Teoria literaturii.

Note de curs

Anul I, semestrul al II-lea

 Cuprins

Unitatea de învăţare I. Introducere. Obiectul teoriei literaturii ...........................5

Unitatea de învăţare II. Statutul teoretic al istoriei literare.................................13
Unitatea de învăţare III. Autonomia literaturii.....................................................25
Unitatea de învăţare IV. Heteronomia literaturii…..............................................29

2
Unitatea de învăţare V. Problematica şi implicaţiile teoriilor interpretării.
Elemente de poetică a lecturii …............................................................................ 38
Bibilografie generală………………………………………………………………50

OBIECTIVELE DISCIPLINEI
- Familiarizarea studenţilor cu principalele instrumente de lucru şi
concepte ale disciplinei, începând cu Poetica lui Aristotel până în secolul
al XXI-lea;
- Relevarea mecanismelor dominante prin care s-a obţinut relativa unitate
conceptuală a domeniului de cercetare;

3
- Prezentarea celor mai importante subdomenii ale disciplinei: teoria
genurilor, autonomia şi heteronomia literaturii, teoria lecturii şi a
interpretării;
- Evidenţierea sistematică a raportului sincronicitate/istoricitate în studiul
teoriei literaturii;
- Formarea deprinderilor de comprehensiune conceptuală a structurilor,
perioadelor/paradigmelor şi formelor literare.

Număr de ore alocate: 28

Unitatea de învăţare I.
Introducere. Obiectul teoriei literaturii

Obiective:
- Precizarea importanţei studierii teoriei literaturii în contextul actual;
- Delimitări conceptuale: teorie literară/teorie a literaturii
- Prezentarea unor teorii literare recente: Jonathan Culler.

Timp alocat: 6 ore

Orice investigaţie a domeniului literar, indiferent de amploarea acesteia,

nu se poate dispensa de utilizarea unor criterii şi de recursul la
presupoziţii care să favorizeze înţelegerea dorită. Cadrele de lucru
(operaţionale), conceptele, metodele oferite de teoria literaturii sunt
prezente, în moduri directe sau indirecte, în orice act de evaluare literară,
începînd cu cele empirice şi pînă la cele sintetice. Deşi pare prin excelenţă
greu de cuantificat, de supus unor constrângeri de orice natură, literatura a
avut în permanenţă nevoie de astfel de principii de lucru, care au ordonat
materia, uneori nebulos-proliferantă, au stabilit reguli de
“compartimentare” a creaţiilor literare pe genuri, pe modele de evoluţie,
pe alte categorii, au încercat să identifice specificul acestei activităţi sau
au pus-o în legătură cu altele, constituind ceea ce s-a numit heteronomia

4
literaturii, au extras anumiţi termeni esenţiali, apţi ulterior să caracterizeze
perioade întregi.
Teoria literaturii are, în primul rând, o dimensiune sincronică,
observaţiile pe care le propune asupra fenomenelor estetice având o
puternică încărcătură de generalitate, de valabilitate verificată şi
verificabilă în contexte multiple. Conceptele cu care lucrează această
disciplină sunt şi ele apte să transgreseze importanţa strict “locală”,
respectiv abordarea unui singur aspect. Din această perspectivă, se poate
susţine că teoria literaturii a păstrat multe dintre caracteristicile
fondatoare ale disciplinei întâlnite în tratatul aristotelician Poetica (Peri
poietikes). În ciuda schimbărilor spectaculoase în privinţa configuraţiei
discursurilor literare în sine, există anumite permanenţe, forme de
stabilitate şi de previzibilitate, care alcătuiesc obiectul expres al teoriei
literaturii.
Nu este mai puţin adevărat că teoria literaturii este şi o disciplină care
are în vedere dimensiunea diacronică, în măsura în care preia informaţii,
date referitoare la profilul estetic al unor perioade sau modalităţi de
reacţie care au aparţinut diverselor teorii literare care s-au dezvoltat în
timp. Această operaţie de selecţie şi ierarhizare sugerează componenta
mixtă, “sincretică” a teoriei literaturii, competenţa ei multiplă. De
asemenea, se pot lua în considerare dimensiunile paradoxale ale teoriei
literaturii, navetele continue pe care le face între prezent şi trecut,
încercările de a “media” între conflictele de natură metodologică sau
generate de percepţiile cu totul diferite asupra unui fenomen, în funcţie
atât de contextele istorice, dar şi de contextele specifice de cercetare din
imediata actualitate.
Mai ales secolul al XX-lea a fost unul al teoriilor literare, observându-
se chiar un surplus de teoreticitate, o prea mare dorinţă a poeţilor şi
prozatorilor de fi cât mai bine înţeleşi sau de a fi înţeleşi într-un anumit
fel, pe care ei îl semnalau în moduri cât mai vizibile cu putinţă. Această
tendinţă a fost prezentă cu acuitate în opera marilor poeţi moderni din
secolul al XIX-lea, Baudelaire, E. A. Poe sau Mallarmé, autori care au
impus imaginea unei “dedublări” a creaţiei (în termenii lui Baudelaire:
homo duplex), a unei scindări între “practică” (poezia propriu-zisă) şi
“teorie” (reflecţiile pe marginea propriei creaţii, “principiului poetic” –
Poe – sau pe marginea creaţiei altor autori). Teoria literaturii a fost şi este
interesată de captarea unor ipoteze de lucru, interpretative aparţinând
autorilor înşişi, deoarece acestea propuneau viziuni “din interior”, din
laboratorul de creaţie, fiind astfel posibile şi diverse comparaţii,
extrapolări ori disocieri.

