Sunteți pe pagina 1din 99

Lykeion

REVISTĂ DE ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ

ANUL I, NR. 1, 2009


Lykeion
REVISTĂ DE ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ

ANUL I, NR. 1, 2009

Mediaș 2009
COLECTIVUL DE REDACȚIE

Dr. Vasile Mărculeț (redactor-șef); profesor de istorie, G.S.I.U Mediaș


Dr. Dan Sima (redactor-șef adjunct); profesor, de socio-umane, G.S.I.U Mediaș
Elena Hulpuș (secretar de redacție; responsabil de număr); profesor de științe socio-
umane, gr. I, Liceul Teoretic Axente Sever”, Mediaș
Drd. Helmuth Julius Knall; profesor de științe socio umane, Liceul „St. L. Roth” Mediaș
Drd. Mihai Chiriac; profesor de istorie,. Șc. „M. Eminescu” Mediaș
Dănilă Cozmescu; profesor de filosofie și istoria artelor, gr.I (pensionar)
Drd. Diana Streza; profesor de limba și literatura română, Liceul Teoretic „Axente Sever”,
Mediaș
Aura Lăpădat (corector); profesor de limba și literatura română, gr. I, Liceul Teoretic
„Axente Sever”, Mediaș
Elena Jampa, profesor de limba franceză, gr. I, (pensionar)

Tehnoredactare: Cosmin Tătaru


Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor.

ISSN 2066 – 3013


ARGUMENT
ARGUMENT

Lykeion, apărută din iniţiativa unui colectiv de cadre didactice de la liceele medieşene, este, așa
cum sugerează titlul, o revistă deschisă tuturor profesorilor și altor categorii de intelectuali care vor să se
afirme prin actul de cultură şi cercetare ştiinţifică.
Apariţia sa a devenit o necesitate în condiţiile intesificării fenomenului cultural şi a cercetării
ştiinţifice la nivel local în ultimul timp, precum şi a stabilirii şi strângerii legăturilor cu alte centre de
cultură şi cercetare istorică din ţară. În consecinţă, revista are ca obiectiv să creeze cadrul necesar
publicării rezultatelor acestor demersuri culturale şi ştiinţifice şi, implicit să asigure punerea lor în
circulaţie. Plecând de la aceste considerente, Lykeion își propune să mențină un standard înalt în ceea ce
privește calitatea și originalitatea ideatică.
Prin tematică și problematică, revista urmăreşte să realizeze un schimb de idei valoroase în
domeniile istorie, științe socio umane și literatură. În consecinţă, ea rămâne deschisă tuturor celor care
doresc să publice articole din domeniile mai sus menționate sau în relație de interdisciplinaritate cu
acestea.
Mai 2009
Colectivul de redacție

4
ISTORIE

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND CARACTERUL COLONIZĂRII DACIEI ROMANE

