Introducere in AS - SUPORT DE CURS - 2020-2021

2020-2021
Nivel Licență, Anul I, Semestrul I
DISCIPLINA:
Universitatea din Craiova
Facultatea de Știinţe Sociale
Departamentul Sociologie, Filosofie și Asistență Socială Programul de studii: ASISTENȚĂ
SOCIALĂ
INTRODUCERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
Titular disciplina: Lector univ. dr. Emilia-Maria Sorescu1
SUPORT DE CURS
1
E-mail: emilia.sorescu@edu.ucv.ro
Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021
CUPRINS
CUPRINS .......................................................................................................................................................... 2
INTRODUCERE.................................................................................................................................................. 4
ORGANIZAREA CURSULUI. METODA DE EVALUARE ......................................................................................... 5 CUVÂNT
ÎNAINTE ............................................................................................................................................. 6 I. PRIVIRE
ISTORICĂ ASUPRA ASISTENȚEI SOCIALE ........................................................................................... 8
1.1. ANTICHITATEA CREŞTINĂ........................................................................................................................... 10 1.2. E VUL

MEDIU .......................................................................................................................................... 13 1.3. E POCA MODERNĂ
................................................................................................................................... 16 1.4. P ERIOADA
INTERBELICĂ............................................................................................................................. 18 1.5. P RINCIPALELE REPERE
CRONOLOGICE ALE ASISTENŢEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA ......................................................... 19
II. ASISTENŢA SOCIALĂ PROFESIONALIZATĂ ...................................................................................................26
2.1. ASISTENŢA SOCIALĂ TRADIŢIONALĂ..................................................................................................................... 26 2.2.

ASISTENŢA SOCIALĂ PROFESIONALIZATĂ............................................................................................................... 29 2.2.1.
Scopurile asistenţei sociale ................................................................................................................ 30 2.2.2. Caracteristici
ale asistenței sociale .................................................................................................... 31 2.2.3. Definiţia internaţională a
asistenţei sociale....................................................................................... 32 2.3. NIVELURI ALE INTERVENŢIEI ÎN ASISTENŢA
SOCIALĂ................................................................................................. 33 2.4. A SISTENŢA SOCIALĂ
COMUNITARĂ...................................................................................................................... 35
III. ASISTENTUL SOCIAL – PROFESIE REGLEMENTATĂ......................................................................................37
3.1. DEFINIRE....................................................................................................................................................... 37 3.2.

CONDIȚII DE EXERCITARE A PROFESIEI .................................................................................................................. 38 3.3.
DOCUMENTELE NECESARE APROBĂRII CERERII DE ÎNSCRIERE ÎN CNAS........................................................................ 38 3.4.
ATESTATUL DE LIBERĂ PRACTICĂ......................................................................................................................... 38 3.5.
ACTIVITĂŢI GENERALE ALE ASISTENTULUI SOCIAL .................................................................................................... 38 3.6.
OBŢINEREA AVIZULUI DE EXERCITARE A PROFESIEI .................................................................................................. 39 3.7.
INCOMPATIBILITĂŢI ŞI INTERDICŢII....................................................................................................................... 39 3.8.
FORMAREA PROFESIONALĂ ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ ................................................................................................. 40 3.9.
FORME DE EXERCITARE A PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL ......................................................................................... 41
IV. CUNOȘTINȚE, ABILITĂȚI PRACTICE, DEPRINDERI ȘI VALORI ALE ASISTENTULUI SOCIAL .............................42
4.1. CUNOŞTINŢELE NECESARE ASISTENTULUI SOCIAL .................................................................................................... 42 4.2.

VALORI ALE PROFESIEI DE ASISTENT SOCIALE ......................................................................................................... 43 4.3.
ABILITĂȚI PRACTICE ALE ASISTENTULUI SOCIAL....................................................................................................... 46
4.3.1. Aptitudini ........................................................................................................................................... 46 4.3.2.
Deprinderi .......................................................................................................................................... 47 4.3.3.
Abilităţi............................................................................................................................................... 47
4.4. COMPETENŢELE PROFESIONALE ALE ASISTENTULUI SOCIAL ....................................................................................... 49 4.5.
TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE NECESARE UNUI ASISTENT SOCIAL.............................................................................. 51
V. ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL ................................................................................................................52 VI.
RELAȚIA ASISTENȚIALĂ ..............................................................................................................................55
6.1. CE ESTE RELAȚIA ASISTENȚIALĂ?......................................................................................................................... 55 6.2.

CARACTERISTICILE UNEI RELATII POZITIVE ASISTENT SOCIAL - CLIENT........................................................................... 56 6.3.
IMPORTANȚA UNEI RELAȚII BUNE ASISTENT SOCIAL-CLIENT....................................................................................... 57 6.4.
GESTIONAREA PUTERII ÎN RELAȚIA DE AJUTOR ....................................................................................................... 61 6.5.
DIFICULTĂȚILE RELAȚIONALE.............................................................................................................................. 61
VII. PROFESII ASISTENŢIALE ............................................................................................................................62
7.1. ASISTENT MATERNAL PROFESIONIST.................................................................................................................... 62 7.1.1.

Cadrul legal ........................................................................................................................................ 62 7.1.2.
Definire............................................................................................................................................... 62 7.1.3. Criterii de
selecţie a solicitantului ...................................................................................................... 62
2

7.1.4. Incompatibilităţi................................................................................................................................. 63 7.1.5.
Etapele procesului de selecţie şi formare profesională ...................................................................... 63 7.1.6. Atestarea
asistentului maternal profesionist..................................................................................... 65 7.1.7. Desfăşurarea
activităţii...................................................................................................................... 65 7.1.8. Funcţiile asistentului
maternal profesionist....................................................................................... 66 7.1.9. Obligaţiile asistentului
maternal profesionist.................................................................................... 66 7.1.10. Obiectivele activității
AMP............................................................................................................... 67 7.1.11. Încheierea
plasamentului................................................................................................................. 67
7.2. ASISTENT PERSONAL ........................................................................................................................................ 67 7.2.1.
Definire............................................................................................................................................... 67 7.2.2. Cadrul
legal ........................................................................................................................................ 68 7.2.3.
Calificare ............................................................................................................................................ 68 7.2.4.
Condiţionare specială......................................................................................................................... 68 7.2.5.
Drepturi.............................................................................................................................................. 68 7.2.6.
Obligaţii.............................................................................................................................................. 69
7.3. EDUCATOR – LUCRĂTOR SOCIAL ......................................................................................................................... 69 7.3.1.
Definire............................................................................................................................................... 69 7.3.2.
Calificare ............................................................................................................................................ 69 7.3.3. Cerinţe
fundamentale ........................................................................................................................ 70 7.3.4. Instrument de
lucru............................................................................................................................ 70 7.3.5. Obiective
principale............................................................................................................................ 70
7.4. LUCRĂTOR SOCIAL STRADAL............................................................................................................................... 70 7.4.1.
Definire............................................................................................................................................... 70 7.4.2.
Calificare ............................................................................................................................................ 70 7.4.3.
Componenţa echipei .......................................................................................................................... 71 7.4.4.
Cunoştinţe necesare........................................................................................................................... 71 7.4.5.
Competenţe practice.......................................................................................................................... 71 7.4.6. Etapele
intervenţiei ............................................................................................................................ 71 7.4.7. Premisele
reuşitei............................................................................................................................... 71
7.5. ASISTENT COMUNITAR CU COMPETENŢE MEDICO-SOCIALE....................................................................................... 72 7.5.1.
Definire............................................................................................................................................... 72 7.5.2. Contexte
situaţionale în care îşi poate desfăşura activitatea ............................................................ 72 7.5.3.
Competenţe........................................................................................................................................ 72 7.5.4. Funcţii
majore ................................................................................................................................... 72
7.6. MEDIATOR SANITAR COMUNITAR ....................................................................................................................... 73 7.6.1.
Definire............................................................................................................................................... 73 7.6.2. Cadrul
legal ........................................................................................................................................ 73 7.6.3.
Selecţia............................................................................................................................................... 73 7.6.4. Formarea
profesională....................................................................................................................... 73 7.6.5. Conţinutul
procesului educaţional ..................................................................................................... 73 7.6.6. Condiţii de
funcţionare....................................................................................................................... 73 7.6.7.
Atribuţii .............................................................................................................................................. 74
7.7. ÎNGRIJITOR LA DOMICILIU.................................................................................................................................. 74 7.7.1.
Definire............................................................................................................................................... 74 7.7.2.
Calificare ............................................................................................................................................ 74 7.7.3. Cadrul
legal ........................................................................................................................................ 74 7.7.4. Cerinţe
fundamentale ........................................................................................................................ 74 7.7.5. Oferta de îngrijiri
(prevăzute în planul individual de îngrijire) ........................................................... 74
7.8. ASISTENTUL FAMILIAL ...................................................................................................................................... 75 7.8.1.
Definire............................................................................................................................................... 75 7.8.2. Cerinţe
fundamentale ........................................................................................................................ 75 7.8.3.
Atribuţii .............................................................................................................................................. 75
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................................77
3
Introducere
Acest curs își propune să ofere studenților o perspectivă asupra profesiei de asistent
social, realizând o incursiune prin istoricul asistenței sociale, abordând valorile și etica acestei
profesii, angajamenul acesteia față de principiile justiției sociale și respectării drepturilor
omului, în special ale persoanelor și grupurilor vulnerabile sau aflate în situație de risc,
precum și rolurile și abilitățile asistentului social.
Perspectiva istorică asupra evoluţiei asistenţei sociale ca profesie şi subsistem
funcţional al societăţii oferă o încadrare în timp şi spaţiu şi familiarizează studenţii cu noţiuni
elementare privind distincţia între filantropie şi alte aranjamente societale de răspuns la
nevoile umane şi asistenţa socială ca instituţie socială şi ca activitate profesională. Această
abordare este continuată în capitolul următor în care accentul este pus pe evidenţierea
caracteristicilor asistenţei sociale ca profesie, aşa cum este definită de Federaţia Internaţională
a Asistenţilor Sociali.
Cel de-al treilea capitol urmează a fi abordat pe parcursul a trei săptămâni, dezvoltând
pe larg aspectele formale ale exercitării profesie de asistent social, de la statutul de profesie
reglementată, definirea acesteia în legislaţia românească, atribuţii conferite de lege
asistentului social până la condiţiile de acces în profesie.
Aspectele de conţinut ale profesiei de asistent social – cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi
practice, valori şi principii etice – sunt evidenţiate în al patrulea capitol al cursului, care va fi
parcurs la rândul să în câteva săptămâni. Studenţii vor fi încurajaţi să identifice aceste aspecte
în exemple concrete şi studii de caz.
Rolurile asistentului social, aşa cum au fost identificate de Charles Zastrow, vor
constitui subiectul următorului capitol. Jocurile de rol, înregistrări video şi activităţi pe grupe
vor ajuta studenţii să asimileze mai uşor noţiunile predate.
Un loc aparte este consacrat analizei relaţiei asistenţiale: asistent social – beneficiar /
client, care constituie nucleul activităţii asistentului social, implică abilităţi complexe de
comunicare şi interacţiune şi are o deosebită valoare terapeutică.
Ultimul curs trece în revistă ceea ce am numit profesii asistenţiale, profesii şi ocupaţii
întâlnite în serviciile sociale, al căror rol asistentul social ca manager de caz trebuie să îl
cunoască, să le aprecieze contribuţia şi să le atribuie responsabilităţi conform statutului
acestora.
4
ORGANIZAREA CURSULUI. METODA DE EVALUARE

O
C
.
Nota finală va fi compusă din:

T
E
M
- 70% nota examen final:
A
Examenul va fi scris, tip grilă.
T
I
- 20% prezentarea proiectele individuale
C
Fiecare student va trebui să susțină un referat / lucrare de seminar / proiect / studiu de caz
A
.
fie în timpul cursurilor, fie în timpul seminariilor.
Lucrările trebuie sa aibă in vedere una din temele incluse in structura
cursului. M
Lucrările vor respecta standardele de citare APA (a se vedea http://www.apastyle.org/, APA E
Style Guide).
T
În situaţiile dovedite de plagiat, lucrarea va fi respinsă.
O
- 10% activitate la curs și seminar:
D
A
10% din nota finală este reprezentată de participarea activă a studentului pe parcursul orele de
curs și seminar.
D
E
La finalul fiecărui curs/seminar profesorul va puncta activitatea celor care au avut contributii
semnificatie pe parcursul orelor de curs/ seminar.
E
V
A
- Nota finala se rotunjeste
L
U
A
R
E
5
Cuvânt înainte
Prof univ. dr. Ioan Berilă2
Din totdeauna, diversitatea umană (biopsihosocioculturală) – o realitate inexorabilă –

şi-a dezvăluit în felurite chipuri multitudinea de nevoi considerate fundamentale pentru o
existenţă generatoare de satisfacţie. Structurile şi procesele societale strict determinate spaţio
temporal n-au îngăduit însă de fiecare dată şi pentru fiecare persoană / familie / grup
soluţionarea tuturor trebuinţelor percepute şi exprimate. În asemenea condiţii trebuinţele
nesatisfăcute căpătau semnificaţia de risc social şi evoluau sincron, o vreme nedefinită, cu
incapacitatea comunitară de a interveni eficace, prejudiciind valoarea în sine a nenumărate
destine umane.
Funcţionarea timp îndelungat a unor instanţe „tradiţionale” de asistenţă socială
(insuficiente şi cu slabă eficacitate) motivate în principal de preceptele preluate din Noul
Testament3s-a axat pe adoptarea unor conduite „terapeutice” focalizate, fără intervenţii
sistematice asupra contextelor situaţionale şi personale originare.
Destul de târziu, o anume treaptă de dezvoltare socio-economică şi culturală
comunitară a favorizat conştientizarea relaţiei între prezenţa unui anume factor de risc social
şi impactul său asupra unei persoane / familii / unui grup considerată a fi „în nevoie. Prezenţa
relativ crescută a acestor reale probleme sociale în societatea secolului al XIX-lea nu putea fi
ignorată. Modalităţile de intervenţie fuseseră până atunci punctuale şi se bazau pe experienţa
comună concretizată de oameni cu frica lui Dumnezeu.
În unele ţări ale lumii se pregăteau însă profesionişti capabili să acţioneze pentru
rezolvarea sistematică a unor asemenea situaţii. Modelul a fost împământenit şi în ţara noastră
la începutul secolului trecut de către străluciţi reprezentanţi ai şcolii sociologice autohtone cu
consecinţe remarcabile. Câteva generaţii de asistenţi sociali de mare devotament au creat o
reţea de profil legiferată, recunoscută ca autoritate şi apreciată prin rezultate. Au venit peste
noi însă deceniile unui regim totalitar care a suprimat procesul de formare profesională în
acest domeniu, a subevaluat problemele sociale şi a instaurat instituţionalizarea în cazurile
care trebuiau ascunse comunităţii. După coşmar s-a trecut cu destulă dificultate la adoptarea
unei legislaţii care să structureze un sistem modern de asistenţă socială şi să asigure
dezvoltarea unei reţele cu reale capacităţi rezolutive, „permiţând persoanelor cu nevoi sociale
să dispună de mijloace fizice, sociale şi economice care să le permită să ducă o viaţă socială şi
economică satisfăcătoare şi intelectual-creatoare.”4
Asistenţa socială este, până la urmă, o stare de spirit, un mod de a fi (pretutindeni) şi,
mai ales, un mod de a avea (resurse necesare, compatibile, disponibile, adaptative şi
competente – când ne referim la persoane cu pregătire specializată în domeniu).
Dacă nevoile sociale rămân în general cele cunoscute, cercetarea cu temeinicie a
ponderii lor, a factorilor de risc şi a cauzelor care le asigură o anumită permanenţă la nivelul
2
Prof. univ. dr. Ioan Berilă (d. 2005), reputat medic si profesor, cadru didactic care a format primele promoţii de asistenţi
sociali ai Universităţii din Craiova. Fragmentul deschide lucrarea Asistenţa socială: sistem şi profesie, autori: Emilia – Maria
Sorescu şi Ioan Berilă, Editura Universitaria, Craiova, 2005
3
Cele două porunci ale Mântuitorului în Evanghelia lui Marcu 12, 31 („Să iubeşti pe Domnul ... şi pe aproapele tău...”),
elogiul iubirii, smerenia creştină
4
Recherches prioritaires liées à la Sante pour... , Série européenne de la Santé pour tous no. 3, OMS, Copenhague, 1989, p.
146
6

comunităţii, ar putea îngădui diversificarea ofertei de servicii sociale, implicit a eficacităţii şi
eficienţei sistemului de asistenţă socială.
Este neîndoielnic că în domeniul asistenţei sociale se petrece un real şi dezirabil
proces de emancipare: în statutul profesional şi etic al profesionistului, în arhitectura şi
funcţionalitatea serviciilor sociale, în devenirea personalităţii celor aflaţi în dificultate,
precum şi în cultura şi mentalitatea comunităţilor umane.
Procesul de emancipare a asistenţei sociale evoluează sincron cu ameliorarea stării de
sănătate personală şi a mediului. De altfel, interferenţele funcţionale (uneori şi structurale) ale
celor două sectoare de activitate sunt decisive în obţinerea unor bune rezultate ale
programelor iniţiate pentru cei aflaţi în nevoie. În acest sens cităm din Recherches prioritaires
liées à la Sante pour tous: „Valorizarea rolurilor majore ale familiei şi ale altor grupuri sociale
în dezvoltarea şi promovarea igienei vieţii ar beneficia considerabil de stabilirea de relaţii
sociale între programele de sănătate şi cele de protecţie socială, mai ales la nivel local.” 5...
„Promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii ar putea reduce abuzul de alcool şi de
produse farmaceutice, folosirea stupefiantelor şi a substanţelor chimice periculoase,
conduitele accidentogene şi comportamentul social violent.”6
Reflectând asupra acestor citate, am putea considera că între reţeaua de asistenţă
socială (pe care o prezentăm în paginile care urmează aşa cum este ea structurată în această
perioadă de tranziţie) şi reţeaua serviciilor de sănătate primară ar trebui să se instituie noi
structuri organizatorice de bază, unitare, cu autoritate recunoscută şi distribuite în tot
teritoriul, funcţionând după o legislaţie coerentă, adaptată realităţii noastre sociale şi cerinţelor
europene în cele două domenii menţionate.
Lucrarea de faţă încearcă să fie un pas modest pe calea cunoaşterii construcţiei actuale
a contextului strategic şi modului instituţional specific politicii de asistenţă socială.
5
idem, p. 138
6
idem, p. 147
7
I. Privire istorică asupra asistenței sociale
Familia şi vecinii constituie primele comunităţi în care orice fiinţă umană se

integrează, sunt comunităţile în care se pun bazele socializării, bazele devenirii ca persoană
ale fiecărui om. Tot el sunt primele care îl ajută la necaz, astfel încât putem spune că asistenţa
socială ca idee şi demers este la fel de veche precum este şi societatea omenească.
Din toate timpurile au existat persoane ale căror nevoi nu erau satisfăcute
corespunzător, erau persoane care nu se puteau integra, dar în acelaşi timp există mărturii că
în toate societăţile acestea erau ajutate: iniţial doar de familie şi comunitatea restrânsă, apoi şi
de către stat. Societatea perfectă, în care toţi oamenii sunt fericiţi, toate funcţionează optim,
rămâne în continuare un ideal utopic, dar un ideal către care tindem în mod constant. Studiul
evoluţiei istorice a societăţilor omeneşti evidenţiază nu numai deficienţele acestora, ci şi
modalităţile prin care s-a încercat ajutorarea membrilor defavorizaţi.
Asistenţa socială apare relativ târziu în istorie ca domeniu profesionalizat. Începutul
instituţionalizat al asistenţei sociale poate fi considerat apariţia legii elisabetane a sărăciei, în
1601 (The Poor Low). „Legea săracilor din Marea Britanie enunţa responsabilitatea statului
pentru persoanele dependente în general, dar activităţile concrete de prevenire a cerşitului şi
de atragere a săracilor în activităţi lucrative reveneau în grija comunităţilor locale, a
parohiilor.”7 Ca profesie, asistenţa socială se cristalizează abia către sfârşitul secolului al XIX-
lea, pionieratul fiind realizat de americani.8 După cum se poate constata originile asistenţei
sociale moderne se află în ţările democratice occidentale. Astăzi toate ţările civilizate au
sisteme de protecţie şi asistenţă socială, care se cer perfecţionate şi adaptate continuu la
cerinţele unor societăţi aflate în permanent progres şi transformare, pe multiple planuri.
Deşi recentă ca activitate formală, instituţionalizată, ca activitate informală, asistenţa
socială este prezentă chiar şi în cele mai vechi comunităţi omeneşti, cunoscând o mare
varietate de manifestări, aflate în strânsă dependenţă de mentalităţile şi atitudinile existente
privitor la persoanele vulnerabile, precum şi de cutumele locale.
Istoria popoarelor antice ne furnizează informaţii bogate despre modul în care
societăţile şi comunităţile de atunci tratau persoanele aflate în incapacitate de a-şi satisface
nevoile elementare la un nivel considerat acceptabil. Mijloacele de asistare erau diferite, cum
diferite erau şi categoriile de persoane considerate ca necesitând ajutor. Erau ajutaţi de regulă
copiii orfani, cei care aveau o infirmitate, cei extrem de săraci, bătrânii neputincioşi, bolnavii,
dar se întâlnesc diferenţe accentuate de la un popor la altul.
Spre exemplu, în ceea ce priveşte copiii, la evrei, egipteni, persani, indieni (popoarele
orientale, în general), germani sau incaşi copiii erau socotiţi o binecuvântare, iar naşterea lor
era atât principala datorie, cât şi o mare bucurie a unei familii. Avortul era interzis, fiind
pedepsit adesea cu moartea.9 Copiii orfani beneficiau de o protecţie specială. Astfel, la
persani, orfanii minori rămâneau în grija preoţilor, incaşii îi încredinţau unei femei văduve
fără copii care îi creştea pe cheltuiala statului, la bătrâneţe, văduva urmând să fie la rândul său
îngrijită de copilul crescut.10 Grecii şi romanii pe lângă faptul că de obicei nu doreau să aibă
7
Marian Preda, Statul bunăstării, în Dicţionar de politici sociale, Coor. Luana Miruna Pop, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p.
752
8
note de curs americanca
9
O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Saeculum.I. O. Şi Ed. Vestala, Bucureşti, 1998, vol. I, p. 299, 377, vol. II, p.
225
10
ibidem, vol. II, p. 233
8

mai mult de unul-doi copii şi încurajau practicile abortive, abandonau fără milă copii nedoriţi
îi expuneau la marginea oraşelor, pe grămezile de gunoaie de unde putea să îi ia cine dorea
sau ajungeau hrană câinilor. Cei luaţi erau crescuţi pentru a fi vânduţi ca sclavi. „La Roma,
cetăţeanul nu are un fiu: îl ia, îl ridică (tolere); îndată după naşterea copilului tatăl ridică fiul
de pe jos unde l-a depus moaşa, îl ia în braţe şi astfel arată că îl recunoaşte şi că refuză să-l
expună.”11
Incaşii aveau de altfel o grijă deosebită pentru toţi cei aflaţi în nevoie, manifestând o
solidaritate rar întâlnită în istorie: „Fiecare om din popor avea obligaţia să lucreze în primul
rând Pământurile Soarelui (ale templelor), apoi cele ale bătrânilor, bolnavilor, văduvelor,
orfanilor minori şi cele ale soldaţilor în serviciu efectiv. Urmau în ordine – pământul destinat
familiei sale, dar şi pământul vecinului dacă acesta era în nevoie. În sfârşit – pământul
aparţinând lui Inca, suveranului.”12 „Bătrânii se bucurau de un respect deosebit. Infirmii – care
nu se puteau căsători decât între ei – îşi aveau la fel ca şi ceilalţi bucata lor de pământ, pe care
dacă nu-l puteau lucra singuri erau ajutaţi de ceilalţi membri ai comunităţii.”13
Preocuparea incaşilor pentru a asigura tuturor cele necesare, astfel încât nimeni să nu
fie marginalizat a atras admiraţia istoricilor care au studiat acest popor: „Poate că niciodată
vreun stat chiar din epoca modernă, n-a avut grijă să asigure celui mai umil membru al
colectivităţii, celui mai sărac, celui mai dezmoştenit, să fie protejat de societate şi să poată
duce o existenţă demnă de un om.”14 Însuşi Marele Preot, care poseda domenii imense,
cheltuia aproape în întregime veniturile acestora pentru a ajuta săracii, văduvele şi orfanii. 15 O
formă de asistenţă a orfanilor proprie incaşilor este aceea de a-i încredinţa spre creştere unor
văduve fără copii, care îi creşteau cu cheltuiala statului. Întâlnim astfel prima dată în istorie
plasamentul familial. Această măsură ajuta atât copilul, cât şi femeia care îl creştea, copilul
având obligaţia să o îngrijească la bătrâneţe.
Motivaţiile aflate la ajutorarea celor nevoiaşi erau dintre cele mai diverse:
sociabilitatea naturală, autoconservarea comunităţii, îndeplinirea unor obligaţii rituale,
religioase sau respectarea unor legi promulgate de suverani. Chiar şi atunci când această
ajutorare era decretată prin lege, cel mai adesea realizarea sa se referea la datorii cetăţeneşti
individuale şi nu la măsuri ale statului.
Motivaţiile aflate la ajutorarea celor nevoiaşi erau dintre cele mai diverse:
sociabilitatea naturală, autoconservarea comunităţii, îndeplinirea unor obligaţii rituale,
religioase sau respectarea unor legi promulgate de suverani. Chiar şi atunci când această
ajutorare era decretată prin lege, cel mai adesea realizarea sa se referea la datorii cetăţeneşti
individuale şi nu la măsuri ale statului. Baza activităţii de asistare o constituiau în primul rând
persoana, şi într-o foarte mică măsură comunitatea, fapt care corespunde aranjamentelor
societale existente: ajutorul mutual şi mai puţin caritate filantropie, acesta din urmă apărând
mai pregnant în perioada creştină.
Evul Mediu, din punct de vedere al asistenţei sociale, este marcat de activitatea
filantropică intensă a Bisericii, realizată la nivelul mănăstirilor, episcopiilor şi parohiilor. Tot
acum, sub influenţa preceptelor creştine, dar şi din raţiuni de orgoliu sau prestigiu se
înmulţesc actele caritabile ale nobililor. Suveranii înfiinţează adesea aşezăminte sociale, dar
nu exista încă o acţiune unitară, planificată şi eficientă.
În epoca modernă statul devine un actor important. „Statul pentru prima dată în istoria
lumii capătă aspectul unei istorii stabile, cuprinzătoare, motivate raţional şi emancipatoare,
11
Aries şi Duby, Istoria vieţii private, Ed Meridiane, Bucureşti, vol.I, 1994, p. 19
12
O. Drimba, vol. II, p. 216
13
ibidem, p. 233
14
Karsten, apud ibidem.
15
Idem, p. 236
9

odată cu instituirea sa în stat naţiune.”16Apariţia statelor moderne a însemnat şi preluarea de
către acestea a responsabilităţii protecţiei şi asistenţei sociale. Primele măsuri de acest gen
apar la noi în secolul al XIX-lea. Regulamentele organice din 1831 şi 1832 prevedeau
administrarea de către stat a unor aşezăminte destinate ocrotirii unor categorii de populaţie
defavorizate: bolnavi, infirmi, săraci, bătrâni neputincioşi şi copii orfani. Lipsa de organizare
riguroasă, şi mai ales lipsa fondurilor necesare a făcut ca în Ţările Române Biserica să rămână
multă vreme pilonul de bază al activităţii filantropice, în ciuda faptului că posibilităţile sale
materiale au fost serios afectate de secularizarea averilor mănăstireşti. Treptat apar o serie de
organizaţii filantropice, în special ale doamnelor din înalta societate, dar şi ale unor bresle.
În perioada interbelică reţeaua de asistenţă socială din România era comparabilă cu
cele din ţările occidentale.
Apărută ca profesie la sfârşitul secolului al XIX-lea, asistenţa socială a cunoscut o
dezvoltare rapidă, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, devenind un element
indispensabil al oricărei societăţi contemporane.
În România, după o ascensiune spectaculoasă între cele două războaie mondiale,
ascensiune datorată în special eforturilor lui Dimitrie Gusti şi Şcolii Sociologice de la
Bucureşti, asistenţa socială a fost eliminată aproape în întregime în perioada regimului
comunist, conform pe baza considerentului că societatea socialistă este o societate perfectă în
care nu există persoane care nu se pot integra în sistem şi probleme care nu pot fi soluţionate.
Astfel că în 1969 şcolile de asistenţă socială se desfiinţează
A urmat apoi un regres semnificativ datorat în special ideologiei comuniste care
presupunea că „mecanismele birocratice de stat şi cele politico-administrative sunt capabile să
rezolve toate problemele”(EZ). Astfel, în 1969 este desfiinţat învăţământul de asistenţă
socială, iar instituţionalizarea rămâne singura modalitate de asistare a copiilor orfani sau
abandonaţi, a bătrânilor şi persoanelor cu handicap. Imaginea unora dintre aceste instituţii a
fost una dintre cele mai şocante pentru publicul din întreaga lume după revoluţia din 1989:
mizerie, nepăsare, oameni ai nimănui, suferinţă închisă între ziduri
A urmat apoi un regres semnificativ în timpul perioadei comuniste, când s-au
desfiinţat învăţământul şi reţeaua de asistenţă socială, pe considerentul că în societatea
socialistă nu există probleme sociale, că numai elementele ostile nu se pot integra din punct
de vedere social şi că orice problemă poate fi rezolvată prin mecanisme administrative.
Singura formă de asistare a copiilor orfani şi abandonaţi, a persoanelor cu handicap şi a
bătrânilor era internarea într-o instituţie, în timp ce, încă din anii 1960, în ţările occidentale
încep să se caute alternative la măsura instituţionalizării, multe dintre studiile în domeniu
arătând efectele negative ale acesteia asupra persoanelor internate.
Tot edificiul construit prin eforturile Şcolii Sociologice de la Bucureşti şi ale lui
Dimitrie Gusti a fost dărâmat, astfel că în1990 a fost necesar să se înceapă de la zero, iar
primul pas în construirea sistemului naţional de asistenţă socială a fost reînfiinţarea
învăţământului superior de asistenţă socială, ilustrând premisa că pentru orice activitate
eficientă este nevoie de profesionişti.
1.1. Antichitatea creştină

