Fundamentele Psihologiei

Fundamentele Psihologiei
Lectia 1-Obiectul Psihologiei

1. Notiţe curs - lecţia 1
1. Devenirea psihologiei ca ştiinţă. De cunoaşterea psihologică, în general, se poate vorbi din
momentul în care omul a devenit conştient de sine delimitându-se ca subiect de mediul extern, de lumea
înconjurătoare şi, pe lângă întrebările privind originea şi esenţa fenomenelor din Univers, a putut să
formuleze asemenea întrebări şi în legătură cu fenomenele sufleteşti. De cunoaştere psihologică elaborată
şi structurată ştiinţific putem vorbi însă de-abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Actul de
naştere al psihologiei ca disciplină ştiinţifică de sine stătătoare, desprinsă de filosofie, este considerată
înfiinţarea de către W. Wundt la Leipzig (Germania), în anul 1879, a primului laborator de psihologie
experimentală. Aşadar, factorul principal care a permis separarea psihologiei de filosofie şi dobândirea
de către ea a statutului de ştiinţă l-a constituit introducerea metodei experimentului de laborator în studiul
fenomenelor psihice (iniţial a celor simple, senzaţiilor, percepţiile, iar ulterior şi a celor complexe –
memoria, atenţia, gândirea, afectivitatea).

2. Delimitarea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei
Deşi denumirea „psihologie” pare să precizeze obiectul de studiu, respectiv, „psihe” = psihic,
„logos” = vorbire, psihologia este ştiinţa care studiază psihicul, în realitate, problema obiectului a generat
serioase divergenţe care au dus la delimitarea şi opoziţia mai multor orientări sau şcoli: şcoala
introspecţionistă, şcoala behavioristă, şcoala psihanalitică, şcoala acţională sau conduitară. Şcoala
introspecţionistă, identificând psihicul (uman) cu conştiinţa, susţinea că obiectul de studiu al psihologiei îl
reprezintă conştiinţa, înţeleasă ca un ansamblu de fenomene şi stări subiective pure, date nemijlocit
subiectului şi inaccesibile cercetării obiective din afară, singura metodă fiind introspecţia (intros-interior,
spectros-privire), adică, privirea cu „ochiul interior” de către subiectul însuşi a ceea ce se petrece în
mintea şi simţirea sa.
Şcoala behavioristă (J. Watson) respinge soluţia introspecţionistă considerând conştiinţa ca o
ficţiune, ca o simplă invenţie a filosofilor, declară că singura realitate psihologică autentică ce trebuie să
devină obiectul de studiu al ştiinţei psihologice este comportamentul, definit ca ansamblu al reacţiilor de
răspuns ale organismului ca „tot” la stimulii externi (S R).
Şcoala psihanalitică (S. Freud) revizuieşte sfera noţiunii de psihic, introducând în ea două
componente „noi” – „subconştientul” şi „inconştientul”. Ca obiect principal de studiu al psihologiei este
declarat inconştientul (de unde şi calificativul de psihologie abisală).
Psihologia acţională (P. Janet) încercând să depăşească limitele şcolilor anterioare, susţine că
obiectul psihologiei trebuie să-l reprezinte conduita, definită ca ansamblul acţiunilor orientate spre scop
şi mediate psihic.
În prezent, în definirea obiectului psihologiei se merge pe linia înlăturării separării şi opoziţiei
dintre planul subiectiv-intern şi planul obiectiv-extern: „psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul
organizării psihocomportamentale, în unitatea dialectică a planului subiectiv-intern şi planului obiectiv-
extern (comportamental), pe scară animală şi umană, sub aspectul mecanismelor şi legilor constituirii
(genezei) şi funcţionării ei”.

3. Alte probleme generatoare de divergenţe în psihologie
În afară de delimitarea şi definirea obiectului de studiu, în psihologie au existat şi alte probleme
care au generat dispute şi divergenţe de ordin metodologic, cele mai importante fiind: caracterul
organizării interne a psihicului (raportul parte-întreg), raportul individual-general, raportul înnăscut-
dobândit, raportul biologic-cultural. În abordarea şi rezolvarea acestor probleme, până la sfârşitul primei
jumătăţi a secolului XX, cercetătorii s-au ghidat după paradigma atomar-descriptivistă, subordonată
principiului „ori-ori”, „sau-sau”, ajungând inevitabil la absolutizări unilaterale. În problema caracterului
organizării vieţii psihice interne s-au confruntat două şcoli renumite: asociaţionistă şi gestaltistă.
Asociaţionismul (W. Wundt, Ebbinghans, H. Taine), absolutizând partea (elementul) şi negând
specificul calitativ al întregului, susţinea teza că organizarea psihică internă este de tip sumativ, un
conglomerat de elemente (senzaţii), în sine independente, care se formează şi există datorită legilor
asociaţiei: asociaţia prin asemănare, asociaţia prin contrast, asociaţia prin contiguitate spaţio-temporară.
Era astfel ştearsă orice deosebire calitativă între procesele psihice (senzaţie, percepţie, reprezentare,
gândire), fiind recunoscute numai deosebirile de ordin cantitativ. Gestaltismul (W. Köhler, M.
Wertheimer, K. Dunker) absolutiza întregul şi nega existenţa de sine a părţilor, viaţa psihică internă fiind
interpretată ca o „structură emergentă”, (o bună formă), cu proprietăţi calitative specifice, ireductibile la
suma proprietăţilor părţilor. Între structurile particulare – percepţie, reprezentare, gândire, de exemplu –
există diferenţe de ordin calitativ, ele neputând fi reduse una la alta.
În problema raportului individual-general, s-au delimitat două orientări: idiografică (idios =
specific) şi nomotetică (nomos = lege). Prima susţinea că psihologia trebuie să se concentreze pe studiul
individualului, al specificului, al unicului şi să lase de o parte studiul generalului; cea de-a doua.
dimpotrivă, susţinea că psihologia trebuie să se ocupe doar de studiul generalului, a ceea ce este comun
tuturor indivizilor.
În problema raportului înnăscut-dobândit, s-au confruntat de pe poziţii spuse inneismul sau
imanentismul care absolutiza caracterul înnăscut, predeterminat al funcţiilor şi capacităţilor psihice (F.
Galton cu lucrarea „Hereditary genius”) şi genetismul care afirma caracterul integral dobândit al acestor
funcţii şi capacităţi (principiul tabul-ei rasa) (Spencer, Hull).
În problema raportului biologic-cultural în determinismul psihicului uman, s-au opus orientarea
biologistă care absolutiza rolul factorilor biologici (psihanaliza, psihologia hormistă) şi orientarea socio-
culturologică, a cărei esenţă constă în absolutizarea rolului factorilor socio-culturali.
În cea de-a doua jumătate a secolului XX, psihologia va adopta o schemă metodologică
(paradigmă) nouă, cunoscută sub denumirea de sistemic-integrativă, elaborată de cibernetica generală,
Teoria generală a sistemelor şi Teoria generală a organizării, bazată pe principiul relativismului,
complementarităţii şi interacţiunii circulare. Aplicarea exigenţelor acestei paradigme a permis înlăturarea
opoziţiilor dintre orientările şi şcolile menţionate mai sus şi apropierea psihologiei de unificare şi coerenţă
internă.

4. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Clasificarea ştiinţelor, în decursul istoriei cunoaşterii,
s-a făcut după mai multe criterii şi în mai multe scheme. Esenţiale sunt trei criterii, şi anume: natura
obiectului de studiu (ştiinţe fizice, ştiinţe biologice, ştiinţe sociale, ştiinţe psihologice), gradul de
obiectivitate şi precizie al cunoştinţelor şi legilor (ştiinţe tari – ştiinţe slabe) şi gradul de implicare a
subiectului în „starea” obiectului de studiu (ştiinţe exacte, ştiinţe relativiste). Psihologia, după toate
criteriile, se situează la graniţa şi intersecţia ştiinţelor naturii, ştiinţelor sociale şi ştiinţelor informaţiei.

5. Importanţa psihologiei. Ocupându-se de studiul celei mai complexe realităţi – realitatea
psihocomportamentală, care atinge nivelul ei cel mai înalt la om , psihologia prezintă o dublă importanţă
– teoretică şi practică. Importanţa teoretică rezidă în aceea că ne furnizează date şi informaţii obiective şi
relevante despre organizarea noastră psihocomportamentală, contribuind astfel la o mai bună cunoaştere
şi înţelegere de sine.
Importanţa practică se evidenţiază în ansamblul procedeelor şi programelor de optimizare a
condiţiei umane şi performanţei umane în diversitatea situaţiilor de viaţă şi activitate.
2. Întrebări de autoevaluare
1. Care a fost evenimentul (factorul) care a marcat separarea psihologiei de filosofie şi
constituirea ei ca ştiinţă independentă?
2. Care este obiectul de studiu al psihologiei pentru:
a) şcoala introspecţionistă?
b) şcoala nehavioristă?
c) şcoala psihanalitică?

3. Cum este definit obiectul de studiu al psihologiei astăzi?

4. Enumeraţi problemele care au generat divergenţe de ordin metodologic în psihologie.

5. În ce constă esenţa paradigmei sistemic-integrative şi ce importanţă are ea pentru psihologie?

6. Care este locul psihologiei în sistemul general al ştiinţelor?

R ă s p u n s u r i:

1. Înfiinţarea laboratorului de psihologie experimentală de către W. Wundt în 1879, la Leipzig.

2. a. conştiinţa (ca univers subiectiv pur, închis în sine).
b. comportamentul (ca ansamblu al reacţiilor de răspuns la stimulii
externi: S R).
c. inconştientul.

.
3. Studiul organizării psihocomportamentale, în unitatea dialectică a planului subiectiv intern şi a
planului obiectiv extern, pe scară animală şi umană.

4. Raportul individual-general; raportul parte-întreg; raportul înnăscut-dobândit; raportul
biologic-cultural.

5. Se bazează pe principiile relativismului, complementarităţii şi interacţiunii circulare.

6. La graniţa şi intersecţia dintre ştiinţele naturii, ştiinţele sociale şi ştiinţele informaţiei.
LECŢIA 2 - METODELE PSIHOLOGIEI

1. Notiţe curs - lecţia 2
. Specificul cunoaşterii psihologice

O cunoaştere ştiinţifică trebuie să satisfacă o serie de condiţii, cele mai importante fiind
următoarele: delimitarea şi formularea exactă a domeniului sau problemei (obiectului cunoaşterii);
elaborarea şi aplicarea unei metode adecvate de investigare-cercetare; înregistrarea riguroasă a
rezultatelor; replicabilitatea (cercetarea să poată fi reprodusă şi verificată şi de alţii); obiectivitatea
(întemeierea descrierilor şi interpretărilor pe date şi fapte reale, cu delimitarea clară între „ceea ce este
obiectul în realitate” şi „ceea ce este el pentru subiect”); dezvăluirea şi formularea unor legi şi principii
generale.
După caracterul relaţiei subiect-obiect, cunoaşterea ştiinţifică este de două tipuri: directă sau
nemijlocită şi indirectă sau mijlocită.
Prima se caracterizează prin aceea că obiectul, posedând proprietăţi sensibile, nemijlocit
observabile, permite accesul direct al cercetătorului, observare, investigare, măsurare, evaluare. Ea este
proprie ştiinţelor risc substanţialist-energetiste, respectiv, ştiinţelor naturii (mecanica, fizica, astronomia,
ştiinţele biologice).
Cea de-a doua se caracterizează prin aceea că obiectul său nu poate fi observat ca atare direct, el
fiind lipsit de proprietăţi substanţial-metrice, accesul la el fiind mediat de o altă „entitate”, cu care
presupunem că are o legătură necesară.
Ea este proprie psihologiei. Cunoaşterea psihicului în calitatea lui de realitate subiectivă, ideală
internă o putem realiza prin intermediul expresiilor comportamentale externe. Aşadar, cunoaşterea
psihologică ştiinţifică are un caracter mijlocit.

2. Ce este metoda?
În sens general, prin metodă se înţelege calea pe care cercetătorul o alege pentru a afla adevărul
despre un lucru, fenomen sau proces şi de a găsi răspunsuri veridice la întrebări epistemologice de
genul: „ce?”, „cum?”, „ de ce?”, „pentru ce?”.
Structural, ea cuprinde două componente principale:
a) o componentă de ordin teoretic general, reprezentată de un set de principii, aserţiuni şi condiţii
logice care întemeiază şi orientează actul cunoaşterii în întregul său
b) o componentă operaţional-instrumentală, reprezentată de un set de procedee şi tehnici de
investigare, măsurare şi prelucrare-interpretare. „Metoda este ansamblul demersurilor desfăşurate de un
cercetător pentru a descoperi şi verifica cunoştinţele sau de un practician pentru a rezolva o problemă
concretă pornind de la cunoştinţele existente” (le Ny, Directionaire fondamental de la psychologie, 1997,
p. 769).
Între obiect şi metodă există o relaţie strânsă: modul de definire–înţelegere generală a obiectului
determină alegerea metodei; la rândul ei, metoda condiţionează gradul de relevanţă-obiectivitate a
informaţiei despre obiect. (Exemplu: definirea conştiinţei considerată ca obiect unic de studiu al
psihologiei, ca o lume subiectivă pură ermetic închisă în sine, nu putea impune decât metoda
introspecţiei, iar aplicarea acesteia a dus la scăderea drastică a obiectivităţii cunoştinţelor despre funcţiile
psihice).

3. Principalele metode ale psihologiei
În decursul relativ scurt, al celor 137 de ani de fiinţare ca ştiinţă distinctă, psihologia a reuşit să-şi
elaboreze un bogat repertoriu de metode, procedee şi tehnici de cunoaştere-cercetare. După obiectivul
cărora sunt subordonate, acestea le putem împărţi în două mari grupe:
a) metode specifice de explorare-investigare şi recoltare a datelor (informaţiilor)
b) metode auxiliare, de ordonare, prelucrare şi interpretare.

a. Metodele specifice de investigare-recoltare

1.a. Metoda observaţiei obiective externe constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea fidelă
şi sistematică, în concordanţă cu scopul propus, a unor manifestări comportamentale ale unei persoane
sau ale unui grup. Ce fel de manifestări ne sunt accesibile? În primul rând, manifestările motorii: postura
generală a corpului (încordată agresiv, încordată defensiv, marcată de o stare generală de bucurie,
marcată de o stare generală de tristeţe, suferinţă etc.); mersul (alert, lent, uşor, apăsat etc.); gesticulaţia
(activă, bogată sau reţinută, săracă); fluxul vorbirii (alert sau lent, precipitat sau cenzurat, fragmentat);
expresiile faciale (încruntat, relaxat, jovial, „acru” etc.); culoarea feţei (palidă, înroşită). Pe baza acestor
manifestări, putem să determinăm fie starea sufletească interioară de moment, fie anumite trăsături stabile
de personalitate, îndeosebi de ordin temperamental. Constatările făcute, trebuie înscrise într-un protocol,
care trebuie să includă: descrierea contextului (data, timpul, ambianţa fizică, ambianţa socială); descrierea
observatorului (vârstă, sex, relaţia anterioară cu subiecţii), descrierea acţiunilor şi conduitelor
participanţilor de genul celor specificate mai sus); interpretarea situaţiei (determinarea semnificaţiei ei
pentru subiect).
Pentru a asigura naturaleţea necesară manifestărilor subiectului, acesta din urmă nu trebuie să ştie
sau să sesizeze că este observat (discreţia observaţiei).
Inconvenientul observaţiei: trebuie să aşteptăm ca fenomenul pe care dorim să-l studiem să
apară în mod natural, spontan, neavând voie să-l provocăm.

