face din ce în ce mai des în străinătate, întreprinderile franceze rămân
predominante în numeroase domenii.[b 35]
Unele ocupă primul loc mondial în domeniul lor de activitate (de exemplu, Areva - în cel al
construcției de centrale nucleare,[169] Danone - în cel al produselor lactate,[b 27] L'Oréal - în
cosmetică,[170] sau Michelin - în industria anvelopelor[171]).

Energie[modificare | modificare sursă]

Centrala nucleară de la Nogent-sur-Seine⁠(fr) operată de compania Électricité de France

După dispariția completă a producției franceze pe bază de cărbune, în 2005,[b 31] petrolul, gazele
naturale și, mai ales, electricitatea sunt principalele forme de energie consumate în Franța.[b 31]
Dacă Franța nu mai produce țiței decât marginal,[172] cele treisprezece rafinării în funcțiune pe
teritoriul țării permit satisfacerea a peste 90% din cererea națională.[b 31] Grupul francez Total,
care deține concesiuni în întreaga lume este a șasea companie mondială și a cincea din
domeniu.[173] Ponderea în consumul energetic a gazelor naturale a crescut din anii 1970,[b 31] dar
97% din gaz este importat, în special din Rusia, Algeria și din Marea Nordului.[b 31] În schimb,
Franța produce mai multă energie electrică decât consumă,[I 15] mai ales, datorită celor 59 de
reactori nucleari[174] (al doilea parc nuclear din lume după cel american),[175] care, în 2008,
produceau peste 76% din energia electrică a țării,[I 15] dar al cărui impact asupra mediului este
subiect de controverse.[176] În ce privește sursele de energie regenerabilă, rolul lor în producția
franceză de electricitate este în creștere și, în 2008, depășise 13%,[I 15] datorită, în mare parte.
energiei hidroelectrice.

Comerț și artizanat[modificare | modificare sursă]

Începând cu anii 1970, sectorul comerțului a fost bulversat de explozia marilor magazine de
retail, care atrăgeau două treimi din cheltuielile alimentare în Franța, în 2008.[j 10] Ca urmare,
numeroase magazine mici au dispărut, deși în 2009 se constata o mică revenire a lor în zonele
centrale ale orașelor, în special .[j 11] Puterea deținută de câteva mari companii — Carrefour, de
exemplu, este a doua companie mondială din sector[173] — le permite acestora să impună, într-o
oarecare măsură, prețul producătorilor, tinzând pe acea piață spre un monopson.[j 10]
În ciuda concurenței întreprinderilor industriale, artizanatul a reușit să-și păstreze un loc
important în economia franceză.[j 10]

Turismul[modificare | modificare sursă]

Turnul Eiffel din Paris, monumentul cel mai vizitat din lume

Franța este țara cea mai vizitată din lume de turiști străini, cu peste 82 de milioane de vizite
primite în 2007,[177] dar numai a treia din lume după achizițiile de pachete turistice
internaționale.[ah][177] Sectorul turistic reprezenta, în 2005, aproape 900.000 de angajați direcți, și
cel puțin tot atâția angajați indirecți.[b 14] Peste 1,3 miliarde de nopți de cazare au fost efectuate de
turiști în Franța, în 2007,[177] din care o parte în cele 3,178 milioane de case de vacanță din țară.[I
16]
Motivele acestui tip de turism sunt diverse: este vorba atât despre turismul cultural (îndreptat,
în special, către Paris),[b 15] cel balnear (în special pe Coasta de Azur [b 15]), cel natural,[b 15] turismul
de afaceri (Parisul este principala destinație mondială pentru acest tip de turism[b 15]), de recreere
(Disneyland Paris este de departe cel mai frecventat parc de distracții din Europa[178]) și de
practicarea sporturilor de iarnă (în special, în Alpii de Nord⁠(fr)[c 3]). Atracțiile turistice cele mai
vizitate sunt, în marea lor majoritate, situate în Île-de-France (Disneyland Paris, Muzeul Luvru,
Turnul Eiffel, Palatul de la Versailles );[179] dar și câteva obiective din provincie atrag și ele
numeroși turiști, cum ar fi castelele din Valea Loarei, mont Saint-Michel, Rocamadour, Castelul
Haut-Kœnigsbourg⁠(fr), muzeul Unterlinden⁠(fr) din Colmar, Centrul Pompidou-Metz⁠(fr) sau parcul
Futuroscope⁠(fr)[179]