5
 Una dintre problemele controversate ale teoriei literaturii a fost aceea a
delimitării pe cât posibil riguroase a diverselor atribuţii specifice
disciplinelor care au ca obiect al cercetării literatura: critica literară,
istoria literară, poetica, literatura comparată. În secolul al XX-lea s-a
petrecut, de fapt, o acutizare a acestor controverse, în condiţiile în care
“graniţele” dintre aceste discipline au fost frecvent încălcate, unele dintre
ele tinzând să devină “imperialiste”, aşa cum s-a întâmplat cu poetica – o
formă de investigaţie literară care prelua ceva din autoritarismul
paradigmei căreia îi aparţinea, structuralismul – în anii 60-70, unii dintre
promotorii ei (Gérard Genette) tinzând să o substituie teoriei literaturii.
Numai că aceasta din urmă avea şi are competenţe mult mai vaste decât
poetica, incluzând observaţii asupra dinamicii formelor estetice, asupra
diverselor interacţiuni literare sau ale literaturii cu alte domenii.
Aşa cum a relevat Lubomír Doležel, în Poetica lui Aristotel a pus
bazele nu numai poetcii, ci şi criticii literare europene. Într-adevăr,
Aristotel propunea o serie de coreaţii între discipline aflate în emergenţă,
la începutul afirmării lor cu statut distinct. Chiar dacă nu a expus-o direct,
autorul grec a intuit legătura între componenta teoretică şi cea literară
propriu-zisă. Selecţia operelor pe care le-a comentat (tragedii, epopeile
homerice etc.) a impus, fie şi la modul impliict, exercitarea unei operaţii
critice. Mult mai târziu, teoreticieni precum A. Warren şi R. Wellek au
insistat asupra necesităţii unei astfel de interdeterminări, care este
considerată astăzi un lucru de la sine înţeles. În cultura română,
consideraţii extrem de importante asupra conexiunilor critică
literară/istorie literară apar în studiul lui G. Călinescu, Tehnica criticii şi a
istoriei literare (1938), care constituie – de altfel – infrastructura teoretică
a Literaturii române de la origini până în prezent (1941), masiva lucrare
de istoriografie literară a autorului. Călinescu era de părere că
interdependenţa critică literară/istorie literară se justifică datorită faptului
că ele nu pot funcţiona, de fapt, separat, că orice istoric literar este obligat
să recurgă la operaţii critice şi invers orice critic trebuie să proiecteze
fenomenul literar din imediata sa actualitate pe un fundal istoric.
*

Traducerea în limba română, cu relativă promptitudine, a foarte

cunoscutei cărţi a lui Jonathan Culler Literary theory: a very short
introduction (Cartea Românească, 2003) poate aduce un plus de dinamică
în reflecţia teoretică de la noi, deoarece autorul demonstrează pe viu că, în
ciuda multor “rezistenţe” şi aparenţe, apatii şi dezorientări, aşa cum se