2.b. Experimentul de laborator este considerat metoda principală a cunoaşterii psihologice
ştiinţifice. Psihologia a putut să se desprindă de filosofie şi să dobândească statutul de ştiinţă numai prin
adoptarea acestei metode (W. Wundt, 1879). Ea constă în provocarea deliberată de către cercetător a
fenomenului psihocomportamental pe care doreşte să-l studieze. „Laboratorul” este un spaţiu special
amenajat şi utilat tehnic şi logistic pentru a permite efectuarea unor cercetări obiective, riguroase şi
controlate asupra uneia sau mai multor funcţii şi componente ale organizării psihocomportamentale.
Subiectul va fi, aşadar, scos din contextul firesc, obişnuit al vieţii şi activităţii lui şi introdus într-
un context nou, mai mult sau mai puţin artificial. Experimentul propriu-zis se desfăşoară pe baza unui
plan denumit model sau design. Acesta cuprinde următoarele elemente principale: obiectivul (ce anume
se urmăreşte a se studia), ipotezele (ce se presupune în legătură cu evenimente); variabile independente
(aflate la îndemâna şi sub controlul cercetătorului şi prin care se provoacă fenomenul ce urmează a fi
studiat), variabilele dependente (răspunsurile subiectului la variabila independentă), variabilele
intermediare sau moderatoare (ansamblul factorilor şi condiţiilor interne ale subiectului), variabilele–
subiect (vârstă, sex, nivel de instruire etc.) şi variabilele contextuale. Experimentul de laborator are
dezavantajul că artificializează şi îngrădeşte manifestarea naturală a subiectului.
Acest inconvenient este înlăturat în cadrul experimentului natural (Lazurski), care se realizează în
contextul activităţii specifice a subiectului (experimentul didactic în şcoală).

3.c. Metoda analizei produselor activităţii constă în înregistrarea şi evaluarea pe baza unor
criterii obiective a unor: lucrări literare, desene, schiţe, concepte etc. Aplicarea ei se întemeiază pe
supoziţia că în astfel de produse se reflectă şi se obiectivează capacităţi intelectuale, atitudini, interese,
preferinţe, trăsături dispoziţionale.

3.d. Metoda biografică, utilizată îndeosebi în psihologia personalităţii, constă în relevarea celor
mai semnificative momente şi evenimente din viaţa subiectului pentru a înţelege şi evalua starea lui
actuală.

3.e. Metoda interviului şi anchetei constă în culegerea informaţiilor despre aspectul care ne
interesează prin întrebări adresate direct subiectului (interviul) sau persoanelor din anturajul lui (ancheta).

3.f. Metoda chestionarului. Chestionarul reprezintă o listă de întrebări stabilite pe baza unor
criterii riguroase, care vizează unul sau mai multe laturi sau caracteristici ale organizării
psihocomportamentale. Răspunsurile pot fi de două tipuri: închise, subiectul alegând unul din cele
asociate întrebării, sau deschise, subiectul trebuind să „găsească” şi să formuleze singur răspunsul.

3.g. Tehnicile proiective prin care se urmăreşte explorarea structurilor inconştientului şi
evidenţierea tendinţelor dominante în profilul de personalitate al subiectului. Ele sunt de două tipuri:
structurate, care includ situaţii cu identitate reală (exemplu, testul aperceptiv tematic–Murray, testul de
frustraţie Rasenzweig, testul de pulsiuni Szondi) şi nestructurate (exemplu, testul petelor de cerneală,
testul Rorschach).

3.h. Metoda testelor. Prin test, în sensul strict de psihometriei, se înţelege o probă psihologică
standardizată care se aplică la fel la toţi subiecţii şi la care rezultatele se interpretează pe baza unor
etaloane dinainte stabilite. De aceea, în această categorie includem numai probele zise de performanţă (de
inteligenţă generală, de aptitudini tehnice, matematice sau de memorie, atenţie, dexteritate motorie etc.).
Metodele auxiliare de prelucrare-interpretare a datelor sunt cele de ordin statistico-matematic şi
ele permit determinarea gradului de obiectivitate şi semnificaţie a ceea ce se obţine în cercetare.
4. Intrebari de autoevaluare
1. Ce înţelegem prin metodă?

2. Ce înseamnă caracter obiectiv al cunoaşterii psihologice?
3. Prin ce se deosebeşte experimentul de laborator de observaţie?
4. Ce este variabila independentă?
5. Ce este testul în sens psihometric?
6. De ce sunt necesare metodele statistico-matematice?


1. Calea de aflare a adevărului despre un lucru, un fenomen sau proces.
2. Întemeierea afirmaţiilor şi generalizărilor teoretice pe date şi fapte reale, concrete.
3. Spre deosebire de observaţie, experimentul de laborator ne permite să provocăm deliberat
fenomenul sau procesul pe care ne propunem să-l studiem.
4. Stimulul, proba sau sarcina pe care le foloseşte cercetătorul pentru a provoca fenomenul pe
care şi-l propune să-l studieze.
5. O probă riguros standardizată şi etalonată.
6. Pentru a determina mai riguros obiectivitatea şi semnificaţia rezultatelor cercetării.

LECŢIA 3 - PRINCIPIUL DETERMINISMULUI EXTERN
2. Notite curs - lectia 3
1. Importanţa determinismului în ştiinţă

Orice cunoaştere ştiinţifică presupune găsirea răspunsului la întrebarea „de ce?”, adică
dezvăluirea cauzelor care stau la originea fenomenelor de care se ocupă. A explica un lucru
înseamnă a-i stabili cauzele obiective, a-l raporta la ele. Determinismul se opune
indeterminismului, care susţine existenţa lucrurilor şi fenomenelor în afara şi dincolo de
condiţionări reale, cognoscibile şi controlabile.
Potrivit principiului determinismului nimic nu există şi nu se produce fără o cauză reală care
poate şi trebuie cunoscută. Pentru prima dată, acest principiu a fost adoptat şi aplicat în ştiinţele
naturii, cu precădere în mecanică şi fizică.
2. Formele pe care le-a luat principiul determinismului în istoria cunoaşterii ştiinţifice

Până la sfârşitul primei jumătăţi a secolului XX, determinismul era reprezentat în forma unei
relaţii de tip cauzal-univoc şi deschis: fiind dată condiţia sau cauza C în mod necesar se produce
efectul E:
C E, E = f (c) (exemplu „când apa este încălzită de 100oC, ea începe să fiarbă”).
În psihologie, cu o asemenea schemă de determinism a operat şcoala behavioristă fondată de
psihologul american John Watson (1913).
Aceasta, declarând comportamentul ca unic obiect de studiu al psihologiei, l-a subordonat
determinismului cauzal-univoc, propunând schema S R (stimul-reacţie). Potrivit acestei scheme,
dacă aplicăm stimulul S1 unui subiect, acesta va da cu certitudine R1. S-a dovedit însă că schema
respectivă reflectă mai curând comportamentul unui robot decât al unui subiect uman.
De asemenea, s-a dovedit că, în general, forma determinismului cauzal-liniar-deschis nu este
aplicabilă în studiul şi explicarea fenomenelor complexe, cum sunt cele sociale şi psihosociale.
Aceasta impunea revizuirea reprezentării clasice despre determinism, lucru care s-a şi întâmplat
începând cu cea de-a II-a jumătate a secolului XX, sub impactul noii paradigme sistemico-
cibernetice (N. Wiener, L. von. Bertalanffy).
Revizuirea s-a produs sub două aspecte principale:
a) sub aspectul caracterului relaţiei C–E
b) sub aspectul sferei noţiunii de determinism.
Primul aspect s-a tradus prin înlocuirea relaţiei liniare univoce cu relaţia bidirecţională, circulară,
potrivit căreia, şi efectul, la rândul lui, acţionează asupra cauzei care l-a produs:
C E C sau: C E
Cel de-al doilea aspect s-a concretizat în introducerea, alături de determinismul cauzal direct,
bazat pe necesitate, şi a determinismului mediat, mijlocit, bazat pe posibilitate sau probabilitate,
în care este implicată intervenţia factorului „întâmplare”, ce nu poate fi prevăzut şi controlat în
mod exact.
Schema acestui determinism este următoarea:
C A E, unde C = condiţia, E = efectul, iar A = aleatorul sau întâmplarea.
3. Specificul determinismului în psihologie

În psihologia contemporană se adoptă determinismul extern mediat. În lumina acestuia, atât
diferitele funcţii şi procese psihice particulare, cât şi sistemul psihic în ansamblu trebuie
interpretate ca efect al acţiunii stimulilor şi situaţiilor obiective externe asupra organismului
animal. Acţiunea acestor factori externi nu are însă un caracter direct şi necondiţionat, ci unul
mediat de mulţimea variabilelor interne ale organismului: S O R, unde: S = stimul extern, O =
organism cu o organizare internă mai mult sau mai puţin complexă, R = răspunsuri. (Cauzele
externe interacţionează, aşadar, cu condiţiile interne, ceea ce face ca legătura dintre stimul şi
răspuns să fie de tip probabilist). Ca urmare, în diferite momente de timp, unul şi acelaşi stimul
aplicat aceluiaşi individ produce răspunsuri diferite, sau: unul şi acelaşi stimul aplicat mai multor
indivizi produce răspunsuri diferite.
La om, determinismul vieţii psihice atinge cel mai înalt grad de complexitate. Această
complexitate se datoreşte atât mediului extern, cât şi ansamblului condiţiilor interne. În ceea ce
priveşte mediul extern, complexitatea a sporit prin adăugarea la factorii fizici naturali a factorilor
socio-culturali, care s-au diversificat tot mai mult de-a lungul istoriei. Astfel, determinismul
natural va fi dublat şi subordonat de determinismul socio-cultural. Factorii socio-culturali devin
esenţiali în determinarea conţinuturilor informaţionale şi structurilor psiho-aptitudinale interne
ale fiecărui individ uman. Ei se concretizează în: sisteme de unelte, sisteme de cunoştinţe, limbă,
sisteme de valori, sistem de norme şi etaloane morale, sisteme de educaţie etc. Este de domeniul
evidenţei faptul că o organizare psihocomportamentală specific umană se poate realiza numai în
măsura în care individul comunică şi interacţionează cu mediul socio-cultural şi asimilează
treptat, în cadru organizat sau spontan, elemente ale tezaurului cultural-instrumental existent în
societate.
Procesul prin care factorii socio-culturali modelează şi structurează omul din punct de vedere
psihocomportamental a fost denumit socializare-inculturaţie.
În ceea ce priveşte ansamblul condiţiilor interne, complexitatea lui este determinată de
complexitatea creierului uman care permite o procesare calitativ superioară a fluxurilor
informaţiilor externe şi asigură elaborarea unor structuri psihice de un înalt grad de diversitate şi
complexitate. Variabilele intermediare de natură psihică se constituie şi se amplifică treptat în
ontogeneză, astfel că ponderea lor în determinismul actual este mai mare la un adult decât la un
copil.
4. Ce legătură este între ştiinţă şi principiul determinismului?

2. În ce constă determinismul de tip cauzal, liniar?
3. De ce determinismul cauzal-univoc nu este aplicabil în psihologie?
4. Ce înseamnă determinismul mediat, de tip probabilist?
5. În ce constă specificul determinismul psihicului uman?
1. Ştiinţa nu poate exista în afara aplicării principiului determinismului.

2. Într-o legătură necesară între cauză şi efect.
3. Pentru că în domeniul fenomenelor psihice intervine influenţa variabilelor interne.
4. Acţiunea factorilor externi se filtrează prin organizarea internă a organismului.
5. În prezenţa factorilor socio-culturali.
LECŢIA 4 - PRINCIPIUL RELAŢIONĂRII NEUROPSIHICE
1. Problema mecanismului vieţii psihice

Cunoaşterea psihologică trebuie să răspundă şi la întrebarea „cum?”, adică să dezvăluie şi să
analizeze mecanismul prin care se realizează atât psihicul în ansamblu, cât şi diferitele lui
componente particulare. Această întrebare o găsim formulată încă la filosofii antichităţii de
orientare materialistă – Democrit, Epicur şi la medicii acelei perioade – Hipocrate şi Galen.
Democrit, considerând că psihicul este alcătuit din atomi, credea că mecanismul lui îl reprezintă
aparatul respirator. Hipocrate şi Galen legau mecanismul producerii vieţii psihice de aparatul
circulator şi de dinamica celor patru umori din organism – sângele, limfa, bila neagră şi bila
galbenă. Creierul era considerat doar un „răcitor” al gândurilor, nu şi organul lor.
Legătura psihicului cu creierul a rămas obscură şi controversată, până în secolul al XIX-lea.
Această situaţie s-a datorat, pe de o parte, faptului că creierul uman nu devenise încă obiect de
cercetare sistematică, obiectivă, iar pe de altă parte, absenţei unei definiri adecvate a naturii
psihicului.
În secolul XVII în interpretarea caracterului legăturii dintre psihic şi creier s-a formulat soluţia
dualistă (Descartes). Potrivit acesteia, între psihic şi creier există o legătură, de contiquitate
spaţio-temporară, fiecare entitate avându-şi propria sa natură şi propriile sale legi, nici una
nedeterminând sau necondiţionând pe cealaltă.
Abia în secolul al XIX-lea, îndeosebi în a doua jumătate a lui, creierul a intrat în sfera
cercetărilor sistematice de laborator, evident, experimentele efectuându-se pe animale (porumbei,
câini, maimuţe) prin metoda ablaţiunilor, extirpărilor şi stimulărilor directe cu curent electric.
Pe baza rezultatelor obţinute, s-au elaborat două modele explicative, care se vor confrunta până
spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului XX şi anume: modelul echipotenţialist şi modelul îngust
localizaţionist.
2. Modelul echipotenţialist
Acesta a fost susţinut de fiziologul francez Flourens şi de neurofiziologul şi psihologul american
Lashley şi arată că creierul nu prezintă în interiorul său diferenţieri şi specializări funcţionale, el
funcţionând ca un întreg. Ca urmare, orice funcţie psihică poate fi îndeplinită de orice zonă sau
formaţiune cerebrală şi orice zonă sau formaţiune cerebrală poate îndeplini orice funcţie.
3. Modelul îngust localizaţionist

La elaborarea acestui model au contribuit cercetările lui Fritz şi Hitzig de stimulare electrică
directă a unor zone din creier la câine şi cercetările lui Broca şi Wernicke efectuate post-mortem
pe creierul unor pacienţi care prezentau tulburări ale limbajului expresiv şi impresiv, pe fondul
unor leziuni localizate în lobul frontal şi în lobul temporal din emisfera stângă. În lumina
modelului respectiv, în interiorul creierului există o strictă diferenţiere şi specializare funcţională.
Ca urmare, între o funcţie psihică particulară şi o anumită zonă cerebrală există o legătură stabilă
şi invariantă: fiecare zonă îndeplineşte o anumită şi singură funcţie psihică.
Analiza comparativă minuţioasă a numărului mare de cazuri din clinicile de neurochirurgie a dus
la concluzia că ambele modele sunt eronate, fiecare absolutizând unele situaţii şi date particulare.
În a doua jumătate a secolului XX, ele au fost înlocuite cu altul nou denumit modelul
localizărilor dinamice.
4. Modelul localizărilor dinamice îmbină ideea diferenţierii şi specializării intracerebrale cu

ideea polivalenţei sau echipotenţialităţii.
Funcţiile psihice sunt împărţite, corespunzător, în două grupe:
a) precis şi stabil localizate
b) relativ şi variabil localizate.
Din prima grupă fac parte funcţiile senzoriale şi motorii; în grupa a doua se includ: memoria,
gândirea, afectivitatea.
În accepţiunea sa actuală, principiul relaţionării neuropsihice impune următoarele idei esenţiale:
a) psihicul este funcţie a creierului;
b) creierul produce psihic nu în virtutea structurii sale celulare interne, ci numai dacă este pus în
relaţie de comunicare cu surse de informaţie din afara sa – respectiv, din mediul intern şi extern;
c) la nivelul creierului există şi interacţionează structuri şi zone strict specializate, care
îndeplinesc anumite funcţii psihice, cu structuri şi zone care dobândesc o relativă specializare în
ontogeneză;
d) leziuni sau dereglări în funcţionarea creierului provoacă inevitabil tulburări în sfera
psihocomportamentală; tipul şi gravitatea tulburărilor psihocomportamentale depind de
topografia şi întinderea focarului patologic din creier; ca principale tulburări pot fi menţionate:
agnoziile (pierderea capacităţii de recunoaştere perceptivă a obiectelor, persoanelor sau propriilor
segmente corporale); apraxiile (destrămarea sistemului deprinderilor motorii); afaziile
(tulburarea limbajului expresiv şi ixpresiv); agrafiile (pierderea capacităţii şi deprinderii
scrisului); acalculiile (destrămarea sistemului operaţiilor de calcul); amneziile (pierderea
memoriei); dezorientarea în spaţiu şi timp;
e) nivelul dezvoltării psihice este condiţionat de nivelul de organizare structural-funcţională a
creierului: un psihic normal nu este posibil decât în cadrul unui creier normal;
f) funcţiile şi procesele psihice, deşi se realizează şi se susţin de procese neurofiziologice,
calitativ sunt ireductibile la acestea.
7. Demonstraţi că psihicul este funcţie a creierului.