Baza valorică a asistenţei sociale contemporane este în esenţă iudeo-creştină 17 chiar
dacă s-a îndepărtat mult de sensurile iniţiale. Noţiunile de confidenţialitate, nondiscriminare,
egalitate, respect faţă de persoană care constituie principii etice fundamentale pentru asistenţii
sociali, chiar noţiunea de persoană au origine creştină.
Creştinismul a adus o perspectivă cu totul nouă referitoare la ajutorare semenilor.
16
Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogăceanu, Societatea civilă şi drepturile omului, Ed. Institutului de Teorie
Socială al Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 5
17
M.Payne, Modern Social Work Theories, second edition, Ed. Palgrave, 1997, p. 7
10

Iubirea faţă de Dumnezeu – porunca fundamentală a Evangheliei, nu poate fi concepută fără
iubirea aproapelui: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte,
mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe
Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe
Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” 18
Iubirea vie faţă de aproapele, iubirea manifestată prin milă şi jertfă, prin fapte bune
este un act mântuitor, pentru că ne apropie de asemănarea cu Dumnezeu, El Însuşi un făcător
de bine faţă de oameni. Având grijă de cel aflat în nevoie, creştinul imită pe Dumnezeu, se
apropie de asemănarea cu El. În fiecare persoană pe care o ajută, creştinul îl ajută pe Hristos
Însuşi: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi
dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost
şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit?
Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am
îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul,
răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai
Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”19
Un capitol esenţial al istoricului asistenţei sociale îl constituie fără îndoială contribuţia
pe care Biserica a adus-o la dezvoltarea acestei activităţi. Învăţătura de credinţă a creştinilor,
bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, a adus un mesaj nou, revoluţionar pentru antichitatea
sclavagistă: toţi oamenii sunt egali ca fii ai lui Dumnezeu, fiecare este dator să-şi iubească
aproapele ca pe sine însuşi. Mesajul creştinismului este unul al implicării sociale active, este
acela că omul este responsabil pentru lume, pentru creaţie. Devotată acestui mesaj, Biserica a
încercat încă din zorii existenţei sale să-l împlinească. Activităţile de ajutorare a aproapelui au
primit în timp denumirea de activităţi filantropice sau de caritate. Noţiunile filantropie şi
caritate au aproximativ acelaşi înţeles. Discursul teologic ortodox preferă adesea însă
termenul de filantropie, deoarece în acesta este transparent sensul etimologic: iubire de
oameni. Folosit adesea pentru a exprima o caracteristică a lui Dumnezeu, cel care iubeşte
oamenii, el este folosit şi pentru a desemna aceeaşi caracteristică a omului. Lui i se cere să îşi
iubească aproapele şi să se asemene astfel cu Dumnezeu. Termenul este preferat şi pentru că
„include participarea Bisericii în realizarea actului filantropic şi săvârşirea actului filantropic
în numele Mântuitorului şi în calitatea de creştin, om al Bisericii”.20
O primă formă de manifestare a filantropiei a fost în Biserica primară folosirea
bunurilor în comun: toate erau de obşte şi fiecare, indiferent dacă fusese bogat sau sărac
primea după trebuinţă. Această practică a fost însă abandonată datorită faptului că nu existau
resurse suficiente şi pentru că apăreau adesea neînţelegeri.
Instituţia diaconiei este prima dintre cele create în sânul Bisericii pentru îngrijirea
celor în nevoie. Aşa cum arată şi canoanele sinoadelor de mai târziu, diaconii serveau
episcopului atât la aducerea jertfei euharistice, cât şi la împărţirea milosteniilor. Diaconiţele,
în contextul social al epocii, când intrarea unui bărbat în casa unei femei singure scandaliza,
erau cele care se ocupau de îngrijirea văduvelor şi femeilor sărace.21
Agapele erau de asemenea o formă de ajutorare a celor săraci: la fiecare Liturghie
aduceau mâncare cei mai înstăriţi, dar ospătau împreună cu toţii după slujbă. Exemplul dat de
Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelii22 a fost urmat de Sfinţii Apostoli. Ei văd ajutorarea
aproapelui ca pe o însărcinare specială din partea lui Dumnezeu: „Şi pe unii i-a pus
Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea
18
I Ioan, 20-21
19
Matei 25, 34-40
20
Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valică, Dr. Mădălina Popescu, Fundamentarea biblică a filantropiei creştine 21
Constituţiile Apostolice, III, 7
22
Iisus tămăduieşte bolnavi, este prezent mereu acolo unde există suferinţă şi oameni necăjiţi.
11

învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările,
cârmuirile, felurile limbilor.” (I Corinteni 12, 28)
Epistolele pauline pomenesc în repetate rânduri strângeri de ajutoare pentru creştinii
din alte comunităţi: I Corinteni 16, 1-4, II Corinteni, cap 8 (în care Pavel laudă pe creştinii din
Macedonia pentru strângerea de ajutoare şi îndeamnă şi pe corinteni să facă şi ei asemenea), II
Corinteni, cap 9. Întâlnim adesea sfaturi legate de facerea de bine: „Cel ce seamănă cu
zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera.
Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu
iubeşte pe cel care dă cu voie bună.” (II Corinteni 9, 6-7) A da săracului este un gest de
mulţumire faţă de Dumnezeu: Tu mi-ai dat mie, iar eu dau celui pe care Tu îl iubeşti. 23 Fie că
ajutăm cu fapta, fie cu rugăciunea,24 milostenia trebuie făcută cu dragoste,25 pentru că
dragostea faţă de aproapele trebuie să primeze faţă de interesele personale: „Nimeni să nu
caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui.” (I Corinteni 10, 24)
Creştinii au câştigat libertatea, iar cea mai bună întrebuinţare a ei este slujirea
aproapelui: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca
prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.” (Galateni 5, 13) Ei sunt îndemnaţi
să-şi poarte sarcinile unii altora, pentru că acest lucru însemnă de fapt împlinirea legii lui
Hristos. (Galateni 6, 2) Perspectiva asupra societăţii este una sistemică: dacă suferă un
mădular, suferă toate celelalte.
Activitatea filantropică a Bisericii ţine de dimensiunea slujirii. Ea nu reflectă o
dimensiune orizontală, morală, a săvârşirii binelui din considerentul unui bine abstract, ci o
dimensiune eccleziologică şi eshatologică, care nu ţine numai de relaţia Bisericii cu lumea 26,
ci de legătura fiecăruia şi a tuturor împreună cu Dumnezeu, de imitarea lui Dumnezeu. Unirea
cu Dumnezeu este posibilă doar celui care se deschide prin dragoste, iar dragostea implică
slujirea aproapelui, indiferent de neputinţa acestuia.
În primele comunităţi creştine, aşa cum aflăm din Scrierile Părinţilor Apostolici,27
porunca evanghelică a iubirii de aproapele era pusă în faptă. Părinţii pustiei, la fel celor din
mănăstiri o împlineau cu evlavie şi ardoare, o trăiau ca mod de viaţă. 28 Biserica a preluat în
grija sa problemele unor categorii sociale dezavantajate de societatea păgână. Toţi cei goi, cei
flămânzi, cei însetaţi, cei închişi în temniţă au o recomandare specială de la Părintele lor
ceresc pentru a primi ajutor (Matei 25, 34-40). Având grijă de cel aflat în nevoie, creştinul
imită pe Dumnezeu, ajutând în el pe Hristos Însuşi.
Vasiliadele – instituţiile sociale înfiinţate de Sfântul Ierarh Vasile cel Mare în secolul
al IV-lea – au constituit primele aşezăminte de ocrotire a categoriilor de populaţie
dezavantajate. Ele erau prevăzute să asigure un minim de asistenţă bătrânilor, copiilor - unii
salvaţi de la moarte prin faptul că erau luaţi de la familiile păgâne ce refuzau să-i crească pe
motiv că nu vedeau la ei şanse de supravieţuire sau îi considerau nefolositori, fetelor fără
adăpost sau salvate de la prostituţie, bolnavilor şi persoanelor cu handicap, văduvelor,
săracilor etc. Mănăstirile au rămas în continuare, vreme de multe secole, singurele care
ofereau asistenţă acestor persoane aflate în imposibilitatea de a se întreţine singure. Iar în
Imperiul Roman, unde întâlnim începuturile unor acţiuni filantropice instituţionalizate ale
Bisericii, sărăcia era prezentă, contrastând izbitor cu luxul şi risipa celor bogaţi.
Am putea concluziona că în Biserică filantropia ca poruncă dumnezeiască şi mod de
23
„Ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu. Pentru că slujirea acestui
dar nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (II Corinteni 9, 11-12)
24
„Ajutându-ne şi voi cu rugăciunea pentru noi, aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de
mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi.” (II Corinteni 1, 11)
25
„Toate ale voastre cu dragoste să se facă.” (I Corinteni 16, 14)
26
Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1972, p.18
27
Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBM al BOR, Bucureşti, 199
28
Vezi: Vieţile Sfinţilor, Patericele, Limonariul, Lavsaiconul.
12

viaţă era realizată atât individual, cât şi colectiv. Asemenea Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan
Gură de Aur (care au fost episcopi), Efrem Sirul sau Ioan cel Milostiv, şi alţi episcopi, preoţi
şi comunităţi monahale amenajau case de oaspeţi şi cămine-spital pentru bolnavi şi săraci pe
lângă mănăstiri, realizând o „filantropie colectivă”. În Limonariu sunt amintite case de oaspeţi
în Ierusalim,29 Ascalon30, Alexandria31 şi bolniţe, precum cea din Ierusalim. 32 În Nitria –
„Lângă biserică este şi o casă de oaspeţi, în care e primit orice străin care vine tot timpul, până
ce pleacă de bună voie, chiar de rămâne doi sau trei ani. O săptămână i se îngăduie să rămână
fără să lucreze, celelalte zile sunt puşi să lucreze fie în grădină, fie la cuptorul de pâine, fie în
bucătărie. (...) în acest munte se află şi doctori şi ţesători.”33
De aici aflăm că adesea pe lângă mănăstirile care întreţineau bolnavi şi săraci existau
şi ateliere meşteşugăreşti pentru susţinerea acestora, precum şi doctori care asigurau asistenţa
medicală necesară. La unele mănăstiri întâlnim o milostenie organizată făcută tuturor săracilor
din ţinut: „În Joia şi Vinerea Mare se dădea fiecărui sărac şi orfan din ţinut câte o jumătate de
baniţă de grâu, cinci prescuri, o jumătate de litru de vin şi un sfert de litru de miere.”34
Categoriile socotite defavorizate erau: bolnavii, bătrânii, infirmii, săracii, străinii: „Şi a
făcut sieşi o mănăstire şi locuind în ea puţini fraţi, primea pe orice străin, pe orice bolnav, pe
orice bătrân, pe orice sărac, dând duminica şi sâmbăta trei sau patru mese.”35 Este uşor de
înţeles că printre săraci şi bolnavi cei mai numeroşi erau bătrânii.
Patericul oferă exemple numeroase de filantropie individuală. Uneori pustnicii
aduceau în chilie câte un bolnav grav sau un invalid. Îi îngrijeau cu un devotament rar,
slujindu-le cu dragoste şi răbdare şi nădăjduind că astfel se vor mântui.
Bătrâneţea, boala şi moartea sunt urmări ale căderii primordiale a omului din starea de
har în care a fost creat, cădere care a adus o alterare fiinţei umane. Spre deosebire de
concepţia budistă care le priveşte ca rele în sine, aceste trei surse fundamentale de angoasă
existenţială pentru omul din totdeauna, reprezintă în creştinism consecinţe ale alterării firii ca
urmare a păcatului strămoşesc, naturale în ordinea firii căzute şi binecuvântări în sensul
mântuirii.
Boala, sărăcia, durerea, suferinţa aproapelui se cer alinate după putinţă, ele dor şi
trebuie tămăduite, aşa cum le-ar fi tămăduit Hristos. Bătrâneţea, boala erau socotite
binecuvântări pe care Părinţii le primeau de la Dumnezeu, ele învrednicindu-i de ajutorul
dumnezeiesc: „A adus cineva la un bătrân bani, zicând: ia-i spre cheltuiala ta, căci ai
îmbătrânit şi eşti bolnav! Că era bubos. Răspuns-a lui bătrânul: şaizeci de ani am în boala
aceasta şi de nimic nu am fost lipsit, fiindcă Dumnezeu îmi da şi mă hrăneşte, şi tu acum ai
venit să-L ridici pe Hrănitorul meu? şi nu a primit banii.36
1.2. Evul Mediu

Evul Mediu se caracterizează ca perioadă istorică prin apariţia şi dezvoltarea clasei
feudale şi a raporturilor sociale derivate din aceasta. Toţi proprietarii de pământuri (latifundii)
constituiau „o clasă socială închisă, ereditară, organizată intern pe trepte ierarhice” 37,
manifestând o solidaritate internă deosebit de puternică. Constituind la origine o clasă
militară, seniorii au păstrat moravurile cavalereşti, în baza cărora erau obligaţi să se ajute în
caz de nevoie. Astfel, la bătrâneţe, ca de altfel şi în caz de ruină, boală sau accident, seniorul
29
Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Traducere şi comentarii de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae şi Dumitru
Fecioru, p. 24
30
Limonariu, p. 182
31
Limonariu, p. 106
32
Limonariu, p. 32
33
Lavsaicon, Despre cei din Nitria, p. 24. Valea Nitriei se afla la sud-vest de Alexandria şi era închisă de două şiruri de munţi,
unul fiind Muntele Nitriei.
34
Limonariu, p. 90
35
Idem, p. 32, „Despre Paisie şi Isaia”
36
Pateric, cap XVII, 16, p. 374-375
37
H. H. Stahl, I. Matei, Manual de prevederi şi asistenţă socială, vol. I, ..., p. 42
13

ierarhic superior era cel care oferea sprijin celui în cauză. Beneficiau de protecţie şi văduva şi
orfanii feudalului decedat. Această formă de asistenţă de clasă prezintă caracteristicile
ajutorului mutual. Oricare dintre feudali se putea afla la un moment dat în situaţia de a avea
nevoie de ajutorul celorlalţi.
Ţărănimea, liberă sau aservită, avea un nivel de trai precar. Şerbii aveau o valoare
pentru nobil numai în măsura în care puteau munci. În caz de boală, handicap sau bătrâneţe
unii dintre ei îngroşau pătura cerşetorilor. Doar solidaritatea familială le asigura cele necesare
în caz de neputinţă.
Viaţa oraşelor se dezvoltă în condiţiile în care meşteşugurile şi comerţul iau amploare,
apărând şi o nouă clasă socială: clasa liberă a meşteşugarilor şi negustorilor. Organizaţi în
bresle (corporaţii sau ghilde), ei vor pune baza unor modalităţi de asistenţă socială apropiate
de concepţia modernă a acestei activităţi. „Breasla era o asociaţie profesională a
meşteşugarilor sau negustorilor din aceeaşi ramură dintr-un oraş. Ea era condusă de către un
staroste şi un sfat ales de către breslaşi.”38 În atribuţiile breslei intrau: reglementarea
producţiei (ce mărfuri, în ce cantitate, la ce preţuri, distribuirea comenzilor etc.), instrucţia
profesională a meşteşugarilor (inclusiv controlul admiterii în breaslă), dar şi asistenţa socială.
Principiile ajutorului mutual funcţionau şi aici, cu scopul de a nu lăsa pe nici unul dintre
membrii să decadă sub standardul de viaţă normal. Ajutoarele se ofereau în toate situaţiile
specifice de vulnerabilitate datorate bolii, accidentelor sau evenimentelor naturale ale cursului
vieţii: naşterea unui copil, înmormântare, văduvie, orfanaj, bătrâneţe. În cazul unor calamităţi
naturale, incendii sau jafuri, cel ruinat era ajutat să-şi refacă situaţia. Forma de ajutorare
pentru bătrânii breslaşi era pensia. Tot de pensie beneficiau şi cei bolnavi, handicapaţi,
precum şi văduva şi orfanii meşteşugarului decedat. Formă de asistenţă completă şi
sistematică, asistenţa organizată de bresle avea dezavantajul de a se adresa unui „număr
restrâns de persoane asociate, care se ajutau într-un spirit egoist de autoapărare, ostil oricărui
alt grup care ar fi încercat să pătrundă în meserie sau să-i facă concurenţă.”39 Ideea creării unui
fond de ajutorare a fost deosebit de valoroasă pentru evoluţia protecţiei sociale ulterioare,
stând la baza sistemelor de asigurări sociale. Existau federaţii de bresle foarte puternice, care
dispuneau de un fond comun rezultat din contribuţia tuturor filialelor. 40 Negustorii aveau de
exemplu astfel de organizaţii. Din observaţiile făcute pe marginea studiului registrelor
contabile ale corăbiilor cu care negustorii îşi transportau mărfurile s-a constatat că numărul
corabiilor care se scufundau rămânea aproximativ constant. Astfel s-a putut calcula cota parte
prin care fiecare breslaş contribuia la strângerea fondurilor necesare. De aici tehnica
asigurărilor s-a extins şi la asigurări de incendii, de accidente, de viaţă şi de bătrâneţe. 41 Iată că
pensia de bătrâneţe îşi are originea în asistenţa mutuală a breslelor medievale şi ingenioasa
tehnică a asigurărilor descoperită atunci.
Imaginea oferită de oraşele medievale era o aglomerare de contraste: luxul palatelor,
bogăţia podoabelor vestimentare ale orăşenilor înstăriţi, varietatea mărfurilor oferite de
negustori se opunea drastic mizeriei cerşetorilor care mişunau în număr mare pe străzi, printre
ei numărându-se mulţi bătrâni. Numărul acestora din urmă crescuse mult datorită războaielor
şi epidemiilor, care sărăciseră populaţia, descompletaseră nucleele familiale şi
dezechilibraseră viaţa economică per ansamblu. Ei erau organizaţi în bresle ca şi meşteşugarii
şi negustorii, iar feudalii le acordau autorizaţii de cerşit. Şi în ţara noastră a existat o breaslă a
calicilor.
Evul Mediu, din punct de vedere al asistenţei sociale, este marcat de activitatea
filantropică intensă a Bisericii, realizată la nivelul mănăstirilor, episcopiilor şi parohiilor. Tot
acum, sub influenţa preceptelor creştine, dar şi din raţiuni de orgoliu sau prestigiu se
înmulţesc actele caritabile ale nobililor. Suveranii înfiinţează adesea aşezăminte sociale, dar
38
idem, p. 43
39
idem, p. 44
40
idem, p. 45
41
idem, p. 45-46
14

nu exista încă o acţiune unitară, planificată şi eficientă.
În Occident sunt menţionate în secolul al XV-lea aziluri pentru bătrâni întreţinute de
confrerii caritative. Din veacul al XIII-lea – al XIV-lea găsim de regulă în fiecare oraş un
spital-azil de bolnavi şi săraci şi o leprozerie. 42 La Londra, spre exemplu, existau „din 1446 un
azil de bătrâni pentru foştii cârciumari şi din 1454 un altul pentru marinari bătrâni”43.
Spitalele se ocupau în mare măsură şi de îngrijirea şi întreţinerea bătrânilor
neputincioşi. La Lyon, în aceeaşi perioadă în care apar azilele pentru bătrâni în unele centre
urbane europene, „lucrători agricoli şi meşteşugarii lasă prin testament, întocmit şi legalizat
încă din anii maturităţii, unui spital o parte din avere în schimbul garanţiei de a fi întreţinut la
bătrâneţe.”44
Adesea statul se limita la măsuri poliţieneşti legate în special de limitarea ariilor de
cerşit. În 779, Carol cel Mare fixează obligaţia pentru biserici şi feudali de a-şi întreţine
săracii, înfiinţându-se şi o „taxă a sărăciei” în acest scop.45
Ideea unei centralizări şi sistematizări a acestor acţiuni intervine mai ales în vremea
reformelor protestante, urmărindu-se alcătuirea unui sistem de control al acordării pomenilor
şi a ajutoarelor. Invocând Biblia, care afirma că omul este sortit să-şi câştige existenţa în
sudoarea frunţii, Luther accentuează necesitatea ajutorării doar a celor care nu pot munci,
afirmând chiar că este un păcat a da pomană cuiva care poate munci, aceasta însemnând a te
împotrivi voinţei divine. Se reînvie funcţia de asistare a nevoiaşilor a vechii instituţii a
diaconiei, milosteniile individuale fiind adunate centralizat şi apoi redistribuite de diaconi şi
diaconiţe celor săraci, cercetându-se şi pricina sărăciei lor şi încercându-se plasarea în muncă
a celor apţi. Se pare aşadar că asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor are o origine
protestantă. Schimbarea de optică asupra ajutorării celor în nevoie se datorează inovaţilor
teologice aduse de Reforma protestantă, în special de Calvin şi concepţia sa despre
predestinare, precum şi de ideea mântuirii doar prin credinţă şi nu prin har, credinţă şi fapte
bune conform învăţăturii creştine primare. Astfel că faptele bune nu mai sunt necesare
mântuirii, deci nici ajutorarea nevoiaşilor. În plus, alegerea de către Dumnezeu se reflectă în
starea de bunăstare a credinciosului, astfel că sărăcia, dintr-o condiţie favorabilă mântuirii şi
şansă pentru cei bogaţi ca prin milostenie să se mântuiască, devine o ruşine: „De acum
înainte, sărăcia nu mai este prinsă într-o dialectică a umilinţei şi a gloriei, ci într-un anume
raport între dezordine şi ordine, care o închide în culpabilitate. Ea, care purta deja de la Luther
şi Calvin marca unei pedepse atemporale, va deveni, în lumea carităţii etatizate, concesie
vinovată faţă de propria-ţi persoană şi păcat împotriva bunului mers al statului. Ea alunecă de
la o experienţă religioasă care o santifică la o concepţie morală care o condamnă.”46
În 1526, teoreticianul filozof Vieves tipăreşte la Bruges un tratat intitulat „De
subventione pauperum", în care „preconizează tratamentul individualizat al săracilor,
constând în depistarea şi pedepsirea leneşilor şi cerşetorilor, dar şi în grija pentru tineretul în
suferinţă, pentru bolnavi, bătrâni şi infirmi.” 47 Bătrânii intrau în categoria persoanelor care au
nevoie de ajutor iar acesta trebuie să le fie acordat necondiţionat.
În Ţările Române sunt numeroase acţiunile filantropice desfăşurate de Biserică şi de
familiile nobiliare în frunte cu cele domnitoare, alături de care şi-au adus contribuţia breslele
comerciale şi meşteşugăreşti în mediul urban şi obştile ţărăneşti în lumea satului.
Prin grija Bisericii se înfiinţează azile de bătrâni, unele dintre ele pentru boieri
scăpătaţi, cum sunt cele 14 chilii cu această destinaţie de pe lângă bisericile Hagiului şi cea
„din mahalaua ceauşului David”, date de ctitorul bisericilor, monahul Mihail, pe la mijlocul
secolului al XVIII-lea, „spre locuinţă a 24 de femei sărace, obraze mai alese şi mai deosebite
42
H. H. Stahl, op.cit., p. 48
43
O. Drimba, op.cit., vol. 10, p. 305
44
O. Drimba, op.cit., vol. 10, p. 305
45
H. H. Stahl, op.cit., p. 47
46
Michel Foucault, apud C. Bocancea şi G. Neamţu, op. cit., p. 60
47
idem.
15

şi a căror hrană şi îmbrăcăminte tot Mihail monahul le are purtare de grijă.”48 În afara
bolniţelor care funcţionau pe lângă multe dintre mănăstiri şi sunt atestate foarte multe în
special în secolul al XVIII-lea, se înfiinţează şi spitale propriu-zise de care beneficiau o parte
dintre bătrânii bolnavi sau neputincioşi, primul dintre acestea fiind Spitalul Colţea, înfiinţat în
1704.
Alte aşezăminte importante din aceeaşi perioadă au fost: azilul de femei „Domniţa
Bălaşa”, destinat fetelor sărace şi orfane, fondat în anul 1751 de Domniţa Bălaşa, fiica lui
Constantin Brâncoveanu, „Fundaţia Pantelimon”, înfiinţată de Grigore Ghica, construieşte
spitalul cu acelaşi nume, pe lângă care, din anul 1880, funcţionează un orfelinat pentru copii
săraci, prima instituţie din ţară cu acest profil, „Azilul Elena Doamna”, situat lângă Palatul
Cotroceni din Bucureşti, înfiinţat în 1862, de către Doamna Elena Cuza, cu sprijinul Bisericii.
Cu o capacitate de 100 de locuri, acest azil se preocupa îndeosebi de creşterea şi pregătirea
fetelor sărace, orfane şi fără sprijin.
1.3. Epoca Modernă