Drd. Mihai Chiriac

Summary. Few short considerations about the colonisation character of roman Dacia. The literary
sources as Eutropius, Lucian for Samosata or Statilius Crito spoke about an extermination of the dacians.
An important clue to the character of these massive losses is ofered by the descriptions of both Eutropius
and Crito. Both historians speak about men when they describe the losses suffered by the dacians in the
wars. On the other hand, other evidence concerning the native presence in Dacia can provide insights into
the information given by the literary tradition. Firstly, it is suggestive that very few dacian names appear in
inscriptions. According to a study by Russu, only 3% of the antroponyms attested epigraphically in Dacia
are thraco-getic, most being of S danubian origin.The paucity of dacian names must be explained not by the
absence of the indeginous inhabitans of the province but by their social status. As shown Mocsy, the
population groups that erect inscribed monuments represent the socially and politically active stratum of a
province. In the case of roman Dacia, the epigraphy suggests that this stratum is formed exclusivelly of
colonists. This means that the upper stratum of indigenous society, the one which normally would have been
the first to be co-opted into the roman administrative system, and which would have formed part of the
socially and politically active class (like in Pannonia, Moesia Superior, Moesia Inferior, Noricum, Raetia or
even Dalmatia) is missing.
Cuvinte cheie: colonizare, epuizare demografică, civitates, principes, romanizare.
Izvoarele literare ne arată că proporţiile dacii le-au suferit în cursul celor două războaie şi
pierderilor populaţiei dacice au fost neobişnuite şi care trebuie să fi fost într-adevăr mari, de vreme
că ele au rămas în memoria contemporanilor ca ce un alt scriitor antic, Ioannes Lydos6, evaluează,
amintirea unor mari masacre. Sursele care se după Criton, la 50.000 numărul prizonierilor daci
referă la caracterul acestor pierderi Criton1 şi duşi la Roma cu întregul lor arsenal militar.
Eutropius2, dar şi Lucian din Samosata3 amintesc Epuizarea demografică a Daciei în urma
cuvântul bărbaţi, ceea ce sugerează pierderi războaielor lui Traian arată că o serie de realităţi
umane datorate luptelor şi nu un proces de ce se constată în situaţia provinciei se explică prin
4
exterminare a populaţiei civile , aşa cum au maniera cuceririi. În acest sens atrage atenţia
susţinut unii dintre cercetătorii neavizaţi care au faptul că numele dacice care apar în inscripţii sunt
interpretat ad literram pasajele din Eutropius şi în număr extrem de redus (3%) în onomasticonul
informaţia dată de împăratul panegirist Iulian profesorului I.I. Russu, faţă de cele 1920 (74%) de
5
Apostatul cum că Traian a nimicit neamul geţilor . tip italic, sau chiar de cele 343 greceşti (13%) şi
Ea se referă deci la pierderi de luptători pe care 110 ilire (4%)7. Cercetările ulterioare pentru
principalele comunităţi din Dacia oferă un tablou
1
I. I. Russu, Getica lui Statilius Crito, în St. Cl., 14, 1985, asemănător, astfel la Ulpia Traiana
p. 111-128.
2
Eutropius, Istoria Romană, Bucureşti, 1923, p. 120.
3
H. Rabe, Scholia Lucianum, Leipzig, 1906, p. 24.
4
D. Ruscu, The supposed extermination of the Dacians: the
6
literary tradition, în Roman Dacia – The Making of a Ibidem. În acest sens foarte edificator este şi faptul că
Provincial Society, ed. de W. S. Hanson şi I. P. Haynes, avem atestate un număr de 15 trupe auxiliare formate din
Portsmouth, 2004, p. 77-82. În acest sens un rol foarte daci; ori acest lucru nu ar fi fost posibil dacă Dacia, la
important l-au avut foarte probabil şi campaniile terminarea războaielor daco-romane ar fi fost golită de
generalilor romani purtate înainte de conflictele dacilor cu bărbaţi. Astfel începând cu ala I Ulpia Dacorum şi cohors
romanii din vremea lui Domiţian şi din epoca războaielor I Ulpia Dacorum recrutate încă din timpul lui Traian şi
daco-romane, mă refer în principal la campaniile purtate terminând cu cohors II Augusta Dacorum pia fidelis
de generalii romani Aelius Catus şi Tib. Plautius Silvanus miliaria equitata, trupele auxiliare formate din daci sunt
Aeliuanus care au avut ca efect strămutarea unui număr menţionate în marea majoritate a provincilor imperiului
însemnat de daco-geţi la sud de Dunăre. roman din Cappadocia şi Siria până în Pannonia şi
5
M. Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Bucureşti, 2007, p. Britania, vezi op. cit., p. 226-227.
7
219. D. Ruscu, op. cit., p. 216.
5
ISTORIE
Sarmizegetusa8, singura colonie deducta, doar 0,4 stau inscripţiile ridicate la Magdalensberg de cele
% din cognomina atestate epigrafic sunt de origine opt triburi noricane. Lipsa opoziţiei este
traco-dacică, iar la Apulum9 cel mai important demonstrată în Noricum şi de faptul că nu s-a
centru economic al provinciei raportul este de considerat necesară slăbirea capacităţii militare
1,8% nume traco-dacice. O situaţie foarte prin recrutări în unităţi auxiliare ca în provincia
problematică se regăseşte şi la Potaissa unde vecină Raetia. Dealtfel, atât în Noricum cât şi în
numai 10 din cele 288 de antroponime cunoscute Raetia, romanizarea populaţiei locale poate fi
sunt de origine traco-dacică.10 De asemenea este sesizată pe baza evoluţiei numelor, deci în cadrul
foarte important şi greu totodată de știut dacă evoluţiei onomastice13.
aceste nume atestate din punct de vedere epigrafic În Pannonia politica romană după cucerire
în diferitele centre urbane şi militare ale provinciei este aceea de a dispersa triburile puternice care au
traiane pot fi atribuite populaţiei indigene daco- opus rezistenţă în primul rând prin constituirea
getice sau aparţin unor colonişti romani de origine unui număr important de civitates peregrinae, de
traco-getică veniţi din sudul Dunării, cel mai obicei mai multe pe teritoriul unui trib, puse sub
probabil din Moesii. Această situaţie se explică nu comanda unor praefecti civitates (ofiţeri romani).
prin absenţa efectivă a populaţiei dacice băştinaşe, Se constată însă în acelaşi timp menţinerea
ci prin prisma situaţie sociale a păturilor autohtone organului reprezentativ de conducere al tribului,
din provincia Dacia; astfel grupurile de populaţii adică a Sfatului tribal, ai cărui membri se numesc
care ridică monumente epigrafice reprezintă principes. Sub dinastia Flavia (69-96) unele dintre
pătura activă social şi politic, cu potenţă aceste civitates obţin autonomia chiar dacă rămân
financiară, ori în cazul Daciei romane ea este sub conducerea unor praefecti, iar sub Traian (98-
alcătuită exclusiv din colonişti. În acest sens 117) principes încep să poarte titlul de decuriones
atrage atenţia faptul că aristocraţia autohtonă care ceea ce indică o amplă transformare în direcţia
era cea care în mod normal trebuia să fie prima unor comunităţi cu statut municipal14. Unele
cooptată în sistemul administrativ roman şi să dintre aceste comunităţi, amintite mai jos, vor
constituie clasa activă social şi politic lipseşte. De obţine acest statut oficial sub domnia nepotului lui
aici şi aspectul aparte al organizării Daciei după Traian, şi anume Hadrian (117-138), iar pătura
cucerire care se abate de la regula obişnuită: superioară a noilor municipii va fi constituită din
civitates peregrinae autohtone11. Putem, în acest foştii principes.
sens, să ne referim la provinciile romane În ceea ce priveşte Moesia Superior
învecinate cu Dacia traiană unde s-a aplicat cu integrarea acestei provincii danubiene în sistemul
succes acest model, ca de exemplu în Noricum, roman începe după constituirea acesteia ca
Pannonia şi Moesia Inferior12. provincie, sub împăratul Tiberius (14-37), mai
În Noricum, unde anexarea acestui teritoriu precis în anul 15 când apare menţionat de istoricul
s-a făcut pe cale paşnică aristocraţia tribală celtică roman Tacitus în lucrarea acestuia Annales, I, 80,
şi-a manifestat încă de la bun început ataşamentul primul guvernator consular în persoana lui C.
faţă de Imperiu. Drept dovadă a acestei atitudini Poppaeus Sabinus.15 Totuşi, primele colonii vor
apărea în contextul războaielor cu dacii din
8
I. Piso, Die soziale und ethnische Zussamensetzung der vremea împăratului flavian Domitian (81-96) -
Bevolkerung in Sarmizegetusa und Apulum, în W. Eck Scupi şi Traian – Ratiaria16. Ca şi în celelalte
(ed.), Prosographie und Sozialgeschichte, Koln, 2003, p.
331.
provincii dunărene şi în Moesia Superior
9
I. Piso, op. cit., p. 333. comunităţile indigene sunt organizate în civitates
10
M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Turda, 1994,
13
p. 53-57. Ibidem, p. 79.
11 14
D. Ruscu, op. cit., p. 78-79. C. Opreanu, Particularităţile Ibidem.
15
modelului de urbanizare în Dacia Romană, în Studii de Doina Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a
Istorie Antică – Om. Glodariu, 2001, p. 433; Idem, Daciei: legiunea a VII – Claudia şi legiunea a IIII-a
Colonisation et Acculturation En Dacie. Les Mecanismes Flavia, Cluj-Napoca, 1983, p. 19 şi E. Nemeth, Relaţii
de L’ integration dans le monde Romain, în Orbis politice şi militare între Pannonia şi Dacia în epoca
Antiquis – St. Hon. I. Pisonis, Bibliotheca Musei romană (Publicaţiile Institutului de Studii Clasice, 8,
Napocensis, XXI, Cluj-Napoca, 2004, p. 651-662. 2007), Cluj-Napoca, 2007.
12 16
D. Ruscu, op. cit., p. 79-80. D. Ruscu, op. cit., p. 79.
6
ISTORIE
peregrinae însă romanizarea elitelor locale este comunităţile autohtone sunt împinse la periferia
mult mai anevoioasă, mai greoaie decât în locuirii romane.
Noricum. Ca urmare transformarea acestor Dar ce sunt, de fapt, aceste civitates? Pentru
civitates peregrinae în municipii are loc destul de a putea lămuri această problemă trebuie să facem
lent, primul asemenea caz fiind înregistrat abia o scurtă precizare a noţiunilor şi a terminologiei
sub Hadrian.17 de specialitate. Astfel, unităţile provinciale din
În provincia vecină Moesia Inferior există o lumea romană pot fi conduse atât în mod direct de
situaţie aparte dată pe de o parte pentru că este către statul roman, cât şi prin intermediul unor
marcată de coloniile greceşti de pe litoralul Mării mici state autonome, subordonate autorităţii
Negre, iar, pe de altă parte datorită faptului că este centrale, şi cunoscute sub numele generic de
o provincie militară. Ca urmare în această civitas20. La fel ca şi poleis, în lumea greco-
provincie avem o situaţie asemănătoare cu cea a elenistică, civitas asigură administrarea unui
Daciei traiane întrucât multe dintre aşezările cu teritoriu în care se află capitala, alte mici centre
statut superior, de municipiu sau colonie, se vor zonale, precum şi multe alte locuiri rurale.
naşte din aşezările civile aflate în proximitatea Locuitorii unei civitas pot fi cetăţeni romani sau
castrelor militare – vici şi canabae. simpli supuşi - incolae. Gradul de autonomie al
Aceste exemple ilustrează existenţa unui unei civitas putea fi foarte variabil, el fiind dat de
anumit model în procesul de integrare a decizia administraţiei municipale care îl putea
comunităţilor indigene din provinciile danubiene. modifica existând astfel mai multe tipuri de civitas
Conform acestuia, forma de integrare a cu statut juridic diferit21. Principalele categorii de
comunităţilor autohtone în sistemul administraţiei civitas peregrina întâlnite la nivelul Imperiului
romane este aceea a organizărilor după principiile Roman sunt: civitates foederate (cetăţi aliate) pe
unor comunităţi tipic romane (civitates)18. Aceste baza unui tratat de alinaţă (foedus); civitas liberas
civitates indigene sunt integrate în stufosul sistem et imunes (cetăţi libere şi scutite de taxe) – calitate
al administraţiei romane prin intermediul unor care se putea obţine numai printr-un decret emis
supervizori aleşi dintre centurionii unităţilor de Senat sau împărat şi civitas stipendiariae
militare din zona învecinată, aşa numiţii prefecti (cetăţi supuse la dări) provenind din cetăţile
civitatis. A doua etapă a integrării o constituie supuse în războaie alcătuind, dealtfel, cea mai
acordarea unui grad mai mare de autonomie, numeroasă categorie22. Dar, oricare asemenea
respectiv civitatis fiind puse sub conducerea comunitate autonomă trebuia să aibă atât un
propriei aristocraţii, acei principes civitatis. centru mai dezvoltat din punct de vedere
Această elită indigenă este cea care se urbanistic, cât şi un teritoriu propriu-zis. În acest
romanizează prima şi care în faza a treia când sens trebuie amintit faptul că coloniile şi
respectivele comunităţi primesc statutul municipal municipiile reprezintă doar forma superioară,
primesc ordoul. Dacia nu se încadrează acestui privilegiată a acestei forme de autonomie locală
model pentru că pătura conducătoare a societăţii romană. Există şi alte aşezări cu statut juridic
dacice preromane, atât clasa politică cât şi cea inferior, precum pagus23 sau vicus24 care puteau
religioasă, a fost anihilată după cucerire la fel cum de asemenea constitui centrul unei civitas.
s-a întâmplat cu preoţii cartaginezi ai zeului punic În ceea ce priveşte civitates atestate în Dacia
Tanit, cu druizii celţi sau cu preoţii iudaici cărora informaţiile cu privire la acest subiect sunt
le-a fost distrus templul lui Iahve odată cu aproape infime. Astfel o singură dată, şi anume la
ocuparea Ierusalimului de către viitorul împărat Romula în anul 248, în vremea împăratului Filip
flavian Titus (79-81) în anul 7019. Prin urmare, Arabul (244-249), apare pentru oraşul Romula
consecinţa a fost modul diferit de organizare a
provinciei Dacia în care structurile sociale şi 20
R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia Romană,
municipale se bazează exclusiv pe colonişti iar Timişoara, 1998, p. 90.
21
Ibidem.
22
D. Tudor (coord.), Enciclopedia Civilizaţiei Romane,
17
Ibidem. Bucureşti, 1982, p. 192.
18 23
Ibidem. R. Ardevan, op. cit., p. 91.
19 24
Ibidem, p. 81 Ibidem.
7
ISTORIE
formula civitas coloniae suae atunci când sunt Mai mult decât atât este sigur faptul că
refăcute zidurile aşezării avansată foarte probabil colonizarea intensă şi noul mod de viaţă introdus
la statutul de coloniae25. Alte două atestări provin de către cuceritorii romani au avut un impact
din afara Daciei dar şi ele fac referire tot la oraşe puternic asupra populaţiei autohtone care şi-a
de tip roman, şi anume inscripţia din Hispalis26 pierdut identitatea şi structurile ei tradiţionale.
care pomeneşte despre un civitas Romulensium În concluzie nu avem nici o dovadă în Dacia
Malvensium în anii domniei lui Marcus Aurelius despre perpetuarea vreunei civitates autohtone în
(161-180) şi Lucius Verus (161-168), deci când epoca romană, nici despre evoluţia ei spre un
oraşul avea statutul de municipium şi inscripţia de statut urban superior aşa cum istoricul britanic M.
la Nedinum, din Dalmaţia unde este menţionată o Millet a propus pentru provincia Britannia în
civitas Paralisensium, făcând aluzie, cel mai cadrul unui model de receptare de către populaţia
probabil, la oraşul Porolissum27. celtică a civilizaţiei romane31. În schimb dacă
Deşi s-a susţinut existenţa unor civitates existenţa unor civitates indigene în Dacia romană
autohtone în Dacia romană, acest lucru nu se este nedovedită din punct de vedere istoriografic,
poate dovedi nici epigrafic şi nici arheologic28, epigrafic sau arheologic, aceasta nu înseamnă că
chiar dacă de un real folos ne este studiul realizat nu ar fi existat şi alte forme de civitates care
de Ioana Bogdan Cătăniciu29 aupra datelor puteau apare atât prin colonizare cât şi prin
furnizate de Ptolemeu cu privire la aceste forme destrămarea triburilor indigene şi înlocuirea lor cu
de organizare specific romane; nu trebuie uitat structuri teritoriale, cel puţin în primii ani de după
însă faptul că datele pe care ni le transmite cucerire. O modalitate de a sesiza prezenţa unor
Ptolemeu datează din primele decenii ale asemenea civitates o constituie şi evidenţa
existenţei provinciei iar organizarea ulterioară a epigrafică a unor denumiri de unităţi teritoriale,
Daciei trebuie să fi suferit modificări. Acest lucru altele decât colonia şi municipium32, sau a unor
nu se poate presupune nici măcar în cazul oraşului magistraţi locali. Astfel, dintre magistraţii locali,
Napoca unde teritoriul probabil al municipiului nu conducători ai unor asemenea entităţi umane, nu
se suprapune decât parţial cu aria de locuire a dispunem decât de patru atestări ale unor
presupusei unuiuni tribale a dacilor Napocenses30. principes, care nu pot fi puși în legătură cu vreo
comunitate indigenă daco-getică, ci mai degrabă
25
M. Macrea, op. cit., p. 107.
26
D. Tudor, Localizarea Daciei Malvensis, în MI, 3, 1969,
p. 3-4. uniuni tribale a dacilor Napocenses iar în cazul oraşelor
27
R. Ardevan, op. cit., p. 92. romane Tibiscum, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Apulum
28
Ibidem, p. 93-94; Coriolan Opreanu, Partcticularităţile., (cele două oraşe), Ampelum sau Potaissa deşii numele
p. 430; D. Ruscu, op. cit., p. 80. acestora este unul dacic nu se cunosc vestigii arheologice
29
Ioana Bogdan Cătăniciu, Despre apariţia oraşelor şi sau alte mărturii din epoca preromană.Doar la Porolissum
statutul acestora în Dacia Romană, în EN, 3, 1993, p. avem o locuire anterioară dealul Măgura, în vecinătatea
203-226. vezi de asemenea Ibidem, Daci şi Romani – castrului şi a oraşului roman, care însă îşi încetează
Aculturaţie în Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 55-60. existenţa odată cu cucerirea romană, vezi R. Ardevan,
30
E. Chirilă, I. Chifor, în Acta MP, 3, 1979, p. 75-76. op.cit., p.32-67.
31
Dealtfel problema continuităţii aşezărilor urbane romane M. Millet, The Romanization of Britain. An Essay in
pe teritoriul unor presupuse aşezări de epocă preromană Archaeological Interpretation, Cambridge, 1992. Istoricul
dacică a fost parţial soluţionată de R. Ardevan care arată britanic propune un model teoretic de romanizare a
pe baza unor dovezi de natură arheologică şi epigrafică Britanniei subliniind continuitatea sistemului politic al
următoarea situaţie prezentă la nivelul stadiului actual al societăţii locale a epocii fierului la care se adaugă
cercetărilor: la Romula pomeriumul (fortificaţia centrală a centralizarea introdusă prin intermediul sistemului roman
aşezării) se pare că a înlăturat vechea aşezare dacică peste de taxe şi impozite. Modelul postulat de renumitul istoric
care a venit un grup de colonişti latinofoni instalaţi în englez se bazează pe idea unei continuităţi perfecte a
apropierea unei garnizoane, la Drobeta doar vicusul aflat societăţii celtice din Britannia şi pe idea că Imperiul a
în vecinătatea castrului pare să fi dislocate locuirea incorporate sistemele sociale existente înainte de ocuparea
autohtonă anterioară deoarece apar frecvent urme dacice, insulei de către Roma în vremea cezarului Claudius (41-
care însă par a fi încadrate mai ales în epoca romană (în 54).
32
acest caz avem de a face cu o convieţuire între populaţia Trebuie totuşi amintite şi cele 11-12 aşezări urbane
dacică şi cea romană), la Dierna nu se cunoaşte nimic (colonii sau municipii) întemeiate în provincia nord-
despre o locuire preromană pe acest sit, la Napoca se pare dunăreană, vezi printre altele R. Ardevan, op. cit., p. 28-
că oraşul roman nu se suprapune decât parţial presupusei 60 ; Ioana-Bogdan Cătăniciu, Daci, p. 55-60.
8
ISTORIE
cu un grup de colonişti imigraţi în provincia între aceste autonomii: astfel unele dintre acestea
traiană. Cele patru exemple de principes sunt au statut municipal, ca de exemplu oraşul Malva,
următoarele : un princeps de origine maură ? la iar altele sunt aşezări cu caracter rural precum
Tibiscum33, un princeps dalmatin atestat la Cristeşti, Sighişoara sau Samum având un statut
Ampelum34, un posibil princeps de origine juridic inferior. De asemenea unele dintre aceste
palmyreană la Porolissum35 şi un princeps a cărui autonomii comunale sunt atestate epigrafic, cum
origine este necunoscută la Micia36. Cu referire la ar fi: Territorium Sucidavense (trebuie precizat că
unităţile teritoriale, singurele care apar în nu cunoaştem dimensiunile acestui teritoriu),
provincie sunt vicus şi territorium, fiecare doar o Territorium Arcobadarense sau colonia Malvensis
singură dată, în ambele cazuri este vorba despre ex Dacia, iar altele sunt doar presupuse pe baza
entităţi de tip roman, civitates, existente abia în concentrării descoperirilor arheologice,
secolul III. Nu discutăm aici problema posibilelor numismatice sau epigrafice, cum este cazul
autonomii comunale din Dacia deoarece consider Sighişoarei.
că tema studiului nostru nu este aceasta,
mulţumindu-ne doar să le amintem în cele ce Abrevieri
urmează, şi anume: Territorium Sucidavense Om. Glodariu = Omagiu profesorului I. Glodariu,
identificat în a doua jumătate a secolului III în în Studii de Istorie Antică, Bibliotheca Musei
cadrul aşezării de la Sucidava ( azi Celei)37, Napocensis, XX, Cluj-Napoca, 2001.
territorium Acrobadarense38 identificat, pe baza St. Hon. I. Pisonis = Studia in Honorem Ioannis
unei inscripţii, cu aşezarea romană rurală de la Pisonis, în Orbis Antiquis Bibliotheca Musei
Ilişua, unde activa şi un castru, Aquae39 Napocensis XXI, Cluj-Napoca, 2004.
identificată cu vasta aşezare rurală de la Cioroiu
Nou, Malva unde avem referirea colonia
Malvensis ex Dacia40, Sighişoara pe valea
Târnavei Mari41, la Brucla localizată astăzi cel
mai probabil cu oraşul Aiud, pe valea Mureşului,
la Cristeşti42 în aşezarea civilă de lângă castrul
roman identificat aici, la Bologa43 şi la Samum44,
actuala localitate Căşeiu45. Ca o completare la cele
spuse mai sus trebuie făcute mai multe distincţii