2. Care este ideea de bază a modelului dualist?
3. Ce susţine modelul îngust localizaţionist?
4. Ce susţine modelul echipotenţialist?
5. Care sunt ideile de bază ale modelului localizărilor dinamice?
1. a) Leziunile şi afecţiunile organice ale creierului provoacă tulburări ale funcţiilor

psihice şi comportamentului.
b) Nivelul organizării structural-funcţionale a creierului condiţionează nivelul dezvoltării
funcţiilor şi capacităţilor psihice.
2. Creierul şi psihicul reprezintă entităţi calitativ distincte care coexistă în timp şi spaţiu
fără ca una să determine sau să condiţioneze pe cealaltă.
3. Fiecare funcţie psihică se leagă şi se îndeplineşte de o anumită zonă cerebrală; fiecare
zonă a creierului îndeplineşte o anumită şi singură funcţie.
4. Orice funcţie psihică poate fi îndeplinită de oricare zonă cerebrală; orice zonă cerebrală
poate îndeplini orice funcţie psihică.
5. Există funcţii psihice cu o localizare precisă şi invariantă şi funcţii psihice cu localizare
relativă şi variabilă?
LECŢIA 5 - PRINCIPIUL REFLECTĂRII ŞI MODELĂRII
1. Problema naturii psihicului în istoria cunoaşterii

Una din întrebările fundamentale la care psihologia trebuie să ofere un răspuns este: „care este
natura şi statutul ontologic, existenţial al psihicului, în general, al conştiinţei umane, în special?”
Această întrebare a fost pusă cu mult înainte ca psihologia să se fi desprins de filosofie.
Răspunsurile date au purtat amprenta orientării filosofice căreia îi aparţineau diferiţii gânditori,
grupându-se în două categorii: răspunsuri de esenţă idealist-spiritualistă şi răspunsuri de esenţă
materialistă.
Cele dintâi considerau că psihicul este de natură spirituală pură, extramaterială, supranaturală;
cele din urmă considerau că psihicul este „entitate” naturală, circumscrisă noţiunii de materie,
fiind formulate două tipuri de definiţii: substanţialiste (psihicul este o realitate substanţială – „o
grupare de atomi”, „un fluid–flogiston”, „un gaz”–eter, „o secreţie”) şi energetiste (psihicul = o
formă de energie magnetică etc.).
Opoziţia dintre interpretarea idealistă şi interpretarea materialistă a naturii psihicului s-a
menţinut şi după ce psihologia s-a separat de filozofie. Interpretarea idealistă a fost continuată şi
susţinută în cadrul unor sisteme filosofice şi al teologiei, interpretarea materialistă a fost adaptată
şi promovată în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. Aşadar, psihologia ştiinţifică va merge pe linia unei
interpretări materialiste. Dar răspunsurile de genul celor menţionate mai sus, având un caracter
reducţionist, nu relevă specificul calitativ al psihicului.
2. Natura psihicului în lumina principiului reflectării şi modelării informaţionale.

Limitele răspunsurilor de tip substanţialist şi energetist sunt depăşite prin adoptarea principiului
reflectării şi modelării informaţionale. Acest principiu ne oferă două concepte de referinţă pentru
înţelegerea statutului ontologic, al psihicului, şi anume: conceptul de reflectare şi conceptul de
informaţie.
Ambele concepte definesc natura psihicului prin raportare la obiectele şi fenomenele externe.
În lumina conceptului „reflectare”, psihicul este definit ca formă specifică superioară la
reflectare. Reflectarea este o proprietate a întregii materii şi ea se relevă în cadrul interacţiunii
dintre două obiecte: obiectul care exercită acţiunea şi care ia numele de reflectat (Ra) şi obiectul
care înregistrează acţiunea şi o „reproduce” într-o formă specifică naturii lui substanţial calitative
şi care primeşte denumirea de reflectant (Re): Ra Re.
După modul în care se înregistrează şi se reproduce de către reflectant acţiunea exercitată asupra
lui din afară, se delimitează mai multe forme de reflectare, şi anume: reflectarea mecanică, în
care „reproducerea” reflectantului se realizează prin modificări substanţiale de structură
(exemplu, urmele pe care le lăsăm pe nisip sau pe zăpadă); reflectare fizică, mediată de
interacţiunea cu suprafeţe lucitoare (exemplu, reflectarea în oglindă); reflectare biologică,
mediată de schimburile metabolice; reflectare neurofiziologică, realizată sub forma dinamicii
proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia); în fine, reflectarea psihică, realizată în
forma imaginilor. Rezultă, deci, că psihicul există ca formă specifică de reflectare subiectivă şi
ideală a realităţii externe, elementul său constitutiv esenţial fiind imaginea. Între imagine şi
obiect se stabileşte o relaţie de similitudine (asemănare), analogă cu relaţia dintre fotografie şi
obiect. Atributul subiectiv semnifică două lucruri: primul – că orice proces psihic se realizează în
interiorul unui subiect individual concret; al doilea – că orice proces psihic are un caracter activ
şi selectiv, fiind condiţionat de stările de motivaţie şi de scopurile subiectului. Atributul ideal
semnifică non-substanţialitatea psihicului, ireductibilitatea lui calitativă la structura celulară a
creierului şi la fenomenele biofizice, biochimice şi fiziologice care au loc la nivelul lui.
Conceptul de informaţie a fost introdus în circuitul ştiinţific de către cibernetica generală.
Cibernetica (cf. N. Wiener, 1948) consideră informaţia ca a treia dimensiune a universului,
alături de substanţă şi energie. Şi într-o primă definiţie, N. Wiener sublinia că „informaţia este
informaţie, ea nu este nici substanţă, nici energie”. Ea este lipsită de proprietăţi sensibile,
nemijlocit observabile şi perceptibile, existenţa ei putând fi probată în mod indirect, după
efectele pe care le produce asupra stării sistemului. Şi aceste efecte nu pot să fie decât pozitive.
De aici, a doua definiţie a informaţiei: „informaţia este măsura gradului de organizare şi progres
la nivelul sistemelor reale”, ea acţionând pretutindeni şi întotdeauna ca factor de reglare
(autoreglare) şi optimizare.
Psihicul întruneşte toate aceste atribute ale informaţiei:
a) este lipsit de proprietăţi nemijlocit observabile şi perceptibile;
b) prezenţa lui poate fi probată indirect, după eficienţa comportamentelor; c) se manifestă şi
acţionează ca factor de reglare/autoreglare, fiind o formă superioară de adaptare şi de relaţionare
cu mediul.
Aşadar, cel mai adecvat răspuns la întrebarea „care este natura şi statutul ontologic al
psihicului?”, trebuie să fie următorul: „psihicul este modalitatea specifică de realizare şi existenţă
a informaţiei la nivelul sistemului nervos, al creierului; psihicul este un model informaţional
intern al lumii externe”.
Ca model informaţional al lumii externe psihicul îndeplineşte două funcţii: funcţia de designare-
reprezentare şi funcţia de evaluare-interpretare. Prima funcţie constă în discriminarea,
identificarea şi înţelegerea/explicarea obiectelor şi fenomenelor în determinaţiile (proprietăţi,
relaţii) reale, aşa cum există independent de stările de motivaţie şi de scopurile subiectului; cea
de-a doua funcţie constă în punerea obiectelor şi fenomenelor externe în relaţie cu stările de
motivaţie şi scopurile subiectului, conferindu-le astfel semnificaţie valorică (axiologică).
Suportul fizic al informaţiei obiectuale externe este semnalul – electromagnetic (lumina), acustic
(sunetul), mecanic (atingerea, apăsarea, lovirea etc.), chimic (moleculele odorante, moleculele
sigide); suportul informaţiei psihice, în plan intern poate fi topografic – spaţial (configuraţia
spaţială a activărilor neuronale), biofizic (undele bioelectrice cerebrale) sau biochimic
(combinaţii ale moleculelor aminoacizilor – ADN, ARN).
Modelele informaţionale interne (psihice) sunt de două tipuri: izomorfice şi homomorfice.
Modelul izomorfic redă obiectul în individualitatea lui specifică prevenind confundarea lui cu
altele asemănătoare; modelul homomorfic redă clasa sau categoria, evidenţiind în prim plan
comunul, generalul.
1. Care sunt cele două tipuri mari de răspunsuri la întrebarea privind natura şi statutul
ontologic al psihicului?
2. De ce nu pot fi acceptate definiţiile substanţialiste şi energetiste?
3. Ce înţelegem prin reflectare?
4. Cum definim psihicul pe baza conceptului de reflectare?
5. Ce este informaţia?
6. De ce este mai adecvată definirea psihicului pe baza noţiunii de informaţie, decât definirea
lui pe baza noţiunii de reflectare?
7. Ce este un model informaţional izomorfic?
8. Ce este un model informaţional homomorfic?
1. Răspunsuri de factură materialistă şi răspunsuri de factură idealist-spiritualistă.

2. Pentru că nu surprind specificul şi identitatea calitativă a psihicului.
3. Proprietatea unui corp de a înregistra şi reproduce într-o formă specifică naturii sale
substanţial-calitative, prezenţa şi acţiunea unui alt corp.
4. Reflectare subiectivă şi ideală, sub forma imaginilor, a obiectelor şi fenomenelor externe;
5. Măsura gradului de organizare; factor de reglare şi progres.
6. Pentru că surprinde mai bine atributul de ideal şi rolul funcţional al psihicului în
relaţionarea cu mediul şi în comanda-reglarea comportamentelor adaptative.
7. O redare şi reprezentare a obiectului ca entitate individuală specifică.
8. O redare şi reprezentare a comunului şi generalului.
LECŢIA 6 - PRINCIPIUL ACŢIUNII ŞI AL UNITĂŢII CONTRADICTORII
1. Acţiunea externă – baza obiectivă a conştiinţei

Potrivit principiului acţiunii, conţinuturile şi structurile interne ale conştiinţei nu izvorăsc din
interiorul subiectului, ci din afara lui, respectiv, din acţiunile externe ale copilului cu şi asupra
obiectelor (în primul rând, jucăriilor) din jurul său. Acest principiu a fost formulat şi introdus de
savantul francez P. Janet (1889), creatorul psihologiei conduitei: „psihologia, afirma el, nu este
altceva decât ştiinţa acţiunii umane”. Conţinutul lui a fost îmbogăţit ulterior, pe baza cercetărilor
concrete, de H. Wallon, J. Piaget, L.S. Vâgotski, A.N. Leontiev, K. Pribram, J. Bruner.
Acţiunile externe ale copilului iau forma operaţiilor de descompunere), asamblare, combinare,
grupare-sortare, modelare. Treptat, prin procesul de interiorizare, ele se transformă în operaţii
mintale, constituind schema structurală a gândirii. Aşa cum au demonstrat cercetările lui J.
Piaget, operaţiile mintale interne se desprind de acţiunile în plan extern cu obiectele sau cu
imaginile lor şi devin autonome de-abia în intervalul de vârstă 12-14 ani. Conştiinţa nu numai se
naşte din activitate, dar se şi dezvoltă tot prin intermediul şi pe baza ei – activitatea de joc
(specifică vârstei preşcolare), activitatea de învăţare (caracteristică vârstei şcolare), activitatea
profesională, de muncă fizică şi intelectuală (dominantă la vârsta adultă).
De la un anumit punct al structurării şi consolidării sale, conştiinţa va subordona activitatea,
conferindu-i un caracter anticipat şi planificat. Acţiunile externe asupra obiectelor vor înceta să
se declanşeze automat şi impulsiv şi vor deveni mijlocite şi pregătite de structurile interne ale
conştiinţei, producându-se astfel ca rezultat al unei intenţii, al unei vreri, al unei deliberări.
Cu cât o activitate este mai complexă, cu un grad mai ridicat de problematizare şi dificultate, cu
atât efectuarea ei reclamă o implicare mai puternică a funcţiilor conştiinţei-cognitive, proiectiv-
creatoare, reglatorii. („Înainte de a construi o casă în plan obiectiv-extern, omul o construieşte
mai înainte în plan ideal-intern, în minte”).
Spre deosebire de animal, care este un sistem reactiv, răspunzând preponderent la incitări din
afară, omul este un sistem activ, esenţa lui existenţială rezidând în a desfăşura o activitate.
Această deschidere spre acţiune, spre activitate este imprimată din interior, tocmai de către
conştiinţă.
Aşadar, izvorând din acţiunea externă cu obiectele din jur, conştiinţa nu este o structură pasivă,
statică, ci, dimpotrivă, o structură dinamică, înalt activă, împingându-ne permanent să acţionăm,
să facem ceva. Datele observaţiilor cotidiene şi ale cercetărilor demonstrează că pasivitatea şi
lipsa mai îndelungată a activităţii sunt greu de suportat, producând stări de disconfort, de
tensiune şi dezechilibru interior. Subsolicitarea este, în cazul omului, un factor la fel de stresant
ca şi suprasolicitare.
Rezultatele şi efectele acţiunilor sunt supuse unei analize şi evaluări critice şi informaţia astfel
obţinută va influenţa în sens invers planul şi programul conştient intern care a stat la baza lor,
corectând eventualele erori sau scăpări.
Deşi, în general, acţiunea reflectă şi exprimă în mod veridic conţinuturi şi laturi ale conştiinţei,
apar şi situaţii de discordanţă, când spunem că omul se dedublează, una gândind şi simţind şi alta
făcând (exemplu: cineva îţi spune că te simpatizează, când în sinea lui nu te poate suferi; un
subaltern face sluj în faţa şefului, deşi în realitate îl urăşte şi ar vrea să scape de el; linguşeala,
ipocrizia, slugărnicia nu sunt altceva decât expresii ale dedublării – manifestarea externă fiind
destinată ascunderii şi mascării stării subiective interne).
2. Importanţa metodologică a principiului acţiunii.

Acest principiu este singurul care permite depăşirea limitelor atât ale psihologiei
introspecţioniste clasice, care considera conştiinţa ca un dat intern, subiectiv autonom, ermetic
închisă în sine, cât şi ale behaviorismului watsonian, care nega realitatea ca atare a conştiinţei
considerând-o o simplă ficţiune, şi declara drept singura realitate psihologică – ansamblul
reacţiilor externe – comportamentul. În locul acestor paradigme unilateral-absolutizante, care
reclamau ruperea şi opunerea antagonică a planului subiectiv intern şi a celui obiectiv
comportamental extern este aşezată paradigma interacţionistă (relaţional-circulară), care
postulează complementaritatea şi convertibilitatea reciprocă, în succesiunea secvenţelor
temporare, a celor două planuri – subiectiv intern şi obiectiv extern, reciprocitatea proceselor
interiorizării (de la acţiunea externă spre interiorul subiectului) şi exteriorizării (obiectivizării)
(de la intenţie, proiect mental spre acţiune externă).

1. Cine a introdus în psihologie principiul acţiunii?
2. Care este direcţia de formare – structurare a structurilor conştiinţei în lumina principiului
acţiunii?
3. În ce constă rolul conştiinţei structurate în desfăşurarea activităţii?
4. Care este importanţa metodologică a principiului acţiunii?
1. Savantul francez P. Janet.