Anul 1601 marchează debutul instituţional al asistenţei sociale, prin apariţia Legii
elisabetane a sărăciei, „The Elisabethan Poor Law”, care impunea o taxă pentru sărăcie.
Proprietarii de pământuri erau obligaţi prin această lege să plătească o taxă „din care se
obţineau fonduri pentru ajutorul celor săraci: bătrâni, bolnavi, handicapaţi, copii abandonaţi,
orfani etc”. 49 Această lege constituie un precedent pentru cele mai multe dintre răspunsurile
moderne la problema sărăciei.
Apare astfel cel de-al treilea mecanism societal de răspuns la nevoile umane –
bunăstarea publică, mecanism care asigură o redistribuţie a resurselor prin implicarea statului,
dar la un nivel rudimentar, combinată în mare parte cu aranjamente caritativ-filantropice:
„Legea săracilor din Marea Britanie enunţa responsabilitatea statului pentru persoanele
dependente în general, dar activităţile concrete de prevenire a cerşitului şi de atragere a
săracilor în activităţi lucrative reveneau în grija comunităţilor locale, a parohiilor.” 50 Treptat
însă, Biserica va pierde o parte importantă a puterii sale economice prin secularizarea averilor
sale şi ca urmare posibilităţile sale de asistare se diminuează, deşi continuă să rămână încă
multă vreme principala instituţie care oferea ajutor persoanelor defavorizate, inclusiv
bătrânilor.
În epoca modernă statul devine un actor important. „Statul pentru prima dată în istoria
lumii capătă aspectul unei istorii stabile, cuprinzătoare, motivate raţional şi emancipatoare,
odată cu instituirea sa în stat naţiune.” 51Apariţia statelor moderne a însemnat şi preluarea
treptată de către acestea a responsabilităţii protecţiei şi asistenţei sociale. În secolul al XIX-lea
în Europa şi Statele Unite ale Americii apar tot mai multe societăţi filantropice, agenţii
voluntare şi aşezăminte pentru săracii, printre care se aflau un număr considerabil de persoane
vârstnice. Între anii 1890 şi 1900 se înfiinţează primele şcoli de asistenţă socială (Londra,
New York, Amsterdam52), marcându-se astfel naşterea asistenţei sociale ca activitate
profesionalizată.
Denumirea social work, tradusă la noi prin asistenţă socială, este atribuită lui Jeffrey
Brackett (1860–1949), care a lucrat aproape 30 de ani la Massachusetts Board of Charities şi a
devenit mai târziu primul director al The Simmons College School of Social Work. În anii
1900, Brackett argumenta că termenul social trebuie să facă parte din titlul acestei profesii
48
H: H. Stahl, op. cit., p. 83
49
Elena Zamfir, Sistemul serviciilor de asistenţă socială în România, în coord. Cătălin Zamfir, Politici sociale în România:
1990 – 1998, Ed. Expert, Bucureşti, 1999, p. 238
50
Marian Preda, Statul bunăstării, în Dicţionar de politici sociale, Coor. Luana Miruna Pop, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, p.
752
51
Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogăceanu, Societatea civilă şi drepturile omului, Ed. Institutului de Teorie
Socială al Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 5
52
The Enciclopaedia Britannica, 27:373
16
datorită faptului că el descrie concentrarea acesteia pe interacţiunile oamenilor cu forţele
importante care le modelează viaţa, precum membrii de familie, prieteni, şi mulţi alţi factori
precum grupurile relevante etnice sau culturale, şcoala, locul de muncă, vecinătatea,
comunitatea şi aşa mai departe. A adăugat cuvântul work, pentru a diferenţia practica
profesională de activitatea filantropică, deoarece această activitate trebuie să fie ordonată,
responsabilă, disciplinată, efectuată de cineva pregătit anume.
În ciuda legăturilor timpurii între creştinism şi asistenţa socială, datorită acţiunii
conjugate a mai multor factori treptat asistenţa socială s-a secularizat. Cei mai importanţi sunt
pe de o parte implicarea crescută a statului în organizarea şi realizarea asistenţei sociale,
precum şi în controlarea organizaţiilor filantropice civile, iar pe de altă parte profesionalizarea
asistenţei sociale. „Când eforturile pentru bunăstare socială au căpătat o mai mare bază
comunitară, a avut loc o diviziune între preocuparea pentru bunăstarea comunităţii şi
orientarea carităţii creştine în termenii controlului scopului şi activităţii acestor organizaţii.”53
Amprenta pe care creştinismul a lăsat-o asupra asistenţei sociale occidentale este însă
de netăgăduit, dacă este să luăm în calcul fundamentul valoric. Analiza sumară a principiilor
etice ale asistenţei sociale moderne (valoarea unică a persoanei umane, dreptatea socială, non
discriminarea, confidenţialitate, implicarea responsabilă, co-participarea persoanei asistate în
luarea deciziilor etc.54) ne arată originea lor creştină, chiar dacă au trecut apoi prin filtrul
ideologiei iluministe, cu umanismul său abstract. Astăzi există chiar o orientare teoretico
practică – asistenţă socială creştină, utilizată în special în mediile catolice şi protestante
americane, conceptul rămânând să fie operaţionalizat pentru asistenţa socială desfăşurată în
cadrul Bisericii Răsăritene, care propune o viziune diferită despre om, societate şi problemele
sociale.
La noi, „actul de naştere al asistenţei sociale poate fi plasat încă din 1775, odată cu
apariţia primei legi de protecţie pentru copil şi a înfiinţării unor instituţii specializate de
ocrotire pentru persoanele în dificultate: fete-mame, săraci, bolnavi, persoane vârstnice fără
sprijin, persoane handicapate fizic şi psihic.” Este vorba despre reformele lui Alexandru
Ipsilanti (1775-1779) în Muntenia, reformele lui Grigore Ghica în Moldova (1824),
înscriindu-se pe aceeaşi linie. Domnia îşi creează o „aparatură funcţionărească” şi preia
progresiv administrarea tuturor domeniilor vieţii sociale.55 Apare astfel o nouă problemă,
aceea a pensionării funcţionarilor care ajung la vârsta bătrâneţii.
Despre o oarecare organizare a unui sistem de asistenţă socială se poate vorbi însă
abia după apariţia Regulamentelor organice din 1831 şi 1832. 56 Acestea prevedeau
administrarea de către stat a unor aşezăminte destinate ocrotirii unor categorii de populaţie
defavorizate: bolnavi, infirmi, săraci, bătrâni neputincioşi şi copii orfani, dar şi acordarea unor
prestaţii de asistenţă socială, primele de acest fel: pensii pentru funcţionarii bătrâni şi unii
boieri, pentru văduvele acestora
Lipsa de organizare riguroasă, şi mai ales lipsa fondurilor necesare a făcut ca în Ţările
Române Biserica să rămână multă vreme pilonul de bază al activităţii filantropice, în ciuda
faptului că posibilităţile sale materiale fuseseră serios afectate de secularizarea averilor
mănăstireşti. Treptat apar o serie de organizaţii filantropice, în special ale doamnelor din
înalta societate, dar şi ale unor bresle.
Vechile aşezăminte înfiinţate de domnie, Biserică şi marile familii boiereşti (pentru
orfani, handicapaţi, cerşetori, vagabonzi, bătrâni săraci şi singuri) nu mai puteau acoperi
necesităţile în creştere de asistenţă socială. Situaţia bătrânilor se deteriorează atât datorită
sărăciei, cât şi schimbărilor profunde în percepţia socială asupra bătrâneţii.
Milostenia individuală se pare că era principalul mod de ajutorare a celor nevoiaşi, în
53
Van Hook, Mary P. – Christian Social Work, în "The Enciclopedy of Social Work ", NASW Pres, 1997 54 Federaţia
Internaţională a Asistenţilor Sociali (FIAS), „Etica profesională a asistenţilor socliali. Principii şi standarde”, Colombo, Sri
Lanka, 6-8 iunie 1994
55
H. H. Stahl op. cit., p. 84
56
Elena Zamfir, Sistemul serviciilor …, p. 239
17
contextul în care marile familii boiereşti fuseseră afectate de expropierea prin Legea agrară
din 1864, iar bugetul statului era solicitat pentru apărare naţională, ordine publică, sănătate şi
învăţământ. Legile administrative din 1864 şi 1894 deşi includeau obligaţia prefecturilor şi
primăriilor de a asista persoanele sărace existente în raza lor teritorială, nu au fost aplicate
eficient deoarece nu stabileau fondurile destinate acestora.
În 1881 ia fiinţă la Bucureşti primul serviciu de asistenţă socială a copiilor orfani. La
sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX apar în statele europene primele legi
privind asigurările sociale în caz de boală, accidente de muncă şi invaliditate, dar şi de
bătrâneţe. Primele dintre acestea sunt legile privind asigurările de bătrâneţe 1889 din Franţa şi
din 1891 din Germania, în România anul 1912 marcând apariţia legii de organizare a
asigurărilor sociale pentru caz de accidente, invaliditate şi bătrâneţe.57
1.4. Perioada interbelică

Pe plan mondial se remarcă o dezvoltare intensă a asistenţei sociale ca profesie, a
cadrelor sale teoretice şi practice şi căpătarea statutului de profesie, precum şi diversificarea
direcţiilor sale de acţiune. Vârstnicii săraci, dependenţi, lipsiţi de suport familial constituie în
continuare ţinte ale asistenţei sociale, dezvoltându-se o serie de societăţi caritabile şi instituţii
rezidenţiale destinate lor. Ideea de justiţie socială prinde contur reflectându-se în sistemele
legislative, derivând din relaţia statului cu munca şi capitalul. Apare ideea că populaţia
defavorizată are anumite drepturi şi că asistenţa socială nu este o problemă de bunăvoinţă
politică, ci una de necesitate socială.58
Asistenţa socială din România îşi conturează în această perioadă un specific aparte,
prin strânsa sa legătură cu sociologia, fapt datorat lui Dimitrie Gusti şi Şcolii Sociologice de
la Bucureşti, care a creat şi organizat instituţional, o mişcare de „cercetare şi acţiune” în
domeniul asistenţei sociale urbane şi rurale. Apare astfel în 1929 Revista de Asistenţă Socială,
an în care se elaborează şi proiectul primei şcoli superioare de asistenţă socială, conduse de
Veturia Manuilă. În 1936 se înfiinţează Asociaţia pentru Progresul Asistenţei Sociale (APAS),
având ca preşedinte pe Dimitrie Gusti.59 Principiile promovate de Gusti sunt actuale şi astăzi:
îndemna la activism social, voluntariat, pleda pentru principiul autoajutorării şi considera că
activitatea culturală nu poate lipsi din cadrele unei adevărate asistenţe sociale, considera că o
asistenţă socială bine organizată presupune terapie socială, cunoaşterea ştiinţifică a cauzalităţii
problemelor şi reforme de ordin legal şi administrativ.60
Un pas important l-a reprezentat şi dezvoltarea organizării instituţionale a asistenţei
sociale. Înfiinţarea în 1919 a Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale a marcat apariţia
asistenţei sociale ca organizaţie de stat. În 1920 acesta s-a unit cu Ministerul Sănătăţii. În
cadrul ministerului nou înfiinţat funcţionau departamentele: Direcţia Generală a Asistenţei
Sociale şi Consiliul Superior al Asistenţei Sociale, care avea un rol consultativ. La nivel local
existau birouri de asistenţă socială.
Datorită primului război mondial şi crizelor economice de după 1918 au dus la
creşterea spectaculoasă a numărului persoanelor asistate (orfani, mutilaţi de război). Dacă
orfanii şi copiii abandonaţi erau ocrotiţi cu succes prin instituţionalizare, bătrânii fără familie,
incapabili să îşi poarte singuri de grijă nu erau în aceeaşi situaţie.
57
H. H. Stahl, op. cit. p. 87
58
C. Bocancea şi G. Neamţu, op.cit., p. 63
59
Costa-Foru Andreescu, Xenia – Dimitrie Gusti şi concepţia asistenţei sociale ca ramură de sociologie concretă, în Dimitrie
Gusti - Studii critice, coord. H. H. Stahl, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980. 60 ibidem
18
1.5. Principalele repere cronologice ale asistenţei sociale în România Tabelul nr. 1 –
Principalele repere cronologice ale asistenţei sociale în România Servicii de găzduire şi
Data
îngrijire/
Ctitor consemnat în documente
Servicii publice locale/centrale Alte oferte de servicii sociale
Elaborarea unor acte normative / formare profesională
Ospiciul de mizeri de la Măţăul

Sec. XIII Bolniţe pe lângă mănăstiri Sec. XIV de Jos / Radu Basarab
calicii sub Dealul Mitropoliei,
Sec. XVI Bucureşti / Negru Vodă
Fundaţia Colţea din Bucureşti;
spital cu 24 de paturi / Clucerul
1704-1750
Colţea şi Spătarul Cantacuzino Fundaţia Pantelimon din Bucureşti; spital cu 12 paturi şi orfelinat / Grigore II Ghica
Azilul de femei din Bucureşti /
1751
Domniţa Bălaşa
Se înfiinţează „Cutia
1775 milelor”
Azilul pentru fete, mame, săraci,
bolnavi, bătrâni fără sprijin,
1780 1793
persoane cu handicap fizic sau psihic din Bucureşti;

Spital pentru copii în Bucureşti (orfanotrofion) / Mihail Şuţu Servicii de îngrijire gratuită a săracilor; instituţie pentru creşterea copiilor
abandonaţi.
Epitropia obştei în
Muntenia Prima reglementare privind protecţia copilului
Fundaţia „Iubirea de oameni” /

1813 Dr. Caracaş
Casa de ajutorarea a săracilor –
1831 Bucureşti
Azilul pentru fete orfane (cu
Reglementarea unităţilor de asistenţă socială – Regulamentele organice
1862
şcoală şi ateliere) - Bucureşti / Elena Doamna
19
Dr. I. Fătu (Iaşi) întocmeşte un proiect de act
1863 normativ privind asistenţa medico socială a orbilor.
1864
Casa copiilor sărmani, aşezământ pentru cerşetori inapţi de muncă la Schitu Malamucu
Eforia caselor făcătoare de bine şi de folos obştesc / Kiseleff
Serviciul de asistenţă socială în cadrul
1881
Primăriei Bucureşti
Respingerea proiectului N. Crăiniceanu privind
1886 reglementarea protecţiei sociale a nevăzătorilor.
Legiferarea sarcinilor pentru asistenţa socială a
1894 copilului.
Ajutorarea familiilor sărace
1896-1917
de către Primăria Capitalei
D. I. Felix cere înfiinţarea unei instituţii
1897
pentru orbi.
1900 Azil pentru nevăzători la Cluj
Azil de copii / sugari la Focşani,
1901
prevăzut şi cu secţie pentru orbi; Azil de copii / sugari în
Bucureşti / ctitori: familia Cantacuzino
Serviciul crescătoarelor de copii la Primăria Capitalei
Orfelinat de fete orfane şi copii

1905 găsiţi în Bucureşti
Fundaţia pentru protecţia
1908 nevăzătorilor adulţi la Timişoara
Institutul pentru orbi din Vatra
1910
Luminoasă (include şi şcoala de orbi de la Focşani)
Legea de organizare a asigurărilor sociale pentru
1910-1920 accidente, invaliditate, bătrâneţe.
Fundaţia pentru protecţia
1923
nevăzătoarelor adulte la Arad
Se pun bazele sistemului de servicii
1929 specializate de asistenţă socială
Serviciul de asistenţă a delincvenţilor de
Centre de demonstraţie pentru asistenţa familiei
Şcoala Superioară de Asistenţă Socială din Bucureşti / Principesa Ileana
Apare Revista de „Asistenţa socială”
1934
1936 Primul recensământ al unităţilor

pe lângă Penitenciarul Văcăreşti şi Serviciul de asistenţă de pe lângă Parchetul Tribunalului Ilfov.
20
de asistenţă socială (no. 521)
1938 Primul congres al asistenţei sociale din România
1941 1942
Realizarea primului fişier central al persoanelor asistate /

serviciilor de asistenţă socială / căminelor de zi, preventoriilor, atelierelor.
Se înfiinţează centre de asistenţă socială şi Birouri de asistenţă juridică şi universitară în Bucureşti.
Consiliul de patronaj al operelor sociale
Centrarea activităţii pe asistenţa familiei
Servicii de asistenţă socială pentru ajutorarea
persoanelor nevoiaşe aflate în trecere prin Bucureşti
Se înfiinţează Ministerul Sănătăţii şi
1943 Ocrotirilor Sociale
Se înfiinţează Ministerul Muncii,
1947 Asistenţei şi Asigurărilor Sociale
Se înfiinţează Ministerul Muncii şi
1948 Prevederilor Sociale
1951
Se înfiinţează:
∙Institutul de Expertiză Medicală şi recuperarea Capacităţii de Muncă;
∙Institutul de Geriatrie;
Desfiinţarea învăţământului superior de asistenţă
1952 socială
Se înfiinţează Ministerul Sănătăţii şi
1957
Prevederilor Sociale
Acte normative care stabilesc atribuţiile serviciilor
1959 de asistenţă socială de la comune şi judeţe.
1968 Se înfiinţează Ministerul Muncii
Desfiinţarea învăţământului preuniversitar de
1969 asistenţă socială
1970 Legea nr. 3 Se înfiinţează:
1990
- Ministerul Muncii şi Prevederior Sociale;
- Inspectoratul de Stat pentru Persoanele cu Handicap
Constituirea colegiilor de asistenţă socială în Universităţile din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi
Transformarea Colegiilor de asistenţă socială în

1991 secţii universitare / secţii de specialitate
1993 Legea nr. 47 cu privire la declararea judecătorească
21
Emilia-Maria Sorescu- Introducere în asistența socială 2020-2021
a abandonului de copii
1996
Se înfiinţează Centrul Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în
1997
1998 1999
Familie (HG nr. 862/1996)

Se înfiinţează:
∙Comisia Judeţeană pentru Protecţia Copilului
∙Comitetul Român pentru Adopţii (HG nr. 502/1997)
∙Comitetul Naţional de Coordonare a Măsurilor Active de Combatere a Şomajului (HG nr. 204/1997)
Se reorganizează Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap (HG nr. 939/1997)
Se înfiinţează:
∙Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională (Legea nr. 145/1998)
∙Departamentul pentru Protecţia Copilului (OUG nr 34/1998 şi HG nr. 875/1998)
Se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (OUG nr. 192/1999)
Aprobarea de către Sfântul Sinod al Regulamentului de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială a B. O. R.
Servicii de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate (OUG nr. 92)
OUG nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate
OUG nr. 25/1997 privind adopţia (aprobată prin Legea nr. 87/1998)
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap
OUG nr. 102 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap (aprobată prin Legea nr. 519/2002)
∙HG nr. 886 pentru aprobarea Grilei naţionale de

Se înfiinţează Consiliul naţional al
2000 Persoanelor Vârstnice (Legea nr. 16)
Se reorganizează Comisia pentru

Protecţia Copilului (OUG nr. 123/2001)
evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice; ∙Legea nr. 17 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice;
∙Legea nr. 705 privind sistemul naţional de asistenţă socială;
2001
Se înfiinţează Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (OUG nr. 192/1999)
∙Metodologia de funcţionare a Comisiei de Protecţie a Copilului
Organizarea Ministerului Muncii Şi
2002 Solidarităţii Sociale (HG nr. 824/2002)
∙Legea nr. 116/2002 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale
22
2003
2004
2005 2011 2012
Se înfiinţează:
∙Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap (OUG nr. 14/2003)
∙Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei (Legea nr. 217/2003)
Se organizează:
∙Serviciile sociale (OUG nr. 68/2003)
∙Serviciile publice de asistenţă socială ( HG nr. 90/2003)
Se înfiinţează:
∙Oficiul Român pentru Adopţii ∙Colegiul Național al Asistenților Sociali
∙Colegiul Psihologilor din România
Se comasează Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială Se organizează Agenția
Națională pentru Plăți și Inspecție Socială
Direcțiile județene de Muncă devin Agenții Județene de Plăți și Inspecție Socială
Se organizează unităţile de asistenţă medico-socială. (HG nr. 412/2003)
Se înfiinţează centre de recuperare pentru agresori şi victimele violenţei domestice.
∙Planul naţional antisărăcie şi de promovare a incluziunii sociale (HG nr. 829/2002)
∙Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie

∙HG nr. 154/2003 privind Strategia naţională antidrog în perioada 2003-2004
∙Hotărâre nr. 90 din 23 ianuarie 2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de
asistenţă socială ∙O.G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale
∙Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; ∙Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind
regimul juridic al adopţiei
∙Legea nr. 488 din 10 noiembrie 2004 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 86/2004 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale ∙Standarde de calitate privind majoritatea serviciilor de asistenţă socială.
∙Legea nr. 466/2004 privind Statutul asistentului social
∙Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Colegiului Psihologilor din România
∙Intră în vigoare legile 272/2004 şi 273/2004
LEGE- CADRU- Legea asistenței sociale nr. 292/2011

O.U.G. nr.113/2011 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială
Legea nr.197/2012 privind asigurarea calităţii în domeniul serviciilor sociale (H.G.
nr.118/2014 pentru aprobarea Normelor
23
2014 2015
metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 197/2012 privind asigurarea calităţii în domeniul serviciilor sociale)
Ordinul ministrului muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice nr. 424/2014 privind aprobarea criteriilor specifice care
stau la baza acreditării furnizorilor de servicii sociale Ordinul ministrului muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice nr.
2196/2016 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind circuitul documentelor între compartimentele de acreditare a furnizorilor de servicii
sociale şi a serviciilor sociale din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi instituţiile aflate în
subordinea sa
Legea nr.78/2014 privind reglementarea activităţii de voluntariat în România
H.G. nr. 867/2015 pentru aprobarea
Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările și
completările ulterioare
Noi standard minime de calitate pentru serviciile sociale (abrogate in 2019)
Legea nr. 233/2016 privind parteneriatul public-
2016 privat
H.G. nr.12/2017 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale
2017
2018 2019
H.G. nr. 797/2017 pentru aprobarea regulamentelor- cadru de organizare şi funcţionare ale serviciilor publice de asistenţă socială şi a
structurii orientative de personal
Ordin nr.1086/2018 din 20 februarie 2018 privind aprobarea modelului-cadru al Planului anual de acţiune privind serviciile sociale
administrate şi finanţate din bugetul consiliului judeţean/consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti
Noi standarde minime de calitate in domeniul serviciilor sociale:
1. Ordinul MMJS nr. 25/2019 privind aprobarea standardelor minime de calitate pentru serviciile
24
sociale de tip rezidenţial destinate copiilor din
sistemul de protecţie special.
2. Ordinul MMJS nr. 26/2019 privind aprobarea
Standardelor minime de calitate pentru serviciile
sociale de tip familial destinate copiilor din
sistemul de protecţie special.
standardelor minime de calitate pentru serviciile
sociale de zi destinate copiilor.
standardelor minime de calitate pentru serviciile
sociale organizate ca centre maternale.
5. Ordinul MMJS nr.82/2019 privind aprobarea
standardelor specifice minime de calitate
obligatorii pentru serviciile sociale destinate
persoanelor adulte cu dizabilităţi și (Anexele 1-7)
standardelor minime de calitate pentru acreditarea
serviciilor sociale destinate prevenirii şi combaterii
violenţei domestice și (Anexele 1-7)
7. Ordinul MMJS nr. 29/2019 pentru aprobarea
Standardelor minime de calitate pentru acreditarea
serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice,
persoanelor fără adăpost, tinerilor care au părăsit
sistemul de protecție a copilului și altor categorii
de persoane adulte aflate în dificultate, precum și
pentru serviciile acordate în comunitate, serviciile
acordate în sistem integrat și cantinele
sociale, anexele 1-9
Surse:
∙Abraham, Pavel, Crăciun Adriana – Legislaţie în asistenţa socială, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, pp. 306-814
∙Zamfir, Elena şi Zamfir, Cătălin – Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995, pp. 63-72
∙Mănoiu, Florica şi Epureanu, Viorica – Asistenţa socială în România, Editura All, Bucureşti, 1996, pp. 4-35
∙Răşcanu, Ruxandra – Psihologia medicală şi asistenţa socială, Societatea ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996, pp. 181-185
∙Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru legislaţia de după 1989
25
II. Asistenţa socială profesionalizată
2.1. Asistenţa socială tradiţională
În comunitatea tradiţională românească, creştinismul era un mod de viaţă. Valorile creştine

şi-au pus amprenta asupra vieţuirii cotidiene, obişnuite, iar ajutorarea celor care nu puteau duce o
viaţă independentă este unul dintre aspectele fireşti ale acesteia.
Tabelul nr. 2. Analiză comparativă a asistenţei sociale tradiţionale şi moderne Criterii

Asistenţă socială tradiţională Asistenţă socială modernă În principiu, orice membru al
comunităţii:
CINE?
(Cine acordă ajutorul?)
PE CINE?
(Pe cine ajută?)
DE CE?
(Care este motivaţia acordării ajutorului?)
CÂND?
(Ce situaţii justifică ajutorul? Care este
∙Rudele;
∙Vecinii;
∙Naşii;
∙Moaşa;
∙Notabilităţile (primarul, judele, preotul, învăţătorul, boierul, sfatul bătrânilor);
Persoane sau grupuri care se
confruntau cu probleme.
Persoana:
- Copiii orfani, săracii, persoanele cu handicap, săracii, bătrânii, bolnavii.
Familia:
- Familiile cu probleme specifice (sărăcie, bătrâneţe, violenţă domestică etc.)
- Toate familiile în momente speciale (nuntă, botez, înmormântare,
construirea unei case, calamităţi etc.)
Comunitatea (satul, mahalalele periferiilor urbane).
Nu sunt ajutate persoanele care ar fi putut evita situaţia de dificultate (vagabondaj, alcoolism, prostituţie, delicvenţă). - Asigurarea
normalităţii;
- Altruism, omenie, dragoste creştină; - Nevoia de a se face util, de a dovedi că este un bun gospodar;
- Respectul faţă de strămoşi;
- Ispăşirea păcatelor proprii şi ale strămoşilor.
Ocazional sau permanent, în situaţii reglementate de legi nescrise sau de morala creştină.
∙Statul;
∙Autorităţile publice locale;
∙Reprezentanţi ai societăţii civile (organizaţii neguvernamentale,
unităţi de cult).
Persoane sau grupuri care se

confruntă cu probleme sau reprezintă ele însele o problemă.
Persoana:
- Copiii orfani sau abandonaţi, copii aflaţi în situaţie de dificultate sau de risc; săracii, persoanele cu handicap, bătrânii, bolnavii,
persoanele abuzate, persoane fără locuinţă, membrii unor minorităţi etnice, religioase sau sexuale;
- Delincvenţii, persoane dependente de alcool şi de droguri.