33
I.I.Russu, M. Dusanic, N. Gudea, V. Wolmann, IDR, III-
1, Bucureşti, 1977, p. 145.
34
R. Ardevan, op. cit., p. 95.
35
Ibidem.
36
Ibidem.
37
Ibidem.; D. Tudor, Sucidava, Craiova, 1974, p. 9-20.; O.
Toporu, C. Tătulea, Sucidava-Celei, Bucureşti, 1987, p.
60-80 şi p.80-96.
38
S. Nemeti, M. Bărbulescu, Territorium Arcobadarense, în
EN, 16-17, 2006-2007, p. 107-118.
39
Ibidem, p. 96.
40
Ibidem, p. 98-99.
41
R. Ardevan, op. cit., p. 101. Vezi A.Husar, Celţi şi
Germani în Dacia Romană, Cluj-Napoca, 1999; I.
Mitrofan, Gh. Moldovan, Castrul roman de la Sighişoara,
în Acta MN 5, 1968, p. 99-109; Idem, Inscripţiile de la
„Pârâul Hotarului” (Sighişoara), în Acta MN, 18, 1981,
p. 99-109; I.I. Russu, IDR, III-4, Bucureşti, 1988, p. 142-
158.
42
Ibidem, p. 101-125.
43
R. Ardevan, op. cit. p. 102-103.
44
Ibidem.
45
S. Nemeti, M. Barbulescu, op. cit., p. 107-118.
9
ISTORIE

TERITORIILE BIZANTINE DE LA DUNĂREA DE JOS ÎN SECOLUL AL XI-LEA.


Scurte consideraţii
Dr. Vasile Mărculeţ

Résumé. L’organisation des territoires byzantins du Bas-Danube au XIe siècle: le thème Paristrion-
Paradounavon. Dans l’an 1018, au bout d’une lonque guerre (976/1018), l’empéreur Basil II le Macédonien,
supprima le Tzarat Bulgar, ses territoires soyant incorporés dans l’Empire Byzantin. Après la victoire, l’empéreur a
établi l’organisation complète de la moitié nordique de la Péninsule Balkanique, entrée sous la complète possession
de l’Empire Byzantin. Après 1018 ou, plus préciséments, entre 1018-1020, dans les territoires conquis ont été
organisé des nouveaux thèmes, parmi lequel cel du Bas-Danube – le thème Paristrion ou Paradounavon (Παπιζηπíον-
Παπαδοςναβον). Son processus d’organisation, dans la forme finale, a été réalisé ayant comme noyan l’ancien
stratégat de Dristra-Dorostolon (Silistrie), reconstitué après l’an 1000, au fur et à mesure de la reconquête
progressive par le Byzance des territoires de la Bulgarie danubienne, jusqu’à Vidin. La résidence du nouveau thème a
été établie à Dristra. Dans sa composition entraient les territoires limités par les Bas-Danube, en amont de Vidin
jusqu’aux bouches, les montagnes Balkans, et la mer Noire, des bouches du Danube jusqu’au sud de Varna. Au
premier rang se trouvait un gouverneur, qui cumulait, autant les prérogatives civiles, mais aussi celles militaires de la
fonction, et portait le titre de katepano (καηεπάνω), de duc (δούξ) ou d’archonte (άπσων). Dans sa forme finale
d’organisation, le thème Paristrion-Paradounavon a eu dans sa composition plusieurs sous-divisions administratives-
territoriales nomées tourmai (ηοςπμαι). Chaque tourma était dirigée par le commandament d’un échelon de rang
inférieur, sous-ordonné au gouverneur, nommé tourmarchos (ó ηοςπμαπσηρ). Très probablement, les nombre de
tourmai a été de trois (La traduction par Elena Jampa).
Cuvinte cheie. Dunărea de Jos, Imperiul Bizantin, Thema Paristrion-Paradounavon, katepano, duce,
arhonte, tourma, tourmarchos.