2. Dinspre exterior spre interior.
3. În planificarea, programarea, declanşarea şi reglarea ei.
4. Permite depăşirea limitelor introspecţionismului şi behaviorismului, asigurând unitatea
dintre planul subiectiv intern şi planul obiectiv extern.
LECŢIA 7 - PRINCIPIUL GENETIC ŞI AL ISTORISMULUI
1. Problema originii psihicului în istoria psihologiei

În istoria psihologiei, în abordarea şi rezolvarea problemei originii psihicului s-au confruntat
două orientări: orientarea ineistă şi orientarea genetistă a tabulei rasa.
Orientarea ineistă s-a manifestat sub două variante – metafizico-spiritualistă şi pozitivist
ştiinţifică. Prima variantă a fost formulată şi dezvoltată, pe de o parte, în cadrul filosofiei
idealiste (Platon, Kant, Hegel), iar pe de altă parte, în cadrul teologiei. Varianta filosofică
interpreta psihicul ca expresie a unei idei sau spirit absolut, considerându-l predeterminat sau
imanent şi independent de experienţă. Varianta teologică raportează originea psihicului la actul
creaţiei divine şi-i conferă de asemenea un caracter pur spiritual şi imanent (înnăscut).
Varianta pozitivist-ştiinţifică a fost formulată şi lansată în circuitul ştiinţific de către antropologul
englez Fr. Galton prin lucrarea Geniul ereditar (1889).
Potrivit acestei variante, toate funcţiile şi capacităţile psihice sunt determinate exclusiv de
ereditate şi, în consecinţă, au un caracter înnăscut. În sprijinul acestei idei au fost invocate datele
oferite de analiza arborilor genealogici ai unor familii de mari muzicieni, mari matematicieni,
mari medici, mari comandanţi militari.
Dintre şcolile psihologice importante care au adoptat şi susţinut ideea imanentismului putem
menţiona gestaltismul, care afirma că structurile psihice – ale percepţiei, ale gândirii – sunt
înnăscute, imanente.
La rândul lui, lingvistul şi filosoful american N. Chomsky aplică ideea ineismului la schemele şi
structurile limbajului, pe care le consideră înnăscute.
Orientarea genetistă a fost prefigurată în cadrul filosofiei senzualist-empiriste engleze îndeosebi
de către J. Locke şi dezvoltată apoi de materialiştii francezi din secolul XVIII – Diderot,
Helvetius, La Mettrie, şi mai târziu, într-o manieră mai sistematică de H. Spencer în a doua
jumătate a secolului XIX.
Ideea de bază a orientării genetiste este aceea că la naştere, copilul este o tabula rasa, lipsit de
orice experienţă şi zestre psihică, aidoma unui caiet cu filele imaculate. Viaţa psihică începe să se
constituie după naştere, prin înmagazinarea urmelor şi impresiilor produse de influenţele
mediului extern. Pe baza acestei idei a fost proclamată atotputernicia educaţiei: din oricine, prin
educaţie adecvată se poate face orice. Dezvoltarea psihică era privită ca o simplă acumulare de
ordin cantitativ a impresiilor şi experienţelor, fără deosebiri calitative între diferitele segmente
ale vârstei cronologice a individului.
Dintre şcolile psihologice mari, cele care au mers pe această linie au fost asociaţionismul
pozitivist şi behaviorismul. Ca mecanism şi factor esenţial al dezvoltării a fost considerată
învăţarea. (Aşa se şi explică de ce învăţarea a constituit tema predilectă de cercetare în psihologia
behavioristă).
2. Specificul şi importanţa metodologică a principiului genetic şi al istorismului

Ideea în sine corectă a caracterului evolutiv al psihicului susţinută de orientarea genetistă a fost
serios revizuită în prima jumătate a secolului XX şi reformulată ca principiu genetic şi al
istorismului. Printre autorii care au contribuit la aceasta trebuie menţionati: H. Wallon, J. Piaget,
J. Bruner, L.S. Vâgotski, A.N.Leontiev.
În noua sa formulare acest principiu impune următoarele exigenţe de ordin metodologic:
a) pentru a realiza o explicaţie ştiinţifică a psihicului şi comportamentului este necesar să luăm în
considerare dimensiunea genetică şi să le privim în devenirea lor, atât în plan individual, cât şi în
plan filogenetic şi istoric (în succesiunea speciilor, în cazul psihicului şi comportamentului
animal, şi în succesiunea generaţiilor, în cazul psihicului şi comportamentului uman);
b) dezvoltarea psihocomportamentală are un caracter ascendent şi stadial, ea desfăşurându-se de
la simplu la complex, de la inferior la superior, de la amorf, nediferenţiat, la individualizat;
c) stadiile psihogenetice reprezintă segmente ale vârstei cronologice în interiorul cărora se
realizează anumite transformări şi achiziţii în mecanismele, conţinuturile şi caracteristicile
cantitativ-calitative ale funcţiilor şi capacităţilor psihice, precum şi ale comportamentelor
instrumentale; stadiile ierarhic superioare subordonează şi integrează stadiile ierarhic inferioare
şi sunt ireductibile la ele (exemplu, în dezvoltarea intelectului, a gândirii, cercetările lui J. Piaget
au pus în evidenţă existenţa a patru stadii, iar în dezvoltarea personalităţii E. Erikson a stabilit
şapte stadii);
d) cu cât o funcţie psihică este mai complexă, cu atât durata dezvoltării sale este mai lungă;
e) organizarea psihocomportamentală trebuie considerată şi analizată ca rezultat al interacţiunii şi
integrării dintre înnăscut şi dobândit, la om, ceea ce este dobândit având o pondere şi o
importanţă mai mare decât ceea ce este înnăscut;
f) dezvoltarea psihocomportamentală trebuie analizată şi explicată pe baza interacţiunii dintre
ereditate şi mediu, între cei doi factori fiind posibile următoarele combinaţii principale:
a) M+ E+;
b) M+ E–;
c) M– E+;
d) M– E–;
g) admiterea deosebirilor de ordin calitativ între indivizii situaţi pe trepte evolutive diferite (între
om şi animal, între adult şi copil, între adult şi bătrân);
h) dinamica dezvoltării psihocomportamentale trebuie interpretată pe baza a două legi: legea
heterocroniei şi legea heteronomiei; potrivit primei legi, diferitele funcţii psihice şi
comportamente se constituie şi se maturizează în ritmuri diferite şi la momente diferite; potrivit
celei de-a doua legi, nu toate funcţiile şi capacităţile psihice ating acelaşi nivel de dezvoltare –
unele ating un nivel înalt, altele ating un nivel mediu, iar altele rămân la un nivel scăzut.

1. Ce susţine orientarea ineistă?
2. Ce susţine orientarea genetistă tabula rasa?
3. Cum trebuie considerată organizarea psihocomportamentală a omului sub aspectul
originii?
4. Ce caracter are dezvoltarea psihocomportamentală?
5. Ce postulează legea heterocroniei?
6. Ce postulează legea heteronomiei?
1. Că psihicul este integral înnăscut.

2. Că psihicul este integral dobândit.
3. Ca rezultat al interacţiunii şi integrării reciproce a ceea ce este înnăscut şi a ceea ce este
dobândit.
4. Ascendent şi stadial.
5. Că diferitele funcţii şi capacităţi psihice se constituie şi se maturizează în ritmuri şi la
momente diferite de timp.
6. Că nu toate funcţiile şi capacităţile psihice ating acelaşi nivel de dezvoltare.
LECŢIA 8 - PRINCIPIUL SISTEMICITĂŢII
1. Conţinutul principiului sistemicităţii

Acest principiu a fost introdus în psihologie în a doua jumătate a secolului XX şi aparţine noii
paradigme a cunoaşterii ştiinţifice contemporane. El înlocuieşte cele două abordări anterioare,
orientarea care absolutiza partea şi orientarea care absolutiza întregul, reclamând necesitatea
considerării şi corelării părţii (elementului) şi întregului (ansamblului) în cadrul conceptului de
sistem.
Sistemul este definit ca un ansamblu de elemente (părţi) aflate într-o relaţie non întâmplătoare,
mai mult sau mai puţin stabilă şi legică. Orice entitate trebuie privită şi abordată ca sistem.
Sistemul se delimitează pe fondul unui mediu (M).
Abordarea „sistemului” trebuie făcută nu prin izolarea lui de mediu (aşa cum se proceda în
cadrul paradigmei tradiţionale atomar-descriptiviste), ci prin raportarea la acesta: S M. Relaţia
dintre element şi sistem nu este fixă şi imuabilă, ci ea are un caracter relativ: ceea ce este element
şi ceea ce este sistem depinde de scopul cunoaşterii. Astfel, este posibil ca ceea ce aici şi acum
este sistem, atunci şi acolo poate deveni element; exemplu, când luăm ca obiect de studiu
creierul, el se află în ipostaza de sistem, iar când luăm ca obiect de studiu organismul, creierul
devine element.
Schema logică a abordării sistemice ia următoarea formă:
a) desprinderea, pe baza unor criterii şi potrivit scopului cercetării, a unei anumite entităţi şi
considerarea ei ca sistem (Si);
b) stabilirea mediului de referinţă (Mj);
c) încadrarea sistemului astfel delimitat în schema generală de clasificare a sistemelor;
d) alegerea în funcţie de clasa de apartenenţă a strategiei şi metodelor adecvate de investigare;
e) alcătuirea profilului de stare şi, eventual, a portretului fazic;
f) stabilirea locului sistemului respectiv în cadrul sistemului înglobant, supraordonat.
2. Criteriile generale de clasificare a sistemelor

Pentru a realiza o clasificare general valabilă a sistemelor reale, s-a recurs la criterii de ordin
logico-formal şi anume:
a) poziţia sistemului faţă de acţiunea legii timpului;
b) caracterul relaţiei sistemului cu mediul;
c) gradul de complexitate, dat, pe de o parte, de numărul elementelor componente, iar pe de alta,
de volumul conexiunilor interne şi externe;
d) caracterul legăturii dintre intrarea sistemului şi ieşirea lui – legătură necesară cauzală sau
legătură probabilistă.
Aplicarea acestor criterii a dus la stabilirea următoarelor clase mari de sisteme:

a) sisteme statice – care nu-şi schimbă starea iniţială de-a lungul timpului (în realitate nu există
sisteme absolut statice) şi sisteme dinamice, care-şi schimbă starea în timp, fie în sens negativ
(sisteme statice cu organizare dată (exemplu, lucrurile neînsufleţite, maşinile), fie în sens pozitiv
(sistemele biologice);
b) sisteme închise – care nu fac nici un fel de schimburi cu mediul ambiant (asemenea sisteme nu
se întâlnesc în realitate), sisteme semideschise, care fac cu mediul numai schimburi de energie şi
de informaţie (exemplu, maşinile, ordinatoarele, psihicul) şi sisteme deschise, care realizează cu
mediul toate cele trei tipuri de schimburi posibile – de energie, de informaţie şi de substanţe
(sistemele biologice);
c) sisteme simple (exemplu, un lacăt, un ceasornic, o masă etc.), sisteme complexe (exemplu,
calculatorul electronic) şi sisteme supercomplexe (exemplu, creierul uman, societatea);
d) sisteme deterministe – în care „ieşirea” (output-ul) este strict determinată de „intrare” (input)
şi sisteme probabiliste, în care, între „intrare” şi „ieşire” se interpune influenţa unor variabile
aleatorii imprevizibile şi incontrolabile.
3. Caracteristicile psihicului uman ca sistem

În primul rând, să vedem dacă psihicul ca entitate reală este sau nu un sistem. Răspunsul nu
poate fi decât afirmativ. Psihicul corespunde şi satisface cerinţele definiţiei pe care am dat-o
sistemului:
a) pune în evidenţă existenţa unor elemente (componente) distincte–procese (senzaţii, percepţii,
reprezentări, gândire, memorie), stări (afective, motivaţionale) şi trăsături;
b) aceste componente nu sunt independente unele de altele, ci se află într-o strânsă şi permanentă
interacţiune şi intercondiţionare.
Aşadar, psihicul uman este un sistem, el nu este nici un conglomerat, aşa cum îl considera
asociaţionismul, nici un întreg monolit, intern omogen, aşa cum îl considera gestaltismul. El se
caracterizează printr-o unitate şi integralitate nu date a priori, ci provenite din interacţiunea şi
articularea funcţiilor şi proceselor particulare constitutive; la rândul lor, aceste funcţii şi procese
particulare se subordonează ansamblului, întregului şi sunt influenţate de acesta; componentele
de rang superior restructurează şi integrează pe cele de rang inferior; alterarea sau „lezarea” unei
componente se răsfrânge negativ asupra ansamblului. Aşadar, organizarea internă a sistemului
psihic uman se realizează pe baza acţiunii corelate a două legi esenţiale: legea diferenţierii prin
care se asigură individualizarea şi delimitarea funcţiilor, proceselor şi stărilor componente, şi
legea integrării (pe orizontală şi pe verticală), prin care se asigură articularea şi unificarea
emergentă supraordonată.
În al doilea rând, trebuie să stabilim care este natura sistemului psihic. Răspunsul la această
chestiune l-am dat deja în lecţia despre principiul reflectării şi modelării informaţionale: psihicul
este un sistem de natură şi esenţă informaţională, iar suportul său direct este de natură energetică.
Unii autori includ în definiţie şi suportul, afirmând că psihicul este un sistem energetico-
informaţional cu finalitate antientropică, optimizatoare şi organizatoare.
În fine, în al treilea rând, trebuie să stabilim locul sistemului psihic uman în schema generală de
clasificare a sistemelor. Pe baza datelor de observaţie şi experimentale de care dispunem în
prezent, putem susţine încadrarea sistemului psihic uman în clasa sistemelor: dinamice evolutive,
semideschise, supercomplexe şi probabiliste.
Atributul dinamic-evolutiv, presupune că starea sistemului psihic se modifică de-a lungul vârstei
individului, traiectoria acestei modificări punând în evidenţă trei segmente principale: ascendent
(dezvoltare, consolidare, maturizare), de optimum funcţional şi descendent (entropic, regresiv)
(vezi fig):
nivel de organizare
optimum
segment ascendent segment descendent
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70 vârstă
Atributul semideschis înseamnă că dezvoltarea şi funcţionarea sistemului psihic se realizează pe
baza schimburilor de informaţie mediate de suporturi energetice de diferite modalităţi.
Atributul supercomplex înseamnă că psihicul uman cuprinde un număr foarte mare de
componente şi posedă un volum imens de conexiuni interne, între elementele componente, şi
externe, cu mediul ambiant. Ca atare, studiul său comportă utilizarea mai multor strategii –
transversală, longitudinală, constatativă, formativă, comparativă, genetică etc. – şi a mai multor
metode şi tehnici.
Atributul probabilist înseamnă că între stimulii de la „intrare” şi răspunsurile de la „ieşire” nu
există o legătură de tip cauzal univoc, ci una de tip posibil, dată fiind prezenţa şi influenţa unei
mulţimi de variabile intermediare complexe. Ca urmare, predicţiile nu vor putea fi formulate în
judecăţi categorice, ci în judecăţi probabiliste. Este posibil că dacă se acţionează cu stimulul S1,
să se producă răspunsul R1. Aşa cum am mai subliniat, dificultatea studierii şi cunoaşterii
sistemului psihic uman este determinată nu numai de extraordinara lui complexitate, ci şi de
natura lui calitativă intrinsecă de fenomen (informaţional) lipsit de proprietăţi nemijlocit
observabile, înregistrabile şi măsurabile.

1. Prin ce se deosebeşte sistemul de conglomerat?
2. Ce caracter are raportul element-sistem?
3. Care sunt criteriile de clasificare a sistemelor?
4. Ce este un sistem dinamic?
5. După ce se stabileşte gradul de complexitate al unui sistem?
6. Ce înseamnă un sistem probabilist?
7. Ce fel de sistem este psihicul uman?
1. Prin existenţa relaţiilor de interacţiune–intercondiţionare între elemente.