Familia
- Familiile cu probleme specifice (disfuncţii).
Comunitatea (sat, oraş, cartier, comunitate etnică sau religioasă)
Societatea (politici sociale).
Urmăreşte abilitarea persoanei, grupului sau comunităţii, refacerea, menţinerea sau dezvoltarea capacităţilor lor de funcţionare, acţionînd
la interacţiunea dintre persoană şi mediul său de viaţă
Se acordă fără discriminare

tuturor persoanelor aflate în dificultate, care au dreptul conform legii la servicii
Emilia-Maria Sorescu Introducere în asistenţa socială ÷ Suport de curs 2019-2020
natura problemei?) ∙Permanent – celor care nu puteau sau nu mai puteau să muncească, precum
şi în unele situaţii care priveau
comunitatea.
∙Ocazional – oricărui membru al
comunităţii, în situaţii specifice,
reglementate de obiceiuri (nuntă,
naştere, înmormântare etc.) sau datini
(colindul, pomenirea morţilor în
anumite zile din an).
Consta în special în ajutor material şi sprijin

moral.
Societatea tradiţională are ca mecanisme de

sau prestaţii de asistenţă socială.
Asistenţa socială profesionalizată distinge între situaţii de dificultate care pot fi depăşite şi necesită un ajutor temporar şi situaţii de
dificultate cronice (handicap, stadii terminale ale unor boli cronice, situaţie de dependenţă severă la bătrâneţe), care necesită ajutor
permanent.
Constă în prestaţii şi servicii sociale. Se utilizează metode şi tehnici ştiinţifice
CUM?
(Prin ce măsuri? Care este strategia? Care este maniera de abordare?
Cu ce resurse?)
CU CE SCOP?
(Ce îşi propune să realizeze?)
CARE SUNT
REZULTATELE?
asistare a celor în nevoie doar caritatea filantropia şi ajutorul mutual, ceea ce presupune că, de regulă, cel care ajută şi cel ajutat se
cunosc.
Resursele sunt în mod preponderent individuale, filantropia fiind individuală sau mijlocită de o instituţie precum Biserica sau autorităţile
locale.
- A împlini preceptele religioase şi legea morală naturală.;

- A găsi modalităţi de sprijin pentru persoanele aflate în dificultate
permanentă
Demers eficient, cazuri de subnormalitate relativ puţine;

Demersuri sprijinite de datini, tradiţii, religie, fapt care le face să fie fireşti, integrate modului de viaţă.
Adecvate comunităţilor mici, nu şi societăţii
de intervenţie, aplicate de profesionişti, relaţia între beneficiar şi profesionist durând atâta timp cât durează relaţia de ajutor.
Resursele sunt de regulă comunitare, principalul mecanism fiind redistribuţia financiară (fonduri constituite din colectarea de taxe şi
impozite).
- A mijloci accesul persoanelor defavorizate la resursele comunitare, evitându-se crearea dependenţei faţă de ajutor.
- A ajuta persoanele, grupurile, comunitatea să activeze resursele proprii pentru a depăşi situaţia de dificultate - A găsi modalităţi de
sprijin pentru persoanele aflate în dificultate permanentă. Demers relativ eficient, dar insuficient. Toate societăţile moderne se confruntă
cu o nevoie de asistenţă socială neacoperită. Demersuri profesionalizate, formale. Concepută la nivel societal; utilizează şi mecanisme
tradiţionale, precum reţelele de suport.
Tabelul nr. 2 prezintă o analiză comparativă a asistenţei sociale tradiţionale şi a celei

moderne, urmărind evidenţierea specificului fiecăreia raportat la realizatorii, beneficiarii, motivaţia
şi modalităţile concrete de realizare a asistenţei sociale. În formularea caracteristicilor asistenţei
sociale tradiţionale s-a utilizat studiul realizat de Dumitru Stan. 61 Notele definitorii ale asistenţei
sociale moderne au fost subliniate pornind de la definiţia internaţională a asistenţei sociale elaborată
de Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali şi de la Legea privind sistemul de asistenţă socială
nr. 705/2001.
Această analiză arată schimbările profunde care au afectat domeniul asistenţei sociale într un
timp relativ scurt, schimbări datorate evoluţiei societăţii pe multiple planuri: economic,
61
Dumitru Stan, Fenomenul asistenţei sociale în mediul tradiţional românesc, în (coord.) Vasile Mifrode, Dimensiuni ale asistenţei
sociale, Ed. EIDOS, Botoşani, 1995, p. 75-130
27
tehnologic, ştiinţific, cultural. Transformările care au apărut legat de realizatorii asistenţei sociale
de-a lungul timpului au fost ilustrate urmărind istoricul acestei activităţii din antichitate şi până
astăzi, prima mutaţi esenţială constituind-o etatizarea asistenţei sociale în epoca modernă, iar cea
de-a doua constând în redefinirea şi reconsiderarea rolului societăţii civile în realizarea asistenţei
sociale contemporane.
Categoriile de beneficiari ai asistenţei sociale au cunoscut schimbări importante, au devenit
sensibil mai numeroase decât în trecut. De ce s-au înmulţit categoriile de persoane cărora li se oferă
asistenţă?
În antichitate şi evul mediu erau ajutaţi cei care nu puteau sau nu mai puteau să muncească:
copiii orfani sau abandonaţi, persoanele cu handicap, bolnavii şi bătrânii. În Vechiul Testament
văduvele, orfanii, bătrânii, străinii şi săracii erau cei îndreptăţiţi să fie ajutaţi. La sărăcie erau expuşi
în primul rând cei din categoriile amintite, dar şi cei care nu munceau. Aceştia din urmă nu erau
încurajaţi să persiste în atitudinea amintită.
Astăzi ţintele asistenţei sociale – individul, grupul şi comunitatea – pot fi afectate de o
problematică mult mai complexă: copilul abuzat, femeia victimă a violenţei domestice, minorităţi
etnice sau rasiale marginalizate, imigranţi, refugiaţi, familii monoparentale sau familii aflate în
divorţ, persoane dependente de alcool sau de droguri – toate acestea beneficiază de diferite servicii
de asistenţă socială care nici măcar nu erau imaginate acum un secol. Pe de altă parte sprijinul care
se încearcă a fi oferit beneficiarilor asistenţei sociale este unul înalt personalizat, prin care se
urmăreşte menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei
situaţii de nevoie, cronice sau de urgenţă, pe care persoana sau familia este incapabilă singură să o
soluţioneze.
Printre explicaţiile posibile putem aminti:
∙Creşterea standardelor de viaţă şi aspiraţiilor;
∙Multiplicarea surselor de dificultate, majoritatea având la bază procesele de urbanizare,
industrializare şi globalizare, revoluţiile tehnologică, demografică şi culturală (şomajul,
migraţia, lipsa locuinţelor, criza familiei – schimbarea pattern-urilor de responsabilitate şi
obligaţii familiale, veniturile scăzute sub limita de subzistenţă ale pensionarilor, mişcarea de
emancipare a minorităţilor sexuale);
∙Diminuarea standardelor morale: permisivitate faţă de conlocuirea premaritală şi concubinaj,
copii născuţi în afara căsătoriei, homosexualitate, consum de droguri, prostituţie legalizată;
∙Ideologia drepturilor omului, drepturile individului prioritare faţă de cele ale comunităţii.
Progresul societăţii din punct de vedere tehnologic, economic, a adus cu sine şi serioase
transformări din punct de vedere social, una dintre acestea constituind-o trecerea de la comunitate la
societate (de la Gemeinschaft la Gesellschaft, în termenii lui Tönnies) sau de la societatea cu
solidaritate mecanică, la societatea cu solidaritate organică, despre care vorbeşte Emile Durkheim.
Furnizarea asistenţei sociale a fost întotdeauna întreprinsă de patru actori principali:
∙Sectorul public – care include toate instituţiile de stat, guvernamentale sau locale;
∙Sectorul voluntar – incluzând organizaţiile caritabile şi nonprofit
∙Familiile (sectorul informal) – cuprinzând şi vecinii şi toată asistenţa informală neplătită;
∙Sectorul pentru profit – toate prestaţiile private. 62
Deşi aceştia sunt prezenţi în mod constant, în diferite momente a prevalat unul dintre ei
62
Anthea Symonds and Anne Kelly – The Social Construction of Community Care, MacMillan Press Ltd, Houndmills, Basingstoke,
Hampshire and London, 1998, p. 18-19
28
sau o asociere a doi sau mai mulţi. Astfel, dacă până la sfârşitul secolului al XIX-lea familia şi
sectorul nonprofit erau principalii furnizori de asistenţă a celor în nevoie, în Europa şi Statele
Unite, o dată cu adoptarea unor legi speciale pentru serviciile de asistenţă socială şi asigurările
sociale statul începe să se implice tot mai mult, ajungând ca după cel al doilea război mondial să
devină cel mai important actor, să deţină controlul asupra sistemelor de asistenţă şi protecţie
socială, ba chiar să preia rolul de principal furnizor. Statele se implică astfel în asigurarea
serviciilor de sănătate universale, de organizarea şi furnizarea serviciilor şi prestaţiilor de
asistenţă socială, precum şi de pregătirea personalului de specialitate profesionalizat din aceste
sectoare.
Deplasarea unor responsabilităţi ale familiei către societate în forme care s-au
instituţionalizat: creşe, azile, este o consecinţă firească a accentuării diviziunii muncii şi creşterii
ocupării forţei de muncă feminine. Apariţia acestor forme instituţionalizate de acordare a
ajutorului, corelată cu factori amintiţi legaţi de aşa-numita „alienare” a omului societăţii post
industriale a dus la diminuarea ponderii actorilor şi formelor tradiţionale de asistenţă socială, la o
deresposabilizare a comunităţii şi familiei faţă de membrii lor dezavantajaţi, la care se adaugă, în
special în România şi degradarea accentuată a calităţii vieţii la nivel general. Mecanismele
comunitare de auto-asistare fie nu mai funcţionează, fie indivizii nu mai ştiu să le acţioneze.
Astăzi întâlnim rar comunităţi în care relaţiile de rudenie şi vecinătate funcţionează ca
veritabile reţele de sprijin pentru asistarea celor care necesită ajutor. Ele sunt însă la fel de
necesare ca şi în trecut. Studiile contemporane au arătat însă că socializarea copiilor este
realizată optim doar într-un mediu familial. Fenomenul hospitalismului identificat în anii 50,
multiplele efecte negative ale instituţionalizării asupra copiilor abandonaţi au dus la o regândire
a modalităţilor de protecţie şi asistare a acestora. Bătrâni şi persoanele cu handicap au şanse de
recuperare sporite dacă unt îngrijiţi în mediul lor obişnuit. Reţelele de rudenie şi vecinătate au
revenit în vizorul celor care planifică serviciile de asistenţă socială, argumentele eficienţei şi
eficacităţii fiind hotărâtoare.
În ultimele decenii s-a conturat un nou concept atât în literatura de specialitate, cât şi la
nivelul politicilor sociale: asistenţa socială comunitară. Acest concept ilustrează cel mai bine
tendinţa de refacere în sens invers a drumului de la comunitate către stat pe care la parcurs
responsabilitatea asistării celor în nevoie.
2.2. Asistenţa socială profesionalizată
Complexitatea problemelor societăţilor moderne industrializate şi tehnologizate a indus

necesitatea unor specialişti anume pregătiţi. Sistemul societal îşi realizează homeostazia creând un
mecanism propriu de autoreglare a echilibrului – profesia asistenţei sociale.
Asistenţa naturală, informală (natural helping) rămâne în continuare funcţională, fiind
adesea prima formă de ajutor de care beneficiază o persoană aflată în dificultate şi constituind o
sursă de suport şi după ce acordarea de ajutor profesionist (professional helping) s-a încheiat. Acest
tip de asistenţă se bazează pe relaţii mutuale între egali, iar cel care ajută este ghidat în acest proces
de intuiţie şi experienţa sa de viaţă.63
63
Morales, A. T, Sheafor, B. W. – Social Work – A Profession with Many Faces, Allyn and Bacon, Boston, London, Toronto, Sydney,
Tokio, Singapore, 1998, p. 27-28
29
Asistenţa profesionistă diferă de asistenţa naturală prin faptul că este o abordare
disciplinată, focalizată pe nevoile beneficiarilor şi necesită cunoştinţe, valori şi abilităţi specifice.
Cu alte cuvinte este o profesie.
Orice profesie răspunde unei necesităţi sociale, îndeplineşte o funcţie în cadrul sistemului
social. Funcţia asistenţei sociale este asigurarea bunăstării.
2.2.1. Scopurile asistenţei sociale

Pot fi identificate trei scopuri majore ale asistenţei sociale:64
1. Să ajute persoanele şi grupurile să identifice, să rezolve sau să reducă la minimum problemele
care apar din dezechilibrele dintre ei şi mediu. Din acest scop reiese o caracteristică esenţială a
asistenţei sociale, aceea de proces de rezolvare de probleme. Asistentul social nu caută să
rezolve problemele persoanei asistate, ci încearcă să îi sporească capacităţile pentru a le rezolva
singură, urmărind evitarea apariţiei dependenţei acesteia de ajutor.
2. Să identifice arii potenţiale de dezechilibru între indivizi sau grupuri şi mediu pentru a preveni
apariţia lor. Aceste dezechilibre pot apărea la nivelul adaptării la mediul familial, profesional
sau la mediul social mai larg, la integrarea într-o instituţie de asistenţă socială, într-o şcoală sau
într-o comunitate, la nivelul interacţiunilor cu diferite instituţii ale statului sau cu alte
organizaţii.
3. Să caute, să identifice şi să întărească potenţialul persoanelor, grupurilor şi comunităţilor.
Persoanele, grupurile, comunităţile posedă un potenţial natural de a-şi rezolva problemele cu
care se pot confrunta la un moment dat, de a se dezvolta. Uneori acest potenţial este ignorat sau
pare pierdut datorită unor situaţii de criză generate de dificultăţile apărute. Sarcina asistentului
social este de a face vizibil acest potenţial, de a conştientiza pe cei aflaţi în dificultate de resursa
enormă pe care o reprezintă acest potenţial.
Din această formulare reiese importanţa prevenţiei în asistenţa socială. Prevenţia consistă în
acţiuni întreprinse cu scopul de a elimina condiţiile sociale, economice, psihologice sau de altă
natură cunoscute ca putând cauza sau contribui la apariţia unor probleme ale oamenilor. Pentru a fi
eficient în prevenţie, asistentul social trebuie să fie capabil să identifice factorii specifici şi situaţiile
care contribuie la dezvoltarea unor probleme sociale şi apoi să selecteze activităţile şi acţiunile care
vor reduce sau elimina impactul acestora. Pe baza modelului din serviciile de sănătate publică,
putem identifica trei niveluri ale prevenţiei:
1. Prevenţia primară: Acţiunii întreprinse pentru a împiedica dezvoltarea unei probleme. 2.
Prevenţia secundară: acţiuni întreprinse pentru a detecta o problemă în stadiu incipient şi a i se
adresa cât timp este relativ uşor de schimbat situaţia.
3. Prevenţia terţiară: Acţiuni întreprinse pentru a aborda o problemă serioasă, astfel încât
aceasta să fie împiedicată să se agraveze, să provoace daune suplimentare sau să se extindă
la alţii.
Scopurile fundamentale ale asistenței sociale, conform The Global Standards for the Education
and Training of Social Workers (IASSW/IFSW, 2004):
1. Se adresează și provoacă barierele, inegalitățile și injustiția care există în societate.
2. Formează relații de lucru pe termen scurt și mai lung cu mobilizarea indivizilor.
64
După Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din SUA, apud Mircea Alexiu, Curs de metode utilizate în asistenţa socială,
Universitatea de Vest, Timişoara, 1997, p. 1
30
3. Asistă și educă oamenii pentru a obține resurse și servicii în comunitățile proprii. 4.
Formulează și implementează politici și programe care să sporească bunăstarea oamenilor, să
promoveze dezvoltarea și drepturile umane, precum și armonia și stabilitatea socială, astfel
încât acestea să nu violeze drepturile umane.
5. Încurajează oamenii să se implice în advocacy pentru îngrijorări locale, naționale, regionale
și/sau internaționale.
6. Acționează cu și/sau pentru oameni, susținând formularea și țintirea implementării unor
politici care respectă principiile etice ale profesiei.
7. Acționează cu și/sau pentru oameni, susținând schimbări ale acelor politici și condiții
structurale care mențin oamenii în poziții marginalizate, vulnerabile și de lipsuri, și ale
acelora care încalcă armonia socială colectivă și stabilitatea diverselor grupuri etnice, astfel
încât această stabilitate să nu violeze drepturile omului.
8. Lucrează împreună pentru protecția oamenilor care nu pot să o facă ei înșiși, ca de exemplu
copiii și tinerii care au nevoie de îngrijire și persoanele cu boli mintale sau retard psihic, în
parametrii acceptați legal și etic.
9. Se angajează în acțiuni cu impact asupra politicilor sociale și dezvoltării economice, având ca
efect schimbarea prin critica și eliminarea inegalităților.
10. Consolidează societățile stabile, armonioase și cu respect reciproc, care nu încalcă drepturile
omului.
11. Promovează respectul pentru tradiții, culturi, ideologii, credințe și religii în rândul diferitelor
grupuri etnice și societăți, în măsura în care acestea nu intră în conflict cu drepturile
fundamentale ale omului.
12. Planifică, organizează, administrează și gestionează programe și organizații dedicate
oricăruia dintre scopurile delimitate mai sus.
2.2.2. Caracteristici ale asistenței sociale
Asistenţa socială:
▪Este în acelaşi timp:
∙Subsistem al sistemului de protecţie socială – un ansamblu de instituţii, programe,
măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu
probleme sociale, aflate temporar sau permanent în incapacitatea de a face faţă vieţii
cotidiene.
∙Profesie modernă, care presupune pregătire de specialitate, un set de cunoştinţe, abilităţi
practice şi valori specifice. În acest sens, poate fi definită ca activitate profesională de
ajutorare a persoanelor, grupurilor sau comunităţilor de a-şi întări sau redobândi
capacitatea de funcţionare socială şi de creare a condiţiilor sociale favorabile acestui
scop.
▪Are un focus dublu: persoana şi mediul.
▪Este o profesie pusă în slujba binelui public, este una dintre cele trei componente ale sistemului
de servicii publice, alături de învăţământ şi sănătate.
▪Este o profesie organizaţională, în sensul că asistentul social se află în faţa realităţii sociale, dar
prestaţia sa se realizează în cadrul unei organizaţii formale, birocratice.65
65
După Max Weber, structura birocratică se caracterizează prin: grad ridicat de specializare, structură de autoritate ierarhică, relaţii
formale, impersonale, recrutare bazată pe abilităţi.
31
▪Este în continuă dezvoltare, este o profesie care se autodefineşte în continuare.
▪Pune accentul pe servicii.
▪Este orientată spre acţiune.
▪Are trăsături specifice de la o ţară la alta în funcţie de specificul cultural-religios, de nivelul de
dezvoltare economică şi de opţiunile politice.
▪Urmăreşte mijlocirea accesului persoanelor defavorizate la resursele comunitare, evitându-se
crearea dependenţei persoanelor în nevoie faţă de ajutor.
▪Acţionează în punctele de intersecţie ale persoanei cu mediul ei de viaţă.
▪Presupune implicarea într-un proces de rezolvare de probleme.
▪Se ghidează după principii şi valori etice umaniste: echitate, respect faţă de demnitatea
persoanei, confidenţialitate, non-discriminare.
▪Ajută persoanele, grupurile, comunitatea să activeze resursele proprii pentru a depăşi situaţia de
dificultate.
▪Găseşte modalităţi de sprijin pentru persoanele aflate în dificultate permanentă (vârstnici
dependenţi, copii, bolnavi şi persoane cu handicap)
2.2.3. Definiţia internaţională a asistenţei sociale
Asistenţii sociali îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice, în organizaţii non

guvernamentale, dar şi în cadre private, ca profesie liberală, la nivel, micro, macro sau intermediar,
incluzând munca directă cui beneficiarii, dar şi dezvoltarea comunitară, politicile sociale şi
planificarea serviciilor sociale. (Hare, 2009, 410)
Practica asistenţei sociale, precum şi pregătirea asistenţilor sociali trebuie adecvate condiţiilor
economice şi sociale locale şi realităţilor culturale, deoarece, aşa cum argumenta Malcolm Payne,
asistenţa socială este o profesie construită social.
După îndelungi dezbateri, Federația Internațională a Asistenților Sociali, a reuşit să adopte
în 1982 o definiţie a profesiei asistenţei sociale acceptată la nivel internaţional. Recunoscând că
asistenţa socială în secolul 21 este o realitate evolutivă şi că nici o definiţie nu poate fi exhaustivă,
FIAS (IFSW) a aprobat modificarea acesteia în anul 2000, iar în 2014 este propusă deja o definiţie
îmbunătăţită: „Asistenţa socială este o profesie bazată pe practică şi o disciplină academică care
promovează schimbarea și dezvoltarea socială, coeziunea socială și abilitarea și eliberarea
oamenilor. Principiile justiției sociale, drepturilor omului, responsabilității colective și respectului
pentru diversitate sunt centrale în asistența socială. Bazată pe teorii ale asistenței sociale, științelor
sociale și cunoștințelor umaniste și autohtone, asistența socială cooptează oameni și structuri pentru
a răspunde provocărilor vieții și a consolida bunăstarea. 66 (varianta în limba română
http://cdn.ifsw.org/assets/ifsw_94006-10.pdf)
Această definiție atribuie asistenței sociale, ceea ce este esențial pentru a fi considerată
profesie: o funcție socială, un corpus de cunoștințe, practici specifice și anumite valori și principii
deontologice. De asemenea, spre deosebire de precedentele definiții agreate la nivel mondial,
66
The social work profession facilitates social change and development, social cohesion, and the empowerment and liberation of
people. Principles of social justice, human rights, collective responsibility and respect for diversities are central to social work.
Underpinned by theories of social work, social sciences, humanities and indigenous knowledges, social work engages people and
structures to address life challenges and enhance wellbeing. (http://ifsw.org/get involved/global-definition-of-social-work/)
32
această accepțiune face referire și la importanța specificului autohton al profesiei, precum şi la
caracterul ei academic.
Misiunea asistenţei sociale este aceea de a consolida bunăstarea oamenilor prin promovarea
schimbării sociale, rezolvării de probleme în relaţiile interumane şi împuternicirea şi eliberarea
oamenilor. Aria ei de intervenţie este interacţiunea dintre oameni şi mediul lor de viaţă. Asistentul
social ajută oamenii să îşi dezvolte întregul lor potenţial, să îşi îmbogăţească viaţa şi să prevină
disfuncţiile. Ei sunt agenţii schimbării în societate şi în vieţile persoanelor, familiilor şi
comunităţilor pe care le deservesc.
După cum explică în manieră concisă definiţia internaţională, asistenţa socială „se adresează
barierelor, inechităţilor şi nedreptăţilor care există în societate. Răspunde crizelor şi urgenţelor, atât
problemelor personale, cotidiene, cât şi problemelor sociale. Utilizează o ver5ietate de tehnici,
abilităţi, activităţi corespunzătoare focusului său holistic pe persoană şi mediul de viaţă al acesteia.
Intervenţiile asistenţei sociale se întind de la procesele psihosociale centrate pe persoană şa
implicarea în politicile sociale, în planificarea şi dezvoltarea socială şi includ consiliere, asistenţă
socială clinică, lucru cu grupurile, activităţi de pedagogie socială şi terapie de familie, precum şi
eforturi de a facilita accesul oamenilor la resursele comunităţii. Intervenţiile includ şi administrarea
serviciilor sociale, organiyare comunitară, acţiuni cu impact asupra politicilor sociale şi dezvoltării
economice. Priorităţile asistenţei sociale diferă de la ţară la ţară, de la epocă la epocă şi depind de
condiţiile culturale, istorice şi culturale (IFSW, 2000).
Asistenţa socială se adresează în formele sale variate tranzacţiilor multiple şi complexe
dintre oameni şi mediul lor. Misiunea sa este de a abilita toţi oamenii pentru a-şi dezvolta întregul
lor potenţial, a-şi îmbogăţi viaţa şi a preveni disfuncţiile. Asistenţa socială profesionalizată este
focalizată pe rezolvarea de probleme şi schimbare. Bunăoară, asistenţii sociali sunt agenţi de
schimbare în societate şi în viaţa indivizilor, familiilor şi comunităţilor pe care le deservesc. Fiind o
profesie, asistenţa socială este un sistem interrelat de valori, teorii (cunoştinţe) şi practici.
2.3. Niveluri ale intervenţiei în asistenţa socială
Sursa: Krogsrud Miley, Karla , O’Melia, Michael, DuBois, Brenda (2006) Practica asistenței sociale, Editura Polirom, Iaşi
(pp. 32-34)
Asistentii sociali analizeaza problemele in context si gasesc solutii in cadrul interactiunilor

dintre oameni si mediul lor. Abordarea generalista depaseste limitele practicii focalizate pe individ
si pe sfera extinsa a interventiei la niveluri multiple de sisteme. Natura multinivelara a practicii
asistentiale generale consta in: ...asistarea indivizilor, familiilor, grupurilor mici si a sistemelor
sociale mai mari in aplicarea unor schimbari care promoveaza cea mai buna relatie posibila intre
oameni si mediul lor. In acest proces sunt utilizate, separat sau combinat, toate metodele asistentei
sociale - traditionale sau inovatoare - pentru a satisface necesitatile realitatii si a micsora nivelul de
stres, sporind si intarind simultan capacitatile inerente ale sistemelor-client. Practica generalista
vizeaza solutionarea si/sau prevenirea problemelor la toate nivelurile de interventie: intrapersonal,
familial, interpersonal, organizatioanal, comunitar, institutional si societal (Brown, 1982, p. 123)
In cazul asistentei sociale generaliste, natura situatiilor ce intervin, sistemele particulare
implicate si potentialele solutii sunte cele care modeleaza interventia, si nu preferinta asistentului
social pentru o anumita metoda.
Asistentii sociali generalisti vad problemele in context, combina tehnici practice pentru a se
33
adapta situatiei si aplica deprinderi pentru a intervenii asupra unor sisteme la diverse niveluri.
Colaborarea cu sistemele la macronivel
Interventia la macronivel se focalizeaza pe munca cu oamenii la nivel individual, in cadrul
familiilor sau al grupurilor mici pentru promovarea unor schimbari in functionarea personala, in
relatiile sociale si in modul in care oamenii interactioneaza cu resursele sociale si institutionale.
Asistentii sociali folosesc cunostintele si deprinderile dobandite in practica directa, inclusiv strategii
precum interventia de criza, terapia de familie, conexiunea si referatele de trimitere, precum si
utilizarea proceselor in grup.
Desi interventiile la macronivel determina schimbari in functionarea individuala, asistentii
sociali nu isi indreapta neaparat toate eforturile spre schimbarea indivizilor. Deseori, asistentii
sociali au ca obiectiv realizarea unor schimbari ale altor sisteme, inclusiv ale mediului social si
fizic, pentru a facilita ameliorarea functionarii sociale a unui individ sau a unei familii. Aceste
activitati implica lucrul cu sisteme la alte niveluri.
Colaborarea cu sistemele la nivel intermediar

Interventia la nivel intermediar determina schimbari ale unor grupuri de lucruri, echipe,
organizatii si in reteaua de servicii. Cu alte cuvinte, schimbarea are loc in cadrul organizatiilor si
grupurilor formale si vizeaza inclusiv structurile, obiectivele sau functiile acestora.
Pentru realizarea unor schimbari in cadrul organizatiilor sunt necesare intelegerea dinamicii
de grup, deprinderi de facilitare a procesului decizional si abilitati de planificare organizationala.
Pentru dezvoltarea unor resurse si servicii de calitate trebuie sa se lucreze asupra structurii agentilor
si asupra retelei de servicii sociale.
Colaborarea cu sistemele la macronivel
Interventia la macronivel faciliteaza schimbarile sociale prin munca cu vecinatatile,
34
comunitatile si societatea. La acest nivel, practicienii generalisti au ca obiectiv realizarea unor
schimbari sociale prin organizarea de proximitati, planificare comunitara, dezvoltarea localitatii,
educatie publica si actiuni sociale. Munca cu grupuri de vecini pentru a face lobby in vederea
cresterii alocatiilor bugetare locale pentru fortele de politie, repararea strazilor si intretinerea
parcurilor sunt un alt exemplu de interventie la macronivel. Reformularea politicii sociale si
dezvoltarea comunitatii conduc la schimbari de macrosistem.
Colaborarea cu sistemul profesiei de asistent social
In fine, practicienii generalisti sunt preocupati de probleme din sistemul profesiei de asistent
social. Aceste activitati definesc relatiile profesionale cu colegii din domeniul asistentei sociale sau
din alte domenii conexe, reorienteaza prioritatile profesiei sau reorganizeaza sistemul de furnizare
de servicii.
2.4. Asistenţa socială comunitară
Autoarele unui studiu britanic exhaustiv privind construcţia socială a asistenţei sociale
comunitare deosebesc trei moduri în care asistenţa socială comunitară poate fi definită din trei
perspective67: asistenţa socială în comunitate, asistenţa socială de către comunitate şi asistenţa
socială pentru comunitate.
Asistenţa socială în comunitate se referă la faptul că această activitate este plasată într-o
localitate caracterizată de o strânsă proximitate între locuitori şi care este parte a culturii locale şi
vieţii cotidiene. Locul preferat de furnizare al asistenţei sociale formale şi informale este domiciliul,
dar acesta poate fi şi clinica, spitalul, instituţia. Acest mod de abordare subliniază specificul
laturilor asistenţei sociale.
În sensul de asistenţă socială de către comunitate, asistenţa socială comunitară este
asistenţa oferită de profesioniştii de stat într-un sistem formal de asistenţă socială la domiciliu sau
în alte părţi larg conectate, dar şi asistenţa oferită de familie, vecini, prieteni, ajutoare voluntare cu
sau fără management formal. Este o definire din perspectiva furnizorilor asistenţei sociale.
Asistenţa socială pentru comunitate este o accepţiune a asistenţei sociale comunitare din
perspectiva beneficiarilor săi, a căror principală trăsătură este aceea de a fi membri ai comunităţii.
Conceptul de asistenţă socială comunitară evocă simultan toate cele trei moduri de definire: este o
asistare a membrilor comunităţii, în mediul lor proxim de viaţă, pe cât posibil cu sprijinul reţelelor
informale şi cu implicare masivă a autorităţilor locale şi utilizarea resurselor comunitare.
Bibliografie recomandată:
1. Anthea Symonds and Anne Kelly – The Social Construction of Community Care, MacMillan
Press Ltd, Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London, 1998 2. Bocancea, Cristian,
Neamţu, George - Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999
3. Costa-Foru Andreescu, Xenia – Dimitrie Gusti şi concepţia asistenţei sociale ca ramură de
sociologie concretă, în Dimitrie Gusti - Studii critice, coord. H. H. Stahl, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
4. Krogsrud Miley, Karla , O’Melia, Michael, DuBois, Brenda (2006) Practica asisten’ei
sociale, Editura Polirom, Iaşi (capitolele 1 şi 3)
5. Neamţu, Nicoleta şi Ciornei, Carmen – „Practica asistenţei sociale. Competenţe specifice”,
67
Anthea Symonds and Anne Kelly – The Social Construction ..., p. 3
35
Ed. Pro Vita, Cluj-Napoca, 2001, p. 8-10
6. Morales, A. T, Sheafor, B. W. – Social Work – A Profession with Many Faces, Allyn and
Bacon, Boston, London, Toronto, Sydney, Tokio, Singapore, 1998
7. Prelici, Viorel - Asistenţa socială: idee, demers, profesie, Ed. Mirton, Timişoara, 2001 8.
Sewpaul, Vishanthie, Jones, David (2004): Global Standards for Social Work Education and
Trening, Social Work Education, Vol. 23, No. 5, October 2004, pp. 493–513 9. Stan, Dumitru -
Fenomenul asistenţei sociale în mediul tradiţional românesc, în (coord.) Vasile Mifrode,
Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. EIDOS, Botoşani, 1995, p. 75-130 10. Zamfir, Elena -
Sistemul serviciilor de asistenţă socială în România, în coord. Cătălin Zamfir, Politici sociale
în România: 1990 – 1998, Ed. Expert, Bucureşti, 1999
36
III. Asistentul social – profesie reglementată