6
întâmplă lucrurile şi în ontologie, un aspect curios al teoriei literaturii este
“simplitatea ei” (v. p. 32), dar aceasta – evident – numai după ce o
descoperi. Stilul lui Culler este, într-adevăr, foarte apropriat în acest sens
(al invitaţiei pe care o adresează cititorului să descopere anumite lucruri
pe cont propriu), foarte clar, precis, dens şi “programat”, în aşa fel încât
şi cele mai aride idei să fie uşor retenibile.
Teoria literaturii (şi cu atât mai puţin o teorie literară) nu poate/nu pot
exista în afara unei gândiri deschise exercitate din interiorul ei (cu alte
cuvinte: de profesioniştii care o susţin, o predau, o “instituţionalizează”, o
menţin în activitate, până la urmă), fiind un metainstrument cognitiv care
resimte – cu toate că mai lent decât altele – schimbările de peisaj literar,
de coloratură estetică, iar nu un corpus epistemic fixat forever. Ceea ce
Jonathan Culler reuşeşte să explice foarte bine în primele pagini este
modul în care “îşi face loc” în lume o teorie, fiind mai puţin preocupat de
ceea ce rămâne în timp din ea. Aceasta din urmă apare ca o procesualitate
care, după părerea mea, este chiar mai importantă decât cea a emergenţei,
fie ea şi spectaculoase, a unei teorii literare. Or, la Culler, tocmai modul în
care este prezentat la început termenul ar sugera parţialitatea ariei de
acoperire.
Totuşi, din fericire, autorul nu se rezumă la a prezenta teorii, fie şi cu
acele elemente pe care le au ele în comun, ci îşi pune anumite probleme
de ordin (chiar) general, care ţin de ceea se numeşte la noi “teoria
literaturii” sau, în terminologie germană, “Wissenschaftliteratur”. Altfel
spus, deşi în primele pagini se comportă într-un mod destul de forţat-
inductiv, autorul realizează o rapidă echilibrare, creează o subtilă tensiune
între procedurile “micro”, relativ personalizate, enunţate la început
(Foucault, Derrida) şi tendinţele cu adevărat subsecvente intenţiei de
amploare a abordării, care este una transgresivă, înglobantă. Nu exclud
nici o tendinţă de ironizare a paradigmei poststructuraliste, căreia – măcar
parţial (cam în genul pisicii lui Schrödinger!) – îi aparţine Culler însuşi,
întrucât cea mai mare parte a demersului său se plasează la un palier care
“inhibă” fatala dimensiune în minus (similară celei de-a patra dimensiuni
din fizică: timpul) rezultată din felul în care sunt prezentate lucrurile în
primul capitol.
Practic (şi acest aspect poate fi considerat uimitor), nici una dintre
marile chestiuni litigioase care au acaparat reflecţia asupra literaturii în
ultimele decenii nu lipseşte, de la natura şi funcţiile literaturii (când, cum,
de ce, ce este literatura?), teoria canonului, importanţa performativului în
literatură până la diferenţele de abordare interpretativă (de teorie a
interpretării) dintre poetică şi hermeneutică şi la chestiunile legate de

7
reprezentarea subiectivităţii ca operaţie estetică. Şi toate acestea realizate
fără nici urmă de exhibiţie bibliografică: numai strictul absolut necesar.
Din acest punct de vedere, opusculul lui J. Culler este un excelent manual,
care trasează cu o anumită fermitate graniţele între ce merită să fie
discutat şi ce nu, punând de fiecare dată corect (dintr-un punct de vedere
neutru-epistemologic, dacă astăzi mai poate exista aşa ceva; personal,
cred că da!) problema: “Sensul unei opere nu este gândul care l-a
preocupat la un moment dat pe un autor şi nici doar o proprietate a
textului sau experienţa cititorului. Sensul este o noţiune inefabilă pentru
că nu este ceva simplu sau uşor de determinat. Este în acelaşi timp o
experienţă a subiectului şi o proprietate a textului. Este atât ceea ce
înţelegem şi ceva din text pe care încercăm să-l înţelegem. (s.a., n. m.,
IB). Alte şi alte argumente despre sens sunt întotdeauna posibile şi din
această cauză sensul este nedeterminat şi supus unor hotărâri care nu sunt
niciodată irevocabile. Dacă trebuie să adoptăm un principiu sau formulă
generală, am putea spune că sensul este determinat de context, din
moment ce contextul include regulile limbii, situaţia în care se află autorul
şi cititorul, precum şi orice altceva care ar putea fi judecat ca relevant. Dar
dacă spunem că sensul depinde de context trebuie să adăugăm că acest
context este infinit: nu se poate determina dinainte ce anume poate fi
relevant, ce lărgire a contextului ar putea devia sensul unui text. Limita
sensului este contextul, dar contextul este nelimitat.” (p. 79). S-ar părea că
şi stilistica discursului cullerian, destul de asertivă, se “resimte” de pe
urma unor certitudini care nu înseamnă altceva decât maximă interiorizare
a domeniului de studiu, respectiv o parcurgere metodică a unor teorii,
filtrarea, “recompunerea” şi sinteza lor. (Numai în citatul de mai sus sunt
survolate, sintetizate cel puţin cinci teorii “locale”, identificabile cu
precizie!). Culler regândeşte febril problematici dintre cele mai diverse,
având, cum am constatat, o profundă propensiune în privinţa
“remodelării” şi criticii teoriilor, însă e nevoit să se supună unor presiuni
“canonizante”, unor idei nu neapărat de-a gata, dar validate chiar de
bunul-simţ, pe care îl lua la început ca referent negativ al oricărei teorii.
(Bunul-simţ teoretic – şi asta pare să-i scape iniţialmente lui Culler – este
şi el într-o continuă mişcare, într-o continuă agitaţie!). Se poate vorbi, prin
urmare, despre o maliţiozitate a teoriei literaturii înseşi în raport cu
promotorul ei. Îndrăznelile euristice de la începutul şi sfârşitul
“microtratatului” sunt contrazise chiar de “aplicaţiile” lor, dar şi invers, în
aşa fel încât procedura lui Culler este una “cu două viteze”, fără a se putea
preciza – paradoxal – care este mai performantă, pentru că – în fond – se
alimentează reciproc.

8
 Oricum, stenica introducere a lui Culler are ceva din fervoarea pe care
o întâlneşti la cei care au translatat dificultăţile, nebuloasele unor
incertitudini care păreau insurmontabile: “Teoria cere lectură susţinută,
putere de pătrundere şi de răsturnare a principiilor, de a pune sub semnul
întrebării chiar punctul de pornire al investigaţiei. Am început prin a
spune că teoria este nesfârşită – un corpus nelimitat de scrieri
provocatoare şi fascinante – dar ea nu înseamnă doar scriere: este un
proces continuu de reflecţie care nu se sfârşeşte odată cu o scurtă
introducere.” (p. 137). Volumaşul are, după cum se vede, un nucleu dur şi
un înveliş relativizant: un fel de a spune că, în interiorul acestei discipline
– oricât de mult ai dori acest lucru – nu poţi contrazice, “deconstrui”
chiar tot timpul. Jaussian-concluziv vorbind, saturarea orizontului de
aşteptare contemporan cu teorii literare dintre cele mai diferite nu însemnă
deloc o alterare a perspectivelor teoriei literaturii (ca disciplină-matrice,
sumativă), ci numai o înmulţire a provocărilor la adresa confortului pe
care, uneori, l-a visat. Se poate spune orice despre teoria literaturii, dar nu
că ar avea motive de plictiseală.

Studiu de caz: funcţiile literaturii

Într-o conferinţă publicată sub titlul Sur quelques fonctions de la

littérature în Magazine littéraire nr. 392 (noiembrie 2000), Umberto Eco
enumeră câteva dintre aceste funcţii în viziunea sa : menţinerea « în
exerciţiu » a limbii, exerciţiul de fidelitate şi respect în libertatea de
interpretare, migraţia personajelor, călătoriile în hipertext şi, mai ales, cu
o neaşteptată, extraordinară trimitere eminesciană, « învăţarea morţii » :
« Naraţiunile « deja făcute » ne învaţă de asemenea să murim ». Tocmai
pentru că în finalul discursului său autorul susţine că « ar mai putea fi şi
altele » (funcţii ale literaturii, n. m., I.B.), se pot face « adăugiri » şi
comentarii, respectiv se pot identifica şi alte funcţii ale literaturii.
Atunci când discută, de pildă, despre « menţinerea în exerciţiu a
limbii », Eco se referă şi la ceea ce el numeşte « limbă individuală », însă
într-o măsură mult mai mică decât la Limba în accepţiunea generică. Este
un aspect care numai în aparenţă nu are legătură cu heteronomia
literaturii. Or, personal cred că scriitor este acela care, folosindu-se de
regulile unei limbi naturale, creează în interiorul acesteia un mod propriu,
absolut personalizat şi care poate fi recunoscut ca atare de a se exprima.
Numai dacă ajungi să impui un cod (idiolect) al tău, unul evident mult

9
mai complex decât cel lingvistic (deoarece este simultan lingvistic,
supralingvistic – fantasme, obsesii, reţele imaginare etc. etc. – şi
infralingvistic : experimente fonetice, « crearea » de noi cuvinte, jocurile
anagramatice etc.) poţi spera că vei fi considerat un adevărat autor.
Parafrazând cunoscuta observaţie a lui Eminescu, potivit căreia « nu noi
suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră », am putea spune că
este scriitor acela care conştientizează faptul că este stăpânit de propriul
limbaj.
Aici se deschide (ramifică) o altă discuţie, care este una teoretică, dar
şi practică : cum ne dăm seama dacă un autor în cauză este « adevărat »,
dacă reuşeşte adică să acceseze acel idiolect ? Instrumentul evaluării este
unul relativ simplu şi la îndemână, evocat fiind şi de Eco în debutul
conferinţei sale : tradiţia literară. Un scriitor are cu atât mai mari şanse de
a-şi etala, proba, consacra idiolectalul cu cât cunoaşte mai bine această
tradiţie. Însă cunoaşterea respectivă trebuie să aibă ca obiectiv
contracararea formelor deja stabilizate, dislocarea lor. Cultura este, altfel
spus, o componentă decisivă a competiţiei literare, dar numai acompaniată
de un riguros spirit (auto)critic.
O atare înţelegere poate să favorizeze şi tot felul de “jocuri” literare, de
istorie literară, de pronosticare asupra a ceea ce va rămâne din
contemporaneitatea literară, de evaluare a concurenţialităţii literatură/alte
moduri de comunicare etc etc. Putem să precizăm cu mai mare aplicaţie
de ce Vlahuţă a fost un simplu epigon eminescian şi de ce Bacovia nu, de
ce Minulescu a avut un impact mai mare în imediat şi mai mic în timp faţă
de acelaşi Bacovia, de ce Nichita Stănescu a creat un model poetic, urmat
cu sârg şi inconştienţă de atâţia literatori, care nu sunt scriitori, de ce
foarte mulţi dintre cei care scriu astăzi nu se pot elibera de tot felul de
prefabricate, scheme mentale osificate şi stereotipii procedurale.
Heteronomicul, incluzând conflictele de culise, promovările unui anumit
autor cu scopuri precise, uneori chiar politice, dar şi alte mecanisme
“incontrolabile” de natură extraistorico-literară joacă aici rolul de fundal,
mai mult sau mai puţin relevant.
O funcţie importantă a literaturii poate fi considerată, aşadar, aceea a
automonitorizării (autoscrutării), dar nu în sensul structuralist de
autoreflexivitate, ci în acela postmodern, de alunecare de-a lungul
epocilor precedente, dar şi a celei “de faţă”, de “refacere” şi “negare” a
lor. Poate că marele paradox al literaturii chiar acesta şi este: devenirea ei
este o continuă revenire. Şi el este cu atât mai actualizabil cu cât modul de
transmitere electronic se amplifică, este adoptat de alte şi alte comunităţi
scriitoriceşti (forumuri, chats, grupuri de lucru etc.) sau de indivizi.

10
Bibliografie
Bloom, Harold - Canonul occidental, Ed. Univers, 1998, pp. 16-36
Buzera, Ion - Proximităţi critice, Editura Scrisul Românesc, 2004, pp.
18-22
Călinescu, G. - Pagini de estetică, Editura Albatros, 1990, pp. 70-95
Crăciun, Gheorghe - Introducere în teoria literaturii, Ed.
Magister/Cartier, pp. 7-40, 70-92
Doležel, Lubomír - Poetica occidentală, Editura Univers, 1998, pp. 17-
38
Genette, Gérard - Ficţiune şi dicţiune, Editura Univers, pp. 18-28
McLeish, Kenneth - Aristotel – “Poetica”, Editura Ştiinţifică, 2000.

Evaluare:
- Definiţi apropierile şi deosebirile dintre teoria literaturii şi celelate
discipline care studiază fenomenul literar;
- Argumentaţi (pornind de la analizele lui Doležel) că în Poetica lui
Aristotel este promovată o compatibilitate critică literară/poetică;
- Aplicaţi elemente ale teoriei canonului în examinarea unei perioade a
literaturii române.

11