2. Relativ.
3. Poziţia sistemului faţă de acţiunea legii timpului, caracterul relaţiei sistemului cu mediul,
gradul de complexitate şi caracterul legăturii dintre „intrare” şi „ieşire”.
4. Un sistem a cărui stare se modifică sub influenţa scurgerii timpului.
5. După numărul elementelor componente şi după întinderea volumului conexiunilor interne
şi externe.
6. Un sistem în care legătura dintre „intrare” şi „ieşire” este mediată de variabile aleatoare.
7. Un sistem dinamic evolutiv, semideschis, supercomplex şi probabilist.
LECŢIA 9 - LEGILE PSIHOLOGICE
1. Noţiune de lege
În mod tradiţional, sub influenţa paradigmei mecanicii şi fizicii clasice, definirea noţiunii de lege
a fost circumscrisă exclusiv relaţiei cauzale univoce. Ca urmare, legea era interpretată ca un
raport necesar repetabil şi invariant între doi factori sau fenomene, (unul cauzativ şi altul cauzat,
efect), verificabil la nivelul fiecărui caz individual, luat separat (exemplu, legea atracţiei
universale, legea acceleraţiei, legea dilatării corpurilor, raportul viteză, spaţiu (distanţă), timp
etc.). Asemenea gen de raporturi (legi) erau prezente şi demonstrabile numai în sfera
fenomenelor mecano-fizice şi ele au conferit disciplinelor corespunzătoare atributul de ştiinţe
exacte.
În contrast cu acestea, disciplinele în cadrul cărora nu se punea în evidenţă existenţa unor
asemenea legi fie erau etichetate ca inexacte, fie ca pseudoştiinţe.
În această categorie erau încadrate în primul rând ştiinţele sociale şi psihologia. O atare optică se
mai întâlneşte şi în zilele noastre, cu toate că s-au produs mutaţii majore în structura tradiţională
a paradigmei cunoaşterii. În lumina noilor mutaţii, cadrul referenţial al definirii legii a devenit
raportul dintre „organizarea absolută” şi „dezordinea absolută” (haosul). „Organizarea absolută”
exprimă legături de tip necesar şi invariante între elementele unei mulţimi (sistem) şi între stările
sistemului şi influenţele externe; „dezordinea absolută” (haosul) exprimă absenţa oricărei
dependenţe între elementele unei mulţimi sau între stările unui sistem şi influenţele externe.
În lumina celor de mai sus, putem schiţa o nouă definiţie a legii: „legea este o relaţie de
dependenţă de intensitate variabilă între elementele unui sistem sau între mărimile de intrare şi
mărimile de ieşire ale aceluiaşi sistem”.
În funcţie de intensitatea dependenţei, vom delimita două categorii de legi: legi dinamice, care
exprimă dependenţe necesare şi invariante, şi legi statistice, care exprimă dependenţe mai slabe,
bazate pe funcţii probabilistice. Legea dinamică se aplică şi se verifică la nivelul fiecărui caz
individual în parte (exemplu, legea gravitaţiei, legea conductibilităţii, legea polarităţii electrice
etc.) şi caracterizează fenomenele şi procesele mecano-fizico-chimice.
Legea statistică nu se verifică decât la nivelul ansamblurilor reprezentative, ea manifestându-se
ca tendinţă centrală pe fondul variaţiilor individuale. Domeniul ei de aplicaţie îl reprezintă
fenomenele psihice şi sociale.
Pentru a surprinde o anumită legitate a unui fenomen psihic şi psihosocial, chiar şi la nivel
individual, este necesar să efectuăm un număr suficient de mare de determinări sau măsurători,
pentru ca tendinţa centrală prin care o aproximăm să devină relevantă şi semnificativă.
Aşadar, la întrebarea „există legi în psihologie?”, răspundem „da, există, dar de alt tip decât cele
din mecanică şi fizică”. Prin specificul lor, legile psihologice sunt eminamente statistice.
În general, trebuie să admitem că nu există fenomene care să nu se subordoneze şi să nu fie
guvernate de anumite legi, dar tipul acestor legi este determinat de natura substanţial-calitativă a
lor (fenomenelor).
2. Clasificarea legilor psihologice

Atât psihicul în întregul său, cât şi diferitele sale componente particulare – cognitive, afective,
voliţionale, motivaţionale etc. se subordonează acţiunii unor legi reale, obiective, care trebuie şi
pot fi descoperite prin cercetări empirice sistematice.
Clasificarea lor o putem face după mai multe criterii, cele mai importante fiind următoarele trei:
a) sfera de acţiune;
b) relaţia dintre elemente;
c) dinamica funcţională.
După primul criteriu, delimităm trei categorii de legi: generale şi particulare; cel de-al doilea
criteriu pune în evidenţă legile de structură; în fine, al treilea criteriu individualizează legile de
funcţionare.
Legile generale se aplică atât psihicului în ansamblu, cât şi fiecărui proces psihic constitutiv.
Asemenea legi sunt: legea dezvoltării stadiale ascendente, legea comunicării (orice proces psihic
se realizează pe baza schimburilor informaţionale ale individului cu sursele externe), legea
motivaţiei (orice proces psihic se subordonează satisfacerii unei stări de necesitate, rezolvării
unei sarcini de reglare), legea diferenţierii (fiecare proces psihic îşi are specificul şi
individualitatea sa), legea interdependenţei (diferitele componente ale sistemului psihic se
influenţează reciproc), legile particulare acţionează la nivelul proceselor psihice luate în sine.
Astfel de legi sunt: legile senzaţiilor (exemplu, legea intensităţii, legea contrastului, legea
adaptării); legile percepţiei (legile asociaţiei, legile gestaltului, legile globale); legile gândirii
(legea inducţiei, legea deducţiei, legea convergenţei, legea divergenţei etc.); legile memoriei
(legea repetiţiei, legea inducţiei, antero- şi retrograde, legea selectivităţii, legea modularităţii);
legile emoţiilor (legea polarităţii, legea intensităţii, legea remanenţei); legile motivaţiei (legea
priorităţii, legea exclusivităţii) etc.
Legile de structură guvernează modul de organizare – alcătuire internă a psihicului. Din această
categorie menţionăm: legea masivizării (organizarea internă a vieţii psihice se desfăşoară în
direcţia reunirii în structuri din ce în ce mai complexe a unui număr din ce în ce mai mare de
elemente); legea integrării (într-o structură complexă de rang superior componentele îşi pierd
autonomia iniţială, subordonându-se ansamblului; legea ierarhizării (organizarea internă a
sistemului psihic se realizează multinivelar pe axele simplu-complex, şi inferior-superior).
Legile de funcţionare se referă, pe de o parte, la mecanismul prin care se realizează, iar pe de altă
parte, la modul de producere a proceselor psihice. Pentru primul aspect, avem legea integrării
neuropsihice (orice proces psihic se realizează printr-un mecanism neuronal specific; pentru cel
de-al doilea caz avem legea stimulării-activării (orice proces psihic se produce în urma unei
stimulări externe sau a unui impuls intern (exemplu, o stare de necesitate biologică).
1. În ce constă interpretarea tradiţională a noţiunii de lege?
2. În ce constă înţelegerea actuală a noţiunii de lege?
3. Ce este o lege dinamică?
4. Ce este o lege statistică?
5. Ce tip de legi caracterizează fenomenele psihice?
1. În legarea ei de cauzalitatea univocă.

2. În definirea ei prin raportarea la „organizarea absolută” şi la „dezordinea absolută”.
3. Acea lege care reflectă o legătură necesară, de cauzalitate între fenomene.
4. Acea lege care reflectă o legătură posibilă sau probabilă între fenomene.
5. Legi de tip statistic.
LECŢIA 10 - STRUCTURA SISTEMULUI PSIHIC UMAN

1. Specificul structurii interne a sistemului psihic uman
Unul din obiectivele principale ale cunoaşterii psihologice este acela de a trece de la descrierea şi
caracterizarea psihicului în general, la dezvăluirea şi analiza structurii sale interne. În încercarea
de a atinge acest obiectiv, s-au diferenţiat două abordări – abordarea liniar-plană şi abordarea
plurinivelară sau ierarhică.
Prima abordare considera că toate componentele vieţii psihice interne sunt de acelaşi ordin şi se
dispun într-un singur plan, orânduindu-se unele lângă altele precum mărgelele pe aţă. O
asemenea înţelegere a fost promovată de şcolile asociaţionistă şi behavioristă.
Cea de-a doua abordare susţine că organizarea psihică internă a omului are un caracter
multinivelar, diferitele componente se dispun nu numai pe orizontală, ci şi pe verticală după
criteriul primar-secundar, inferior-superior, obţinându-se o structură ierarhizată. O asemenea
abordare a fost adoptată de şcoala psihanalitică (S. Freud) şi ea corespunde cel mai bine spiritului
metodologiei sistemico-cibernetice contemporane.
Aşadar, în lumina acestei metodologii, sistemul psihic uman este un sistem ierarhizat, alcătuit din
trei subsisteme principale: subsistemul inconştient care reprezintă primul nivel ierarhic,
subsistemul subconştient, care reprezintă pe cel de-al doilea nivel ierarhic şi subsistemul
conştient (conştiinţă) care reprezintă cel de-al treilea nivel ierarhic (vezi schema).
subsistemul conştient
subsistemul subconştient
subsistemul inconştient
Organizarea ierarhică a sistemului psihic uman
2. Subsistemul inconştient
Aşa cum am arătat mai înainte, când s-a desprins de filosofie şi s-a constituit ca ştiinţă autonomă,
psihologia identifică psihicul uman cu conştiinţa, centrându-se exclusiv pe cercetarea funcţiilor şi
proceselor conştiente (şcolile introspecţionistă, asociaţionistă, gestaltistă).
Meritul de a fi revizuit această optică şi de a fi lărgit sfera noţiunii de psihic uman prin
introducerea în cadrul ei a două componente noi – inconştientul şi subconştientul – revine lui S.
Freud şi şcolii sale (psihanaliza).
S. Freud a elaborat şi dezvoltat sistematic, pe baza analizei şi interpretării fenomenelor nevrotice,
a conţinutului viselor şi a actelor ratate din comportamentul cotidian normal, teoria
inconştientului individual.
Inconştientul individual a fost aşezat la baza edificiului vieţii psihice interne, pe de o parte,
pentru că, în ordine genetică, precede conştientul, iar pe de altă parte, pentru că se considera că
are rolul determinant în dinamica personalităţii şi a comportamentului. S. Freud a împărţit
inconştientul individual în două componente: inconştientul înnăscut şi inconştientul dobândit.
Inconştientul înnăscut se considera ca fiind determinat exclusiv biologic şi legat de trebuinţele
primare. Astfel, se definea ca ansamblu al pulsiunilor, tendinţelor şi instinctelor ce exprimă
natura omului ca fiinţă biologică, animală. Funcţionarea lui se subordonează principiului plăcerii,
satisfacerii necondiţionate şi imediate a trebuinţei. În centrul inconştientului înnăscut a fost
plasat instinctul erotico-sexual sau complexul libido-ului. În concepţia lui S. Freud, acest instinct
înmagazinează în sine întreaga energie psihică nobilă, care susţine şi direcţionează dezvoltarea
personalităţii şi traiectoria comportamentală a individului.
Pe lângă instinctul erotico-sexual, în structura inconştientului înnăscut,. Freud a mai inclus
instinctul vieţii (eros-ul), instinctul morţii (thanatos-ul), instinctul agresivităţii şi instinctul
gregarităţii.
Inconştientul individual dobândit se structurează, potrivit lui Freud, în copilăria timpurie,
respectiv în primii 5 ani de viaţă şi el include elementele conştiinţei morale a societăţii, de genul
valorilor (bine-rău, permis-interzis), normelor şi modelelor morale.
Din punct de vedere funcţional, în cadrul sistemului personalităţii, inconştientul dobândit se
situează pe o poziţie antagonică, de respingere a „cerinţelor” inconştientului înnăscut. Astfel, în
cadrul sistemului global al personalităţii, cele două forme ale inconştientului devin instanţe de
comandă: inconştientul înnăscut devine instanţa sinelui (id-ul) care acţionează în direcţia
satisfacerii tendinţelor şi trebuinţelor animalice îndeosebi a trebuinţei erotico-sexuale, iar
inconştientul dobândit devine instanţa supra Eu-lui (super ego), care acţionează în direcţia
blocării „dorinţelor” sine-lui şi a supunerii lor controlului socio-moral.
Trăsătura comună a ambelor forme ale inconştientului individual este aceea că nu evoluează şi nu
se schimbă, în structură şi statut, de-a lungul vârstei, rămânând, practic aceleaşi.
C. Jung, fost discipol al lui S. Freud şi devenit ulterior dizident şi oponent al acestuia, a introdus
noţiunea de inconştient colectiv, prin care înţelegea un ansamblu de montaje şi tipare
comportamentale ancestrale, formate în zorii istoriei omenirii, care se integrează în fondul
ereditar al speciei umane şi se transmit din generaţie în generaţie, influenţând implacabil
comportamentul fiecărei persoane. Asemenea arhetipuri, precum imaginea dragonului, imaginea
paradisului pierdut, imaginea strămoşului comun, umbra etc., au devenit arhetipuri care se vor
manifesta în vise, deliruri şi artele picturale.
Accesul la conţinuturile inconştientului nu este direct, ci indirect, prin intermediul viselor
(„visul, arăta Freud, este calea regală spre adâncurile inconştientului”, actelor ratate (lapsusuri,
inversiuni, substituţii, amalgamări), tulburărilor nevrotice. Ca metode de sondare a
inconştientului în cadrul psihanalizei au fost propuse metodele reactualizărilor regresive şi
relatărilor spontane, metoda asociaţiilor verbale libere şi metoda asociaţiilor verbale dirijate.
Cercetările contemporane nu numai că au confirmat existenţa inconştientului, dar au adus date
noi despre structura şi rolul lui. Astfel, pe lângă dimensiunea afectiv-motivaţională (energetică)
pe care i-au dat-o Freud şi Jung, i s-a conferit şi o dimensiune cognitivă, constând în procesarea
de tip non-semantic ilogic a informaţiilor. Esenţa procesării la nivel inconştient a informaţiilor
rezidă în a construi simboluri care să mascheze sau să ascundă ceea ce nu trebuie spus.
„Verbalizarea” acestor simboluri se obţine pe cale ocolită, prin metoda naraţiuni psihanalitice.
Apoi, s-a demonstrat că organizarea internă a inconştientului are un caracter stratificat. De pildă,
K. Wilber (1984) identifică nu mai puţin de cinci straturi:
1) inconştientul fundament, alcătuit din conţinuturi care pot deveni oricând conştiente;
2) inconştientul arhaic, care cuprinde structuri simple primitive, moştenite filogenetic;
3) inconştientul submergent, rezultat al mecanismului refulării sau reprimării;
4) inconştientul „pecete”, format din conţinuturi nerefulate, dar refulabile;
5) inconştientul emergent, care cuprinde structurile profunde, prezente de la naştere, dar
neproiectate încă spre suprafaţa inconştientului fundament.
În ce priveşte rolul inconştientului, în prezent sunt larg acceptate următoarele idei:
a) rolul pozitiv:
1) păstrează şi „monitorizează” ansamblul trebuinţelor biologice şi fiziologice şi impune
activarea comportamentelor specifice de satisfacere;
2) asigură un anumit mod de procesare a informaţiilor şi realizează combinaţii subliminale pe
care le preia conştiinţa în cadrul activităţilor rezolutive şi de creaţie (intuiţia, inspiraţia);
3) asigură pregătirea şi desfăşurarea activităţii gândirii şi a spontaneităţii inteligenţei;
4) prin anumite activităţi ale sale – vise, reverii – exercită o influenţă catartică, detensionantă;
5) este principalul generator al experienţelor transpersonale;
6) asigură continuitatea noastră psihică în timpul somnului, când controlul conştiinţei este abolit.
b) rolul negativ:
1) generează stările de afect care împing la acţiuni şi comportamente distructive;
2) este sediul agresivităţii pe care o poate exacerba şi transforma într-o trăsătură stabilă de
personalitate;
3) se implică adesea în sens perturbator în fluxul gândirii şi al activităţii, predispunându-le la
erori.
3. Subconştientul
În concepţia lui S. Freud, subconştientul era asemuit cu un vestibul sau cu o cameră de aşteptare
pentru dorinţele şi trebuinţele inconştientului care „cer” să fie primite în conştiinţă. Astăzi,
conţinutul noţiunii este sensibil schimbat. Astfel, se consideră că subconştientul cuprinde două
categorii de „elemente”:
a) „elementele” care provin din inconştient şi au fost refulate sau aşteaptă să intre în conştiinţă
b) „elementele” care provin din conştiinţă şi se află în stare latentă.
El are o organizare stratificată ca şi inconştientul. Putem delimita astfel trei straturi principale:
1) stratul superior, care cuprinde „elemente” (informaţii) ce urmează să intre imediat în fluxul
actual al conştiinţei;
2) stratul median, care cuprinde „elementele” din tezaurul memoriei de lungă durată la care avem
acces ori de câte ori avem nevoie;
3) stratul inferior (profund), care include elemente la care avem acces foarte greu sau deloc
(cuprinse de uitare).
Subconştientul are un rol important, neputând fi imaginată existenţa noastră normală fără
participarea lui. În primul rând, asigură continuitatea în timp a Eu-lui şi permite conştiinţei să
realizeze sub semnul identităţii de sine legătura trecutului, prezentului şi viitorului (în cazul
amneziilor totale – anterograde sau retrograde – subiectul îşi pierde identitatea).
În al doilea rând, subconştientul dă sens adaptativ învăţării, permiţând păstrarea informaţiei şi
experienţei pentru uzul ulterior.
În fine, în al treilea rând, subconştientul asigură consistenţa internă a conştiinţei; fără aportul lui,
conştiinţa s-ar reduce la o simplă succesiune a clipelor, a senzaţiilor şi percepţiilor imediate,
devenind imposibile funcţiile ei de planificare şi proiectivă.
1. Ce înţelegem prin abordare plană a structurii psihicului?
2. Ce înţelegem prin abordare multinivelară a structurii psihicului?
3. Cine a elaborat şi introdus în psihologie noţiunile de inconştient şi subconştient?
4. Ce este inconştientul înnăscut?
5. Ce este inconştientul dobândit?
6. Ce este inconştientul colectiv?
7. Ce intră în conţinutul subconştientului?
1. Acea abordare care considera că toate elementele ce alcătuiesc conţinutul psihicului se

situează la un singur nivel.
2. Acea abordare care consideră că elementele de conţinut ale vieţii psihice se dispun la niveluri
ierarhice diferite (inferior-intermediar-superior).
3. S. Freud.
4. Ansamblul pulsurilor, tendinţelor şi instinctelor determinate biologic.
5. Modelul intern al conştiinţei morale a societăţii.
6. Ansamblul unor imagini şi modele comportamentale ancestrale (arhetipuri).
7. Atât elemente provenite din inconştient, cât şi elemente provenite din conştient.
LECŢIA 11 - STRUCTURA SISTEMULUI PSIHIC UMAN

