Barocul reprezintă un stil al artei europene, apărută în secolul al XVII-lea, care s-a

manifestat în domenii precum: arhitectură, muzică, pictură, sculptură și literatură, în acest

domeniu caracterizându-se printr-o mare libertate și fantezie de exprimare. Barocul este o
mișcare contrară curentului clasicism, în sensul că se poate observa preferința pentru o
ornamenție excesivă, promovarea grandiosului și a dramatismului interior al operei. În
literatură, operele care se încadrează în acest stil se remarcă printr-o multitudine de epitete,
metafore, simboluri, antiteze, gradare.
Literatura barocă se poate identifica și prin accentuarea dimensiunii tragice și temele
precum viața ca o luptă în care acțiunile omenești au un caracter efemer fiind prezentat într-
un stil elegant impunător.
O opera literară care se încadrează în special barocului este romanul ,Don Quijote de
la Mancha’ de Miguel de Cervantes Saavedra.
Personajul central al romanului este Alonso Quijano, un nobil de la țară care are o
pasiune exagerată pentru cărțile cavalerești și datorită excesului lecturării acestor tipuri de
texte el înnebunește, ajungând să construiască realitatea pe baza cărților, o nouă lume în care
sunt regi, cavaleri, domnițe, vrăjitori, dragoni și uriași. Își închipuie că este un cavaler care se
angajează în a face bine și alimentat cu această idee el pornește într-o aventură, unde se
confruntă cu pericolele, dar care va avea ca scop obținerea faimei. El își schimbă numele în
Don Quijote de La Mancha, se îmbracă într-o armură veche, își botează calul său slăbănog
Rocinante și împreună pornesc la drum, având asupra sa arme de carton. Se hotărăște să
dedice viitoarele sale victorii, unei domnițe pe care o numise  Dulcinea del Toboso , o țărancă
dintr-un ținut vecin, numele ei adevărat fiind Aldonza Lorenzo pe care Quijote o văzuse cu
mulți ani în urmă. Mai târziu, Don Quijote îl convinge pe Sancho Panza, un țăran credul și
fără carte, să i se alăture în aventurile sale, promițându-i (drept răsplată) o insula în care va fi
guvernator.
În această aventură, cei doi întâlnesc se întâlnesc cu hangii, păstori, soldați, preoți,
condamnați și nobili. Totuși, această călătorie se dovedește a fi un eveniment nefavorabil
acestuia întrucât el este înfrânt în „luptele” , ceilalți râzând de el datorită modului în care
acesta sfârșește o acțiune. Toată lumea râde de el, inclusiv o țărancă pe nume Dulcineea, iar
Don Quijote, aflându-se încă într-o lume imaginată de el însuși, o vede pe această țărancă ca
pe o castelană frumoasă, de care se îndrăgostește.
Don Quijote renunță la aventuri timp de o un an pentru că a fost învins de cavalerul
Albei Luni. El se îmbolnăvește de friguri și cade la pat. După un somn adânc, își revine din
nebunie, spune că nu mai este Don Quijote, ci Alonso Quijano și că regretă că a citit atâtea
romane cavalerești în locul cărților valoroase. Această trezire sau mai degrabă conștientizare
a protagonistului a realității anunță atât moartea lui Don Quijote, cât și cea a lui Alonso
Quijan.
Cea mai cunoscută scenă din roman este lupta cu morile de vânt, pe care Don Quijote
le confundă cu niște uriași. Chiar dacă Sancho încearcă să îl convingă pe stăpânul său că se
înșală, Don Quijote nu îl ascultă, ci se îndreaptă în galop spre prima moară care îi iese în cale.
Din păcate, vântul puternic sfărâmă lancea bravului cavaler și îl trântește la pământ cu tot cu
cal.
 Don Quijote vede cavalerul ca pe o persoană pusă în slujba umanității, un justițiar,
care luptă pentru libertate. Pe de altă parte, Sancho Panza  un om simplu, fără știință de carte,
dar care îl urmează pe stăpânul său în aventuri, pentru că îi este loial, încearcă să-i deschidă
ochii lui Don Quijote, dar pe parcurs începe și el să creadă în fantasmele stăpânului său.
Chiar dacă sunt foarte diferiți Don Quijote fiind visător prin excelență, iar Sancho Panza
vocea realității, cu timpul, cei doi devin prieteni și încep să se înțeleagă reciproc, pentru că
însușirile unuia compensează lipsurile celuilalt. Se poate remarca la Don Quijote faptul că
această nebunie a sa, prin crearea unui spațiu imaginar, de factură cavalerească este
manifestul unui refuz a realității și a formelor sale.
Stilul cărții este ironic, presărat cu ideile lui Cervantes despre literatura valoroasă și
cea inutilă citirii. Romanul este complex, cuprinde secvențe fire narative care pot fi citite în
trei registre – comic, tragic și absurd – găsindu-se din belșug elemente pentru toate cele trei
interpretări.
Prin Don Quijote, Miguel de Cervantes are în vedere modul în care trebuie citită o
carte și a tipurilor de cărți pe care cititorul să nu le aibă în vedere (cele lipsite de valoare) și
anume o lectură conștientă, deci rațională. Cervantes creează prin universul cărții sale, în care
Don Quijote