În primii ani ai secolului al XI-lea, Macedonia, împăratul cucereşte Vodena


confruntarea bizantino-bulgară, reluată după anul apropiindu-se de centrul puterii lui Samuel. În
976, înregistrează o evoluţie complet diferită faţă anul următor, după un asediu de opt luni, forţele
de cea din ultimul sfert al secolului precedent. bizantine luau cu asalt Vidinul desăvârşind
Imperiul Bizantin, care reuşise să depăşească cu cucerirea Bulgariei dunărene. Revenit în
succes problemele interne şi externe, îndeosebi Macedonia, Vasile II îl învinge pe Samuel în
din Asia, de la începutul domniei împăratului apropiere de Skoplje ocupând oraşul şi regiunea
Vasile II Macedoneanul (976-1025), – răscoalele Macedoniei de Jos şi de Mijloc (1007). Cucerirea
generalilor Bardas Skleros şi Bardas Phokas, din Ţaratul Bulgar, prins în cleştele bizantin, devenise
976-979 şi 987-989; luptele cu arabii, în cursul doar o chestiune de timp. Confruntările bizantino-
cărora, în 995 basileul îl zdrobeşte pe califul bulgare continuă cu aceeaşi violenţă şi între 1007-
fatimid la Alep – abandonează defensiva şi preia 1014. La sfârşitul acestei perioade, victoriile
complet şi definitiv iniţiativa militără în conflictul bizantine reduseseră statul bulgar la regiunea
cu Ţaratul Bulgar. În noile condiţii, ofensiva marilor lacuri, munţii Albaniei şi valea
bizantină împotriva Bulgariei lui Samuel Stymonului (Strumei), obligându-l, totodată, la o
Comitopulul (991/997-1014) atinge apogeul. disperată luptă pentru supravieţuire. La 29 iulie
Recucerirea bizantină de la începutului 1014, în pasul Kimba Longos (Κíμβα Λóγγος),
secolului al XI-lea. Nu vom insista în mod basileul repurta o victorie decisivă asupra forţelor
deosebit asupra derulării conflictului bizantino- bulgare care încercau să-i împiedice pătrunderea
bulgar, întrucât acest lucru este, în general, bine în Macedonia occidentală. Cei 14.000-15.000 de
cunoscut. Ca urmare, ne vom limita să înregistrăm prizonieri bulgari (sursele istorice oscilează între
succint principalele sale momente de la începutul cele două cifre), trataţi ca supuşi rebeli, au fost
secolului al XI-lea. În 1003 basileul întreprinde o orbiţi şi trimişi ţarului. Spectacolul tragic oferit de
expediţie în Macedonia în cursul căreia ocupă soldaţii săi mutilaţi, a grăbit sfârşitul lui Samuel
Berroia şi Servia, deschizându-şi drum spre nordul care, la 6 octombrie 1014 a încetat din viaţă; i-a
Greciei. Thessalia, care trecuse de partea ţarului succedat, pentru scurt timp, fiul său, Gabriel
bulgar, este readusă la ascultare. Revenind în Radomir (1014-1015). Dezastrul de la Kimba
10
ISTORIE
Longos, urmat de moartea ţarului Samuel, au Vasile II a constituit doar două theme – Paristrion
însemnat începutul agoniei Ţaratului Bulgar. sau Paradunavon şi Bulgaria – acceptând, totuşi,
Anarhia din statul bulgar, generată de luptele şi constituirea, prin 1152-1153, de către Manuel I
pentru putere cărora le-a căzut victimă Gabriel Comnenos (1142-1180), a unui ducat sau a unei
Radomir, ucis de vărul său Ioan Vladislav (1015- theme în regiunea Sirmium-Belgarad2. Opinia sa
1018), care ocupă tronul, insuccesele militare se va dovedi însă, parţial eronată. Pe baza unor
înregistrate în confruntările cu Bizanţul, epuizarea descoperiri sigilografice neutilizate de alţi
populaţiei, sătulă de război după patru decenii de cercetători, istoricul francez Vitalien Laurent a
lupte, au slăbit dramatic poziţiile facţiunii demonstrat existenţa şi a celei de-a treia theme
antibizantine, facilitând ofensiva imperiului; bizantine, situate în zona Savei şi a Dunării –
acţiunea de cucerire a Bulgariei intra în faza sa thema Sebiei sau Sirmium – încă din deceniul 3 al
finală. În toamna anului 1016, Ochrida, noua secolului al XI-lea3. În ceea ce ne priveşte,
reşedinţă a ţarilor bulgari, este ocupată de forţele considerăm că începuturile themei Sirmium se
bizantine. După ce la sfârşitul anului 1017 Ioan datează în aceeaşi perioadă cu cele ale themelor
Vladislav suferă o grea înfrângere la Perlagonia, Paristrion şi Bulgaria, respectiv în anii 1018-1020.
moartea sa, în februarie 1018, la asediul oraşului Ne bazăm această concluzie pe câteva informaţii
Dyrrachion, clarifica definitiv situaţia. În acelaşi existente în lucrările lui Georgios Kedrenos şi
an, basileul întreprindea ultima sa campanie în Ioan Skylitzes. Aceştia consemnează faptul că
Macedonia, împotriva Bulgariei. În după supunerea Bulgariei şi a
cursul acesteia, – un adevărat marş croaţilor, doar „comandantul de
triumfal până la Ochrida şi Prilep – Sirmium […], Sermon, nu voi să se
ţarina văduvă Maria şi fiii săi, supună. Constantin Diogenes,
familia lui Gabriel Radomir, comandantul părţii vecine, e trimis
mitropolitul Bulgariei, David, şi sol la dânsul. Diogenes îl suprimă şi
principalii fruntaşi bulgari i se supun este pus să conducă ţinutul, în locul
împăratului. Forţele bizantine lui”4. Unificarea regiunii
anihilează ultimele rezistenţe Sirmiumului ce cea învecinată, prin
bulgare. Ţaratul Bulgar îşi înceta 1018-1019, sub guvernarea lui
existenţa1. Constantin Diogenes, ducele
Organizarea teritoriilor Thessalonikului, reprezintă în opinia
nord-balcanice. După victorie, noastră, actul de naştere a themei
împăratul a stabilit deplina Sirmium sau Serbia. De altfel, la mai
organizare a jumătăţii nordice a puţin de un deceniu de la această
Peninsulei Balcanice, intrate sub deplina stăpânire dată, existenţa themei Sirmium primeşte o nouă
a Imperiului Bizantin. După 1018 sau, mai sigur, confirmare din partea surselor bizantine. Relatând
între 1018-1020, în teritoriile cucerite au fost evenimentele din anul 1027, legate de o invazie
organizate noi theme, între care şi cea de la pecenegă, Georgios Kedrenos şi Ioan Zonaras, îl
Dunărea de Jos – thema Paristrion sau menţionează pe acelaşi Constantin Diogenes, în
Paradunavon (Παριστρíον-Παραδουναβον). calitate de „arhonte de Sirmium”, respectiv
Numărul şi ariile de jurisdicţie ale themelor au „guvernator de Sirmium”, cumulând în condiţiile
reprezentat subiectul altor dispute în istoriografie. excepţionale create de invazia barbară şi funcţia
Nicolae Bănescu, a susţinut vreme îndelungată că de „duce al Bulgariei”5. Revenind la problema
2
N. Bănescu, Les duchés byzantins de Paristrion
1
Pentru ultimele lupte bizantino-bulgare, vezi: Georgii (Paradounavon) et de Bulgarie, Bucureşti, 1946, p. 42-44
Cedrenii, Historiarum Compendiun, în Georgius (în continuare: Les duchés byzantins); Idem, în AARMSI,
Cedrenus, Ioannis Scylitzae ope ab Immanuele Bekkero, s. III, t. XXVI, 1943-1944 (1944), p. 66; Idem, ARBSH,
suppletus et emendatus, tomus II, Bonnae, X, 1923, p. 49-57.
3
MDCCCXXXIX, p. 467-470 (în continuare: Cedrenus, V. Laurent, în REB, 15, 1957, p. 187-195.
4
II); Cf. N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. II: Cedrenus, II, p. 470.
5
Imperiul Bizantin clasic (610-1081), Bucureşti, 2003, p. Ibidem, p. 483; Ioannis Zonarae, Epitome Historiarum,
533-538. edidit Ludovicus Dindorfius, vol. IV, Lipsiae,
11
ISTORIE
organizării teritoriilor cucerite de Vasile II în sau de câte un duce, care concentra în mâinile sale
Peninsula Balcanică, constatăm că teza cu privire autoritatea civilă şi militară, avându-şi reşedinţa în
la împărţirea teritoriilor în mai multe theme fusese unul din oraşele importante ale themei. Conform
exprimată încă din a doua jumătate a secolului al aceluiaşi istoric, aceştia erau subordonaţi unui
XIX-lea de istoricul rus N.A. Skabalanovic. comandant suprem care rezida la Skoplje9. În
Acesta a susţinut existenţa a trei theme: thema ultimă instanţă, opinia lui Jirecek susţinea indirect
Bulgaria, thema „oraşelor de la Dunăre şi, la vest teza menţinerii unităţii teritoriale a Bulgariei şi
de aceasta, „de-a lungul Dunării şi pe Sava, sub stăpânire bizantină. La începutul anilor ’30 ai
următoarea themă bizantină, cu oraşele Sirmium secolului al XX-lea, istoricul grec S. Kyriakides
şi Belgrad” care ar fi putut purta „numele unuia relua, într-o formă uşor modificată şi nuanţată,
sau al celuilalt din aceste oraşe”6. Istoricul bulgar teza lui Jirecek cu privire la organizarea
Petăr Mutafciev a susţinut o şi mai mare diviziune administrativă a teritoriilor stăpânite de Bizanţ.
a teritoriului bulgar. În opinia sa, se va dovedi, de Conform teoriei sale, themele bizantine
altfel, cea mai apropiată de realitate, Vasile II a importante aveau în frunte duci sau katepani şi
organizat în teritoriile cucerite, patru theme: erau divizate în alte subunităţi administrativ-
thema Bulgaria, thema Dyrrachion, thema Srem şi teritoriale de dimensiuni mai reduse, numite tot
thema „oraşelor de la Dunăre” sau Paristrion7. theme, conduse de strategi10. Tezele cu privire la
Concluzii asemănătoare, cu privire la organizarea divizarea teritoriului Bulgariei în mai multe theme
teritoriilor bizantine, vor exprima, ulterior, şi alţi au fost combătute cu vehemenţă, în prima
specialişti, din rândul cărora reţinem pe H. jumătate a secolului al XX-lea, de istoricul bulgar
Grégoire, G. Ostrogorsky, D. Obolensky, sau T. V.N. Zlatarski. Adept convins al teoriei conform
Wasilewski. Opiniile lor vor aduce clarificările şi căreia unitatea administrativ-teritorială a Bulgariei
completările de rigoare, permise de evoluţia a fost menţinută şi sub stăpânire bizantină,
cercetărilor în domeniu 8. Există însă şi o categorie istoricul bulgar a căutat, cu obstinaţie, să
de istorici care, într-o formă mai mult sau mai demonstreze veridicitatea tezei sale. Forţat de
puţin directă, au afirmat continuitatea unităţii evidenţe, el a acceptat, totuşi, existenţa themei
teritorial-administrative a Bulgariei sub stăpânire Sirmium, cu reşedinţa la Belgrad, şi a themei
bizantină. În lucrarea sa conscrată istoriei Paristrion, dar numai de la mijlocul secolului al
Bulgariei (1876), istoricul ceh C. Jirecek a XI-lea, şi dependente de thema Bulgariei, opinie
formulat teza că după cucerire, teritoriile fostului apropiată de cea a lui Jirecek11. Concluziile
Ţarat Bulgar au fost împărţite în theme istoricului bulgar au fost combătute, cu argumente
administrative, fiecare condusă de câte un strateg solide, de numeroşi specialişti. De-a lungul
timpului s-au angajat în disputa cu cercetătorul
bulgar sau cu adepţii tezei sale, Fr. Dölger, N.
MDCCCLXXI, p. 126-127; Cf. T. Wasilewski, în Bănescu sau G. Ostrogorsky12. Adept al tezei care
Zbornik, VIII, 1964, 2, p. 474, şi nota 49 (în continuare:
Zonarae); Cf. Idem, în CIEB XIVe, II, p. 642, unde