1. Definirea conştiinţei
În definirea conştiinţei s-a mers pe două coordonate: coordonata structurală, de conţinut şi
coordonata funcţională, modul de manifestare (realizare în act).
Pe coordonata structurală s-au formulat două tipuri de definiţii: definiţii sumative şi definiţii
rezumativ-reducţioniste. Definiţiile sumative înţeleg conştiinţa ca sumă a tuturor funcţiilor şi
proceselor psihice particulare. Definiţiile rezumativ-reducţioniste reduc sau substituie conştiinţa
printr-un singur proces psihic sau printr-o singură stare: astfel, conştiinţa se reduce la gândire, la
raţiune sau la starea de veghe (conştienţă).
A admite fără rezerve primul tip de definiţii înseamnă a condiţiona atributul conştientului de
prezenţa întregii „sume” a proceselor psihice particulare, ceea ce, evident, contravine realităţii,
care ne arată că aceste procese sunt conştiente nu numai când sunt luate toate împreună, ci şi
atunci când se manifestă fiecare separat, ca senzaţie, ca percepţie, ca gândire, ca emoţie.
A admite, de asemenea, necritic cel de-al doilea tip de definiţii înseamnă a explica întregul printr-
una din părţile sale componente, ceea ce, fireşte, înseamnă o eroare metodologică serioasă.
În faţa acestei situaţii, cea mai bună soluţie este de a defini conştiinţa ca un nivel specific,
calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr-o emergenţă integrativă ireductibilă şi
atingând coeficientul cel mai înalt de complexitate la om.
Ca nivel specific al organizării psihice, conştiinţa posedă atât o eterogenitate şi diversitate
structurală internă, punând în evidenţă o întreagă gamă de componente modale diferite şi
ireductibile unele la altele, cât şi o unitate de ansamblu, supraordonată care face ca fiecare proces
particular concret să păstreze calităţile esenţiale ale „faptului de conştiinţă”.
În ceea ce priveşte coordonata funcţională, s-au delimitat două orientări: statică şi dinamică.
Pentru prima orientare, al cărei promotor a fost W. Wundt, din punct de vedere funcţional,
conştiinţa apare ca un „câmp” sau ca o „scenă iluminată”, cu zone de claritate diferită, de la
maxim la minim (obscur). Wundt a delimitat un „câmp de privire” al conştiinţei (Blick-feld) şi
un punct de maximă claritate al ei (Blick-punkt). O impresie intrată în „câmpul de privire” era
apercepută”, iar una ajunsă în punctul de maximă claritate era percepută.
Psihologia gestaltistă a interpretat funcţionalitatea conştiinţei ca „efect de echilibru” determinat
de izomorfismul spontan dintre stările câmpurilor fizice externe şi cele ale câmpurilor biofizice
interne (cerebrale).
Chiar în a doua jumătate a secolului XX, explicarea laturii funcţionale a conştiinţei prin noţiunea
de câmp a continuat să fie considerată ca legitimă şi necesară. În lucrarea sa de referinţă
publicată în 1963, H. Ey sublinia: „Pe cât este de greu să se evite cuvântul „câmp” atunci când se
vorbeşte despre conştiinţă, pe atât de important este să nu se recurgă la el” (H. Ey, conştiinţă,
Bucureşti, 1983, p. 116).
Pentru cea de-a doua orientare, inaugurată de W. James, în 1881 prin faimosul său articol „The
stream of consciousness”, conştiinţa este un torent, o permanentă curgere şi succesiune de stări.
Această „curgere permanentă” se concretizează printr-o succesiune de patru ipostaze principale,
şi anume:
a) fiecare „stare” tinde să se integreze unei conştiinţe individuale;
b) în orice conştiinţă individuală, stările sunt întotdeauna în curs de schimbare;
c) orice conştiinţă este sensibil continuă;
d) conştiinţa se interesează de anumite elemente şi neglijează altele, ea nu încetează de a le primi
pe unele şi de a respinge pe altele, de a opera selecţii. Torentul conştiinţei este continuu,
compact, eterogen şi ireversibil. Pe continuum-ul torentului conştiinţei, W. James a delimitat
două tipuri de stări: substantive şi tranzitive; stările substantive exprimă „opririle”, iar cele
tranzitive – zborurile conştiinţei.
Caracterul eminamente dinamic, procesual al conştiinţei a fost susţinut ulterior şi de alţi autori,
printre care merită a fi reţinute numele lui L.S. Vâgotski şi H. Wallon. Astăzi, în lumina
metodologiei sistemico-cibernetice, dimensiunea funcţională a conştiinţei se interpretează ca
unitate dialectică a staticii şi dinamicii, a stării şi transformării.
2. Formele structurale ale conştiinţei

Conştiinţa umană se prezintă sub mai multe forme structurale. O primă clasificare o facem în
conştiinţa socială ce caracterizează şi este proprie unei epoci istorice şi unei comunităţi (popor,
naţiune, comunitate etnică etc.) şi conştiinţă individuală. Psihologia generală se ocupă de
conştiinţa individuală (de cea socială se ocupă antropologia culturală, sociologia, istoria, etica,
estetica etc.).
La rândul ei, conştiinţa individuală se împarte în conştiinţa lumii externe şi conştiinţa de sine.
Conştiinţa lumii externe include ansamblul cunoştinţelor despre realitatea extrasubiectivă şi
ansamblul trăirilor şi atitudinilor elaborate pe baza semnificaţiilor şi valenţelor pe care lucrurile
şi fenomenele externe le au pentru individ.
În cadrul ei, se diferenţiază mai multe componente, şi anume: componenta informaţional-
ştiinţifică, componenta filosofică, componenta etică, componenta politică, componenta juridică,
componenta religioasă etc. Conştiinţa lumii externe se formează în procesul cunoaşterii, al
învăţării şi al activităţii – mentale sau motorii – în raport cu obiectele, persoanele şi situaţiile din
afară.
Conştiinţa de sine reprezintă ansamblul cunoştinţelor, trăirilor, judecăţilor, convingerilor şi
atitudinilor despre şi în raport cu propria persoană. Ea se elaborează treptat, în ontogeneză, pe
baza autopercepţiei, autoanalizei, autoevaluării, a comparaţiei cu cei din jur şi a raportului dintre
reuşite şi eşecuri. Ea asigură unitatea fiinţei noastre în forma Eu-lui: eu-l fizic + eu-l psihic :
subiectul epistemic (cunoscător), subiectul acţional (pragmatic), subiectul semnificant (creator de
semnificaţii).
În ultimă instanţă, capacitatea adaptativă a omului şi eficienţa sa comportamentală depind de
nivelul de dezvoltare şi de interacţiunea dintre cele două forme ale conştiinţei – conştiinţa lumii
externe şi conştiinţa de sine.
3. Indicatori comportamentali ai conştiinţei

Pentru a putea proba şi estima nivelul şi funcţionarea conştiinţei, este necesar să utilizăm nişte
indicatori obiectivi, pe cât posibil observabili şi măsurabili. Astfel de indicatori pot fi următorii:
a) prezenţa stării de veghe (de funcţionarea conştiinţei nu se poate vorbi decât pe fondul stării de
veghe, care se mai numeşte şi conştienţă);
b) prezenţa de sine (identitatea Eu-lui, evidenţiată în răspunsuri corecte la întrebări de genul:
„cum te cheamă?”, „ce profesie ai?”, „când ai terminat şcoala?” etc.);
c) orientarea în propria persoană, orientarea în timp, orientarea în spaţiu, continuitatea liniei
biografice;
d) orientarea relaţională interpersonală;
e) orizontul informaţional (cunoştinţe despre realitatea externă);
f) capacitatea rezolutivă (stabilirea legăturilor cauzale, conceptualizarea, rezolvarea problemelor,
previziunea, interpretarea, constructivitatea);
g) orizontul motivaţional (raportul dintre motivele individuale şi cele generale, dintre motivele
primare şi cele secundare);
h) autoguvernarea-autoorganizarea;
i) planificarea.
4. Funcţiile conştiinţei
Departe de a fi un simplu epifenomen sau o simplă ficţiune cum o considerau unele din şcolile
psihologiei clasice, conştiinţa reprezintă cel mai complex şi eficient instrument de adaptare şi de
reglare a activităţii.
Acest rol, ea îl îndeplineşte prin intermediul unor funcţii bine diferenţiate şi individualizate, şi
anume:
a) funcţia cognitivă (de cunoaştere);
b) funcţia proiectivă;
c) funcţia de planificare-anticipare;
d) funcţia de reglare.
Funcţia cognitivă se realizează la niveluri diferite de complexitate prin intermediul senzaţiilor,
percepţiilor, imaginaţiei şi gândirii susţinute şi obiectivabile prin limbajul verbal (coduri
lingvistice). Ea este primordială şi determinantă, subordonând pe celelalte.
Funcţia proiectivă constă în elaborarea de proiecte, modele şi scheme mentale de producere a
unor obiecte noi, de transformare creatoare a realităţii.
Funcţia de planificare-anticipare constă în elaborarea planurilor şi programelor mentale ale
acţiunilor ce urmează a fi efectuate în vederea atingerii scopurilor propuse. (Înainte de a construi
efectiv un anumit obiect – exemplu o maşină – omul îl construieşte mai întâi în minte).
Funcţia de reglare constă în analiza-evaluarea rezultatelor acţiunilor executate şi în corectarea
eventualelor erori (perfecţionarea şi optimizarea acţiunilor viitoare pe baza evaluării critice a
acţiunilor anterioare).
1. În ce constă definiţia sumativă a conştiinţei?
2. În ce constă definiţia selectiv-reducţionistă a conştiinţei?
3. Cine este autorul definiţiei statice a conştiinţei?
4. Cine a definit conştiinţa ca torent?
5. Cum trebuie interpretată conştiinţa din punct de vedere funcţional?
6. Care sunt cele două forme ale conştiinţei individuale?
7. Prin intermediul căror funcţii se realizează rolul adaptativ al conştiinţei?
1. Conştiinţa = suma tuturor funcţiilor şi proceselor psihice particulare.

2. Conştiinţa se substituie printr-un proces psihic particular (exemplu, gândirea).
3. W. Wundt.
4. W. James.
5. Ca unitate a staticii şi dinamicii, a stării şi transformării.
6. Conştiinţa lumii externe şi conştiinţa de sine.
7. Cognitivă, proiectivă, de planificare-anticipare. Căi de reglare.
LECŢIA 12 - SENSIBILITATEA ŞI LEGILE EI

1. Definiţia sensibilităţii
Sensibilitatea este premisa naturală a vieţii psihice. Ea a apărut filogenetic relativ târziu, o dată
cu apariţia regnului animal, pe baza excitabilităţii primare sau iritabilităţii.
Prin excitabilitate înţelegem proprietatea organismelor de a înregistra şi răspunde la acţiunea
stimulilor biologiceşte necesari (alimentari, de reproducere, nocivi). Ea reprezintă modalitatea
principală prin care plantele se relaţionează cu mediul.
Sensibilitatea este acea proprietate care permite înregistrarea şi răspunsul adaptativ nu numai la
acţiunea stimulilor biologiceşte necesari ci şi la acţiunea stimulilor în sine neutri sau indiferenţi
(lumină, sunet, culoare, formă, poziţie spaţială, intervale temporare etc.), dar care pot dobândi rol
de semnale în raport cu cei dintâi. Aşadar, reţinem că sensibilitatea are nu numai o funcţie
reflectorie-constatativă, ci şi una de semnalizare şi asociere temporară între stimulii indiferenţi şi
cei biologiceşte necesari. Şi dacă excitabilitatea este proprie oricărei celule vii, sensibilitatea
devine apanajul unor analizatori. Aceste structuri, în formă embrionar-primitivă la primele
organisme animale, vor cunoaşte un amplu proces de dezvoltare, diversificare şi perfecţionare în
filogeneză.
La om, sensibilitatea are organizarea cea mai complexă, ea realizându-se prin intermediul unor
structuri înalt diferenţiate şi specializate pe care le numim sisteme de integrare senzorială sau
analizatori.
Un analizator este unitatea funcţională a cinci verigi principale:
1) veriga receptoare periferică prin care se captează stimulii modali specifici şi îi codifică în
impulsuri nervoase;
2) veriga de conducere specifică şi centrii subcorticali de proiecţie (la nivelul diencefalului –
nucleii talamici;
3) veriga de conducere specifică şi zonele corticale de proiecţie – care transformă codurile
nervoase în senzaţie conştientă;
4) conexiunea inversă cortico-subcorticală, prin care se reglează funcţionarea analizatorului în
concordanţă cu particularităţile situaţiei obiective date;
5) veriga nespecifică (fasciculele şi centrii substanţei reticulate), care asigură activarea global-
difuză a scoarţei cerebrale, necesară pentru procesarea stimulului
Analizatorul constituie mecanismul prin care se realizează procesele senzoriale-senzaţiile şi

percepţiile.
Fiecare analizator s-a specializat, în cursul evoluţiei filogenetice, în receptarea şi prelucrarea