3.1. Definire
Profesia de asistent social se regăseste în Codul Ocupaţiilor din România (cod 263501), este
o profesie reglementată, conform Legii nr. 200/2004 privind recunoasterea diplomelor şi
calificărilor şi Legii nr. 466/2004 privind statutul profesiei de asistent social. De asemenea, există
în COR o serie de calificări care au la bază formarea în profesia de asistent social, iar lista acestora
ramâne deschisă: Asistent de cercetare în asistenta sociala - 263511; Asistent social cu competenta
în sanatate mintala - 263505; Consilier de probatiune - 261921; Consilier forta de munca si somaj -
242301; Consilier scolar - 235903; Consilier în domeniul adictiilor – 263502
La nivel european există calificări similare: social pedagogue, social pedagogue-counsellor,
social security and/or family counsellor, social security officer, social worker. Activitatea
profesională reglementată reprezintă activitatea profesională pentru care accesul sau exercitarea în
România este condiţionată, direct sau indirect, în conformitate cu legislaţia română în vigoare, de
deţinerea unui document care să ateste nivelul de formare profesională. Profesia de asistent social
face parte dintre profesiile reglementate în Romania, alaturi de profesii precum cea de medic,
psiholog, cadru didactic. Conform Legii 200 din 2004, privind recunoasterea diplomelor si
calificarilor, acest lucru inseamna ca accesul la profesie și exercitarea profesiei sunt conditionate de
deținerea unei diplome care atesta formarea profesională inițială obligatorie prevăzută de lege
In cazul asistentilor sociali, aceasta formare initiala presupune minim 3 ani de studii
universitare absolvite cu diploma de licentă in domeniul asistentei sociale.
Indeplinirea conditiilor de exercitare a profesiei sunt certificate de autoritatea competenta
prevazuta de lege pentru profesia respectiva, pentru asistentii sociali aceasta fiind Colegiul Național
al Asistenților Sociali. Exercitarea profesiei de asistent social este avizata de Colegiul Asistentilor
Sociali din Romania si autorizata de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale.
Titlul profesional de asistent social, ca şi în cazul celorlate profesii reglementate conform
convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte, reprezintă un bun intelectual
colectiv şi reprezintă o licenţă de exploatare profesională pe proprie răspundere. Acest tip de
licenţe de exploatare nu se acordă de angajatori prin niciun tip de act sau document, ci sunt permise,
suspendate sau retrase de corpurile profesionale din care aceştia fac parte. Cu alte cuvinte, anterior
numirii în funcţie sau contractării relaţiei de muncă, se obţine obligatoriu calitatea de asistent
social în condiţiile legii privind statutul asistentului social. Contractul de muncă sau actul de
numire, prin selecţie sau recrutare, adaugă calităţii, componenta de exerciţiu profesional efectiv.
Asistentul sociale este absolventul unei instituții de învățământ superior cu diplomă de
licență în domeniu, care îşi utilizează cunoștințele și abilitățile pentru a oferi servicii sociale
clienților (care pot fi persoane, familii, grupuri, comunități, organizații sau societatea în general.)
Asistenții sociali ajută oamenii să își dezvolte capacitățile de rezolvare de probleme și de a face față
și îi ajută să obțină resurse, facilitează interacțiunile dintre persoane și mediul lor de viață,
determină organizațiile să își asume responsabilitatea față de oameni și influențează politicile
sociale. El poate lucra direct cu persoanele, familiile și comunitățile sau la nivelul dezvoltării de
politici sociale, ca administratori și planificatori ai unor largi sisteme de servicii sociale ( Robert L.
37
Barker, The Social Work Dictionary, NASW, 2003, apud
http://www.naswdc.org/practice/intl/definitions.asp)
Specific asistenților sociali, față de alți profesioniști din sistemul serviciilor sociale este că
ei se adresează atât persoanei, cât și mediului acesteia, precum și interacțiunii dintre ele. Dupa cum
spunea sociologul britanic Martin Davis, asistentii sociali sunt mecanicii de intretinere ai societatii.
Asa cum motoarele au nevoie de diverse activitati de mentenanta, pentru a functiona la parametrii
optimi, tot astfel societatea are nevoie de asistenta sociala pentru ca membrii ei sa functioneze
optim.
3.2. Condiții de exercitare a profesiei

Persoana care doreşte să exercite această profesie, trebuie să îndeplinească cumulativ,
conform Legii, următoarele condiţii:
a. este cetăţean român sau cetăţean al altui stat, în condiţiile prevăzute de lege;
b. are studii de specialitate în asistenţă socială;
c. este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România; d. nu se găseşte în
vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în prezenta lege. Asistentul social îşi poate
desfăşura activitatea numai după aprobarea cererii de înscriere ca membru în Colegiul Naţional al
Asistenţilor Sociali (CNAS). Aprobarea cererii duce în mod automat la înregistrarea în Registrul
naţional al asistenţilor sociali din România şi la eliberarea avizului de exercitare a profesiei.
3.3. Documentele necesare aprobării cererii de înscriere în CNAS

a) diploma de licenţă, de absolvire sau echivalentă (după caz);
b) documente medicale;
c) certificat de cazier judiciar;
d) declaraţie pe propria răspundere că nu se află în situaţii de incompatibilitate cu statutul
de asistent social.
3.4. Atestatul de liberă practică

Un asistent social îşi poate exercita profesia în condiţii de liberă practică dacă obţine
atestatul de liberă practică. Poate depune cerere pentru eliberarea acestui atestat după cel puțin 5 ani
de la înscrierea în CNASR. De asemenea, asistenţii sociali pot opta să înfiinţeze cabinete
individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale, în condiţiile legii.
3.5. Activităţi generale ale asistentului social

Activităţile uzuale întâlnite în practica asistenţei sociale se referă la: prevenire (a unor
riscuri / probleme sociale), diagnoză, prognoză, intervenţie directă, monitorizare, stabilirea unor
relaţii de colaborare şi de parteneriate, consultanţă şi expertiză profesională, învăţământ, cercetare
ştiinţifică. În statutul profesiei sunt prevăzute următoarele68
▪Asistentul social pune în practică cunoştinţele, normele şi valorile asistenţei sociale pentru a
interveni şi a acorda asistenţă persoanelor sau comunităţilor, la cererea acestora sau ori de câte
ori situaţia o impune.
▪Asistentul social participă activ la elaborarea şi aplicarea politicilor sociale în domeniu,
strategiilor şi planurilor de acţiune la nivel local, judeţean, naţional şi internaţional,
68
Art. 3, Legea nr. 466/2004
38
promovând bunăstarea socială.
▪Asistentul social desfăşoară în principal următoarele tipuri generale de activităţi: ▪identifică
segmentul de populaţie ce face obiectul activităţilor de asistenţă socială; ▪identifică şi
evaluează problemele socioumane dintr-o anumită regiune, comunitate sau localitate;
▪dezvoltă planuri de acţiune, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi servicii
specializate specifice domeniului;
▪sensibilizează opinia publică şi o informează cu privire la problematica socială;
▪stabileşte modalităţile concrete de acces la prestaţii şi servicii specializate de asistenţă
socială pe baza evaluării nevoilor;
▪dezvoltă programe de cercetare ştiinţifică şi formare profesională.
Standardele scoțiene ale formării inițiale a asstenților sociali enumeră următoarele activitați
fundamentale ale asistentului social (The Standards of Social Work Educations): 1: Se pregătește
pentru, lucrează cu persoane, familii, îngrijitori, grupuri și comunități, le evaluează nevoile și
circumstanțele
2: Planifică, efectuează, verifică și evaluează practica asistenței sociale cu persoane, familii,
personal de îngrijire, grupuri, comunități și alți profesioniști
3: Evaluează și gestionează riscurile persoanelor, familiilor, personalului de îngrijire, grupurilor,
comunităților, precum și cele la care este expus el însuși și colegii.
4: Demonstrează competență profesională în practica asistenței sociale
5: Manageriază și este responsabil, cu supervizare și sprijin, pentru propria practica profesională în
cadrul organizației angajatoare.
6: Sprijină persoanele pentru a-și susține și gestiona propriile nevoi, opinii și circumstanțe.
3.6. Obţinerea avizului de exercitare a profesiei

Statutul profesiei de asistent social69 prevede obligativitatea obţinerii avizului de exercitare
a profesiei de la Colegiul Asistenţilor Sociali.
Sunt necesare următoarele acte:
a) Diploma de licenţă sau de absolvire eliberată de instituţia de învăţământ superior de
specialitate acreditată;
b) Documente medicale;
c) Certificat de cazier judiciar;
d) Declaraţie pe propria răspundere că nu se află în situaţii de incompatibilitate cu statutul de
asistent social.
3.7. Incompatibilităţi şi interdicţii

Nu poate exercita profesia de asistent social persoana care:70
▪nu este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România; ▪a fost
condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea cu intenţie a unei
infracţiuni în împrejurări legate de exercitarea profesiei de asistent social şi pentru care nu a
intervenit reabilitarea;
▪are stabilită pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia, pe
durata stabilită, prin hotărâre judecătorească definitivă;
69
Art. 8, Lege nr. 466 din 4 noiembrie 2004 privind Statutul asistentului social, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1088 din 23
noiembrie 2004
70
idem, art. 14.
39
▪are suspendat temporar avizul de exercitare a profesiei, ca sancţiune disciplinară, pe durata
suspendării.
Statutul asistentului social este incompatibil cu:71
▪desfăşurarea oricărei activităţi de natură să aducă atingere demnităţii profesionale; ▪folosirea
cu bună ştiinţă a cunoştinţelor sau metodelor profesionale în defavoarea persoanei sau în scop
ilegal;
▪apartenenţa sau promovarea intereselor unor formaţiuni politice ori grupări scoase în afara
legii.
3.8. Formarea profesională în asistenţa socială

Pregătirea profesioniștilor din orice domeniu se corelează direct cu statutul profesiei în țara
respectivă, cu nivelul de evoluție al domeniului respectiv, iar în cazul asistenței sociale, și cu
realitățile socio-economice, politice, culturale, etnice, geografice indigene. Deși fenomenul
globalizării își spune cuvântul și în aria asistenței sociale, ea însăși factor de globalizare, nu putem
vorbi de o uniformitate în ceea ce privește formarea profesională inițială a profesioniștilor: durata
studiilor, standardele și curricula diferă.
O scurtă incursiune în evoluția formelor de pregătire a asistenților sociali în România este
necesară pentru a înțelege specificul formării profesionale actuale a asistenților sociali. Datorită
circumstanțelor istorice, în țara noastră asistența socială și profesia de asistent social au avut o
evoluție diferită față de ceea ce s-a petrecut în lumea occidentală. Statutul profesiei, specificul
practicii, caracteristicile formării profesionale inițiale și continue au căpătat în România
particularități aparte datorită sincopei provocate de parcugerea unei perioade de aproape o jumătate
de secol sub un regim politic comunist.
Sistemul protecției sociale în România a fost creat aproape simultan cu cele din țările
europene occidentale. În domeniul asigurărilor sociale: De un sistem de asistență socială se poate
vorbi încă din anul 1919, odată cu înființarea Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale,
eveniment care marchează apariția asistenței sociale ca organizație de stat. Din 1920 acesta se
unește cu Ministerul Sănătății, în cadrul său funcționând Direcția de Asistență Socială. Bazele unui
sistem de servicii sociale specializate se pun în 1929, iar în 1930 se publică (Bulgaru și Dillion,
2000). La recensământul din 1936 au fost înregistrate 521 de instituții de asistență socială, dintre
care 50 de stat și 471 particulare, existau servicii specifice pentru numeroase categorii sociale
defavorizate: copii orfani, familii, persoane delincvente etc..
În perioada dintre cele două războaie mondiale putem vorbi de realizări majore în domeniul
asistenței sociale, nu numai în modul de organizare și dezvoltarea sistemului de asistență socială, ci
și în practicarea profesiei și formarea profesională inițială a asistenților sociali. Profesia era
practicată pe baze științifice, direcțiile prioritare de intervenție la nivel macrosocial erau stabilite pe
bază de cercetări sociologice, fiind valorificate rezultatele obținute de echipele multidisciplinare ale
Școlii Sociologice de la București coordonate de Dimitrie Gusti. Cu ajutorul unor specialiști
pregătiți anume ca asistenți sociali în Statele Unite ale Americii, la școala din Boston (Xenia
Costaforu, Veturia Manuilă), se înființează în 1929 Școala Superioară de Asistență Socială
„Principesa Ileana”, coordonată de Institutul Social Român, care va funcționa până în anul 1952.
Tot în anul 1929 se publică primul număr al „Revistei de Asistență Socială”, iar în 1938 are
loc la București Primul Congres Internațional al Asistenților Sociali. Am amintit aceste detalii
pentru a remarca sincronizarea cu evoluția din Occident, și chiar contribuția esențială în dezvoltarea
domeniului, fundamentarea sa pe baze stiințifice.
71
Idem, art. 15.
40
Această dezvoltare este frânată brusc după al doilea război mondial. În 1952, durata studiilor
este scurtată de la 4 la 3 ani, pentru ca în 1969 să fie desființată și forma de învățământ de scurtă
durată pentru pregătirea asistenților sociali.
Abia în 1990 se înființează la Universitatea din București specializarea Asistență socială, cu o
durată a studiilor de 3 ani, aceasta transformându-se în 1992 în studii superioare cu o durată de 4
ani, moment în care se înființează și dubla specializare Teologie- Asistență Socială. Din 2005, ca
urmare a aderării la Declarația de la Bologna, formarea profesională inițială a asistenților sociali
durează 3 ani.
Scurtcircuitarea evoluției firești a domeniului pe o perioadă de aproape patru decenii a avut efecte
covârșitoare. În 1990 nu mai existau decât foarte puțini dintre cei care absolviseră studii în
domeniu, iar învățământul universitar de specialitate proaspăt constituit a trebuit să apeleze la
experiența externă, din păcate însă nu sistematic și organizat, ci mai degrabă sporadic.
Deja în anul 2004 apare Legea nr. 466 privind statutul profesiei de asistent social. Din
păcate, aceasta nu este nici astăzi aplicată în toate structurile sistemului de asistență socială.
Conform acestei legi, precum și Legii nr. 200/2004 privind recunoașterea diplomelor si calificărilor,
profesia de asistent social este o profesie reglementată. Accesul la o profesie reglementată și
exercitarea profesiei respective sunt conditionate de deținerea unei diplome care atesta formarea
profesională inițială obligatorie prevăzută de lege.(Legea nr. 200/2004, art. 2)
Formare profesională iniţială reprezintă aşadar o condiţie indispensabilă accesului în
profesia de asistent social şi presupune minim 3 ani de studii universitare absolvite cu diplomă de
licență în domeniul asistenței sociale.
Formarea profesională continuă este una dintre responsabilităţile asistenţilor sociali şi se
realizează în mod formal prin cursuri acreditate de Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali, iar în
mod informal prin studiul individual, participarea la seminarii, conferinţe, cursuri, altele decât cele
creditate CNAS, realizarea unor cercetări. Normele privind formarea profesională continuă se
stabilesc la nivelul CNAS. 72 Acestea stabilesc obligativitatea obţinerii anuale a minimum 10 credite
profesionale, dintre care 5 obţinute în urma participări la cursuri formale, creditate CNAS.
3.9. Forme de exercitare a profesiei de asistent social

Ca angajat:
• Administraţia publică centrală şi locală (ministere, agenţii guvernamentale, instituţii la nivel teritorial
cu atribuţii în asistenţă socială, furnizori de servicii sociale primare şi specializate) • Organizaţii
neguvernamentale;
• Unităţi de cult;
• Instituţii publice de educaţie;
• Instituţii publice de sănătate;
• Instituţii aparţinând sistemului judiciar;
• Alte categorii de instituţii care dezvoltă compartimente de asistenţă socială specializată.
Ca practician independent:
∙Cabinet individual;
∙Cabinete asociate;
∙Societate civilă profesională de asistenţă socială.
72
http://www.cnasr.ro/imag/files_7/1481914173528a316465e2d.pdf
41
IV. Cunoștințe, abilități practice, deprinderi și valori ale asistentului

social
Concentrarea simultană a asistentului social pe persoană, pe mediul de viaţă al acesteia şi pe

calitatea relaţiei dintre ele este ceea ce determină specificitatea, dar şi complexitatea cunoştinţelor şi
abilităţilor practice ale acestei profesii.
Ca orice profesie, asistenţa socială presupune:
o un corpus de cunoştinţe (o teorie sistematică);
o un set de abilităţi, tehnici, activităţi;
o un cod etic.
Orice asistent social trebuie să îşi însuşească anumite cunoştinţe de natură ştiinţifică despre
oameni şi sisteme sociale, precum şi abilităţi care să permită abordarea complexă a problematici
sociale, în scopul de a furniza servicii social conform standardelor profesionale.
4.1. Cunoştinţele necesare asistentului social
Asistenţa socială se bazează din punct de vedere metodologic pe un trunchi de cunoştinţe

sistematic, derivate din cercetare şi evaluare practică, incluzând şi cunoştinţe cu specific local. Ea
recunoaşte complexitatea interacţiunilor dintre fiinţele umane şi mediul lor, precum şi capacitatea
oamenilor pe de o parte de a fi afectaţi de, iar pe de altă parte de a exercita multiple influenţe asupra
oamenilor.
Cunoştinţele necesare asistentului social se referă la domeniul mental, cognitiv, la
perceperea realităţii şi concepţia despre realitate. Ele cuprind tot ce trebuie să ştim despre persoane
şi sisteme sociale. Aceste cunoştinţe derivă din:
- teorie;
- experienţa proprie a asistentului social;
- studiul sistematic al fenomenelor relevante;
- experienţa directă relatată de alţi asistenţi sociali practicieni.
Asistenţa socială utilizează un corpus de cunoştinţe eclectic, împrumutate în mare măsură
din ştiinţele sociale şi comportamentale. Asistentul social intervine la nivelul interacţiunilor dintre
persoană şi mediul ei de viaţă, ca urmare este necesară cunoaşterea atât a persoanei, cât şi a
mediului său, precum şi a modului în care se stabilesc, evoluează şi pot fi influenţate relaţiile dintre
acestea. Este nevoie aşadar de cunoştinţe de psihologie, psihologie socială, psihologia dezvoltării,
medicină, sociologie, antropologie, dezvoltare comunitară, economie etc.
La acestea se adaugă cunoştinţe specifice domeniului: teorii, metode şi tehnici de
intervenţie, cunoştinţe dobândite pe baza experienţei proprii a asistentului social. Categorii de
cunoştinţe:
- Cunoştinţe despre dezvoltarea umană (din punct de vedere fizic, cognitiv, emoţional,
spiritual);
- Cunoştinţe despre diversitatea umană (generată de influenţe genetice, culturale, sociale);
- Cunoştinţe despre sistemele sociale (familii, comunitate, instituţii sociale).
42
4.2. Valori ale profesiei de asistent social
Valorile reprezintă ceea ce este dezirabil, de dorit, de preferat, ceea ce este bine, corect.
Valorile reprezintă „obiceiuri, standarde de comportament şi principii considerate dezirabile de
către o cultură, un grup de oameni sau un individ.” 73 Valorile se traduc în norme, reguli de
comportament.
Asistenţa socială s-a dezvoltat pe idealurile umanitare şi democratice, şi valorile sale se
bazează pe respectul pentru egalitatea, valoarea şi demnitatea tuturor oamenilor. Încă de la
începuturile sale, practica asistenţei sociale a fost centrată pe întâmpinarea nevoilor umane şi
dezvoltarea potenţialului uman. Drepturile omului şi justiţia socială servesc ca motivaţie şi
justificare pentru activitatea de asistenţă socială. Valorile asistenţei sociale sunt încorporate în
codurile etice naţionale şi internaţionale ale profesiei.
Pot fi clasificate în două mari categorii:
• valori orientate spre persoană (demnitate, dreptul la opţiune, confidenţialitate); • valori orientate
spre comunitate (respect faţă de tradiţiile şi modelul cultural local, adaptare la specificul comunităţii,
cooperarea cu actorii locali, dreptul la protecţie socială). (Buzducea, 2009, p. 77)
Consecinţe pentru practică:
▪cunoaşterea propriului sistem de valori de către asistentul social;
▪cunoaşterea sistemului de valori al clientului;
▪evitarea impunerii propriului sistem de valori;
▪ghidarea după valorile profesiei (codul etic).
S-a estimat că jumătate din deciziile profesionale necesită mai degrabă judecăţi etice, decât
judecăţi ştiinţifice. Aşadar, este absolut necesară interiorizarea valorilor şi principiilor etice ale
asistenţei sociale astfel ca acestea să devină parte integrantă a conştiinţei individuale şi rezultantă a
vieţii în comunitate.74
Morala = Ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate şi
fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric şi social, care reglementează comportarea şi
raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune,
popor, societate) în funcţie de categoriile bine, rău, dreptate, nedreptate şi a căror respectare se
întemeiază pe conştiinţă şi pe opinia publică.75
Etica = Disciplină având ca obiect studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din
perspectiva principiilor morale, privite fie ca cerinţe individuale, fie ca ansamblu de obligaţii şi
datorii sociale. Etica are două preocupări principale: de a stabili sistemul de valori suprem şi idealul
de viaţă (etica normativă) şi de a cerceta problemele legate de originea şi esenţa moralei.76
În timp ce morala reprezintă un dat pe care îl trăiesc şi îl aplică toţi membrii societăţii, etica
argumentează ştiinţific necesitatea valorilor morale pe care le ierarhizează adecvat.77 Deontologia =
(gr. deontos, care înseamnă „necesitate” şi logos – studiu) 1. Doctină privind normele de conduită şi
obligaţiile etice ale unei profesiuni. 2. Teorie a datoriei, a obligaţiilor morale.78
73
Barker, apud, V. Prelici, Asistenţa socială: idée, demers, profesie, Ed. Mirton, Timişoara, 2001, p. 38 74 Gilles
Ferreol – Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 97
75
Dicţionar enciclopedic român, Ed. Enciclopedică, Vol. IV, L-N, Bucureşti, 2000
76
idem, vol. II, D-G, Bucureşti, 1996
77
Terbancea M şi Scripcaru Gh. – Etica medicală, Casa de Editură Edimpex – Speranţa, Bucureşti, 1992, p. 16 78 Dicţionar
enciclopedic ..., vol. II, D-G.
43
În primul sens, deontologia este sinonimă cu etica profesională, în cel de-al doilea sens
reprezentând acea parte a eticii care studiază datoriile morale. Deontologia nu este o morală proprie
a unei profesiuni, ci reprezintă morala generală aplicată la o profesie.
Codul etic este un document în care se afirmă valorile şi principiile morale ale
comportamentului profesional şi reprezintă un ghid pentru profesie. Asociaţiile profesionale ale
asistenţilor sociali elaborează, de regulă, acest cod etic, valabil la nivel naţional. Există însă şi un
cod etic internaţional al profesiei, elaborat de către Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali,
organizaţie neguvernamentală care reuneşte asociaţii profesionale din întreaga lume şi la care este
afiliată şi Federaţia Asistenţilor Sociali din România.
Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali (FIAS), cel mai înalt for asociativ al acestei
profesii, având sediul general la Oslo, în Norvegia, a elaborat la întrunirea de la Colombo, Sri
Lanka, din 6-8 iunie 1994 „Etica profesională a asistenţilor sociali - Principii şi standarde”. Acest
cod etic cuprinde două documente: „Declaraţia internaţională asupra principiilor etice ale
asistenţei sociale” şi „Standardele etice internaţionale pentru asistenţii sociali”, documente care,
aşa cum se arată în introducerea actului amintit, „ilustrează principiile etice de bază ale profesiei de
asistent social, recomandă moduri de procedare în confruntare cu dilemele de ordin etic în muncă şi
se ocupă de relaţia profesiei în general, cât şi a asistentului individual, cu clienţii, cu colegii, sau cu
alte persoane în munca pe teren.” Acest cod etic propune un minim universal acceptat de cerinţe
etice pentru profesia de asistent social.
Valorile „sunt expresia unor principii generale, orientări fundamentale şi, în primul rând, ale
unor preferinţe şi credinţe colective”79, constituind nucleul cultural al unei societăţi. Atât la nivel
individual, cât şi de grup sau societal, valorile influenţează „selecţia modurilor, mijloacelor şi
scopurilor disponibile ale acţiunii.”80 Thomas şi Znaniecki identifică trei caracteristici specifice ale
valorilor: nu pot fi direct observate (sunt incluse în comportamente, decizii, atitudini), implică
consideraţii morale şi sunt concepţii despre ceea ce este dezirabil. 81 Astfel, valorile stau la baza
oricăror decizii de natură etică. Uneori aceeaşi valoare poate fi transpusă în practică în mod diferit.
Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din Statele Unite (NASW) identifică 10 valori ale
profesiei:
1. Importanţa majoră acordată persoanei în societate.
2. Angajarea în schimbarea socială pentru a ieşi în întâmpinarea trebuinţelor recunoscute
social.
3. Responsabilitate privind justiţia socială şi bunăstarea economică, psihologică şi mentală
pentru întreaga societate.
4. Respect şi apreciere pentru diferenţele individuale şi de grup.
5. A dezvolta abilităţile clienţilor de a se ajuta singuri
6. Disponibilitatea de a transmite cunoştinţe şi abilităţi altora.
7. Capacitatea de a menţine separate sentimentele şi trebuinţele personale de relaţiile
profesionale.
8. Respect şi confidenţialitate în relaţie cu clienţii.
9. Perseverenţa în depunerea eforturilor în activitatea cu clienţii în ciuda frustrării. 10.
Obligaţia de a se ghida după standarde personale şi profesionale ridicate. După Morales, A. T. Şi
Sheafor, B. W., citaţi de V. Prelici82, asistentul social trebuie să accepte şi să recunoască un set de
zece valori şi anume:
79
Coord. Raymond Boudon – Dicţionar de sociologie, Larousse, p 312
80
Kluckhohn, apud Mălina Voicu, în coord. Luana Pop, Dicţionar de politici sociale, p. 802 81 apud
Mălina Voicu, în coord. Luana Pop, Dicţionar de politici sociale, p. 802
82
Viorel Prelici – Asistenţa socială: idee, demers, profeie, Editura Mirton, Timişoara
44
∙Demnitatea fiecărei persoane în parte,
∙Schimbarea socială ca necesitate conativă,
∙Justiţia socială şi bunăstarea economică, psihică şi mentală la nivel societal;
∙Respectul şi aprecierea acordate suferinţelor individuale / de grup;
∙Participarea beneficiarului la propria sa schimbare;
∙Disponibilitatea de a transmite cunoştinţe şi abilităţi;
∙Operarea cu un anumit grad emoţional de neutralitate (dar nu cu indiferenţă);
∙Confidenţialitate;
∙Rezistenţă la frustrare şi
∙Orientarea după standarde personale şi profesionale ridicate.
În sinteză, aceste valori sunt orientate fie spre persoană, fie spre comunitate, sunt centrate
pe practica de asistenţă socială sau sunt valori proprii şi ale statutului de asistent social. Normele
sunt reguli care guvernează conduitele individuale şi colective.83 Fie că este vorba de norme
juridice, fie de norme morale sau aparţinând eticii profesionale, respectarea regulilor
(conformitatea) presupune o interiorizare a acestora în procesul de socializare. Interiorizarea
normelor se poate realiza în mod interesat, prin calcul, sau poate rezulta dintr-o identificare din
convingere cu grupul. În timp ce respectarea normelor constituie conformitatea, încălcarea acestora
poartă numele de devianţă.
Standardele reprezintă acele niveluri de profesionalism la care trebuie să îşi exercite
profesia orice membru al comunităţii profesionale respective. Codul etic internaţional identifică
următoarele categorii de standarde:
- standarde generale;
- standarde în relaţie cu clientul;
- standarde în relaţie cu agenţii şi organizaţii;
- standarde în relaţie cu colegii;
- standarde referitoare la profesie.
Norme deontologice prevăzute de legislaţia românească84
Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele sau
comunităţile aflate în nevoie, implicându-se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi
soluţionarea problemelor sociale.
Principii şi norme
▪Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale, prevăzute în actele normative cu
privire la asistenţa socială şi serviciile sociale.
▪Asistenţii sociali asigură egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la informaţii,
servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor.
▪Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea fiecărei
persoane.
▪Asistentul social nu trebuie să practice, să tolereze, să faciliteze sau să colaboreze la nici o formă
de discriminare bazată pe rasă, etnie, sex şi orientare sexuală, vârstă, convingeri politice sau
religioase, statut marital, deficienţă fizică sau psihică, situaţie materială şi/sau orice altă
preferinţă, caracteristică, condiţie sau statut.
▪Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi clarifica
scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni.
83
Coord. Raymond Boudon – Dicţionar ..., p. 190
84
Art. 19 – 25, Legea nr. 466/2004
45
▪Asistenţii sociali contribuie la consolidarea relaţiilor dintre persoane cu scopul de a promova,
reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor, familiilor, grupurilor,
organizaţiilor şi comunităţilor.
▪Asistenţii sociali acţionează cu onestitate şi responsabilitate faţă de beneficiari, instituţii şi
societate, în concordanţă cu normele deontologice ale profesiei, adoptate de comunitatea
profesională prin Colegiu.
▪Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă profesională
determinată de calificarea şi experienţa profesională. Asistenţii sociali au obligaţia de a-şi
îmbunătăţi permanent cunoştinţele şi deprinderile profesionale şi de a le aplica în practică.
▪Asistenţii sociali contribuie la îmbunătăţirea şi dezvoltarea bazei de cunoştinţe a profesiei.
Componenta deontologică a profesiei de asistent social are o importanţă covârşitoare. Ea depinde
de evoluţia standardelor etice la nivel global şi în acelaşi timp, asistenţii sociali formaţi în spiritul
principiilor deontologice ale profesiei lor, ajung să influenţeze valorile şi asteptările oamenilor la
nivel global.
În contextul unei lumi globalizate şi a concurenţei pentru resurse, devine tot mai evident că,
după cum afirmă şi Zigmunt Bauman în eseul său, “Am I my brother’s keeper?”, „viitorul asistenţei
sociale şi, mai general, al statului bunăstării, nu depinde de clasificări, de proceduri nici nu se
reduce la complexitatea şi varietatea nevoilor şi problemelor umane. El depinde, în schimb, de
standardele etice ale societăţii în care cu toţii trăim.”
4.3. Abilități practice ale asistentului social
Asistenţa socială se adresează barierelor, inechităţilor şi nedreptăţilor care există în