susţinea menţinerea unităţii administrativ-
remarcă un sigiliu al lui Constantin Diogenes cu titlul de teritoriale a teritoriilor Bulgariei sub stăpânire
„ducele Thessalonikului, Bulgariei şi Serbiei”. bizantină a fost şi istoricul rus A.A. Vasiliev. „În
6
N.A. Skabalanovic, Vizantijskoe gosudarstvo i cerkov v XI 1018, – susţine el – Ţaratul Bulgar înceta să mai
veke (ot smerti Vasilija II Bulgarobojcy do Alekseja I existe: el era transformat într-o provincie
Komnina), St. Petersburg, 1884, p. 219-220, 227-230.
7
P. Mutafciev, Bulgaers et Roumains dans l’histoire de
bizantină, în fruntea căreia era instalat un
Pays danubiens, Sofia, 1932, p. 30.
8
H. Grégoire, The Amorians and Macedonians 842-1025, în
The Cambridge Medieval History, vol. IV: The Byzyntine
9
Empire, part I: «Byzantium and its Neihbours», K.J. Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p. 194-
Cambridge, 1966, p. 189; G. Ostrogorsky, Geschichte des 197.
10
Byzantinischen Staates, München, 1963, p. 258-259; D. Pentru opinia lui S. Kyriakides, vezi: N. Bănescu, Les
Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul. duchés byzantins, p, 38.
11
Europa de Răsărit, 500-1453, Bucureşti, 2002, p. 232- V.N. Zlatarski, , în SK, IV, 1931, p. 49-67.
12
233; T. Wasilewski, în Zbornik, VIII, 1964, 2, p. 465-479; Fr. Dölger, BZ, 31, 1931, p. 443-445; N. Bănescu, Les
Idem, în CIEB XII, II, p. 233 şi următoarele; Idem, în duchés byzantins, p. 10-38; G. Ostrogorsky, op. cit., p.
CIEB XIV, II, p. 641-645. 259.
12
ISTORIE
guvernator imperial. Totodată, ea îşi păstra, într- themei Paristrion-Paradunavon. Trei sigilii de
o anumită măsură, autonomia sa internă”13. plumb, primul descoperit în a doua jumătate a
Thema Paristrion-Paradunavon. secolului al XIX-lea la Istanbul, al doilea în 1927
Revenind la fazele de început ale themei la Preslav, iar al treilea în 1951 la Dinogetia-
Paristrion sau Paradunavon, considerăm că două Garvăn, îl menţionează pe „Symeon, vestes şi
aspecte – momentul constituirii sale şi organizarea katepanο de Paradunavon”, care, după părerea
sa – este necesar a fi cât mai bine elucidate. La noastră, a ocupat acestă funcţie după 1025 sau
rezolvarea acestor probleme vom căuta să ne chiar după 103016. Din aceeaşi perioadă datează,
aducem şi propria contribuţie pe parcursul se pare, şi sigiliul unui nenominalizat „duce de
prezentului studiu. În ceea ce ne priveşte, pe Paristrion”, publicat de istoricul francez G.
temeiul analizei informaţiilor de care dispunem, Schlumberger17. Menţionarea primilor katepani,
că procesul său de constituire, în forma sa finală, de Dristra, respectiv de Paristrion-Paradunavon,
s-a realizat în intervalul 1018-1020 având ca prin 1018-1020, este un indiciu irefutabil că thema
nucleu vechiul strategat al Dristrei, reconstituit bizantină de la Dunărea de Jos era constituită în
după anul 1000, pe măsura recuceririi progresive forma sa definitivă. În acest context, nu credem a
de către Bizanţ a teritoriilor Bulgariei dunărene, fi lipsită de importanţă constatarea că titlurile
până la Vidin. Reşedinţa noii theme a fost stabilită guvernatorilor themei de la Dunărea de Jos, atâţia
la Dristra. În compunerea sa intrau teritoriile câţi cunoaştem între 1000/1001 şi 1018 – David,
limitate de Dunărea inferioară, din amonte de Theodoros, Kli[…]anus, Ioan Maleses şi
Vidin până la guri, Munţii Balcani şi Marea Tzitzikios – sunt acelea de „strateg de
Neagră, de la gurile Dunării până la sud de Varna. Dorostolon” sau „strateg de Dristra”, funcţie, în
Nu avem, în schimb, nici o dovadă că Bizanţul ar primul rând, militară, fapt absolut normal în
mai fi păstrat sub control capetele de pod de pe condiţiile de război în care se derula procesul
malul stâng al Dunării inferioare. În fruntea sa se treptat de constituire, în forma sa definitivă, a
afla un guvernator, care cumula, atât prerogativele unităţii administrativ-teritoriale din regiune18.
civile, cât şi militare ale funcţiei, şi purta titlul de Între 1018/1020 şi 1093/1094, toţi guvernatorii
katepan (καηεπάνω), duce (δούξ) sau arhonte themei Paristrion-Paradunavon – cei care au
(άπσων). Un sigiliu, publicat recent, datat la ocupat cu certitudine funcţia – poartă, fără
începutul secolului al XI-lea, îl menţionează pe un excepţie, titlurile de duce, katepan sau arhonte,
Constantin, polites, patrikios şi katepano. Din ceea ce înseamnă că odată cu încheierea
numele provinciei guvernate de el s-au păstrat războiului bizantino-bulgar (1018) şi a procesului
doar literele „” care pot proveni, fie din de constituire a noii theme şi a instituţiilor sale
Δπíζηπαρ, fie, cel mai probabil din Παπιζηπιος14.
Existenţa acestui katepan de Dristra sau de 16
Paristrion, în persoana lui Constantin, polites şi Cf. N. Bănescu, Les duchés byzantins, p. 70: „Σςμεών
βεζηη καì καηεπάνω ηοΰ Παπαδοςνάβος”, a cărui
patriciu, este, după părerea noastră, o dovadă guvernare o datează după 1020-1025. Pentru aceeaşi
temeinică în susţinerea opiniei exprimate anterior opinie, vezi: I. Barnea, în Gh. Ştefan şi colab., Dinogetia,
cu privire la momentul aproximativ al constituirii I, Bucureşti, 1967, p. 332-335; Idem, în Dacia, II, 1958, p.
themei Paristrion-Paradunavon15. Dacă opinia 473; Idem, în Byzantina, 1, 1980, p. 272; Idem, în SCIV,
formulată de noi se confirmă, atunci Constantin 4, 1953, 3-4, p. 646; Cf. A. Madgerau, Byzantinoslavica,
XL, 1999, 2, p. 424, 430-431, unde datează guvernarea lui
poate fi considerat printre primii guvernatori ai Symeon, „vestes şi katepanο de Paradunavon”, în „jur de
1060-1070”, mai exact în intervalul 1065-1072,
13
A.A. Vasiliev, Histoire de l’Empire Byzantin, tome I: considerând că acesta „ar putea fi acelaşi cu un anume
(324-1081), Paris, 1932, p. 423-424. Symeon, vestarchos şi katepano al Adrianopolului şi
14
J. Nesbitt, N. Oikonomides, Catalogue of Byzantine seals Messembriei, datat în anii ’70”.
17
at Dumbarton Oaks and in the Fogg Museum of Art, vol. G. Schlumberger, Sigillographie de l’Empire Byzantin,
I: Italy, North of the Balkans, North of the Black Sea, Paris, 1884, p. 239.
18
Dumbarton Oaks, Washington, 1991, p. 150. Pentru organizarea şi funcţionarea Strategatului de
15
Cf. Al. Madgearu, în Byzantinoslavica, XL, 1999, 2, p. Dristra-Dorostolon, vezi recent: V. Mărculeţ, Stăpânirea
422, unde datează guvernarea lui Constantin, pe care îl bizantină la Dunărea de Jos în secolele X-XII, Mediaş,
consideră katepan de Dristra, în prima sau a doua decadă 2006, p. 48-56; Idem, în Peuce, s.n., III-IV, 2005-2006, p.
a secolului al XI-lea. 305-316.
13
ISTORIE
(c.1018-1020), s-a realizat şi unificarea atribuţiilor unui „Ioan tourmarchos de Paradunavon”22.
militare şi administrative ale guvernatorilor19. Un Foarte probabil, numărul tourmelor a fost de
fapt relevant, din acest punct de vedere, este, după trei23. În această structură, thema Paristrion-
părerea noastră, dispariţia termenului strateg din Pardunavon şi desfăşurat existenţa, cel puţin, până
titlurile guvernatorilor themei Paristrion- la sfârşitul secolului al XI-lea.
Paradunavon, câţi cunoaştem că şi-au exercitat Consideraţii finale. În anul 1018, la capătul
efectiv funcţia. Excepţia pare a fi făcută doar de unui îndelungat război (976-1018), împăratul
Georgios Euphorbenos, pe care în anul 1087, în Vasile II Macedoneanul, desfiinţa Ţaratul Bulgar,
timpul răzbiului cu pecenegii, împăratul Alexios I teritoriile sale fiind încorporate Imperiului
Comnenos (1081-1118), „numindu-l comandant Bizantin. După victorie, împăratul a stabilit
(hegemon-ηγεμóνα) l-a trimis, pe mare, la deplina organizare a jumătăţii nordice a Peninsulei
Dristra”20. Foarte probabil, acesta a rămas Balcanice, intrate sub deplina stăpânire a
titularul nominal al acestei funcţii până în jurul Imperiului Bizantin. După 1018 sau, mai sigur,
anului 1091, la sfârşitul războiului bizantino- între 1018-1020, în teritoriile cucerite au fost
peceneg. Afirmăm că Georgios Euphorbenos a organizate noi theme, între care şi cea de la
fost doar titularul nominal al funcţiei de Dunărea de Jos – thema Paristrion sau
guvernator al themei Paristrion-Pardunavon, Paradunavon (Παπιζηπíον-Παπαδοςναβον).
întrucât ştim cu certitudine, din informaţiile Procesul său de constituire, în forma sa finală, s-a
transmise de Anna Comnena, că acesta nu şi-a realizat având ca nucleu vechiul strategat de
exercitat nici un moment funcţia la Dristra. Dristra-Dorostolon, reconstituit după anul 1000,
Cetatea nu a putut fi smulsă din mâinile unei pe măsura recuceririi progresive de către Bizanţ a
căpetenii pecenege, Tatos (Tatous, Tatrys), şeful teritoriilor Bulgariei dunărene, până la Vidin.
unei formaţiuni politice locale, care o stăpânea Reşedinţa noii theme a fost stabilită la Dristra. În
încă din anul 1072, din timpul revoltei compunerea sa intrau teritoriile limitate de
antibizantine a oraşelor paristriene21. Dunărea inferioară, din amonte de Vidin până la
În forma sa finală de organizare, thema guri, Munţii Balcani şi Marea Neagră, de la gurile
Paristrion-Paradunavon a avut în compunere mai Dunării până la sud de Varna. În fruntea sa se afla
multe subunităţi administrativ-teritoriale numite un guvernator, care cumula, atât prerogativele
tourmai (ηοςπμαι). Fiecare tourma era condusă de civile, cât şi militare ale funcţiei, şi purta titlul de
comandantul unui eşaloan de rang inferior, katepan (καηεπάνω), duce (δούξ) sau arhonte
subordonat guvernatorului, numit tourmarchos (ó (άπσων). De-a lungul existenţei sale, thema
ηοςπμαπσηρ). Ne bazăm această opinie pe Paristrion-Paradunavon a cunoscut puţine şi
existenţa unui sigiliu descoperit la Istanbul, datat nesemnificative modificări administrativ-
în prima jumătate a secolului al XI-lea, aparţinând teritoriale. În forma sa finală de organizare, thema
Paristrion-Paradunavon a avut în compunere mai
19
V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale multe subunităţi administrativ-teritoriale numite
republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în tourmai (ηοςπμαι). Fiecare tourma era condusă de
secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 14. comandantul unui eşalon de rang inferior,
20
Ana Comnena, Alexiada, ed. Marina Marinescu şi N.Ş.
subordonat guvernatorului, numit tourmarchos (ó
Tanaşoca, Bucureşti, 1977, VII, II, 1. Pentru considerarea
ηοςπμαπσηρ). Foarte probabil, numărul tourmai-lor
lui între guvernatorii Paristrionului, vezi: M. Şesan, în
RESEE, XVI, 1978, 1, p. 47-48.
afostdetrei.