(procesarea) unei anumite categorii de stimuli-luminoşi, acustici, mecanici, termici, chimici.
Aceşti stimuli se numesc specifici sau modali, pentru a-i delimita de cei universali (nespecifici),
cum este şocul mecanic şi curentul electric.
Reţinem: pentru a studia activitatea unui analizator trebuie să folosim stimulul său modal
specific, iar nu un stimul nespecific (curent electric).
2. Pragurile senzoriale
Sensibilitatea nu se prezintă ca un punct, ci ca un continuum, delimitat de un minim şi un
maxim: minim maxim
Cele două capete extreme ale continuum-ului se numesc praguri senzoriale absolute: inferior şi
superior.
Pragul absolut inferior exprimă intensitatea minimă pe care trebuie s-o aibă stimulul specific
pentru a provoca o senzaţie specifică abia conştientizabilă, pragul absolut superior exprimă
intensitatea maximă a stimulului modal care continuă încă să mai producă o senzaţie specifică
(dincolo de aceasta apare senzaţia nespecifică de durere).
Între pragurile absolute se situează pragurile diferenţiale, care exprimă raţiile ce trebuie adăugate
la intensităţile iniţiale pentru a determina creşteri abia conştientizabile ale intensităţii senzaţiilor.
3.. Legile sensibilităţii
Starea şi dinamica sensibilităţii umane sunt guvernate de trei categorii de legi: a) psihofizice; b)
psihofiziologice; c) socioculturale. Legile psihofizice reflectă raportul dintre nivelul sensibilităţii
şi intensitatea stimulilor modali specifici. Sunt două asemenea legi: Legea Bouguer-Weber şi
legea Weber-Fechner. Prima lege se aplică pragurilor absolute şi postulează că valoarea pragului
absolut se află în raport invers proporţional cu nivelul sensibilităţii:
……….E = nivelul sensibilităţii; S = valoarea pragului exprimată în intensitatea stimulului. Cea
de-a doua lege vizează sensibilitatea diferenţială şi pragurile diferenţiale şi este dată de formula:
……….Δx = raţia ce trebuie adăugată la intensitatea iniţială, x = intensitatea iniţială, k =
constantă. Ar rezulta că valoarea pragurilor diferenţiale este constantă pe toată întinderea
sensibilităţii. (Valorile calculate ale raportului ……….. sunt: ………. pentru sensibilitatea
auditivă, ………. pentru sensibilitatea tactilă, ….. lucşi, pentru sensibilitatea vizuală. Cercetările
ulterioare au arătat că legea Weber-Fechner se verifică numai pentru intensităţile medii.
Legile psihofiziologice reflectă fenomenele care au loc în cadrul analizatorilor în cursul
funcţionării şi interacţiunii dintre ei. În această categorie includem:
· legea adaptării – exprimă modificarea, în sensul creşterii sau descreşterii, a sensibilităţii unui
analizator sub acţiunea îndelungată a stimulului ;
· legea sensibilizării = creşterea nivelului sensibilităţii în cadrul unui analizator, ca urmare a
stimulării altui analizator;
· legea depresiei = scăderea nivelului sensibilităţii în cadrul unui analizator, ca urmare a
stimulării altui analizator;
· legea contrastului = creşterea acuităţii în raport cu acţiunea altui stimul (exemplu, senzaţia de
negru este mai puternică atunci când percepe o figură neagră pe fond alb decât atunci când
percepem aceeaşi figură pe fond gri sau albastru),
· legea compensaţiei = creşterea sensibilităţii în cadrul unui analizator în lipsa altui analizator
(exemplu, dezvoltarea superioară a sensibilităţii tactile la nevăzători);
· legea exerciţiului = creşterea nivelului sensibilităţii prin solicitare sistematică, îndelungată.
Legile socio-culturale exprimă dependenţa dezvoltării sensibilităţii umane de influenţa factorilor

socio-culturali. Există trei asemenea legi mai importante:
· legea profesionalizării = dezvoltarea selectiv-preferenţială a unor modalităţi senzoriale în cursul
pregătirii şi exercitării unor profesii muzicale, plastice, tehnice, medicale etc.;
· legea estetizării şi semantizării = modelarea şi funcţionarea sensibilităţii umane în general în
raport cu doi factori socioculturali importanţi; frumosul şi semnificaţia (în perceperea obiectelor
naturale sau artificiale mecanismele noastre cerebrale relevă, odată cu identitatea, latura lor
estetică şi semnificaţia);
· legea verbalizării = includerea în mod necesar şi automat a cuvântului atât în actul de percepere
a stimulului, cât şi în fixarea-vehicularea rezultatului lui – imaginea sau modelul informaţional
intern.
1. În ce constă deosebirea dintre excitabilitate şi sensibilitate?
2. Ce este analizatorul?
3. Ce este pragul absolut inferior?
4. Ce este pragul diferenţial?
5. În ce segment al intensităţilor se aplică legea Weber-Fechner?
6. Cărei categorii de legi aparţine legea adaptării?
1. Excitabilitatea se leagă numai de acţiunea stimulilor biologiceşte necesari, în vreme ce

sensibilitatea se leagă şi de acţiunea stimulilor în sine indiferenţi.
2. Mecanismul neurofiziologic al sensibilităţii şi al senzaţiilor şi percepţiilor.
3. Intensitatea minimă a stimulului specifică necesară pentru a provoca o senzaţie abia
conştientizabilă.
4. Fracţiunea sau doza ce trebuie adăugată la intensitatea iniţială a stimulului modal specific
pentru a obţine o creştere abia conştientizabilă a intensităţii senzaţiei.
5. În segmentul intensităţilor medii.
6. Legilor psihofiziologice.
LECŢIA 13 – SENZAŢIA
1. Definiţia senzaţiei
Senzaţia este primul nivel psihic de procesare a informaţiei despre proprietăţile obiectelor şi
fenomenelor lumii externe şi despre stările propriului nostru organism. Este sursa primară a
cunoştinţelor. Altfel decât prin senzaţii nu putem dobândi nici un fel de date despre realitatea
înconjurătoare şi despre propria noastră existenţă fizică. În disputa lor cu raţionaliştii care
susţineau existenţa ideilor înnăscute înaintea oricărei experienţe, senzualiştii au demonstrat că
„nu există nimic în intelect, care mai înainte să nu fi existat în simţuri” (J. Locke).
În psihologia clasică avem disputa dintre şcoala asociaţionistă care absolutiza rolul şi statutul
senzaţiei considerând că întreaga noastră viaţă psihică este o sumă de senzaţii, şi şcoala
gestaltistă care nega existenţa ca atare a senzaţiei, absolutizând percepţia.
În prezent, se admite că senzaţia este, din punct de vedere genetic, primul proces psihic de
cunoaştere, ea reflectând proprietăţi singulare ale stimulilor modali specifici – din afară – şi ale
stărilor organismului propriu. Ea ne permite să diferenţiem un stimul de altul, un obiect de altul,
dar nu să şi le identificăm.
2. Proprietăţile senzaţiilor
Ca proces psihic conştient, senzaţia se caracterizează prin următoarele proprietăţi:
modalitatea – senzaţia este produsă de stimuli modali specifici (luminoşi, acustici, mecanici,
chimici); specificitatea informaţional-designativă – orice senzaţie desemnează informaţional o
anumită însuşire a stimulului;
referenţialitatea – orice senzaţie ne relaţionează şi ne raportează la lumea externă, îndeplinind o
funcţie de cunoaştere;
intensitatea – orice senzaţie are o claritate sau o forţă mai mare sau mai mică, corespunzător
intensităţii stimulului;
durata – orice senzaţie se manifestă atâta timp cât durează acţiunea stimulului;
tonalitatea afectivă – orice senzaţie se acompaniază de o trăire emoţională pozitivă sau negativă,
în funcţie de natura proprietăţilor stimulului.
3. Tipurile de senzaţii
Senzaţiile se realizează într-o gamă întinsă şi eterogenă. După natura surselor care le determină
conţinutul informaţional, le clasificăm în trei mari clase:
a) senzaţii exteroinformative – care reflectă realitatea externă;
b) senzaţii proprioinformative, care reflectă stările posturale ale corpului în stare de repaus şi în
mişcare;
c) senzaţii interoinformative, care reflectă stările mediului intern al organismului.
Senzaţiile exteroinformative includ: senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile
auditive, senzaţiile olfactive şi senzaţiile gustative.
Senzaţiile cutano-tactile reflectă însuşiri mecano-fizice ale stimulilor care acţionează asupra
învelişului cutanat în care se găsesc receptorii.
Pe baza informaţiei despre asemenea însuşiri, precum duritatea, asperitatea, rugozitatea,
substanţialitatea, temperatura se structurează conştiinţa materialităţii lumii,
Receptorii sensibilităţii cutano-tactile sunt: corpusculii Meissnner şi Vater-Pacini – pentru
atingere, discurile Merkel – pentru presiune (apăsare), corpusculii Krause – pentru stimulii reci,
corpusculii Ruffini – pentru stimulii calzi.
Veriga corticală a analizatorului, care produce în final senzaţia de atingere, de apăsare sau de
cald şi rece se situează în circumvoluţiunea postcentrală – ariile 3, 1, 2 Brodmann.
Senzaţiile vizuale reflectă proprietăţile stimulilor luminoşi. Principala proprietate este lungimea
de undă. Lumina este un segment al spectrului electromagnetic cuprins între 390 şi 800
milimicroni. Prin descompunere, fasciculul de lumină face posibilă senzaţia de culoare. Primul
care a demonstrat acest fapt a fost fizicianul englez Newton.
Analizatorul vizual al omului realizează două forme de sensibilitate: Luminoasă şi cromatică.
Receptorii pentru sensibilitatea luminoasă sunt celulele fotosensibile denumite bastonaşe;
receptorii pentru sensibilitatea cromatică sunt celulele fotosensibile numite conuri. Ambele tipuri
de celule receptoare se găsesc în retină. Reprezentarea corticală a analizatorului vizual se află în
lobul occipital, ariile 17, 18 şi 19 Brodmann.
Senzaţiile de culoare posedă următoarele proprietăţi; tonul cromatic, saturaţia şi luminozitatea.
Culorile au efecte psihofiziologice excitator, activator (roşul, portocaliul), relaxante (verdele) sau
depresive (negrul).
Senzaţiile auditive reflectă proprietăţile undelor acustice: amplitudinea – senzaţia de tărie a
sunetului, frecvenţa – senzaţia de înălţime a sunetului (sunetul este segmentul spectrului acustic
perceput de urechea omului şi este cuprins între 18 (20) – 18.000–20.000 cicli pe secundă; sub
16 cicli avem infrasunetele, iar peste 20.000 cicli avem ultrasunetele).
Receptorii sensibilităţii auditive se situează în urechea internă, în organul lui Corti, dispus pe
membrana bazilară.
Veriga corticală a analizatorului auditiv se localizează în lobul temporal, ariile 22, 41 şi 42
Brodmann.
Sistemul auditiv al omului cuprinde trei subsisteme funcţionale: auzul natural (sunetele fizice din
natură), auzul muzical (structurile muzicale) şi auzul verbal sau fonematic (structurile lingvistice,
sunetele vorbirii).
Senzaţiile olfactive reflectă caracteristicile moleculare ale substanţelor volatile (mirositoare).
Receptorii sensibilităţii olfactive se află dispuşi în epiteliul cavităţilor nazale, iar veriga corticală
– în lobii olfactivi de pe faţa fronto-bazală a emisferelor cerebrale.
Mirosurile se realizează într-o gamă întinsă de tonalităţi şi nuanţe, clasificarea lor fiind dificilă.
Orientativ, putem menţiona următoarele grupe: eterice (eteruri etilice şi metilice, acetona,
cloroformul etc.); balsamice (flori, vanilie); aromatice (citrice, migdale); usturoiate (ceapă,
usturoi, şoricioaică); torefcate (cafea arsă, pâine arsă, naftalină); neplăcute (narcoticele);
cadaverice (cadavru, indol, scatol).
Senzaţiile gustative reflectă proprietăţile moleculare ale substanţelor solubile în apă sau salivă
(sipide). Receptorii sensibilităţii gustative (papile) se dispun pe suprafaţa limbii şi învelişul
vălului palatin, fiind diferenţiaţi pe patru gusturi de bază: dulce, sărat, acru şi amar.
Veriga corticală a analizatorului gustativ se află în porţiunea postero-inferioară a lobului frontal,
aria 43 Brodmann. Senzaţiile gustative sunt implicate în reglarea apetitului şi în formarea
preferinţelor alimentare.
Senzaţiile proprioinformative includ: senzaţiile proprioceptive şi senzaţiile kinestezice. Primele
funcţionează la nivel semiconştient sau subconştient şi sunt determinate de poziţiile posturale ale
trunchiului şi membrelor în stare de repaus, întreţinând schema corporală (Eu-l fizic); cele
kinestezice se produc în cursul mişcărilor şi asigură coordonarea lor.
Pentru ambele tipuri de senzaţii, receptorii se situează la nivelul fusurilor musculare,
ligamentelor şi articulaţiilor, iar veriga corticală – în circumvoluţiunea precentrală (lobul frontal),
ariile 4, 6, 8 – Brodmann.
Senzaţiile interoinformative includ: senzaţia de foame, senzaţia de sete şi senzaţia de durere
(viscerală). Receptorii sunt terminaţii nervoase libere dispuse la nivelul mucoaselor şi muşchilor
netezi. Veriga corticală se situează la nivelul sistemului limbic şi al porţiunii bazale a lobului
temporal.
Aceste senzaţii semnalizează modificările care se produc în funcţionarea organelor interne şi în
starea generală a organismului, având un rol adaptativ esenţial.
1. Ce este senzaţia?
2. Care este mecanismul prin care se realizează senzaţiile?
3. Ce este o senzaţie exteroinformativă?
4. Ce proprietate reflectă senzaţia de culoare?
5. Ce proprietate a undei acustice produce senzaţia de înălţime?
6. Ce proprietăţi reflectă senzaţiile cutano-tactile?
7. Ce proprietăţi reflectă senzaţiile olfactive şi gustative?
8. Ce semnalizează senzaţiile proprioceptive?
9. Ce semnalizează senzaţiile interoinformative?
1. Reflectarea proprietăţilor individuale ale obiectelor.