societate. Ea răspunde la fel de bine crizelor şi urgenţelor din viaţa personală cotidiană, cât şi
problemelor sociale. Asistenţa socială utilizează o varietate de abilităţi, tehnici şi activităţi care
corespund centrării sale holistice pe persoane şi mediul lor. Intervenţiile asistenţei sociale se întind
de la procesele psihosociale primare, centrate pe persoană, până la implicarea în politicile sociale,
planificare şi dezvoltare. Acestea includ consiliere, asistenţă socială clinică, muncă cu grupul,
asistenţă social-pedagogică şi asistenţă şi terapie de familie, precum şi eforturi de ajuta oamenii să
obţină resurse şi servicii din partea comunităţii. Intervenţia include aşadar: administrarea agenţiei,
organizarea comunităţii şi angajare în acţiune politică şi socială cu impact asupra politici sociale şi
dezvoltării economice. Centrarea holistică a asistenţei sociale este universală, dar priorităţile
practicii de asistenţă socială pot varia de la ţară la ţară, de al o epocă la alta, depinzând de condiţiile
culturale, istorice şi socio-economice.
4.3.1. Aptitudini
Aptitudinea reprezintă capacitatea de a efectua o activitate de o manieră satisfăcătoare în

condiţii determinate.85 După Eduard Claparede, aptitudinea este ceea ce permite diferenţierea
indivizilor, atunci când la o educaţie egală, îi privim din unghiul randamentului. 86 Aptitudinile pot fi
dezvoltate prin experienţă şi formare.
85
Conform Aurelia Bădilă şi Constantin Rusu, Handicap şi readaptare. Dicţionar selectiv, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999, p.
24
86
Norbert Sillamy, Dicţionar de psihologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 33
46
Dintre aptitudinile necesare celui implicat în realizare activităţii de asistenţă socială
amintim: empatia, comunicarea, obiectivitatea, sociabilitatea, toleranţa, receptivitatea, capacitatea
de analiză şi sinteza, mobilitatea, creativitatea, capacitatea de a lucra în echipă.
4.3.2. Deprinderi
Dacă aptitudinile sunt trăsături înnăscute, deprinderile se dobândesc prin învăţare şi

exerciţiu. Deprinderea este un comportament dobândit care a atins un anumit grad de automatism 87,
ceea ce face posibil ca anumite operaţii să fie realizate efort şi control conştient. Scrisul, cititul, sunt
deprinderi pentru un adult de exemplu, dar nu şi pentru un copil care abia acum le învaţă.
Deprinderile sunt necesare în realizarea oricărei activităţi. Utilizate frecvent, deprinderile se
perfecţionează.
Implicarea în activitatea de asistenţă socială necesită formarea unor deprinderi precum
deprinderea de a comunica, deprinderea de a asculta, deprinderea de a observa, de a înregistra
informaţiile, de a utiliza cunoştinţele asimilate în domeniu etc.
4.3.3. Abilităţi
NASW Dictionary definește abilitatea ca fiind “competența cuiva în utilizarea mâinilor,

cunoștințelor, talentelor, personalității sau resurselor. Abilitățile unui asistent social includ faptul de
a fi competent în comunicare, evaluarea problemelor și capacității clientului de a lucra, potrivirea
nevoilor cu resursel, dezvoltarea de resurse.” (Barker, 1995). Mai pe scurt, se referă la „Producerea
unr comportamente specifice în condiții precise stabilite pentru utilizarea acestora.” (Middleman &
Wood, 1990, p. 12). (apud Ann Marie Mumm PhD, LICSW (2006): Teaching Social Work Students
Practice Skills, Journal of Teaching in Social Work, 26:3-4, 71-89,)
Site-ul http://jobsearch.about.com/od/skills/fl/social-work-skills.htm enumeră nu mai putin
de 88 abilităţi solicitate asistentilor sociali la angajare:
Abilităţile necesare asistentului social pot fi grupate în cinci categorii:88
1. Cognitive (operaţionalizarea conceptelor, folosirea cunoştinţelor în practică, analiza,
evaluarea şi valorificarea datelor);
2. Relaţionale interpersonale (promovarea a unui câmp afectiv pozitiv prin bună
comunicare care să favorizeze munca în echipă pentru o intervenţie de sprijin bine
ţintită şi în timp util);
3. Decizionale (prin consultări prealabile şi implicare responsabilă);
4. Administrative (elaborarea de rapoarte documentate, de referinţă);
5. De folosire cu eficacitate, eficienţă şi profesionalism a resurselor/rezultatelor
(argumentarea nevoii extinderii / diversificării serviciilor de asistenţă socială) Pornind de la această
clasificare, se pot enumera următoarele abilităţi fundamentale ale asistentului social89:
A. Abilităţi cognitive
87
Roland Doron şi Francoise Parot, Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 228 88 V. Miftode, Teorie şi metodă
în asistenţa socială, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 1995, pp. 77-94 89 Nicoleta Neamţu şi Carmen Ciornei – „Practica asistenţei
sociale. Competenţe specifice”, Ed. Pro Vita, Cluj Napoca, 2001, p. 8-10
47
Asistenţii sociali trebuie să fie capabili să:
⮚Analizeze şi evalueze experienţele personale şi pe ale altora;
⮚Analizeze şi clarifice conceptele şi problemele;
⮚Aplice cunoştinţele şi înţelegerea în practică;
⮚Utilizeze rezultatele cercetărilor în practică;
B. Abilităţi de relaţionare interpersonală
⮚Creeze şi să menţină relaţii de muncă;
⮚Recunoască şi să fie preocupaţi de sentimente şi de impactul acestora asupra lor
înşişi şi a altor persoane;
⮚Recunoască şi să ia în considerare deosebirile personale, rasiale, sociale,
culturale; ⮚Utilizeze autoritatea;
⮚Recunoască şi să poată controla situaţii în care apare ostilitate,
furie; ⮚Observe, înţeleagă şi interpreteze comportamente şi atitudini;
⮚Comunice verbal (oral şi în scris), nonverbal;
⮚Structureze şi realizeze interviuri;
⮚Negocieze, să creeze reţele şi să lucreze în parteneriat;
⮚Acţioneze ca avocat al beneficiarilor de asistenţă socială.
C. Abilităţi de luare a deciziilor
⮚Decidă atunci când este nevoie de o decizie, uneori în numele persoanelor şi
grupurilor cu care lucrează;
⮚Identifice deciziile care necesită consultarea prealabilă a altor membrii ai
echipei; ⮚Participe la luarea unor decizii în echipă.
D. Abilităţi administrative
⮚Înregistreze informaţiile precis şi succint;
⮚Păstreze confidenţialitatea;
⮚Pregătească şi să prezinte rapoarte;
⮚Organizeze, planifice şi monitorizeze munca;
⮚Obţină informaţii folosind tehnologia disponibilă.
E. Abilităţi de utilizare a resurselor
⮚Investigheze şi identifice nevoia de servicii;
⮚Influenţeze dezvoltarea serviciului;
⮚Folosească mediul fizic al organizaţiei în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii
rezidenţilor ei.
⮚Utilizeze creativ resursele organizaţiei şi ale reţelelor sociale.
Conform standardelor britanice, asistenții sociali trebuie să:
1. fie capabili să practice în condiții de siguranță și eficiență în domeniul lor de practica
2. fie capabili de a practica în limitele legale și etice ale profesiei lor
3. fie capabili să își mențină capacitatea de a practica
4. fie capabili să putea practica ca un profesionist autonom, exercitarea judecata lor
profesională
5. să fie conștienți de impactul culturii, egalității și diversității în practica
6. fie capabili să practice într-un mod nediscriminatoriu
7. fie capabili să păstreze confidențialitatea
48
8. fie capabili să comunice eficient
9. fie capabili să lucreze în mod corespunzător cu alții;
10. fie capabili să țină o evidență în mod corespunzător;
11. fie capabili să reflecteze asupra practicilor și să le revizuiască;
12. fie capabili să asigure calitatea practicii lor;
13. fie capabili să înțeleagă conceptele-cheie ale bazei de cunoștințe relevante pentru
profesia lor
14. fie capabili să își fundamenteze practica pe cunoștințe și abilități
adecvate; 15. fie capabili să stabilească și să mențină un mediu de practică
sigur.
4.4. Competenţele profesionale ale asistentului social
Principalul instrument al unui asistent social este propria persoană, care va utiliza într-o
manieră unică, în cadrul organizației unde își exercită profesia, cunoștințele, abilitățile și valorile pe
care le deține. Un nivel superior al acestora este cel care va garanta performanța în activitatea
profesională, atingerea obiectivelor în serviciile sociale furnizate.
Se face simțită nevoia unei culturi organizaționale a furnizorilor de servicii sociale care să
promoveze întâi de toate angajarea pe baza competențelor, apoi un mediu de lucru în care
supervizarea, mentoratul și coaching-ul să fie practici curente. Pe de altă parte, este necesară
clarificarea și operaționalizarea cadrului competențelor necesare unui asistent social, astfel încât
atât pentru profesionist, cât și pentru angajator să fie posibilă evaluarea acestora.
Dezvoltarea profesională reprezintă un continuum care începe cu dobândirea unei profesii
sau calificări și continuă pe parcursul întregii activități profesionale. Ocupare unui anumit loc de
muncă nu reprezintă ținta finală a evoluției profesionale și nici garanția că toate competențele
profesionale necesare postului sunt deținute la superlativ. Mai mult decât atât, domeniul asistenței
sociale este unul evolutiv, atât în ceea ce privește cunoștințele de specialitate, cât și problematica
abordată. În același timp, fiecare profesionist este influențat de mediul în care lucrează și se va
dezvolta și în plan personal prin profesie, integrând în personalitatea sa aceste influențe.
În funcție de cerințele postului, asistentul social trebuie să fie capabil să aplice în contexte
determinate cunoștințele teoretice dobândite, precum și să intervină practic, utilizând abilitățile și
deprinderile specifice profesiei, cu respectarea valorilor și principiilor deontologice.
Competența presupune deținerea cunoștințelor și atitudinilor adecvate, cât și a abilităților
tehnice observabile, astfel că un asistent social competent va demonstra atât cunoștințele, cât și
abilitățile practice și atitudinile etice corespunzătoare, fapt care se va reflecta și în satisfacția
beneficiarilor și în rezultatele obținute.
Epstein și Hundert definesc competența drept „utilizarea comunicării, cunoștințelor, a
abilităților tehnice, a raționamentului clinic, a emoțiilor, a valorilor și a reflecției în practica zilnică
în beneficiul individului și al comunității deservite". (Epstein și Hundert, 2002) Acestă definiție
identifică ca dimensiuni ale competenței: dimensiunea cognitivă, dimensiunea tehnică, integratoare,
contextul, afectiv-morală și reflectivă. Cei doi autori identifică trei caracteristici ale competenței
profesionale:
- Se dezvoltă în funcție de stadiul de funcționare profesionale.
- Nu este permanentă.
- Depinde de context.
Elementele competenței sunt: observabile, măsurabile, practice, flexibile
49
Competențele asistenților sociali presupun deținerea cunoștințelor și abilităților necesare
pentru a peforma efectiv și eficient rolul de asistent social.
Competența este abilitatea de a realiza sarcinile profesionale și responsabilităților care sunt
definite de scopurile practicii asistenței sociale.
Competența reprezintă ansamblul de cunoștințe, abilități și atitudini necesare executării unor
sarcini specifice. (Larsen McClarty and Gaertner, 2015: 2).
Competența în asistență socială este abilitatea de a integra și aplica cunoștințele, valorilor și
abilităților la situații practice într-o manieră intenționată și profesională de a promova bunăstarea
umană și comunitară. (CSWE, 2015:6)
Competența profesională se referă la capacitatea unei persoane sau unui grup de a interpreta
un fenomen, de a soluţiona o problemă, de a lua o decizie sau de a efectua o acţiune. Denumite şi
„priceperi”90, competenţele presupun antrenarea cunoştinţelor şi deprinderilor dobândite, a
aptitudinilor, iar în cazul asistenţei sociale este necesar să acopere următoarele şapte domenii91:
- Evaluarea: evaluarea riscurilor, trebuinţelor, contextelor situaţionale şi comportamentale,
sistemelor de sprijin;
- Planificarea intervenţiei sociale: elaborarea planurilor de acţiune (selectarea problemelor,
stabilirea obiectivelor, găsirea şi evaluarea soluţiilor alternative posibile, alocarea
resurselor, anticiparea şi eliminarea obstacolelor);
- Sprijinul iniţial: acordarea asistenţei sociale iniţiale;
- Implementarea acţiunilor prevăzute în plan;
- Evaluarea obiectivelor şi rezultatelor;
- Asumarea responsabilităţii pentru intervenţie;
- Transferul de cunoştinţe şi abilităţi dobândite într-o anume experienţă în situaţii noi.
Legea cadru a asistenței sociale nr. 292 / 2011 se referă în mod expres la primele două dintre
acestea, arătând că sunt sarcini specifice care pot fi realizate doar de asistenţi sociali: - Art. 122. –
(1) Identificarea şi evaluarea nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup şi elaborarea
planurilor de intervenţie pentru prevenirea, combaterea şi soluţionarea situaţiilor de dificultate se
realizează, în condiţiile legilor speciale, de către asistenţii sociali, în conformitate cu atribuţiile ce
le revin potrivit statutului asistentului social şi regulamentelor interne ale angajatorilor, respectiv
fişei postului. Formarea iniţială a asistenţilor sociali din România se realizează la nivel universitar,
procesul instructiv-educativ urmărind dobândirea de către absolvenţi a unor competenţe
profesionale şi transversale dinainte stabilite şi precizate pe suplimentul la diploma de licenţă.
Acestea sunt incluse în RNCIS (Registrul Național al Calificărilor din Învățământul Superior) și vor
fi dezvoltate ulterior prin activitatea profesională în sine, prin studiu individual, prin implicarea în
programe de supervizare, mentorat, coaching și programe de formare profesională continuă. Pentru
asistentul social aceste competenţe profesionale sunt:
∙C1. Identificare, analiză, evaluare şi intervenţii specifice pentru reducerea riscurilor sociale
de la nivel comunitar
∙C2. Elaborare, implementare şi evaluare a politicilor şi programelor de asistenţă socială
pentru persoanele şi grupurile vulnerabile
∙C3. Dezvoltarea în cadrul administraţiei publice a serviciilor şi activităţilor de prevenţie
90
N. D. Popa, Anicuţa Tudor, A. Stănciulescu, C. Zgă... (coord. Gen.) – Dicţionar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993, p. 430
91
Vasile Miftode - Teorie şi metodă în asistenţa socială, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 1995, pp. 77-94
50
precum şi a celor de suport acordate beneficiarilor sistemului de asistenţă socială. ∙C4.
Consultanţă în accesarea resurselor comunitare pentru persoanele şi grupurile sociale excluse
sau aflate în risc de excludere socială (instituţii, servicii, prestaţii)
∙C5 Intervenţie, consiliere şi terapie individuală şi de grup acordată în mediul familial sau
instituţional (spitale, şcoli, penitenciare, centre anti-drog, instituţii specializate de asistenţă
socială)
∙C6 Comunicare şi relaţionare cu beneficiarii
Competenţele transversale sunt acelea care pot fi utilizate într-o mare varietate de contexte
situaţionale şi profesionale, nu ţin de o profesie anume:
∙CT1 Abordarea în mod realist şi cu argumentare atât teoretică, cât şi practică, a unor situaţii -
problemă cu grad avansat de dificultate în vederea soluţionării eficiente a acestora ∙CT2
Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă multidisciplinară pe diverse paliere ierahice
∙CT3 Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserţiei şi
adaptabilităţii la cerinţele pieţei muncii
4.5. Trăsături de personalitate necesare unui asistent social

∙Personalitate armonios structurată, puternică, disponibilă pentru remanieri dezirabile din punct
de vedere social pe baza bunei cunoaşteri de sine şi a motivaţiilor de ordin superior, evitând
riscurile perfecţionismului, rutinei şi al subestimării diversităţii umane;
∙Înclinare specială (vocaţie) pentru dobândirea binelui social de către cei care sunt în nevoie,
pentru îmbunătăţirea funcţionării sociale;
∙Predominanţa laturii creative fundamentate pe înţelegerea şi explicarea complexităţii contextelor
sociale şi a persoanei umane.
51
V. Rolurile asistentului social
Noţiunea de rol este corelativă noţiunii de status. În timp ce statusul desemnează poziţia
unei persoane într-un grup social, prin rol se înţelege conduita aşteptată de la o persoană al cărei
statut îl cunoaştem.92 Statusul cuprinde un ansamblu de drepturi şi obligaţii, iar rolul este exercitarea
acestora. De obicei sunt numite prin aceleaşi cuvinte; statusul de mamă – rolul de mamă, statusul
indică poziţia mamei faţă de copii în familie, îndatoririle şi privilegiile pe care le are în această
calitate, în timp ce rolul reprezintă manifestarea concretă a acestor îndatoriri şi privilegii: îngrijirea,
educarea copiilor etc.
Fiecare persoană poate avea mai multe statusuri sau poziţii (profesionale, familiale, politice,
cetăţeneşti), care se asociază între ele şi compun statusul global. 93 De asemenea, fiecare status poate
fi realizat printr-unul sau mai multe roluri.
Rolurile asistentului social se referă la comportamentele la care se aşteaptă persoana
asistată, agenţia în cadrul căreia lucrează asistentul social din partea acestuia. Charles Zastrow
identifică următoarele roluri ale asistentului social:94
1. Rolul de facilitator de posibilităţi
Ajută persoanele şi grupurile să-şi articuleze trebuinţele, să-şi clarifice problemele, să
exploreze strategiile, să-şi dezvolte capacităţile. Acest rol este întâlnit în special în consilierea
individuală, de familie şi de grup, în dezvoltarea comunitară precum şi în îndeplinirea obiectivului
de a ajuta persoanele să se ajute ele însele. Încurajarea verbalizării şi descoperirii unor sentimente,
oferirea de încurajări, angajarea unor discuţii logice sunt modalităţi de realizare a acestui rol.
2. Rolul de agent sau broker social
Acţionează ca verigă de legătură între persoanele care necesită ajutor şi resursele
comunităţii, respectiv între aceste persoane şi instituţiile care le pot oferi diferite servicii şi prestaţii
sociale. Exercitând acest rol, asistentul social ajută persoanele să-şi definească resursele şi
obiectivele, le informează şi le ajută să aleagă cea mai potrivită acţiune sau serviciu.
În exercitarea acestui rol este nevoie de o bună cunoaştere a instituţiilor şi serviciilor
existente în sistemul de asistenţă socială, precum şi a altor resurse de care dispune comunitatea şi
pot fi utilizate în interesul celor vulnerabili.
3. Rolul de apărător sau avocat
Este apărătorul, purtătorul de cuvânt al clientului său, al grupului de cetăţeni. Asistentul
social încearcă să obţină pentru clientul său beneficii la care acesta are dreptul conform legii. Acest
rol este necesar atunci când există instituţii dezinteresate sau ostile celor care au nevoie de ajutorul
acestora. În acest rol asistentul colectează informaţii, corectează cererile şi trebuinţele clientului,
stimulează decizia instituţiilor care nu prevăd sau oferă inadecvat serviciile necesare.
4. Cel care împuterniceşte
Împuternicirea (empowerment) este procesul de ajutare a persoanelor, familiilor, grupurilor,
organizaţiilor, comunităţilor pentru a-şi spori puterea personală, interpersonală, politică şi influenţa.
92
Dicţionar de psihologie Larouse, pp. 299 şi 272
93
Ioan Mihăilescu, Sociologie Generală, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000, p. 125
94
apud Viorel Prelici, Asistenţa socială: idee, demers, profesie, Ed. Mirton, Timişoara, 2001, pp. 18-21
52
Ajută persoanele asistate să dezvolte capacităţi precum: înţelegerea ambianţei, luarea de decizii,
luarea unor alegeri, capacitatea de a-şi asuma responsabilitatea pentru alegerile lor, de a influenţa
situaţiile lor de viaţă. Se urmăreşte o distribuţie mai echitabilă a resurselor şi puterii între diferitele
grupuri ale societăţii.
5. Rolul de activist
Urmăreşte schimbări de bază în instituţie, ca rezultat al preocupărilor asistentului social
pentru justiţie socială, inegalităţi şi privare.
6. Rolul mediator
Medierea implică efortul de a ajuta la rezolvarea unor dispute care pot exista la un moment
dat între persoana asistată şi alte persoane sau organizaţii.
Asistentul social rămâne neutru, ajutând părţile implicate să-şi clarifice poziţiile, interesele,
să-şi identifice interesele comune, să recunoască legitimitatea intereselor celeilalte părţi, să-şi
concentreze atenţia asupra unor aspecte şi situaţii concrete, să evite acuzele reciproce căutând
rezolvarea divergenţelor şi îndeplinirea obiectivelor comune.
7. Rolul de negociator
Spre deosebire de mediator, căruia i se cere să păstreze o poziţie neutră, echidistantă, faţă de
părţile implicate în conflict, negociatorul este aliat cu una dintre acestea. El trebuie să aducă
împreună pe cei aflaţi în conflict şi să negocieze pentru realizarea unei înţelegeri acceptabile.
8. Rolul de educator
Realizarea acestui rol înseamnă oferirea de informaţii utile, de modele de comportament
adecvat pentru diferite situaţii. Asistentul social trebuie să fie atât bine informat, cât şi capabil de a
transmite accesibil şi eficient informaţiile.
Este necesar a face distincţia între sfat şi informaţie. A oferi o informaţie înseamnă a pune la
dispoziţia persoanelor asistate datele necesare pentru a lua o decizie, a face o alegere. Ele sunt
libere să utilizeze sau nu aceste informaţii. Oferirea de sfaturi pune asistentul social în poziţia celui
care ştie cel mai bine ce este de făcut. Pentru a evita această situaţie se recomandă:95
∙Asistentul social trebuie să recunoască faptul că informaţiile pe care el le oferă reprezintă
doar o mică parte din experienţa socială disponibilă.
∙Informaţiile trebuie să fie legate de problemele care determină intervenţia comună.
∙Opiniile trebuie clar etichetate ca opinii şi nu prezentate ca fapte.
9. Rolul de iniţiator
Atrage atenţia asupra unor probleme şi iniţiază o serie de acţiuni pentru rezolvarea acestora.
10. Rolul de coordonator
Coordonatorul este cel care ordonează toate componentele unei intervenţii, astfel încât
aceasta să îşi atingă scopul şi să se evite paralelismele între servicii, precum şi eventualele conflicte.
Adesea, asistentul social este atât coordonatorul unei intervenţii (manager de caz), cât şi al echipei
care realizează această intervenţie. Sunt necesare astfel abilităţi manageriale şi de lucru în echipă.
11. Rolul de cercetător
Acest rol derivă din datoria asistentului social de a se perfecţiona continuu din punct de
vedere profesional şi de a contribui la progresul domeniului său de activitate, consultând permanent
literatura de specialitate, evaluând rezultatele activităţii sale, ale diferitelor programe, identificând
95
Schwartz, apud Mircea Alexiu, Curs de metode şi tehnici, Universitatea de Vest, Timişoara, p. 14
53
trebuinţele comunitare.
12. Rolul de facilitator de grup
Uneori asistentul social joacă rolul unui lider de grup, fiind vorba de grupuri terapeutice, de
consiliere, educative, de suport, de autoajutorare, de iniţiativă în rezolvarea unor probleme
comunitare.
13. Rolul de orator
Persoanele şi grupurile aflate în dificultate, precum şi cele care implicate în rezolvarea unor
situaţie de dificultate trebuie să fie informate asupra activităţilor necesare, asupra etapelor pe care le
implică intervenţia, să fie motivate să se implice. Din această cauză asistentului social îi sunt
necesare abilităţi de comunicare.
Asistentul social trebuie să îşi formeze abilităţile necesare realizării fiecăruia dintre rolurile
amintite, astfel încât să le poată îndeplini cu succes, având libertatea de a-l alege pe cel mai adecvat
situaţiei de dificultate cu care se confruntă persoana asistată. De asemenea este posibil să fie
solicitate mai multe roluri pentru rezolvarea unei singure probleme.
54
VI. Relația asistențială

“Asistenţa socială este arta în care cunoaşterea ştiinţei relaţiilor umane şi a deprinderilor
de relaţionare este folosită pentru a mobiliza capacităţi latente existente în orice individ,
astfel încât acesta să fie mai bine adaptat la stresul vieţii de zi cu zi.”
(Biesteck, 1949)
Beneficiarul activităţii profesionale a asistentului social poate fi o persoană, o familie, un

grup, o comunitate sau chiar societatea în ansamblu. El a fost numit în anii din urmă, probabil
datorită influenţei ştiinţelor economice şi marketizării serviciilor sociale, client, iar relația cu acesta
este de o importanță crucială.
6.1. Ce este relația asistențială?

O componentă cheie a asistenței sociale este capacitatea de a răspunde la nevoile emoționale
ale oamnilor, pentru a impulsiona dezvolarea lor emoțională și a-i ajuta în dificultățile pe care le au
în formarea și menținerea relațiilor interpersonale. (Sudbery, 2002) În acest proces, principala
resursă este asistentul social însuși.O bună relație este o condiție necesară, nu însă și suficientă
pentru a fi efectiv de ajutor. (Sheldon, apud Trevitich) Acest lucru depinde atît de calitatea relației,
cât și de cunoștințele, abilitățile, valorile și calitățile asistentului social.
Relaţia asistent social – client a fost numită „sufletul”, „inima” asistenţei sociale, fără de
care evaluarea şi intervenţia nu ar fi posibile. Este un tip special de relaţie interpersonală. - Relația
reprezintă interactiunea emotionala dintre doua persoane - o legatura emotionala. - ''Relatiile nu se
termina niciodata, ele doar se schimba.''
- Relația este o interacțiune dinamică a atitudinilor și emoțiilor dintre asistent social și client, cu
scopul de a ajuta clientul să atingă cea mai bună ajustare a sinelui și a mediului său. (Biersek) -
Relația este un proces bidirecțional în care ambele părți se afectează reciproc.(Salzberger
Wittenberg)
Cum am putea descrie relatiile noastre?

∙ocazionale
∙apropiate
∙incomfortabile
∙bune
∙rele
∙distante
Toate sunt bazate pe sentimentele noastre si pe investirea emotionala in alta persoana.
De ce este o relatie ''buna'' importanta pentru tine in asistenta sociala?

∙Ofera ''un mediu sigur'' pentru client pentru exprimarea sentimentelor, problemelor etc.
∙Asigura o atmosfera de incredere si respect = mediu pentru schimbare
∙Stabileste un mediu care este sigur si care nu judeca
55
Psihologul umanist Carl Rogers, fondatorul terapiei centrate pe persoană, consideră că la
baza unei relații sănătoase se află trei condiții:
1. Congruența
2. Acceptara necondiționată
3. Empatia
4. Empatia, caldura, acceptarea, preocuparea și autenticitatea sunt elementele cheie
pentru crearea unei relații pozitive cu clienul. (Carl Rogers)
Empatia
Starea de empatie, sau de a fi empatic, este de a percepe cadrul de referință intern al altuia cu
acuratețe și cu componentele emoționale și semnificațiile care îi aparțin, ca și când ai fi altă
persoană, dar fără a pierde vreodată condiția de „ca și cum”. Astfel ea înseamnă să simți răul sau
plăcerea altuia așa cum îl simte celălalt și să percepi cauzele acestora așa cum le percepe acela, dar
fără a pierde vreodată recunoașterea faptului că este „ca și cum” aș fi rănit sau mulțumit etc. Dacă
această calitate „ca și cum” se pierde, atunci starea este una de identificare.” (Rogers 1959:210- 211)
Personalitatea:
Clientii au indicat urmatoarele caracteristici ale personalitatii unui asistent social ca fiind
cele mai importante:
∙intelegator
∙simpatic (empatic)
∙placut
∙abilitatea de a face pe cineva sa se simta in largul lui
Alte caracteristici importante sunt:
∙caldura
∙acceptarea
∙interesul fata de clienti
6.2. Caracteristicile unei relatii pozitive asistent social - client Tipul de relatie pe care
il avem cu cineva se bazeaza pe propriile noastre sentimente si investitia noastra emotionala in
cealalta persoana.
''O relatie pozitiva nu e la fel de buna pe cat este de rea o relatie negativa.''
Calitatile unei relatii pozitive?

Sensibila, politicoasa, grijulie, prietenoasa, respectuoasa, onesta...
Calitatile unei relatii negative?

Impersonala, nechibzuita, neprietenoasa, condescenta, critica, care respinge...
Relatiile pozitive client-asistent sunt caracterizate prin:

1. Oferirea dreptului de auto-determinare clientului
∙lucrul cu clientul
∙afisarea increderii in client
∙credinta in client
2. Interesul autentic in client
56
∙ascultarea
∙reflectarea asupra sentimentelor
∙caldura
∙respectul
∙increderea
3. Raspunderea clientului ca unui individ unic
∙nu incadrati in stereotipuri
4.Acceptarea:
∙atitudinea necritica
∙compasiunea
∙blandetea
5. Empatia
Asistentul social simte impreuna cu clientul ''constientizarea sentimentelor unul fata
de altul''
6. Autenticitatea:
∙fii sincer
∙fii om
∙fii onest
7. Confidentialitatea:
Codul moral al asistentei sociale: ''Respecta intimitatea clientilor si pastreaza confidentiale
informatiile obtinute pe parcursul acordării sprijinului”.
6.3. Importanța unei relații bune asistent social-client
De ce sa ai o relatie pozitiva/buna cu clientii tai?
∙va facilita mai bine scopul interviului
∙va facilita intervievarea buna
∙nu e despre ''a fi placut''
∙ca asistent social vei lucra cu probleme sociale serioase si oameni care au probleme mentale
serioase, care au abuzat copiii, familia, violatori, criminali etc. Acesti oameni pot fi vazuti
ca manipulativi, cu cerinte multe, ostili, care opun rezistenta sau foarte dependenti.
∙Din moment ce nu e posibil sa placi pe toata lumea cu adevarat sunt mai degraba
comportamentele noastre si nu atitudinile noastrea sau sentimentele cele care devin cruciale.
NU vom scuza comportamentele nesanatoase si abuzive, dar trebuie sa acceptam persoana si
dreptul acesteia de a primi serviciile.
∙Scopul tau ca asistent social de profesie este de a raspunde la drepturile umane de baza prin
angajarea autenticitatea si compasiunea in eforturile tale de a-i intelege pe ceilalti...trebuie
sa te straduiesti sa nu fii fals
Calitatea relației de ajutor, dintr-o perspectivă psihosocială, poate fi văzută ca importantă în relație
cu 8 arii ale practicii asistenței sociale:
1. Evaluarea inițială;
2. Ca fundament pe care se construiește munca viitoare;
3. Ca ajutor pentru oamenii care experiază dificultăți legate de sine, alții și mediul lor social mai larg;
4. ca ajutor, sprijin și grijă pentru cei vulnerabili, care au nevoie de un anumit tip de serviciu pentru
bunăstarea lor;
5. ca advocacy și mediere pentru cei care experiază discriminare, dificultăți de acces la servicii și
resurse;
57
6. ca abordare care să conțină anxietatea în momentele de tranziție sau criză;
7. ca fundament pentru consolidarea capacităților;
8. ca practică prin care se poate aduce mărturie despre relele sociale și impactul lor asupra utiliatorilor
serviciilor sociale.
Ce face un bun asistent social?
1. Calitatea relatiei dintre un asistent si clientul lui este unul din cei mai buni prevestitori ale
rezultatelor. Abilitatea de a stabilii o relatie buna cu un client este cea mai buna arma pe care
o detine un asistent.
2. Orientarile terapeutice particulare si tehnicile specifice sunt prezicatori mult mai slabi ai
rezultatelor. Aceste tehnici vor avea un impact mic cat timp caramizile fundamentale nu
sunt la locul lor.
3. Relatiile pot avea un impact asupra rezultatelor chiar si atunci cand clienti sunt obligati sa
lucreze cu serviciile. Relatiile bune cu parintii aflati in contextul unei slujbe de protectie a
copilului poate avea un impact pozitiv in ingrijirea emotionala si fizica pe care o ofera
copilului.
4. Desi este un element de noroc in '''chimia'' dintre un asistent si client, sunt un numar de
factori care ajuta la obtinerea unor relatii pozitive:
∙Empatia: clientii pretuiesc asistentii care sunt capabili de a demonstra caldura si
interest autentic. Ei apreciaza eforturile pentru a intelege situatiile lor, de multe ori
complexe.
∙Egalitatea: Un sentiment de egalitatea in relatie este critic si cei care vorbesc de bine
despre un asistent social in compara de multe ori cu un prieten. Clientii nu vor un
profesionist distant care ''stie mai bine''. Utilizarea limbajului si a stilului informal de
a conversa par a fi factori importanti.
∙Comunicarea libera: Clientii pretuiest asistentii care sunt deschisi si onesti si clari cu
privire la rolul lor. Aceasta este important mai ales in protectia copilului cand
asistentul social are rolul dublu de ajutor si investigator.
∙Contactul regulat: comunicarea in mod regulat este extrem de importanta in
dezvoltarea unei relatii bune. Clientii apreciaza apelurile telefonice care sunt facute
pentru a verifica cum merg lucrurile si intalnirile planificare cu cineva care are timp
pentru a asculta si a da sfaturi. Vizitele acasa sunt apreciate ca o incercare de a-i
atinge atat geografic cat si emotional.
∙Flexibilitatea: Clientii pretuiesc asistentii care sunt capabili de a fi flexibili cand este
nevoie. In momente de stres, ei apreciaza capacitatea de a vedea un asistent fara o
programare.
∙Definitia problemei data de client: Unii din cei mai eficienti asistenti sunt capabili de
a lucra cu definitia problemei data de client, si nu cu propria definitie.
∙Concentrarea pe punctele forte: Intr-o relatie pozitiva, asistenti sunt capabili de a
vedea si a imbunatatii punctele forte ale clientului. Oricum, este important ca ei sa
faca asta fara a minimiza natura problemei - in special in cazurile de abuz. Asistentii
trebuie de asemenea sa fie un model de comportament corespunzator astfel incat sa
fie perceputi de clienti ca fiind corecti, deschisi, pe care te poti baza etc.
∙Asistenta financiara: Asistenta financiara apare de asemenea in construirea unei relatii
pozitive. Sursa concreta de suport poate ajuta construirea increderii in sistem si in
asistent.
58
∙Fiind perceput ca un individ: Este important ca clientii sa poata vedea asistentul
social ca pe o persoana - putin distantati de organizatie. Ei ii pretuiesc pe cei care
lucreaza pentru a-si imbunatiatii propriile situatii unice mai degraba decat actionand
limitati de reguli. Cei cu experiente negative descriu ingrijirea sociala ca inflexibila
si fara inima. In multe cazuri, asistentii lor sociali au contribuit la aceasta perceptie -
prin atribuirea inabilitatii lor pentru a ajuta resursele insuficiente sau administrarea
rigida.
5. Dezvoltarea unei relatii pozitive cu clientii include investirea unui timp considerabil - in
special cu clientii stresati. Numarul de cazuri trebuie sa fie in asa fel incat construirea relatiilor
poate fi prioritizata.
6. Functia de supraveghere din ingrijirea sociala trebuie sa reflecte asupra faptului ca
asistenta sociala este mai mult decat rezolvarea sarcinilor. Asistentii sociali trebuie sa sustina cu
aspectele bazate pe relatie ale rolului lor si impactul pe care aceasta le poate avea asupra bunastarii
emotionale proprii.
59
Unul dintre primele și cele mai influente texte în acest domeniu – The Casework
Relationship de Felix Biestek, descrie „Atitudinile, cunoștințele și abilitățile adecvate” cerute unui
asistent social în termenii a cșapte principii: individualizare, exprimarea intenționată a emoțiilor,
mediul emoțional controlat, acceptare, atitudine de non-judecare, autodeterminarea și
confidențialitatea. (Trevitich, )
Relațiile sunt fundamentale pentru dezvoltarea umană de-a lungul ciclului vieții.
Dezvoltarea socială, emoțională, cognitivă are loc doar prin interacțiunea din cadrul relațiilor.
Experierea abuzului sau neglijării poate avea consecințe asupra capacității de relaționare a copiilor,
tinerilor și chiar adulților de mai tîrziu.
Accesul la relații consistente, de încredere, calde, poate constitui un "punct de cotitură"
60
pentru dezvoltarea copilului și adolescentului. Acestea includ relațiile cu diferite figuri de
atașament, frați, colegi și alți adulți, precum și cu profesioniști care pot oferi o relație prin care
tinerii pot consolida propria lor capacitate de a construi relații cu ceilalți. (Mitchel, 2012)
6.4. Gestionarea puterii în relația de ajutor

Principiul etic din medicină: în primul rând să nu faci rău, este valabil şi în asistenţă socială,
iar a face rău este posibil mai ales datorită faptului că, fie că o recunoaşte sau nu, asistentul social
este într-o poziţie de putere faţă de clienţii săi. Pentru a evita posibilele efecte negative ale acestei
situaţii este bine a se:
∙Recunoaşte că această putere există.
∙Înţelege elementele acestei puteri.
∙Accepta că aceste elemente creează un dezechilibru în relaţia profesionist-client.
∙Utiliza puterea adecvat cu relaţia profesionist / client.
6.5. Dificultățile relaționale

Reid (Apud Trevitich) vorbește despre 8 categorii de „dorințe nesatisfăcute” care pot genera
dificultăți relaționale: conflicte interpersonale, insatisfacție în relațiile sociale, probleme cu organizațiile
formale, dificultăți de rol, probleme de tranziție socială, suferință emoțională reactivă, resurse inadecvate și
rol psihologic și probleme comportamentale neidentificate.
A înțelege și a fi înțeles constituie puterea tuturor relațiilor interumane, care au o importanță
deosebită la vreme de stres sau dificultate. Relațiile reușite sunt cruciale pentru intimitate, sprijin
emoțional, îngrijire și înțelegere, și în același timp protectoare împotriva stresului și adversității.
(Mitchel, 2012)
Asistenții sociali nu ar trebui să subestimeze niciodată valoarea lui „a fi acolo”, interesați și
receptivi, în contact direct cu clienții lor. (Mitchel, 2012)
1. Mitchel, Fiona, (2012) Using the social work relationship to promote recover y for adolescents
who have experienced abuse and neglect, WithScotland
2. Ribner, David S. and Knei-Paz, Cigal (2002) Client’s View of a Successful Helping
Relationship”, Social Work, oct. 2002, 47(4)
3. Sudbery, John (2002) „Key features of therapeutic social work: the use of relationship”, Journal
of Social Work Practice, 2002 16(2)
4. Trevithick, Pamela (2003) „Effective relationship-based practice: a theoretical exploration”, Journal of
Social Work Practice, vol. 17, no. 2, 2003
61
VII. Profesii asistenţiale
Sunt considerate „asistenţiale” profesiile care concură, alături de asistentul social, în funcţie
de competenţele dobândite, la obţinerea unor performanţe specifice prevăzute în planurile de
asistenţă socială centrate pe beneficiar.
Vor fi descrise în acest context profesiile: asistent maternal profesionist, asistent personal,
educator – lucrător social, lucrător social stradal, asistent (nursă) comunitar cu competenţe medico
sociale, mediator sanitar comunitar, îngrijitor la domiciliu, asistent familial.
7.1. Asistent maternal profesionist
7.1.1. Cadrul legal
∙Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de obţinere a atestatului,

procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist
∙Ordin ANPCA nr. 137 din 23 septembrie 2003 privind aprobarea Programei analitice a
cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti
7.1.2. Definire
Asistentul maternal profesionist este „persoana fizică, atestată în condiţiile legii, care
asigură prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea,
necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament.”96 Asistentul maternal
profesionist:
- este o persoană cu o pregătire specială pentru a desfăşura această activitate; -
este atestat în acest scop;
- este remunerat pentru activitatea respectivă;
- este angajat al Serviciului Public Specializat în Protecţia Copilului;
- poate primi în îngrijire unul sau mai mulţi copii, la decizia Comisiei de Protecţie a Copilului;
- îngrijeşte copilul pe o perioadă de timp limitată.
7.1.3. Criterii de selecţie a solicitantului
∙Capacitate deplină de exerciţiu

∙Condiţii de locuit adecvate: drept de folosinţă asupra locuinţei (demonstrat cu acte),
locuinţă salubră, cameră separată pentru copii, acoperirea necesităţilor de preparare a
96
HG nr. 679/2003, art. 1.
62
hranei, igienă, educaţie şi odihnă ale utilizatorilor săi, inclusiv pe cele ale copiilor,
ambient sigur pentru starea sănătăţii copilului.
∙Stare de sănătate fizică şi psihică bună: dovedită cu certificat medical, atât pentru
asistentul maternal, cât şi pentru persoanele care locuiesc cu acesta.
∙Studii: minim şcoala generală obligatorie de 8 ani absolvită.
∙Familie stabilă
∙Relaţii sociale bune şi comportament general apreciat de membrii comunităţii
∙Aptitudini parentale esenţiale, precum: altruism, comunicabilitate, dăruire, disponibilitate
afectivă, educaţională şi de joc, flexibilitate, înţelegere a nevoilor copilului (pe etape de
vârstă), răbdare, sociabilitate, spontaneitate;
∙Acceptarea şi înţelegerea necesităţii colaborării cu familie biologică sau adoptivă a
copilului
∙Acceptarea şi înţelegerea necesităţii colaborării cu DGASPDC / OPA
∙Atitudine non-discriminatorie faţă de persoanele cu nevoi speciale şi faţă de minorităţile
etnice.
∙Capacitate de a lucra în condiţii de stres sau condiţii speciale (ex. Plasament de urgenţă)
∙Înţelegerea caracterului temporar al plasamentului / încredinţării
∙Experienţa anterioară în îngrijirea copiilor, bătrânilor, bolnavilor sau a unor persoane cu
handicap constituie un avantaj.
∙Atitudinea celorlalţi membrii ai familiei care locuiesc împreună cu solicitantul faţă de
intrarea copilului în familie
7.1.4. Incompatibilităţi
∙Persoana care a suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru
săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni;
∙Părintele decăzut din drepturile părinteşti sau al cărui copil a fost declarat abandonat prin
hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
∙Persoana care suferă de boli cronice transmisibile.
∙Persoana dependentă de alcool, droguri sau cu alte comportamente deviante în antecedente.
7.1.5. Etapele procesului de selecţie şi formare profesională
1. Informarea solicitantului
2. Completarea cererii de evaluare
3. Evaluarea solicitantului
4. Participarea solicitantului la procesul de formare iniţială
1. Informarea individuală sau în grup asupra:

∙Criteriilor de selecţie;
∙Particularităţilor profesiei de asistent maternal profesionist;
∙Procesului de formare profesională;
∙Procedurilor legale de obţinere a atestatului de asistent maternal profesionist;
∙Cadrului juridic de exercitare a profesiei;
63
∙Incompatibilităţilor privind formarea profesională sau continuarea profesiei deja
dobândite;
∙Categoriilor de beneficiari;
∙Principiilor şi procedurilor de lucru;
∙Drepturilor şi obligaţiilor asistentului maternal profesionist;
∙Aspectelor financiare.
2. Cererea de evaluare
∙Este adresată Comisiei de Protecţie a Copilului de la domiciliul său, de către persoana care
doreşte să devină asistent maternal profesionist.
∙Cuprinde:
o Un curriculum vitae;
o Motivele pentru care doreşte să devină asistent maternal profesionist.
o Date despre starea materială a solicitantului (locuinţă, venituri, gospodărie); o Informaţii
referitoare la copiii pe care îi pot ocroti (vârstă, sex, nevoi speciale, religie, etnie, altele);
cererea va menţiona in mod obligatoriu numărul de copii pentru care solicitantul considera
ca poate asigura simultan condiţii optime de îngrijire, grupa de vârstă şi sexul acestora,
disponibilitatea de a îngriji copii cu handicap/dizabilităţi, infectaţi HIV sau bolnavi SIDA.
o Date despre persoanele care pot da referinţe (nume, adresă, telefon de la cel puţin două
persoane).
∙La cerere se anexează97 următoarele acte:
o copii legalizate de pe actele de stare civilă şi de pe actele de studii ale solicitantului; o
scurtă prezentare a persoanelor cu care locuieşte solicitantul (numele, prenumele, data de
naştere a acestora, gradul lor de rudenie cu solicitantul);
o certificate medicale eliberate de policlinica de care aparţin care să prezinte o evaluare
completă a stării lor de sănătate;
o certificate de cazier judiciar ale solicitantului şi ale persoanelor cu care acesta locuieşte. o
un document care să ateste dreptul de folosinţă asupra locuinţei (copie legalizată după titlul
de proprietate sau contractul de închiriere, declaraţie autentificată a titularului dreptului de
proprietate sau al contractului de închiriere prin care acesta recunoaşte solicitantului un
drept de folosinţă asupra locuinţei, cunoscând specificul activităţii pe care solicitantul
urmează să o desfăşoare ca asistent maternal profesionist, sau, după caz, copie legalizată de
pe contractul de subînchiriere, încheiat in conditiile legii); o declaraţie pe propria
raspundere cu privire la faptul ca nu se afla în una dintre situaţiile de incompatibilitate
prevăzute de lege.
∙Se soluţionează în termen de 15 zile de la data înregistrării.
3. Evaluarea solicitantului
Evaluarea cuprinde elemente sociale, psihologice şi medicale şi constă în:
a) Interviuri luate solicitantului şi persoanelor cu care locuieşte de către un asistent social şi un
psiholog;
b) Vizite la domiciliul solicitantului pentru o informare complexă asupra condiţiilor oferite
(minimum şase vizite);
c) Recomandări ale vecinilor, cunoştinţelor, rudelor solicitantului, ale reprezentanţilor autorităţilor
publice locale de la domiciliul acestuia cu privire la comportamentul social al solicitantului.
97
HG nr. 217/1998, art. 3, alin (3)
64
În urma evaluării se redactează raportul de anchetă psiho-socială asupra capacităţii
solicitantului de a deveni asistent maternal profesionist, care va mentiona cunoştinţele dobândite de
acesta în urma cursurilor de formare profesională, precum şi propunerea motivată a celui care a
efectuat evaluarea, referitoare la eliberarea sau, după caz, neacordarea atestatului de asistent
maternal profesionist.
Comisia pentru protectia copilului poate cere si audierea altor persoane, precum si orice
informatii suplimentare pe care le considera necesare.
4. Procesul de formare iniţială

Persoana selectată pentru a fi de asistent maternal profesionist va fi angajată pe o perioadă
de probă de trei luni, perioadă în care este obligată să urmeze cursurile de formare profesională.
Aceste cursuri sunt gratuite, cheltuielile pentru organizarea cursurilor fiind suportate de către
serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau de organismul privat autorizat, şi cuprind
3 module minimum obligatorii pentru atestare sau 9 sesiuni (o sesiune = 2 maximum 3 ore) şi 4
module specializate, opţionale, în funcţie de specializarea asistentului maternal profesionist.
Modulele obligatorii includ noţiuni privind:
a) cadrul juridic şi administrativ al protecţiei drepturilor copilului;
b) dezvoltarea copilului, respectiv îngrijirea copilului sănătos şi bolnav, psihologia
copilului, puericultură, pedagogie socială;
c) problematica specifică a copilului aflat în dificultate;
d) drepturile şi obligaţiile asistentului maternal profesionist.98
7.1.6. Atestarea asistentului maternal profesionist
Atestatul de asistent maternal profesionist:

- se eliberează de Comisia pentru Protecţia Copilului pentru o perioadă de 3 ani. - mentionează
datele de identitate ale titularului, durata de valabilitate a atestatului, numarul maxim de copii
care pot fi primiti simultan in plasament sau in incredintare, grupa de varsta si sexul acestora,
precum si capacitatea titularului de a ingriji copii cu handicap/dizabilitati, infectati HIV sau
bolnavi SIDA.
- poate fi reînnoit, suspendat sau retras de Comisia pentru Protecţia Copilului, la propunerea
DGASPDC sau OPA care supravegheaza activitatea asistentului maternal profesionist. Plasamentul
unui număr de copii mai mare decât cel prevăzut în atestat este interzisă, cu excepţia cazului în care
copiii daţi în plasament sunt fraţi.
7.1.7. Desfăşurarea activităţii
În acest scop se încheie cu angajatorul:

∙un contract individual de muncă.
∙convenţie de plasament pentru fiecare copil, care constituie anexa la contractul individual
de munca încheiat cu angajatorul. Conventia se încheie cu acordul scris al soţului sau,
după caz, al soţiei asistentului maternal profesionist şi se notifică comisiei pentru
protectia copilului care a hotarât plasamentul copilului. Conventia cuprinde urmatoarele
elemente:
98
Vezi Anexa Programa analitică a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti.
65
o informaţii referitoare la copil: identitatea, originea etnică şi religioasă, situaţia sa
personală, familială, socială şi medicală, nevoile sale speciale;
o motivele hotărârii de plasament;
o planul de aplicare şi obiectivele plasamentului;
o modalităţile de menţinere a contactului între copil şi părinţii săi biologici şi
modul de pregătire a reintegrării copilului în familia sa naturală, în cazul
plasamentului;
o modul de pregătire a integrării copilului într-o familie adoptivă;
o modalităţile de supraveghere a activităţii asistentului maternal profesionist şi de
evaluare periodică a evoluţiei copilului primit în plasament sau încredinţat;
o drepturile şi obligaţiile specifice ale parţilor.
Pe întreaga durată prevăzută se asigură monitorizarea activităţii asistentului maternal
profesionist de către DGASPDC sau OPA. La sfârşitul perioadei, acestea îşi fundamentează
propunerea de reînnoire, suspendare sau retragere a atestatului, adresată Comisia de Protecţie a
Copilului.
7.1.8. Funcţiile asistentului maternal profesionist
A. Funcţii legate de relaţia cu copilul primit în îngrijire:

1. Îngrijire
2. Educare şi socializare
3. Comunicare
B. Funcţii legate de relaţia cu familia naturală a copilului sau cu familia care urmează să-l
adopte
1. Comunicare
C. Funcţii legate de calitatea sa de profesionist – angajat al DGASPDC
1. Comunicare
2. Formare şi informare
7.1.9. Obligaţiile asistentului maternal profesionist
1. Obligaţii privind copiii primiţi în plasament:

a) să asigure creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor, în vederea asigurării unei dezvoltări
armonioase fizice, psihice, intelectuale şi afective a acestora;
b) să asigure integrarea copiilor în familia sa, aplicându-le un tratament egal cu al celorlalţi
membri ai familiei;
c) să asigure integrarea copiilor în viaţa socială;
d) să contribuie la pregătirea reintegrării copiilor în familia lor naturală sau la integrarea acestora
în familia adoptivă, după caz;
e) să permită specialiştilor serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau
organismului privat autorizat supravegherea activităţii sale profesionale şi evaluarea evoluţiei
copiilor;
f) să asigure continuitatea activităţii desfăşurate şi în perioada efectuării concediului legal de
odihnă, cu excepţia cazului în care separarea de copiii plasaţi pentru aceasta perioada este
autorizată de către angajator;
66
g) să păstreze confidenţialitatea informaţiilor pe care le primeşte cu privire la copii.
2. Obligaţii faţă de DGASPC:

- Să informeze de îndată DGASPC sau organismul privat autorizat care le supraveghează activitatea
cu privire la orice schimbare survenită în situaţia lor personală, familială sau socială care ar
putea să influenţeze activitatea lor profesionala.
- Asistentul maternal profesionist şi persoanele cu care acesta locuieşte au obligaţia să prezinte
anual comisiei pentru protecţia copilului un certificat medical din care să rezulte că starea
sănătăţii lor permite continuarea desfăşurării activităţii. Cheltuielile legate de efectuarea
analizelor medicale şi de eliberarea certificatului medical se suportă de către angajator.
- Să participe la cursurile de perfecţionare organizate de angajatori.
7.1.10. Obiectivele activității AMP
Obiectivul fundamental al activităţii asistentului maternal profesionist