21
Ibidem, VII, III, 23. Pentru contextul ocupării Dristrei de
către Tatos, vezi: Ioannis Scylitzae curopalatae, Excerpta
ex Breviario Historico. Excipientia ubi Cedrenus desinit,
în Georgius Cedrenus, Ioannis Scylitzae ope ab
Immanuele Bekkero, suppletus et emendatus, tomus II,
Bonnae, MDCCCXXXIX, p. 719; Michaelis Attaliotae,
Historia, opus a Wladimiro Bruneto de Presle, Instituti
22
Gallici Socio, inventum descriptum correctum, recognovit I. Barnea, în SCIVA, 37, 1986, 3, p. 269: „’Ιωαννη
Immanuel Bekkerus, Bonnae, MDCCCLIII, p. 205; ηοςπμαπσ(η) ηος Παπαδοςωαβος”.
23
Zonarae, p. 223. Ibidem.
14
ISTORIE

MOLDOVA ŞI VENEŢIA ÎN SEC. XV- ÎNCEPUTUL SEC. XVI. RELAŢII POLITICE

Dr. Vasile Mărculeţ

Résumé. La Moldavie et la Venise en XVe siècle et le début du XVIe siècle. Les relations politiques. Dans le
cadre de la politique extérieure de la Moldavie, de XVe siècle et les premiers ans du XVIe siècle (1504), les relations
avec la Venise occupe un lieu distincte, même s’ il n’en est pas de première importance. Les relations politiques de
la Moldavie avec la Venise, instituées avec certitude en décennie 4 du XVe siècle ont connu leurs maxime ampleur
pendant le dernier quart de du même siècle et les premièrs ans du XVIe siècle.
Cuvinte cheie: Moldova, Veneţia, Serenissima, Senat, Ştefan cel Mare, Paolo Ognibene, Emmanuele
Gerardo, Cetatea Albă, Moncastro, Chilia.
În cadrul politicii externe a Moldovei, din Kossovopolje rămâne o problemă discutabilă, dar
secolul al XV-lea şi primii ani ai secolului al XVI- nu imposibilă, cea a moldovenilor este categoric
lea (1504), legăturile cu Veneţia, au ocupat un loc exclusă. Am ţinut însă să reţinem ştirile
distinct, chiar dacă nu unul de primă importanţă. cronicarilor otomani întrucât acestea rămân
Relaţiile politice ale Moldovei cu Veneţia, interesante, în primul rând, prin ineditul lor. Acest
stabilite, cu certitudine în deceniul 4 al secolului lucru nu exclude însă, în totalitate, posibilitatea
al XV-lea au cunoscut maxima lor amploare în stabilirii unor contacte politice moldo-veneţiene
ultimul sfert al aceluiaşi secol şi în primii ani ai încă din epoca respectivă, asupra cărora, cel puţin
secolului al XVI-lea. deocamdată, nu avem informaţii.
Debutul relaţiilor moldo-veneţiene. Ştiri certe cu privire la tentativa stabilirii
Momentul de început al relaţiilor politice moldo- unor legături politice moldo-veneţiene datează
veneţiene este greu de stabilit cu exactitate pe abia din deceniul 4 al secolului al XV-lea.
baza informaţiilor controversate de care dispunem Documentele referitoare la această problemă, puse
în prezent. Sursele interne şi externe ce fac referiri în circulaţie şi analizate îndeosebi de N. Iorga2 în
la aceste relaţii permit mai degrabă formularea istoriografia românească, ne permit formularea
unor ipoteze, şi acestea foarte variate, decât a unor concluziei că iniţiativa a aparţinut domnului
concluzii certe. Moldovei, Ştefan II (1433-1447, cu întreruperi) şi
Unele izvoare otomane tardive, din secolele a avut la bază, foarte probabil, raţiunea limitării
XVI-XVII, îndrumă spre concluzia că o preponderenţei comerciale genoveze din comerţul
colaborare conjuncturală moldo-veneţiană s-a de tranzit ce se derula prin Moldova, îndeosebi pe
realizat încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în drumul Nistrului.
contextul luptei antiotomane a popoarelor din În condiţiile unei noi crize a sistemului
Balcani. Mai mulţi cronicari turci – Idris Bitlisi, colonial genovez din Marea Neagră, survenite la
Sa’adeddin Mehmed, Mehmed bin Mehmed, mijlocul deceniului 4 al secolului al XV-lea, un
Kodja Husein – enumeră în cadrul coaliţiei „domino Maurocastri”, nimeni altul decât Ştefan
creştine, care a încercat în 1389, la Kossovopolje, II, se adresa, prin intermediul pârcălabului său de
sub conducerea cneazului Lazăr (1371-1389), să la Cetatea Albă, autorităţilor Veneţiei cu
oprească ofensiva otomană, alături de sârbi, propuneri de colaborare. Conform unui act
unguri, munteni, veneţieni şi pe moldoveni veneţian din 17 aprilie 1435, domnul Moldovei
(Bogdan)1. Fără îndoială, aceste afirmaţii promitea, autorităţilor Serenissimei, în schimbul
reprezintă exagerări evidente, fără nici un temei colaborării politice, să asigure accesul larg
real. Dacă participarea muntenilor sau a unor negustorilor şi cetăţenilor republicii în centrul de
unităţi de mercenari veneţieni la bătălia de la la limanul Nistrului3. Pentru cercetarea situaţiei la

1
Cronici turceşti privind Ţările Române, Extrase. Vol. I: 2
N. Iorga, Noi descoperiri privitoare la istoria românilor, în
Sec. XV-mijlocul sec. XVII (M. Guboglu, M.A. Mehmed), idem, Studii asupra Evului Mediu românesc, Bucureşti,
Bucureşti, 1966, p. 155, 301, 401, 441 (Cronici turceşti, 1984, pp. 223-227 (Noi descoperiri).
I).
3
Ibidem, pp. 226-227, doc. I.
15
ISTORIE
faţa locului, Senatul veneţian hotăra, la aceeaşi acestă problemă. Una dintre ele ar putea fi aceea
dată, ca „una ex tribus galeis viagii Romanie que că pe fondul crizei politice din Moldova,
hoc anno armabuntur vadat ad Maurocastrum”4. concretizată, în primul rând, în decăderea excesivă
O dispoziţie similară era dată la 27 aprilie 1435 a autorităţii domneşti, genovezilor de la Cetatea
bailului de la Constantinopol, Marino Zane: Albă, care nu numai că deţineau aici poziţii solide
„Insuper pro informatione materie suprascripte din punct de vedere comercial, dar dispuneau şi de
vobis declaramus quod nobilis vir ser Marinus o largă autonomie politico-administrativă, le va fi
Zane, precessor vester, nostro dominio denotavit revenit un rol decisiv în torpilarea firavelor
quod, dum esset baiulus Constantinopolis, pater legături politice moldo-veneţiene, recent stabilite.
illius qui dominatur Maurocastro, qui caloierus Fără îndoială, actul genovez a vizat eliminarea din
est, fuit ad eum in secreto et sibi dixit et instetit ut relaţiile cu Moldova a principalilor lor concurenţi,
vellet apud nostrum dominium intercedere ut veneţienii, acţiune încheiată în această epocă cu
alique ex galeis viagii nostri Romanie ad un succes deplin. O altă ipoteză, ar fi aceea că în
Maurocastrum accederet”5. urma noii înţelegeri survenite între Iliaş şi Ştefan
Informaţiile de care dispunem confirmă II în cursul anului 1439, ultimul va fi anulat
faptul că autorităţile veneţiene au găsit atractive probabil unele acte de politică externă iniţiate
condiţiile oferite de domnul Moldovei şi au anterior fără concursul fratelui său, ce aveau
acţionat în consecinţă. La 15 aprilie 1436, dată la consecinţe şi în aria de jurisdicţie a acestuia, între
care Cetatea Albă se afla exclusiv sub stăpânirea care şi cele privind legăturile politice și
lui Ştefan II, – după înţelegerea cu fratele său Iliaş comerciale cu Veneţia.
(1432-1442, cu întreruperi) din anul precedent Absenţa oricăror informaţii ne determină să
acesta stăpânea jumătatea meridională a credem că după această dată, legăturile politice
Moldovei, – Senatul veneţian îl numea pe moldo-veneţiene s-au întrerupt pentru câteva
Francesco Duodo „viceconsul in Maurocastro”6, decenii. Ele vor fi reluate abia în deceniul 8 al
tocmai ca o intenţie clară de a constitui un secolului al XV-lea, în cotextul angajării celor
stabiliment propriu aici şi de a stabili legături două ţări în lupta antiotomană.
comerciale şi politice cu Moldova. Moldova şi Veneţia în lupta antiotomană.
Legăturile stabilite între Veneţia şi Moldova Reluarea relaţiilor politice moldo-venețiene în
cu acest prilej au fost însă de scurtă durată, ele deceniul 8 al secolului al XV-lea se realiza în
întrerupându-se brusc la mijlocul anului 1439. condiţii interne, complet schimbate în ceea ce
Încetarea relaţiilor moldo-veneţiene în această priveşte Moldova, şi internaţionale de o gravitate
etapă este consemnată de Cronaca Magno care extremă. Departe de a fi fost „întâmplătoare”,
relatează că în vara anului 1439 un vas veneţian cum le caracteriza N. Iorga8, ele au avut la bază
urma să se deplaseze la Cetatea Albă, în baza importante determinări de ordin politic, strategic
înţelegerii din 1436, când, „la 2 iulie s-a revocat şi militar; determinările de natură economică au
permisiunea de a merge la Moncastro (a di luglio lipsit aproape cu desăvârşire în noua conjunctură.
fu revocado la gratia deputada andor a În noua etapă, relaţiile politice moldo-
Mocastro)”7. După această dată nici viceconsulul veneţiene au fost, în primul rând, rezultatul
veneţian de la Cetatea Albă nu mai apare cadrului internaţional în care s-au derulat şi ale
menţionat, ceea ce înseamnă, cu certitudine, că el constrângerilor exercitate de acesta asupra celor
a fost retras de Veneţia. două state angajate în lupta antiotomană: Veneţia
Eşuarea tentativei Moldovei de a se apropia din 1463, Moldova din 1470/1473. Nevoia de
de Veneţia a avut indiscutabil determinări politice aliaţi a Veneţiei, în conflictul cu turcii, venea în
şi raţiuni economice. Care au fost acestea? Mai
8
multe ipoteze pot fi formulate în încercarea de a idem, Veneţia în Marea Neagră. III. Originea legăturilor
găsi o explicaţie cât mai apropiată de realitate la cu Ştefan cel Mare şi mediul politic al dezvoltării lor, în
idem, Studii asupra Evului Mediu românesc, Bucureşti,
4
Ibidem, pp. 227, doc. I. 1984, p. 230 (Veneţia, III); Cf. E. Denize, Ţările Române
5
Ibidem. şi Veneţia. Relaţii politice (1441-1541). De la Iancu de
6
Ibidem, pp. 227, doc. II. Hunedoara la Petru Rareş, Bucureşti, 1995, p. 79.
7
Ibidem, p. 224 şi n. 7.
16
ISTORIE
întâmpinarea acţiunilor şi a politicii lui Ştefan cel Italia, la Milano, se ştia despre pregătirile sale încă
Mare (1457-1504) de a-şi asigura un sprijin extern din 1471 când, într-un proiect de cruciadă
eficient în tentativa întreprinsă. În consecinţă, antiotomană, se spunea, între altele: „Po ancora el
colaborarea moldo-veneţiană a reprezentat o Re de Ungaria sollicitare li Valachi, li quali
constantă a politicii externe a celor două state în voluntere se levano contra el Turco, quando
perioada luptelor cu turcii. Desigur, atenţia arătată vedano el Re d’ Ungheria havere uno exercito”11.
de Veneţia, pe cale să devină o superputere a Această cunoaştere a intenţiilor sale sporea
vremii, relaţiilor cu Moldova a fost subordonată în considerabil şansele de reuşită ale demersurilor
întregime intereselor sale politice9. domnului Moldovei. Totodată, prin acţiunile sale,
Momentul de început al relaţiilor moldo- Moldova nu numai că înceta să mai fie un obiect
veneţiene, în această etapă, se plasează, aşa cum de dispută între puternicii săi vecini, ci, prin
am arătat, cel mai probabil, la începutul deceniului transformarea sa în subiect al relaţiilor
8 al secolului al XV-lea, în condiţiile stabilirii internaţionale, „devenea acum un factor activ al
unor legături politice între Veneţia şi hanul politicii europene”12.
turcoman al statului Akkoyunlu, Uzun-Hassan În septembrie 1472, solul lui Uzun-Hassan,
(1453-1478), principalul adversar al Imperiului medicul Isak beg, de „natione hispanus, fide
Otoman în Asia Mică. În câteva rânduri, antem Hebreus”, împreună cu tălmaciul veneţian
ambasadorii celor două părţi au tranzitat Moldova, Cattarino Zeno, sosea la Veneţia, fiind purtătorul
prilej cu care, fără îndoială, ei au avut contacte şi unei scrisori a hanului turcoman către Senatul
cu autorităţile politice de la Suceava. republicii, din 30 mai acelaşi an13. Sosirea în
Un prim contact cu Veneţia este foarte Europa a lui Isak beg, care a trecut probabil prin
posibil să se fi realizat prin intermediul solilor lui Caffa şi Cetatea Albă, prin iunie 1472, a marcat,
Uzun-Hassan şi ai Georgiei, în drum spre cetatea pe lângă debutul legăturilor cu Uzun-Hassan, şi
lagunelor. În ianuarie 1471, un sol turcoman şi stabilirea relaţiilor politice dintre Ştefan cel Mare
unul georgian, în drum spre Italia, treceau prin şi Veneţia. Este greu de crezut că domnul
Cetatea Albă şi Moldova spre Krakowia, de unde, Moldovei nu s-a folosit de ocazie pentru a
cu sprijin polonez, ajungeau la Roma şi Veneţia10. transmite un mesaj Senatului Veneţiei prin care
Nu este deci deloc exclus ca prin intermediul să-şi arate disponibilitatea pentru o alianţă
acestora să se fi adresat şi domnul Moldovei antiotomană. Cunoaştem de altfel faptul că,
Serenissimei, căreia să-i fi făcut cunoscute informat asupra intenţiilor lui Ştefan, Uzun-
intenţiile sale politice şi să-i fi propus colaborarea. Hassan i-a adresat acestuia o scrisoare similară
Un astfel de demers este cu atât mai posibil cu cât celor trimise principilor apuseni, datată de N.
încă din 1470, odată cu deschiderea conflictului cu Iorga în 147414.
Radu cel Frumos (1462-1475, cu întreruperi), Foarte probabil, la întoarcere, spre sfârşitul
interpusul turcilor, pentru scoaterea Ţării anului 1472 sau la începutul anului 1473, Isak beg
Româneşti din sfera de influenţă otomană, el se s-a oprit la Buda, Krakowia, Suceava şi Vaslui, la
angajase, practic, în lupta antiotomană. curtea lui Ştefan, pentru a-i aduce acestuia un
Anul 1472 a reprezentat o perioadă de răspuns de la Veneţia, fiind foarte posibil ca solul
acalmie în confruntarea dintre cei doi domni turcoman să fi rămas mai mult timp pe lângă
români, dar şi momentul în care Ştefan a intrat, cu domnul Moldovei15. Tot la începutul anului 1473
certitudine, în legătură cu Veneţia, prin un alt sol al Serenissimei, Paolo Ognibene, în
intermediul lui Isak beg, solul lui Uzun-Hassan la drum spre Caffa şi spre hanul turcoman, a trecut la
Veneţia şi Roma. Demersurile lui Ştefan nu se rândul său prin Moldova16. În sfârşit, un anume
făceau însă pe un teren nepregătit, deoarece în
11
9
E. Denize, op. cit., p. 138, n. 118.
V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale 12
Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei. 1457-
republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în 1504, Bucureşti, 1990, p. 42.
13
secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 216 (Relaţiile). N. Iorga, Veneţia, III, p. 234.
14
Ibidem, p. 234, n. 33; cf. E. Denize, op. cit., p. 100.
10 15
N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, pp. E. Denize, op. cit., p. 100-101.
16
134-135 (Ştefan cel Mare). N. Iorga, Veneţia, III, p. 242.
17
ISTORIE
Antonio Gislardo, din Vicenza, reprezentant al Înainte de confruntarea cu turcii, la 29
Veneţiei la tratativele cu Marele Cnezat al noiembrie 1474, Ştefan îl primea din nou la Vaslui
Moscovei şi cu Hanatul Tătar de pe Volga, încă pe Paolo Ognibene, solul veneţian care revenea
din 1471, purtate cu scopul atragerii celor două din misiunea sa de pe lângă Uzun-Hassan, pe la
puteri eurasiatice în frontul antiotoman, trecând în Caffa aducând domnului Moldovei câte o
decembrie 1474 prin Moldova, în drum spre scrisoare de la hanul turcoman şi de la consulul
Rusia, este foarte probabil să fi avut, la rândul său, genovez din Crimeea. Hanul îl informa despre
contacte diplomatice cu Ştefan. Dar planul confruntarea sa pierdută cu sultanul Mehmed II
conceput de Veneţia, ce ar fi inclus, în caz de (1451-1481) şi despre hotărârea sa nestrămutată
reuşită, şi Ţările Române în această largă alianţă de a continua lupta în alianţă cu puterile creştine,
antiotomană, nu s-a realizat însă17. ştire transmisă apoi de Ştefan la Roma prin
Prezenţa acestui mare număr de diplomaţi, intermediul aceluiaşi sol20.
trimişi cu diverse misiuni de Veneţia, sau la Profitând de prezenţa lui Paolo Ognibene în
Veneţia de către aliaţii republicii, la curtea lui Moldova, Ştefan l-a rugat să-i caute un medic
Ştefan, ar rămâne greu de explicat în absenţa unui pentru boala sa de picior, evoluată în urma rănii
cadru politic propice derulării misiunilor lor primite în 1462 la asediul Chiliei. I-a înmânat
diplomatice. Or credem noi, acest cadru politic probabil şi o scrisoare către Senatul veneţian,
favorizant era creat de înseşi relaţiile politice precum şi o alta adresată papei Sixtus IV, datată
stabilite, sau în curs de stabilire, între Moldova şi 29 noiembrie 1474, prin care se arăta gata să lupte
Serenissima republică. cu turcii, din toate puterile sale, pentru
Cu certitudine, informat de Isak beg, creştinătate: „Quamobrem Sanctitati Vestre
îndeosebi, atât asupra preparativelor de război ale certificamus quod nos semper omni cum potentia