2. Analizatorul.
3. Cea care ne furnizează informaţii despre lumea externă.
4. Lungimea de undă.
5. Frecvenţa.
6. Duritate, asperitate, rigurozitate, substanţialitate, temperatură.
7. Chimice.
8. Poziţiile posturale ale trunchiului şi membrelor în stare de repaus.
9. Modificări în funcţionarea organelor interne şi în stare generală a organismului.
LECŢIA 14 – PERCEPŢIA
20. Notite curs lectia 14
1. Definiţia percepţiei.
În istoria filosofiei şi a psihologiei, ca şi senzaţia, percepţia a constituit obiect de dispută şi
controversă, atât în ceea ce priveşte rolul său în cunoaştere, cât şi în ceea ce priveşte statutul său
în contextul celorlalte procese psihice.
În legătură cu rolul percepţiei în cunoaştere, s-au afirmat şi confruntat trei puncte de vedere
principale: agnostic, fenomenologic şi cognitivist.
Primul, bazat pe ideea lucrului în sine emisă de Im.Kant, susţinea că percepţia, ca şi senzaţia, nu
îndeplineşte nici o funcţie de cunoaştere, nu ne dezvăluie sau redă realitatea, ci ne izolează de ea,
ca o barieră impenetrabilă.
Cel de-al doilea, promovat de filosofia fenomenologică (von Brentano, Edm. Husserl) şi de
şcoala gestaltistă susţinea că percepţia este o experienţă subiectivă pură, în care nu se dezvăluie
realitatea ca atare, ci doar aparenţa ei (lumea este nu ceea ce este în mod obiectiv, ci ceea ce ne
apare în percepţie şi în celelalte structuri ale conştiinţei, exemplu: un creion introdus jumătate în
apă este perceput ca fiind frânt; privit aşezat pe masă este perceput ca fiind drept; cum este el în
realitate?
Cel de-al treilea, elaborat în cadrul filosofiei materialist-empiriste (J. Locke, Condillac,
D’Holbach, Feuerbach) şi adoptat de psihologia asociaţionistă şi de cea funcţionalistă (W. James)
susţine că percepţia este cel mai important proces psihic de cunoaştere, ea redând cu fidelitate, ca
o fotografie, proprietăţile obiectelor şi fenomenelor din realitate.
Această direcţie s-a impus treptat în psihologia contemporană, percepţia fiind astfel recunoscută
şi definită ca proces de cunoaştere important şi indispensabil. Potrivit teoriei reflectării, ea este
reflectarea subiectivă sub formă de imagine a obiectului în totalitatea părţilor şi însuşirilor sale.
Astăzi, percepţia se interpretează şi prin prisma teoriei informaţiei, fiind definită ca model
informaţional intern al obiectelor externe.
Aceasta înseamnă că între conţinutul intern al perceptului şi obiectul extern există o relaţie de re-
prezentare-designare, iar nu una de identitate.
Modelele informaţionale perceptive sunt de două tipuri: izomorfe şi hemomorfe. Primele stau la
baza identificării şi recunoaşterii unui obiect individual în mulţimea altora asemănătoare; cele
homomorfe stau la baza identificării şi recunoaşterii obiectului ca reprezentant al clasei în care se
include: „casă”, „automobil”, „animal”, „om” etc.
În privinţa statutului perceptiv, este de reţinut opoziţia dintre asociaţionism şi gestaltism. În
concepţia asociaţionistă, percepţia nu posedă un statut calitativ distinct în ansamblul vieţii
psihice, ea nefiind decât o simplă suma de senzaţii. Gestaltismul, dimpotrivă, susţine că percepţia
este o structură calitativ distinctă şi ireductibilă, iar senzaţia este lipsită de existenţă de sine,
relevându-se numai în interiorul percepţiei, prin analiză mentală.
În prezent, cele două extreme sunt depăşite şi se consideră că senzaţia şi percepţia sunt două
entităţi psihice calitativ distincte: genetic, senzaţia precede percepţia, dar dezvoltarea percepţiei
nu se face aditiv, prin simplă adăugare de senzaţii, ci prin integrarea emergentă a acestora, care-i
conferă imaginii perceptive calităţi specifice de integralitate şi structuralitate ireductibile şi
inexplicabile pe baza legilor asociaţiei.
Dacă este să comparăm contribuţia celor două şcoli rivale – asociaţionistă şi gestaltistă la studiul
percepţiei, putem afirma că gestaltismul a adus o contribuţie mai importantă, pentru că a
demonstrat că percepţia reprezintă un nivel calitativ distinct în organizarea vieţii psihice interne.
2. Fazele percepţiei
Deşi, în condiţii obişnuite, la subiectul adult percepţia pare a se produce instantaneu şi automat,
cercetările experimentale au arătat că ea are un caracter procesual, parcurgând mai multe faze, şi
anume:
a) orientarea-explorarea;
b) detecţia (descoperirea şi fixarea stimulului);
c) discriminarea (obiectul se deosebeşte de cele din jur);
d) identificarea categorială („acesta este un bărbat”);
e) identificarea individuală( „acesta este Popescu Gheorghe”);
f) interpretarea (obiectul identificat este pus în relaţie cu stările proprii de necesitate şi cu
scopurile activităţii).
3. Legile percepţiei
Dinamica dezvoltării şi funcţionării percepţiei este guvernată de patru categorii de legi:
a) legile psihogenetice (legea diferenţierii-specializării, legea învăţării perceptive, legea centrării
şi a efectului de câmp – copilul mic se centrează exagerat de mult pe unele părţi sau detalii ale
obiectului neglijând altele percepţia lui fiind supusă iluziilor şi distorsionărilor, legea decentrării
– care intră mai târziu în funcţie îngrădind acţiunea legii centrării şi asigurând un caracter mai
veridic imaginii perceptive;
b) legile asociaţiei (asociaţia prin asemănare, asociaţia prin contrast, asociaţia prin contiguitate
spaţio-temporară; se aplică în relaţiile dintre imaginile perceptive);
c) legile gestaltului sau configuraţiei (legea bunei forme, legea continuităţii, legea destinului
comun, legea proximităţii ş.a., care evidenţiază specificul calitativ al percepţiei ca „structură”);
d) legile generale (legea integralităţii, legea selectivităţii, legea semnificaţiei, legea constanţei,
legea proiecţiei obiectuale sau a referenţialităţii).
4. Formele percepţiei
a) După sfera de cuprindere a imaginii, delimităm două forme principale ale percepţiei, şi anume:
percepţia monomodală, care include informaţiile despre obiect recoltate pe calea unui singur
analizator – vizual, auditiv, tactil etc. şi percepţia plurimodală, care înglobează într-o imagine
unitară informaţii despre unul şi acelaşi obiect furnizate de mai mulţi analizatori (exemplu, un
măr îl putem percepe simultan vizual, tactil, gustativ şi olfactiv).
b) După natura referenţialului sau sursei care o provoacă, percepţia ia, de asemenea, mai multe
forme:
1) percepţia formelor;
2) percepţia culorilor;
3) percepţia muzicii;
4) percepţia limbajului (oral şi scris);
5) percepţia obiectuală (identificarea individuală şi categorială a lucrurilor, a plantelor, a
animalelor;
6) percepţia interpersonală (a fizionomiilor şi înfăţişării celorlalţi semeni);
7) percepţia spaţiului (distanţe, poziţii, raporturi etc.);
8) percepţia timpului (durate pline şi intervale vide până la 1-1,5 minute, peste 2 minute avem
evaluarea timpului în care, pe lângă percepţie, intervin şi operaţii mentale mai complexe);
9) percepţia mişcării (direcţie, viteză, durată).
5. Mecanismul percepţiei
În structura mecanismelor perceptive delimităm două componente – una primară înnăscută
(structura şi scheme de organizare structural-funcţională a analizatorilor în care rolul integrator îl
îndeplinesc zonele corticale zise asociative care se dispun în jurul zonelor de proiecţie în care se
finalizează senzaţiile) şi alta secundară dobândită (scheme logice şi criterii de selecţie,
comparaţie, grupare, clasificare).
Percepţiile monomodale se realizează în cadrul unui singur analizator, iar cele plurimodale sunt
rezultatul integrării modelelor informaţionale realizate în cadrul mai multor analizatori.
În mecanismul ambelor tipuri de percepţii – modale şi plurimodale – trebuie să includem o
verigă specifică omului, şi anume veriga verbală, cuvântul fiind atât instrument de explorare-
extragere a informaţiei – de la nivelul obiectului, cât şi „cod” de fixare – obiectivare a imaginii
(obiectului).
2. Întrebări de autocontrol
1. Cum definim percepţia din perspectivă cognitivistă?
2. Ce este un model informaţional izomorf?
3. Ce este un model informaţional homomorf?
4. Care sunt fazele percepţiei?
5. Care sunt cele patru categorii de legi ale percepţiei?
6. Ce este o percepţie monomodală?
7. Ce este o percepţie plurimodală?
Răspunsuri
1. Reflectare sub formă de imagine a obiectului în totalitatea însuşirilor lui

2. Reflectare a unui obiect în individualitatea sa.
3. Reflectarea unui obiect ca reprezentant al clasei căreia îi aparţine.
4. Psihogenetice, asociaţiei, gestaltului şi generale.
5.Cea care se realizează în cadrul unui singur analizator.
6. Cea care se realizează prin interacţiunea mai multor analizatori.
1. Devenirea psihologiei ca ştiinţă: perioada dezvoltării intensiv-analitice şi intern-contradictorii;
perioada dezvoltării integrativ sistemice
2. Probleme generatoare de divergenţe în psihologie
3. Obiectul psihologiei pentru orientarea introspecţionistă
4. Obiectul psihologiei pentru orientarea behavioristă
5. Obiectul psihologiei pentru orientarea psihanalitică
6. Obiectul psihologiei pentru orientarea acţionalistă (P. Janet)
7. Obiectul psihologiei pentru orientarea sistemică (actuală)
8. Specificul cunoaşterii psihologice
9. Metoda în psihologie
10. Observaţie psihologică
11. Experimentul de laborator
12. Metoda interviului şi chestionarului
13. Metoda analizei produselor activităţii
14. Metoda biografică
15. Metoda testelor
16. Metoda proiectivă
17. Principiul determinismului extern
18. Principiul relaţionării neuropsihice
19. Principiul reflectării şi al modelării informaţionale
20. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă–activitate
21. Principiul genetic şi al istorismului
22. Principiul sistemicităţii
23. Caracteristicile sistemului psihic uman (SPU)
24. Importanţa noţiunii de informaţie pentru psihologie
25. Importanţa noţiunii de reflectare pentru psihologie
26. Problema legilor în psihologie
27. Tipuri de abordări ale organizării interne a psihicului (plană, structuralistă, ierarhică)
28. Inconştientul individual
29. Inconştientul colectiv
30. Rolul funcţional al inconştientului
31. Conştiinţa – definiţie, caracterizare generală
32. Factorii apariţiei şi dezvoltării conştiinţei
33. Formele conştiinţei: conştiinţa lumii externe şi conştiinţa de sine
34. Funcţiile conştiinţei
35. Indicatorii comportamentali ai conştiinţei
36. Sensibilitatea: definiţie, rol funcţional
37. Legile psihofizice ale sensibilităţii
38. Legile psihofiziologice ale sensibilităţii
39. Legile socioculturale ale sensibilităţii
40. Analizatorul: structură, funcţii
41. Senzaţiile: definiţie, caracterizare generală
42. Proprietăţile senzaţiei
43. Clasificarea senzaţiilor
44. Senzaţiile cutano-tactile
45. Senzaţiile vizuale
46. Senzaţiile auditive
47. Senzaţiile olfactive
48. Senzaţiile gustative
49. Senzaţiile proprioceptive şi kinestezice
50. Senzaţiile organice
51. Percepţia: definiţie, caracterizare generală
52. Dinamica percepţiei: fazele
53. Determinanţii percepţiei: externi, interni, relaţionali
54. Legile percepţiei
55. Formele percepţiei
56. Mecanismele percepţiei
57. Rolul percepţiei în activitate
EXEMPLE DE ÎNTREBĂRI DIN TESTUL GRILĂ
Question 1 10 points Save
Stabiliţi dacă aserţiunile de mai jos sunt adevărate sau false: Psihicul este o secreţie a
creierului
Question 1 answers
True
False
Question 2 text Question 2 10 points Save
Stabiliţi dacă aserţiunile de mai jos sunt adevărate sau false: Percepţia şi evaluarea
timpului semnifică unul şi acelaşi lucru
Question 2 answers
True
False
Stabiliţi dacă aserţiunile de mai jos sunt adevărate sau false: În raport cu subiectul
concret, lumea externă există numai în măsura în care este percepută
Question 3 answers
True
False
Completaţi spaţiile punctate cu răspunsurile corecte:. În opinia lui J.B. Watson, conştiinţa
este o [ x ]
Question 4 answers :
Completaţi spaţiile punctate cu răspunsurile corecte: Structura de conţinut a
subconştientului este formată din elemente care provin din [ x ]
Completaţi spaţiile punctate cu răspunsurile corecte: Funcţia proiectivă a conştiinţei
constă în generarea [ x ]
Alegeţi răspunsul corect
1. Psihologia şi-a inaugurat statutul de ştiinţă independentă fixându-şi ca obiect de studiu:

Question 7 answers
conştiinţa;
activitatea;
comportamentul.
Alegeţi răspunsul corect:

2. Atributul de psihologie obiectivă se aplică:
Question 8 answers
gestaltismului
behaviorismului;
freudismului;
Alegeţi răspunsul corect:
3. Pentru studiul conduitei, P. Janet propunea:
Question 9 answers
metoda observaţiei externe
metoda clinică
metoda introspecţiei

4. Sistemul psihic uman se include în clasa sistemelor
Question 10 answers
semideschise
deschise
închise
5. La nivelul sistemului psihic uman, între „input” şi „output” există o relaţie:
Question 11 answers
de tip direct, univoc;
de tip mediat-probabilist
de independenţă

6. Potrivit lui S. Freud, inconştientul:
Question 12 answers
o componentă a lui este înnăscută, o alta dobândită

este integral înnăscut
se formează în ontogeneză
7. Funcţionarea conştiinţei se subordonează:
Question 13 answers
principiului realităţii
principiului automatismului;
principiului plăcerii

Alegeţi răspunsul corect 8. Conştiinţa conferă comportamentului un caracter
Question 14 answers
agresiv
defensiv–ezitant
anticipativ–teleonomic
imediat, impulsiv

Alegeţi răspunsul corect 9. Funcţionarea conştiinţei poate fi estimată:
Question 15 answers
după viteza de răspuns la stimulii externi;
după expresiile fizionomice ale subiectului;
după eficienţa şi performanţa acţiunilor

Alegeţi răspunsul corect 10. Legea pragurilor diferenţiale a lui Weber Fechner exprimă
Question 16 answers
valoarea (câtimea) ce trebuie adăugată la intensitatea stimulului iniţial.
diferenţa dintre intensităţile a doi stimuli independenţi;

Alegeţi răspunsul corect 11. Senzaţia este
Question 17 answers
expresia energiilor specifice ale organelor de simţ;
o stare subiectivă pură a conştiinţei
un cod-imagine al unei proprietăţi a stimulului specific.

Alegeţi răspunsul corect 12. Identificarea perceptivă:
Question 18 answers
este învăţată şi dobândită
este spontană şi înnăscută
Alegeţi răspunsul corect 13. Percepţia implică memoria
Question 19 answers
în faza discriminării
în faza detecţiei
în faza identificării

Alegeţi răspunsul corect 14. Percepţia spaţiului este:
Question 20 answers
de tip intermodal
de tip monomodal;
“””Copied from Blackboard Academic Suite-Universitatea Spiru Haret///All rights

reserved to Universitatea Spiru Haret///copied by dumy1dumy@yahoo.com”””

Limbă

Fundamentele Psihologiei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fundamentele Psihologiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fundamentele Psihologiei

Lectia 1-Obiectul Psihologiei

LECŢIA 2 - METODELE PSIHOLOGIEI

. Specificul cunoaşterii psihologice

1. Ce înţelegem prin metodă?

LECŢIA 3 - PRINCIPIUL DETERMINISMULUI EXTERN

2. Notite curs - lectia 3

1. Importanţa determinismului în ştiinţă

2. Formele pe care le-a luat principiul determinismului în istoria cunoaşterii ştiinţifice

3. Specificul determinismului în psihologie

4. Ce legătură este între ştiinţă şi principiul determinismului?

1. Ştiinţa nu poate exista în afara aplicării principiului determinismului.

LECŢIA 4 - PRINCIPIUL RELAŢIONĂRII NEUROPSIHICE

5. Notite curs - lectia 4

1. Problema mecanismului vieţii psihice

3. Modelul îngust localizaţionist

4. Modelul localizărilor dinamice îmbină ideea diferenţierii şi specializării intracerebrale cu

7. Demonstraţi că psihicul este funcţie a creierului.

1. a) Leziunile şi afecţiunile organice ale creierului provoacă tulburări ale funcţiilor

LECŢIA 5 - PRINCIPIUL REFLECTĂRII ŞI MODELĂRII

8. Notite curs - lectia 5

1. Problema naturii psihicului în istoria cunoaşterii

2. Natura psihicului în lumina principiului reflectării şi modelării informaţionale.

1. Răspunsuri de factură materialistă şi răspunsuri de factură idealist-spiritualistă.

LECŢIA 6 - PRINCIPIUL ACŢIUNII ŞI AL UNITĂŢII CONTRADICTORII

10. Notite curs - lectia 6

1. Acţiunea externă – baza obiectivă a conştiinţei

2. Importanţa metodologică a principiului acţiunii.

11. Întrebări de autoevaluare

1. Savantul francez P. Janet.

LECŢIA 7 - PRINCIPIUL GENETIC ŞI AL ISTORISMULUI

1. Notite curs - lectia 7

1. Problema originii psihicului în istoria psihologiei

2. Specificul şi importanţa metodologică a principiului genetic şi al istorismului

12. Întrebări de autoevaluare

1. Că psihicul este integral înnăscut.

13. Notite curs - lectia 8

1. Conţinutul principiului sistemicităţii

2. Criteriile generale de clasificare a sistemelor

Aplicarea acestor criterii a dus la stabilirea următoarelor clase mari de sisteme:

3. Caracteristicile psihicului uman ca sistem

14. Întrebări de autoevaluare

1. Prin existenţa relaţiilor de interacţiune–intercondiţionare între elemente.

LECŢIA 9 - LEGILE PSIHOLOGICE

15. Notite curs - lectia 9

2. Clasificarea legilor psihologice

1. În legarea ei de cauzalitatea univocă.

LECŢIA 10 - STRUCTURA SISTEMULUI PSIHIC UMAN

Organizarea ierarhică a sistemului psihic uman

1. Acea abordare care considera că toate elementele ce alcătuiesc conţinutul psihicului se

LECŢIA 11 - STRUCTURA SISTEMULUI PSIHIC UMAN

2. Formele structurale ale conştiinţei

3. Indicatori comportamentali ai conştiinţei

1. Conştiinţa = suma tuturor funcţiilor şi proceselor psihice particulare.

LECŢIA 12 - SENSIBILITATEA ŞI LEGILE EI

Analizatorul constituie mecanismul prin care se realizează procesele senzoriale-senzaţiile şi

Fiecare analizator s-a specializat, în cursul evoluţiei filogenetice, în receptarea şi prelucrarea

Legile socio-culturale exprimă dependenţa dezvoltării sensibilităţii umane de influenţa factorilor

1. Excitabilitatea se leagă numai de acţiunea stimulilor biologiceşte necesari, în vreme ce

1. Reflectarea proprietăţilor individuale ale obiectelor.

1. Reflectare sub formă de imagine a obiectului în totalitatea însuşirilor lui

1. Psihologia şi-a inaugurat statutul de ştiinţă independentă fixându-şi ca obiect de studiu: