Stefan

Ștefan cel Mare a fost domn al Moldovei între 1457 și 1504. A avut o domnie de aproape
50 de ani, care a fost depășită în toată istoria Românie, doar de Carol I. Era fiu lui
Bogdan al II-lea Vodă și se impune la domnia Moldovei după ce îl înfrânge pe ucigașul
tatălui său, Petru Aron. Succesul lui Ștefan cel Mare este dat de organizarea țării și de
politica pe care a abordat-o. Una dintre primele măsuri pe care a luat-o este aceea de a
consolida apărarea țării și de aceea creat o armată care se baza pe clasa socială dominantă
a vremii. Astfel, erau chemați la luptă toți bărbații apți de luptă, în special țăranii-
aproximativ 30.000 de ostași. Ia ființă o armată de 40-60.000 de oșteni, „numită oaste de
țară”, care va lupta pentru eliberarea Moldovei de sub tutela marilor puteri vecine. Ștefan
cel Mare avea ca obiectiv în politica externă emanciparea Moldovei și de aceea va intra în
conflict cu Matei Corvin, regele Ungariei, cu domnul Țării Românești care era supus al
Porții, Radu cel Frumos, dar mai ales cu Imperiul Otoman condus de sultanul Mohamed
al II-lea. Ștefan cel Mare a decis și să întărească influența domnitorului în cadrul
organelor puterii. Reduce numărul mebrilor sfatului domnesc de la 25-30 la 15-16.
Treptat, dregătorii curții, numiți de domn, ocupă un loc important în Sfatul Domnesc. Are
loc un transfer de putere de la marea boerime spre domnitor. Ștefan cel Mare a acordat
multe atribuții pârcălabilor (guvernatori de cetăți) și în felul acesta crează o rețea
dependentă de domnitor. Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită bisericii.
Mitropolitul Teoctist, apoi mitropolitul Gheorge au fost parte a Sfatului Țării.
Conducătorul Moldovei construiește un număr impresionant de lăcașuri de cult. Tradiția
populară îi atribuie ctitorirea a 44 de de biserici, dar în mod cert sunt cunoscute 32 de
zidiri.

În plan economic, a acordat privilegii negustorilor străini care au găsit în Moldava un

climat propice pentru a-și dezvolta afacerile. Ruta comercială principală era Marea
Neagră-Liov. Din Orient comercianții aduceau mirodenii, blănuri, covoare, metale și
pietre prețioase, iar din Apus postavuri și arme. De-a lungul domniei, opoziția boierilor a
fost slabă și au existat puține incidente a pretendiților la domnie. Dar pericolul a venit
mereu din exterior, mai ales din partea Imperiului Otoman. Ultimii ani ai domniei au fost
marcați de pace. După o domnie de 47 de ani marele conducător și-a dat duhul în ziua
de 2 iulie 1504, fiind înmormânta la Mănăstirea Putna, una dintre cele mai dragi ctitoriri
ale sale.

Iancu

Iancu de Hunedoara are locul său special în panteonul istoriei românilor și în cel al
ungurilor. Este reprezentativ pentru istoria ambelor popoare. Iancu a fost un nobil român,
dar nobil al regatului. În epoca respectivă națiunea nu era organizată pe criterii etnice, ci
pe criterii politice și de avere. Nobilimea din Ungaria, în integralitatea sa, forma națiunea
nobiliară. În epoca respectivă nu exista națiunea maghiară. Iancu de Hunedoara a
aparținut națiunii nobiliare din regatul Ungariei, la fel ca toți nobilii români, însă a fost un
nobil român prin originea sa etnică. Atât tatăl, cât și mama sa au fost români, iar fiul lor,
Iancu, nu a fost altceva decât român ca etnie. Nu degeaba primele documente l-au
menționat cu numele Ioan Românul. Niciun istoric serios din Ungaria nu contestă
originea românească a lui Iancu. Este însă greu de acceptat pentru istoricii unguri
realitatea nobilimii românești din Ungaria și integrarea lui Iancu în ansamblul acestei
nobilimi.

Indiferent de abordările istoriografice, Iancu de Hunedoara rămâne un erou al ambelor

popoare, român și maghiar, care nu trebuie să îl împartă, ci să îi cinstească memoria.
Mormântul lui Iancu din catedrala episcopală catolică din Alba Iulia trebuie să fie un loc
de pelerinaj atât pentru unguri, cât și pentru români, pentru că Iancu este un simbol al
istoriei românilor și al istoriei ungurilor, în egală măsură.