∙pregătirea reintegrării copilului în familia biologică / integrării în familia adoptivă.
Obiective parţiale ale activităţii asistentului maternal profesionist

∙Crearea unui mediu de viaţă adecvat dezvoltării complexe a personalităţii copilului;
∙Asigurarea igienei şi hranei corespunzătoare;
∙Transmiterea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi de viaţă;
∙Implicarea copilului în activităţile curente ale familiei;
∙Organizarea petrecerii timpului liber alături de membrii familiei;
∙Dezvoltarea relaţiilor cu comunitatea;
∙Stimularea dezvoltării personalităţii, afectivităţii, proceselor cognitive, comportamentului verbal
şi motor.
7.1.11. Încheierea plasamentului
Are loc conform planului individual de permanenţă (sau din alte motive) prin hotărârea
Comisiei de Protecţie a Copilului. Plecarea copilului trebuie pregătită gradualizat, cu asigurarea
alternativei celei mai securizante pentru acesta.
7.2. Asistent personal
7.2.1. Definire
Persoana care, pe baza unui contract individual de muncă, supraveghează, acordă asistenţă
şi îngrijire unor copii sau adulţi cu handicap sever, în funcţie de programul individual de recuperare
şi integrare socială a persoanei cu handicap, elaborat de comisiile de expertiză medicală pentru
adulţii cu handicap şi, respectiv, de comisiile de protecţie a copilului.
67
7.2.2. Cadrul legal
∙Hotărâre de Guvern nr. 427 din 25 aprilie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind condiţiile de încadrare, drepturile şi obligaţiile asistentului personal al persoanei
cu handicap
7.2.3. Calificare
▪Cursuri de calificare în profesia de asistent personal, încheiate cu eliberarea unui atestat, precum
şi organizate de Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap în colaborare cu consiliile
judeţene, respectiv cu consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, şi cu agenţiile
judeţene/locale pentru ocuparea forţei de muncă.
▪Cursuri de formare profesională pentru asistenţii personali ai persoanelor cu handicap grav. Poate
fi încadrată cu contract individual de muncă în funcţia de asistent personal persoana care
îndeplineşte următoarele condiţii:
h) are vârsta minimă de 18 ani împliniţi;
i) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea funcţiei de asistent personal;
j) are capacitate deplină de exerciţiu;
k) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată de medicul de familie sau pe baza unui
examen medical de specialitate;
l) a absolvit cel puţin cursurile învăţământului general obligatoriu, cu excepţia rudelor şi afinilor
până la gradul al IV-lea inclusiv ale persoanei cu handicap grav, precum şi a soţului sau soţiei,
după caz; în situaţii excepţionale, la propunerea asistentului social din cadrul aparatului
propriu al consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana
care urmează să îndeplinească funcţia de asistent personal, secretarul de stat al Autorităţii
Naţionale pentru Persoanele cu Handicap poate aproba derogarea de la îndeplinirea condiţiilor
de studii şi în cazul altor persoane decât cele menţionate mai sus;
m) semnează un angajament, ca act adiţional la contractul individual de muncă, prin care îşi
asumă răspunderea de a realiza integral programul individual de recuperare şi integrare
socială a persoanei cu handicap grav, în cazul existenţei unui astfel de program.
7.2.4. Condiţionare specială
În situaţia în care persoana cu handicap nu are discernământ, asistentul personal este angajat
cu acordul familiei sau al susţinătorului legal al persoanei în cauză.
7.2.5. Drepturi
∙Salariu echivalent cu al asistentului social debutant cu studii medii; 99

∙Transport gratuit;
∙Program de lucru: 8 ore zilnic, 40 de ore pe săptămână;
∙Concediu anual de odihnă plătit şi asigurări sociale de sănătate.
99
cf. Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 102/1999
68
7.2.6. Obligaţii
∙Să respecte prevederile codului etic al asistentului social; 100

∙Să presteze pentru persoana cu handicap grav toate activităţile şi serviciile prevăzute în
contractul individual de muncă, în fişa postului şi în programul individual de recuperare şi de
integrare socială a persoanei cu handicap grav;
∙Să sesizeze angajatorul şi Direcţia de Asistenţă Socială despre orice modificare survenită în
starea fizică, psihică sau socială a persoanei cu handicap grav, de natură să modifice acordarea
drepturilor prevăzute de lege;
∙Să participe la instructajul anual privind asistenţa specifică, organizat de primăria în a cărei rază
teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap grav, în colaborare cu personalul
specializat din cadrul inspectoratelor de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap;
∙Să trateze cu respect, bună-credinţă şi înţelegere persoana cu handicap grav şi să nu abuzeze
fizic, psihic sau moral de starea de incapacitate în care se află aceasta;
∙Să întocmească semestrial un raport de activitate, avizat de asistentul social din cadrul aparatului
propriu al consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu
handicap grav sau, după caz, de persoana desemnată de angajator, care va cuprinde date privind
evoluţia persoanei cu handicap grav în raport cu obiectivele programului individual de
recuperare şi integrare socială, în cazul existenţei unui astfel de program. Raportul va fi adus la
cunoştinţă persoanei cu handicap grav, sub semnătura acesteia sau, după caz, a reprezentantului
legal.
7.3. Educator – lucrător social
7.3.1. Definire
Persoană care, în urma unei pregătiri atestate, este abilitată să ofere servicii de educaţie
pentru sănătate şi asistenţă socială în interiorul ori în afara unităţilor şcolare, de asistenţă şi
ocrotire.101
7.3.2. Calificare
Cursuri cu o durată de 3 luni organizate de MMSSF, prin Agenţiile Judeţene de Ocupare a

Forţei de Muncă.
100
Art. 4, H.G. nr. 427 din 25 aprilie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile de încadrare, drepturile şi
obligaţiile asistentului personal al persoanei cu handicap, Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 232 din 7 mai 2001
101
Codul deontologic al educatorului-lucrător social în domeniul protecţiei copilului / tânărului aflat în dificultate, în Protecţia
copilului, Revista de pedagogie şi asistenţă socială, anul I, nr. 4/2000, p. 192
69
7.3.3. Cerinţe fundamentale
∙Personale:
o Personalitate armonioasă, echilibrată, puternică;
o Confidenţialitate;
o Cunoaştere de sine;
o Empatie;
o Flexibilitate;
o Răbdare;
o Sensibilitate;
o Sociabilitate;
o Tact pedagogic;
o Toleranţă.
∙Interrelaţionale:
o Comunicare afectivă;
o Colaborare cu alţi specialişti: asistent social, psiholog, pedagog.
∙Context situaţional profesional:
o Număr redus de copii în grupă;
o Asigurarea continuităţii activităţii cu grupa.
7.3.4. Instrument de lucru
∙Programul educaţional personalizat.
7.3.5. Obiective principale
∙Asigurarea unui nivel profesional ridicat al acţiunilor iniţiate;

∙Favorizarea dezvoltării armonioase a copilului / tânărului, inclusiv formarea şi dezvoltarea
personalităţii umane dezirabile;
∙Conştientizarea necesităţii prevenirii factorilor de risc de natură familial-educaţională,
socială, medicală, psihologică sau comportamentală;
∙Creşterea aspiraţiei pentru un mod / mediu de viaţă sănătos şi pentru o sănătate care să
permită o viaţă activă social şi productivă economic.
7.4. Lucrător social stradal
7.4.1. Definire
Persoană din cadrul unei organizaţii care face parte dintr-o echipă complexă ce acordă protecţie şi
ajutor copiilor străzii în vederea punerii în practică a proiectelor de integrare a acestora.
7.4.2. Calificare
Cursuri cu o durată de 3 luni organizate de MMSSF, prin Agenţiile Judeţene de Ocupare a

Forţei de Muncă.
70
7.4.3. Componenţa echipei
Echipa este alcătuită din asistent social, psiholog / psihopedagog, sociolog, pedagog,
educator, medic, lucrător social stradal.
7.4.4. Cunoştinţe necesare
∙sistemul de valori în domeniul asistenţei sociale;

∙etapele dezvoltării umane şi profilul psihologic al fiecărei vârste;
∙problematica familiei în contextul factorilor socio-economici şi culturali care
condiţionează sistemul de valori şi normele de comportament;
∙sistemul de valori acceptat de copiii străzi;
∙reţeaua de asistenţă socială / servicii de sănătate;
∙actele normative privind protecţia copilului.
7.4.5. Competenţe practice

∙Definirea şi delimitarea zonei de interes a fiecărui copil în parte;
∙Evaluarea unor noi factori de risc şi a impactului acestora asupra segmentului de vârstă
considerat;
∙Lucru în echipă;
∙Promovarea relaţiilor;
∙Intermedierea între instituţia / organismul de apartenenţă şi copii, acordând atenţie părerilor
copiilor şi antrenându-i pe aceştia în desfăşurarea acţiunilor proiectate.
7.4.6. Etapele intervenţiei
∙Identificarea locurilor preferate de copiii străzii;

∙Observarea şi înţelegerea modului lor de viaţă;
∙Analiza în detaliu, în cadrul echipei, a propunerilor făcute de lucrătorul social stradal şi
obţinerea acordului din partea copilului;
∙Relaţionarea copilului, după caz, cu familia de origine, familia adoptivă, familia de plasament
sau cu instituţia rezidenţială de primire;
∙Reintegrarea copilului;
∙Evaluarea intervenţiei.
7.4.7. Premisele reuşitei
∙Respectarea personalităţii copilului şi a deciziilor sale;

∙Absenţa oricăror constrângeri din partea lucrătorului social stradal;
∙Conştientizarea de către lucrătorul social stradal a nevoii de înţelegere a copilului, de a oferi
proiecte realiste, realizabile şi acceptate de copil;
∙Perseverare până la obţinerea reintegrării acestuia în familia de origine.
71
7.5. Asistent comunitar cu competenţe medico-sociale
7.5.1. Definire
Absolventul unei instituţii de învăţământ universitar de specialitate de scurtă durată (tip

colegiu), acreditat de stat, în condiţiile legii.
Precizări:
∙Asistentul comunitar (nursa comunitară) cu competenţe medico-sociale nu trebuie confundat
cu asistentul social sau cu asistentul medical de ocrotire din trecutul recent. ∙Reprezintă o
alternativă pentru formarea profesională şi integrarea socio-comunitară a tinerilor care provin
din / sau se află în instituţii de ocrotire.
7.5.2. Contexte situaţionale în care îşi poate desfăşura activitatea
∙Instituţii de profil (de ocrotire şi recuperare medico-socială sau socială);

∙Comunitate.
7.5.3. Competenţe
∙Oferă servicii alternative, complementare şi paliative persoanelor cu boli cronice invalidante

temporar sau definitiv; 102
∙Oferă îngrijiri persoanelor cu handicap şi persoanelor cu risc de îmbolnăvire prin statutul
social şi economic precar;
∙Ajută persoanele din instituţiile de asistenţă sociale sau asistate în comunitate să îşi atingă
propriul potenţial de sănătate în mediul lor de viaţă şi de muncă, care să le permită să ducă o
viaţă productivă din punct de vedere social şi economic.
7.5.4. Funcţii majore 103
∙Să ofere şi să administreze îngrijiri nursing de promovare a sănătăţii, de prevenire a bolilor,

curative sau de sprijin persoanelor / familiilor / grupurilor;
∙Să transmită cunoştinţe şi priceperi privind menţinerea şi refacerea sănătăţii; ∙Să
participe activ şi eficace în cadrul echipei de acordarea a îngrijirilor de sănătate; ∙Să
dezvolte practica nursei printr-o gândire critică şi prin cercetare;
∙Să identifice problemele medico-sociale cu impact în starea de sănătate şi să informeze
lucrătorii sociali comunitari, asistenţii sociali comunitari şi liderii comunităţii în vederea
rezolvării lor.
102
Revista de pedagogie şi asistenţă socială nr. 1/2001, p. 20
103
ibidem; Nursing în acţiune, OMS, Biroul Regional pentru Europa, Copenhaga, seria nr. 48, 1993
72
7.6. Mediator sanitar comunitar
7.6.1. Definire
Mediatorul sanitar se asimilează cu funcţia de instructor de educaţie şi are rolul principal de

a înlesni comunităţile de rromi şi cadrele sanitare.
7.6.2. Cadrul legal
Ordinul MSF nr. 619/14 aug 2002 privind aprobarea funcţionării ocupaţiei de mediator
sanitar şi a Normelor tehnice privind organizarea, funcţionare şi finanţarea activităţii mediatorilor
sanitari în anul 2002, publicat în MO nr. 655/9 martie 2002
7.6.3. Selecţia
Se asigură prin recomandarea şi acordul conducătorului recunoscut al comunităţii de romi;

în lipsa acestuia, din partea mai multor organizaţii active de romi, caz în care se organizează
concurs.
7.6.4. Formarea profesională
∙Se realizează prin Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică în colaborare cu organizaţiile

societăţii civile rome, într-o unitate sanitară de contact accesibilă (cabinet medical, spital).
∙Include cursuri de formare teoretică şi pregătire profesională practică la locul de muncă timp
de trei luni;
∙La absolvire se eliberează un certificat de parcurgerea a perioadei de pregătire practică şi o
caracterizare a capacităţii de îndeplinire a atribuţiilor specifice postului de către viitorul
mediator sanitar.
∙La finalizarea stagiului practic de pregătire la locul de muncă dosarul personal se înaintează la
Ministerul Sănătăţii şi Familiei în vederea eliberării certificatului de absolvire.
7.6.5. Conţinutul procesului educaţional
∙îmbunătăţirea comunicării;
∙aspecte ale funcţionării sistemului de asistenţă medicală privind accesul populaţiei la serviciile
preventive, curative şi recuperatorii;
∙modalitatea încadrării în sistemul asigurărilor de sănătate;
∙noţiuni de prim ajutor;
∙aspecte ale problematicii de asistenţă socială privind riscurile sociale, nevoile sociale, fenomenul
de discriminare, marginalizare, excluziune / incluziune socială, serviciile sociale actuale şi de
perspectivă.
7.6.6. Condiţii de funcţionare
- Populaţia repartizată pentru un mediator sanitar: 500 – 700 de persoane (copii până la 16 ani
şi femei de vârstă reproductivă) cu posibilităţi de creştere în cazul intervenţiilor majore de
sănătate publică;
73
- Program de lucru: 40 de ore pe săptămână.
7.6.7. Atribuţii
- Implicarea în campaniile de vaccinări, depistarea unor boli, acţiuni de promovare a

sănătăţii / alte acţiuni recomandate de medic;
- Implicarea în identificarea persoanelor / familiilor cu nevoi sociale şi informarea
autorităţii publice specializate în vederea unor intervenţii eficace;
- Raportarea în scris a activităţii săptămânale pe tipuri de activitate şi ore de muncă
îndeplinite către medicul unităţii de contact;
- Raportarea în scris a activităţii la sfârşitul fiecărei luni către Direcţia Judeţeană de
Sănătate Publică.
7.7. Îngrijitor la domiciliu
7.7.1. Definire
Persoană calificată prin curs postliceal special şi practică de 3 – 6 luni, aptă să ofere îngrijiri
într-un serviciu integrat la domiciliu, în cadrul unei echipe de îngrijire.
Îngrijitorul la domiciliu asigură îngrijiri, altele decât cele acordate de personalul medico
sanitar, pentru: copii, vârstnici, persoane cu nevoi speciale.
7.7.2. Calificare
Cursuri de calificare cu o durată de 6 luni, organizate în colaborare de către Ministerul

Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei prin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap
şi Agenţia Naţională pentru ocuparea Forţei de Muncă, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării.
7.7.3. Cadrul legal
- Ordin privind aprobarea Programului de pregătire pentru practicarea ocupaţiei de îngrijitor

la domiciliul, nr. 356/31 mai 1999 nr. 510/5 iulie 1999 al Ministrului sănătăţii educaţiei
naţionale muncii şi Nr. 389123 iunie 1999 Nr. 64l5 iulie 1999 al Secretarului de stat
pentru persoane cu handicap publicat în M.Of. nr. 383 din data: 08/12/99
- Competenţe la nivelul cerut de particularităţile postului;

- Respectarea principiului confidenţialităţii datelor şi situaţiilor privind persoana îngrijită.
7.7.5. Oferta de îngrijiri (prevăzute în planul individual de îngrijire)
- Direct persoanei îngrijite:

▪Asigurarea confortului psihic prin comunicare permanentă şi antrenarea în activităţi
accesibile şi plăcute;
▪Asigurarea igienei corporale (toaletă parţială sau totală);
▪Ajutor la îmbrăcat / dezbrăcat;
74
▪Ajutor la satisfacerea unor necesităţi fiziologice;
▪Administrarea hranei şi a unor medicamente;
▪Efectuarea mobilizării corporale;
▪Observarea oricăror modificări survenite în starea generală.
- Indirect persoanei asistate:
▪Supravegherea servirii mesei şi a administrării orale a medicamentelor;
▪Supravegherea mobilizării unor segmente corporale.
- De tip menajer:
▪Schimbarea lenjeriei de pat;
▪Ajutor la prepararea hranei;
▪Efectuarea curăţeniei, a unor cumpărături.
- De tip relaţional:
▪Informarea imediată – după caz – a membrilor echipei de îngrijire sau a serviciilor de
urgenţă despre modificările survenite în starea generală a persoanei îngrijite, despre
disconfortul acesteia sau al îngrijitorului.
▪Achitarea unor facturi.
- Activităţi de redactare şi informare periodică:
▪Consemnarea în planul individual de îngrijire a tuturor observaţiilor zilnice despre
status-ul şi dinamica reactivităţii persoanei îngrijite;
▪Participarea la întâlnirile periodice ale echipei de îngrijire.
7.8. Asistentul familial
7.8.1. Definire
Asistenţii familiali sunt asistenţi sociali autorizaţi de Agenţia Naţională pentru Protecţia
Familiei pentru asigurarea asistenţei specifice relaţiilor familiale.104
Instruirea asistenţilor familiali şi coordonarea activităţii lor se realizează de către agenţie,

aceasta stabilind criterii de vârsta, pregătire profesională, sănătate fizică şi mentală, precum şi de
moralitate pentru ocuparea funcţiei de asistent familial.
7.8.3. Atribuţii
În activitatea lor asistenţii familiali au următoarele atribuţii:

1. identifică şi ţin evidenţa familiilor în care apar conflicte ce pot cauza violenţe;
2. urmăresc desfăşurarea activităţii de prevenire a violenţei în familie;
3. identifică soluţii neviolente prin legătura cu persoanele în cauză;
4. solicita sprijinul unor persoane fizice sau juridice pentru rezolvarea situaţiilor care generează
violenţă în familie;
5. monitorizează respectarea drepturilor persoanelor nevoite să recurgă la serviciile adăposturilor.
104
Lege nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violentei în familie, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 367 din 29 mai
2003, art. 12
75
6. în cazul în care constata acte de violenta în familie împotriva minorilor, asistenţii familiali sunt
obligaţi să acorde de îndată asistenţa necesară şi să sesizeze Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Copilului şi Adopţie, respectiv serviciul public specializat de la nivel local.
7. instrumentează cazul împreuna cu persoana desemnata de Ministerul de Interne, conform legii.
1. CRIPS - Asistentul maternal, Editura Tritonic, Bucureşti, 1998
2. Guvernul României – Hotărârea nr. 217/1998 cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului,
procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist 3. Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr.26/1997 cu privire la protecţia copilului aflat în dificultate
4. World Learning şi USAID – Plasamentul / încredinţarea copilului la asistentul maternal
profesionist. Principii şi standarde de lucru, fără an
5. Revista de pedagogie şi asistenţă socială nr. 1/2001
6. Nursing în acţiune, OMS, Biroul Regional pentru Europa, Copenhaga, seria nr. 48, 1993 7.
Lege nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violentei în familie, publicat în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 367 din 29 mai 2003
76
Bibliografie
1. Anthea Symonds and Anne Kelly (1998) The Social Construction of Community Care, Press
Ltd, Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London: MacMillan 2. Bauman, Zygmunt
(2000):Am I my brother’s keeper?, European Journal of Social Work Vol. 3, No. 1, pp. 5–11
3. Buzducea, D., 2005, Aspecte contemporane în asistenţa socială, Iași: Editura Polirom 4.
Buzducea, Doru (2010) Asistența socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iași 5. CNAS
Hotararea BEX nr. 35 din 23 mai 2014 - privind modificarea si completarea
Hotararii nr. 19 din 30 martie 2013 pentru aprobarea normelor privind formarea
profesionala continua a asistentilor sociali.,
http://www.cnasr.ro/imag/files_7/9465469385396058d7521b.pdf
6. CNAS, Hotararea nr. 19 din 30 martie 2013 - aprobare norme privind formarea profesionala
continua, http://www.cnasr.ro/imag/files_7/1481914173528a316465e2d.pdf 7. Colby, Ira and
Dziegielewski, Sophia F. (2010) Introcuction to Social Work: The People's Profession, Third
Edition, Lyceum
8. Costa-Foru Andreescu, Xenia – Dimitrie Gusti şi concepţia asistenţei sociale ca ramură de
sociologie concretă, în Dimitrie Gusti - Studii critice, coord. H. H. Stahl, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
9. Derezotes, David (2006) Spiritually Oriented Social Work Practice, Pearson 10. Goian,
Cosmin (2004) Deprinderi în asistența socială, Iași: Editura Institutul European 11. Hare,
Isadora (2009): Defining social work for the 21st century The International Federation
of Social Workers’ revised definition of social work International Social Work 47(3): 407–
424, Sage Publications: London, Thousand Oaks, CA and New Delhi
12. Higham, Patricia (2006) Social Work: Introducing Professional Practice, London: Sage
Publication Ltd.
13. International Definition of Social Work http://ifsw.org/policies/definition-of-social-work/
14. Kirst-Ashman, Karen K (2010, 2007) Introduction to Social Work & Social Welfare:
Critical Thinking Perspectives,Third Edition, Belmont: Brooks/Cole, Cengage Learning 15.
Krogsrud Miley, Karla , O’Melia, Michael, DuBois, Brenda (2006) Practica asisten’ei sociale,
Editura Polirom, Iaşi (capitolele 1 şi 3)
16. Lazăr, F. (2010) Introducere în politici sociale comparate. Analiza sistemelor de asistență
socială, Polirom, Iași.
17. Lazăr, F. (2015) Patimile asistenței sociale din România. București: Tritonic. 18. Mitchel,
Fiona, (2012) Using the social work relationship to promote recover y for adolescents who have
experienced abuse and neglect, WithScotland
19. Morales, A. T, Sheafor, B. W. (1998) Social Work – A Profession with Many Faces, Boston,
London, Toronto, Sydney, Tokio, Singapore: Allyn and Bacon
20. Neamţu, George (coord.) (2003) Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi 21. Neamţu,
Nicoleta şi Ciornei, Carmen (2001) Practica asistenţei sociale. Competenţe specifice, Cluj-
Napoca: Pro Vita
22. Ng Guat-Tin & Sim, Timothy (2006): Globalization, indigenization, and authentization in
social work, Asia Pacific Journal of Social Work and Development, 16:1, 1-5 23. Parker,
Jonathan, Doel, Mark (2013) Professional Social Work, 55 City Road: Sage Publication Ltd.
24. Payne, Malcom (2002) Social Work’s Changing Identities,
25. Payne, Malcom (fara an) International social work research and health inequalities
77
26. Ribner, David S. and Knei-Paz, Cigal (2002) Client’s View of a Successful Helping
Relationship”, Social Work, oct. 2002, 47(4)
27. Sorescu, Emilia-Maria (2005) Asistenţa socială: sistem şi profesie, Editura Universitaria,
Craiova
28. Sudbery, John (2002) „Key features of therapeutic social work: the use of relationship”,
Journal of Social Work Practice, 2002 16(2)
29. Suppes, Mary Ann and Cressy (2009) The Social Work Experience: An Introduction to
Social Work and Social Welfare, 5/e, Pearson, Allyn and Bacon
30. Thomson, James W. (1987) Social Work’s Identity Problem: The Past, The (Old) Paradigm,
The Practice,The Profession, The Philosophy and The (New) Paradigm ,SOWK, Faculty of
Social Welfare, University of Calgary, October 15, 1987,
http://www.ucalgary.ca/sw/ramsay/papers2/Thomson-87-social-works-identity-problem
1.html
31. Trevithick, Pamela (2003) „Effective relationship-based practice: a theoretical exploration”,
Journal of Social Work Practice, vol. 17, no. 2, 2003
32. Wilson, Kate, Ruch, Gillian, Lymbery, Mark, Cooper, Andrew (2008) Social Work: An
introduction to contemporary practice, Harlow Pearson Education Ltd.
33. Zastrow, C., & Kirst-Ashman, K. (1997). Understanding human behavior and the social
environment (4th ed.). Wadsworth Publishing Company.
34. Zastrow, Charles (2017, 2014) Introduction to Social Work and Social Welfare:
Empowering People, Twelfth Edition, Boston: Cengage Learning
1.
78

Introducere in AS - SUPORT DE CURS - 2020-2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere in AS - SUPORT DE CURS - 2020-2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2020-2021

Nivel Licență, Anul I, Semestrul I

INTRODUCERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

Titular disciplina: Lector univ. dr. Emilia-Maria Sorescu1

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

1.1. ANTICHITATEA CREŞTINĂ........................................................................................................................... 10 1.2. E VUL

II. ASISTENŢA SOCIALĂ PROFESIONALIZATĂ ...................................................................................................26

2.1. ASISTENŢA SOCIALĂ TRADIŢIONALĂ..................................................................................................................... 26 2.2.

III. ASISTENTUL SOCIAL – PROFESIE REGLEMENTATĂ......................................................................................37

3.1. DEFINIRE....................................................................................................................................................... 37 3.2.

4.1. CUNOŞTINŢELE NECESARE ASISTENTULUI SOCIAL .................................................................................................... 42 4.2.

6.1. CE ESTE RELAȚIA ASISTENȚIALĂ?......................................................................................................................... 55 6.2.

7.1. ASISTENT MATERNAL PROFESIONIST.................................................................................................................... 62 7.1.1.

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

ORGANIZAREA CURSULUI. METODA DE EVALUARE

Nota finală va fi compusă din:

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

Din totdeauna, diversitatea umană (biopsihosocioculturală) – o realitate inexorabilă –

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

I. Privire istorică asupra asistenței sociale

Familia şi vecinii constituie primele comunităţi în care orice fiinţă umană se

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

1.1. Antichitatea creştină

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

1.2. Evul Mediu

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

Emilia-Maria Sorescu - Introducere în asistența socială 2020-2021

1.3. Epoca Modernă

1.4. Perioada interbelică

Ospiciul de mizeri de la Măţăul

persoane cu handicap fizic sau psihic din Bucureşti;

Fundaţia „Iubirea de oameni” /

Orfelinat de fete orfane şi copii

1936 Primul recensământ al unităţilor

Realizarea primului fişier central al persoanelor asistate /

Transformarea Colegiilor de asistenţă socială în

Familie (HG nr. 862/1996)

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap

∙HG nr. 886 pentru aprobarea Grilei naţionale de

Se reorganizează Comisia pentru

∙Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie

∙Intră în vigoare legile 272/2004 şi 273/2004

LEGE- CADRU- Legea asistenței sociale nr. 292/2011

2.1. Asistenţa socială tradiţională

În comunitatea tradiţională românească, creştinismul era un mod de viaţă. Valorile creştine

Tabelul nr. 2. Analiză comparativă a asistenţei sociale tradiţionale şi moderne Criterii

Comunitatea (satul, mahalalele periferiilor urbane).

Persoane sau grupuri care se

- Delincvenţii, persoane dependente de alcool şi de droguri.

Se acordă fără discriminare

Consta în special în ajutor material şi sprijin

Societatea tradiţională are ca mecanisme de

- A împlini preceptele religioase şi legea morală naturală.;

Demers eficient, cazuri de subnormalitate relativ puţine;

Tabelul nr. 2 prezintă o analiză comparativă a asistenţei sociale tradiţionale şi a celei

2.2. Asistenţa socială profesionalizată