AUTOCEFALIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

A doua jumătate a secolului al XIX-lea înregistrează pentru istoria românilor, inclusiv a

Bisericii Ortodoxe Române, evenimente esenţiale: Unirea Principatelor (1859), războiul de
independenţă (1877-1878), proclamarea Regatului (1881) şi obţinerea, în 1885, a autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române.
Autocefalia desemnează statutul unei Biserici locale din Biserica Ortodoxă al cărei
ierarh întâistătător sau primat nu trebuie să răspundă înaintea niciunui episcop de rang superior. Când
un Sinod Ecumenic sau un episcop întâistătător (de exemplu un patriarh ) eliberează o provincie
ecleziastică de sub jurisdicția (ascultarea) sa, cu păstrarea deplinei comuniuni între Biserica provinciei
respective, înseamnă că respectivul sinod sau episcop întâistătător acordă Bisericii provinciei
respective autocefalia.
Din punct de vedere istoric, autocefalia nu se obține întotdeauna în acest mod. Proclamarea unei
Biserici ca autocefală reprezintă unul din cele mai însemnate acte pentru întreaga Biserică, întrucât prin
autocefalie se produce o schimbare esenţială în relaţiile bisericeşti din cadrul ortodoxiei ecumenice.
Biserica Ortodoxă Română şi-a dobândit  autocefalia în anul 1885 prin semnarea Tomosului de
recunoaştere a acesteia, al Patriarhului Ioachim al IV-lea la Constantinopol, la 25 aprilie 1885. Prin
dobândirea acestui statut, Biserica noastră obţinea în întregime atributele pe care le include termenul de
autocefalie, adică conducerea de sine, independenţa administrativ-jurisdicţională faţă de orice alte
Biserici Ortodoxe, cu care este egală în drepturi, însă cu care ramâne în interdependenţă din punct
de  vedere dogmatic, canonic şi liturgic.
Trebuie să remarcăm faptul că Bisericile Ortodoxe din Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania au avut un statut special deoarece, deşi se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice,
datorită vechimii creştinismului românesc, a importanţei lor numerice şi calitative - ortodoxia
credinţei, trăirea religioasă intensă, ajutorul acordat altor Biserici Ortodoxe etc. - se bucurau, chiar de
la organizarea acestora ca mitropolii, de  multe din atributele autocefaliei prevăzute de canoane,
precum alegerea ierarhilor de  sinoade locale alcătuite din clerici şi laici, care erau recunoscuţi de
domnitorul Ţării respective, în cazul mitropoliţilor comunicându-se Patriarhiei Ecumenice numele
noului mitropolit pentru înştiinţare şi nu pentru recunoaştere; hirotonirea în ţară a ierarhilor, deoarece
aici erau 3-4 ierarhi care să poată face hirotonirea şi să formeze un sinod local; stabilirea legilor de
organizare şi conducere fără aprobarea acestora de altă Biserică din  afară; judecarea, în caz de abateri,
a ierarhilor de propria Biserică; exercitarea jurisdicţiei asupra credincioşilor de acelaşi neam din afara
ţării; întreţinerea de relaţii cu alte Biserici surori fără mijloacirea altei Biserici etc.
Întrucât teritoriile româneşti erau împărţite în trei state, Bisericile acestora nu au putut cere
Patriarhiei Ecumenice autocefalia. După unirea Ţării Româneşti cu Moldova, din 1859, s-a creat
premiza pentru obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din noul stat român. Primul pas este făcut prin
Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, din  3 decembrie 1864, care
prevedea în primul articol că "Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă  de orice
autoritate bisericească străină, întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina".  A urmat  Constituţia 
din 13 iulie 1866 şi  Legea organică pentru alegerea mitropolţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum
şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române din 1872 care prevedea
autocefalia Bisericii.
Aşa cum am amintit şi la început, la 9 mai 1877, România şi-a  proclamat independenţa de stat,
recunoscută de Congresul de pace de la Berlin din 1878. În aceste împrejurări de sporire a
prestigiului  României şi a neamului românesc, era necesară recunoaşterea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române, cerută Patriarhiei Ecumenice în repetate rânduri şi acordată la 25 aprilie 1885.
Prof. Marcel Danţiş
Şcoala „Pictor Nicolae Grigorescu” Titu