lui Uzun-Hassan, cât şi asupra celor veneţiene, nostra quam nobis omnipotens Deus attribuit
care pregăteau o acţiune militară concertată omni cum affectu paratissimi sumus, intendentes
împotriva Imperiului Otoman, Ştefan s-a angajat pro Christianitate totis nostris viribus debellare”,
decis în lupta antiotomană. Refuzul plăţii solicitând, în schimb, suveranului pontif să
tributului şi a cedării către Imperiul Otoman a intervină pe lângă „alijs potentissimis regibus et
cetăţilor sale de la mare, precum şi intervenţia în principibus” pentru a-i acorda „adiutorio eorum
Ţara Românească au constituit primele semne atât principum, debellare valeamus”21.
ale noului curs al politicii externe urmate de Paolo Ognibene se afla la Buda, la sfârşitul
Ştefan, cât şi ale angajării Moldovei ca „al treilea lui ianuarie 1475, când în capitala Ungariei a sosit
element major al coaliţiei antiotomane”18. vestea despre marea victorie de la Vaslui din 10
Intrarea lui Ştefan în lupta antiotomană s-a ianuarie. La 7 februarie acesta ajungea cu
dovedit deosebit de importantă pentru Veneţia, informaţia, deformată cu vădite exagerări, la
care primea astfel un ajutor nesperat într-un Veneţia unde anunţa că Ştefan, „cu ajutor de la
moment extrem de dificil pentru ea, tocmai când unguri, boemi şi ruşi”, a învins „90.000 de turci,
se vedea atacată de turci în posesiunile sale dintre care 40.000 au pierit şi 4.000, între care un
balcanice. Primul efect pozitiv al acţiunii paşă şi un fiu al sultanului sunt prinşi”22.
domnului Moldovei l-a constituit ridicarea de Curând sosi în Apus şi cunoscuta scrisoare a
către forţele otomane a asediului cetăţii Scutari lui Ştefan, redactată la 25 ianuarie 1475, care
(Skodra), posesiune veneţiană din Albania, atacată
în vara anului 147419. În august 1474, Süleymân
20
paşa, beylerbey-ul Rumeliei, abandona asediul Hurmuzaki, VIII, p. 5, doc. XII. Pentru conţinutul scrisorii
cetăţii, început în iunie, şi se îndrepta în fruntea lui Uzun-Hassan către Ştefan şi Mathias Corvin, vezi:
Hurmuzaki, II/2, p. 124-125, doc. CIII.
trupelor sale spre Moldova. 21
N. Iorga, Veneţia, III, p. 255, doc. XI; I. Bogdan,
Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913,
17
Ibidem, pp. 242-243. pp. 318-319, doc. CXLI (Documentele, II).
18
E. Denize, op. cit., p. 101.
19 22
N. Iorga, Veneţia, III, p. 254, doc. VIII; Cf. A. Decei, Idem, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor
Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Bucureşti, 1978, adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol.
p. 120. III, Bucureşti, 1897, p. 84 (Acte şi fragmente, III).
18
ISTORIE
clarifica ştirile ajunse aici şi în care, cu mândria la cheltuiască circa 1.200.000 ducaţi pe an pentru
care îi da dreptul marea sa biruinţă, domnul susţinerea propriilor operaţiuni militare,
Moldovei relata că în faţa agresiunii otomane „am ameninţată cu ruina economică de îndelungatul
luat sabia în mână şi cu ajutorul domnului război cu turcii, Veneţia era în imposibilitatea de
Dumnezeul nostru atotputernic am mers împotriva a-l ajuta eficient pe domnul Moldovei. Din punct
duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat de vedere politic, pentru Veneţia, acţiunea lui
în picioare, şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul Ştefan era importantă atâta timp cât diversiunea
sabiei noastre”23. Conştient de importanţa întreţinută de el la Dunăre l-ar fi determinat pe
geopolitică a ţării sale, dar şi de responsabilitatea sultan să accepte o pace onarabilă pentru
ce îi revenea, Ştefan cerea din nou ajutor din republică, în condiţiile în care câştigarea victoriei
Apus, deoarece „dacă această poartă [a devenise imposibilă27.
creştinătăţii], care e ţara noastră, va fi pierdută Pentru a-şi atinge scopurile, Veneţia era
[...] atunci toată creştinătatea va fi în mare dispusă să-şi trădeze toţi aliaţii, inclusiv pe Ştefan.
primejdie”24. În ciuda celor care, invocând intrarea lui în război,
Autorităţile veneţiene erau perfect căutau să împiedice începerea tratativelor cu
conştiente de importanţa victoriei lui Ştefan pentru turcii, autorităţile veneţiene acceptau propunerea
situaţia republicii şi de avantajele politice pe care făcută, la 6 ianuarie 1475, de sultan, prin solul său
aceasta i le aducea. Însuşi Paolo Ognibene la Veneţia, pentru deschiderea acestora.
sublinia faptul că înfrângerea suferită de turci în Pentru tratativele, derulate la Istanbul
Moldova îl va determina pe sultan să-şi angajeze (Constantinopol), Senatul l-a delegat pe Girolamo
toate forţele împotriva lui Ştefan, oferind astfel Zorzi care reuşea să obţină un armistiţiu de câteva
Veneţiei un moment de respiro25. La rândul său, luni, suficient turcilor pentru a ocupa Caffa, Tana
Domenico Malipiero consemna ştirea că la 6 şi ultimele stabilimente italiene din nordul Mării
aprilie 1475, solul Serenissimei la Poartă, Negre. În aceste condiţii, propunerile de pace
Girolamo Zorzi, informa autorităţile republicii că făcute de sultan, găsite inacceptabile de către
a aflat că înfrângerea suferită de forţele lui Veneţia, au dus la suspendarea tratativelor cu
Mehmed II în Moldova l-a făcut pe sultan mult Poarta, în august, şi, în final, la respingerea păcii
mai deschis dialogului şi negocierilor de pace cu propuse de turci, la 6 octombrie 1475. La scurt
Veneţia26. timp erau reluate operaţiunile militare dar acestea
O întrebare care se naşte în acest punct al au fost de mică intensitate28. Care va fi poziţia
cercetării este legată de atitudinea Veneţiei faţă de Veneţiei în relaţiile internaţionale în urma acestui
Moldova. A fost Serenissima aliata fidelă şi eşec politico-diplomatic? Cum va influenţa el
sinceră a Moldovei în această etapă a relaţiilor raporturile politice dintre Serenissima republică şi
dintre ele? La această problemă vom încerca să Moldova? Sunt doar câteva probleme majore
răspundem printr-o digresiune pe care o vom face asupra cărora ne vom opri şi cărora vom încerca
în continuare. Ceea ce se poate afirma cu să le găsim un răspuns în continuare.
certitudine este faptul că Veneţia, în ciuda Pe toată durata trativelor cu turcii, Veneţia a
promisiunilor făcute, nu l-a ajutat cu nimic pe desfăşurat, în paralel, şi o activitate diplomatică
Ştefan, în această fază a conflictului acestuia cu intensă pentru a-şi determina aliaţii să continue
turcii, la fel cum procedase altădată şi cu Uzun- acţiunile antiotomane, văzute ca un factor de
Hassan. presiune necesar republicii pentru obţinerea unei
Poziţia Serenissimei ar putea fi explicată păci onorabile. Domnului Moldovei, biruitor în
prin doi factori: unul obiectiv, de natură prima sa mare confruntare cu Imperiul Otoman, i
economică; altul subiectiv, de ordin politic. În s-a acordat o atenţie aparte. Eşuarea tratativelor cu
primul rând, adevărul este că, obligată să turcii avea să determine o schimbare completă, în
sens pozitiv, a atitudinii Veneţiei faţă de Moldova.
23
I. Bogdan, op. cit., p. 319, doc. CXLI. Pe măsură ce eşecul tratativelor de pace cu
24
Ibidem.
25
E. Denize, op. cit., p. 105.
26 27
N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 84; E. Denize, op. cit., Cf. E. Denize, op. cit., p. 105-106.
28
p. 105, 140, n. 136. Ibidem.
19
ISTORIE
Imperiul Otoman era tot mai evident, Veneţia s-a închise de turci, flota sa se afla în imposibilitatea
transformat în susţinătorul cel mai fidel al lui de a pătrunde în Marea Neagră spre a angaja aici
Ştefan, poziţie explicabilă, fără îndoială, prin lupte navale cu turcii sau de a pătrunde pe Dunăre
faptul că domnul Moldovei se dovedise singura spre a asigura flancul sudic al domnului Moldovei.
personalitate capabilă să se opună cu succes, În ceea ce priveşte forţele sale terestre, acestea,
politic şi, mai ales, militar, expansiunii otomane. reduse numeric, abia puteau apăra poziţiile
La 6 martie 1475 Senatul veneţian transmitea republicii de pe litoralul Adriaticii, astfel că orice
papei, prin ambasadorul său de la Roma, mesajul tentativă de a face joncţiunea cu forţele lui Ştefan
domnului Moldovei, adus de Paolo Ognibene. ar fi fost complet nerealistă, chiar dacă s-ar fi dorit
Cu acest prilej, i se trasa ca sarcină realizarea sa, ea fiind de la început sortită
ambasadorului să recomande suveranului pontif să eşecului. Singurul ajutor eficient, este meritul
trimită un legat al său cu un mesaj de încurajare în Veneţiei de a nu fi precupeţit nici un efort spre a i-
Moldova, spre a-l determina pe Ştefan să continue l oferi lui Ştefan, a fost acela de a căuta aliaţi
lupta. Totodată, în răspunsul la scrisoarea lui pentru domnul Moldovei.
Ştefan din 25 ianuarie 1475, formulat la aceeaşi În acest scop, diplomaţia republicii a
dată, domnul Moldovei era elogiat pentru victoria determinat angajarea în frontul antiotoaman, în
obţinută şi i se recomanda să continue rezistenţa. anii 1475-1476, a regelui Ungariei, Mathias
Senatul hotăra, de asemenea, să-l trimită din nou Corvin (1458-1490). Sprijinul acestuia a fost însă
în misiune diplomatică în Moldova pe Paolo redus, limitându-se doar la unele operaţiuni
Ognibene, însoţit de acestă dată şi de medicul militare de mică amploare, în Bosnia. Rezultatul
solicitat de Ştefan, în persoana lui Baldasare di concret a fost acela că Ştefan s-a aflat, practic,
Perugino29. singur în faţa agresiunii otomane, ceea ce explică,
La rândul său, dând curs cererilor Veneţiei, după părerea nostră, şi faptul că la sfârşitul anului
papa Sixtus IV îi răspundea lui Ştefan la 31 martie 1474 şi la începutul lui 1475, cetăţile de la mare,
1475, lăudându-l pentru sacrificiile făcute în Chilia şi Cetatea Albă, au fost, se pare, cucerite
sprijinul cauzei creştinătăţii şi încurajându-l să pentru scurt timp de turci31.
continue lupta. Pentru moment, suveranul pontif îl Ocuparea stabilimentelor italiene din nordul
înştiinţa însă pe domnul Moldovei că nu-i poate Mării Negre a fost urmată imediat de o nouă
acorda ajutoarele financiare solicitate pe motiv că tentativă otomană de cucerire a Chiliei (vara
tezaurul papal era gol ca urmare a subsidiilor 1475). Anticipată de Ştefan, acţiunea otomană a
acordate Rhodosului şi Ungariei. Totuşi, pentru a fost respinsă. O scrisoare, adresată la 31 iulie 1475
îndulci refuzul şi a-i da lui Ştefan noi speranţe, în de despotul Leonardo III Tocco dogelui Veneţiei,
finalul scrisorii menţiona: „Avem totuşi în cuget Pietro Mocenigo, confirmă, fără dubii, acest nou
[...], şi nu pregetăm [a da] cât ne priveşte, partea eşec militar otoman în Moldova32.
noastră, la care s-au adaos şi daniile celorlalţi
principi creştini şi pe acestea ne silim a le strânge 31
Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1997, p.
în toate zilele, cinstindu-ţi vrednicia şi slăvindu-te 48; Cf. N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii-
cu mari laude”30. Albe, Bucureşti, 1899, pp. 140 (Chilia şi Cetatea-Albă).
În ciuda elogiilor aduse şi a angajamentelor 32
A. Pippidi, Lettres inédites de Leonardo III Tocco, în
de ajutor militar şi financiar asumate de puterile R.É.S.E.E., XXXII, 1994, 1-2, p. 72, doc. III, în care se
arată: „Avixo la vostra III-ma Sig. hoci adi ultimo de luio
creştine, în momentul noii confruntări cu turcii, hebi nova che havendo prexo larmata del Turcho Caffa,
Moldova şi domnul său au rămas tot singuri. vene a Chelli et lochus barchae con quatro bombarde
Veneţia, epuizată de pierderea insulei Negroponte grosse et fran grota de zente et quelli de Carabogdan no li
(Eubeea) şi de eforturile financiare făcute în lasaro sbarchare et sbarchati che furono li assaltaro de
campania din 1473, nu dispunea de nici un mijloc notte e hanno li data una male ramenata et amaçaro gran
frota de quelli et pigliaro anche da loro 4 bombarde, in
pentru a-l ajuta direct pe Ştefan. Strâmtorile fiind mondo che li fecero imbarcharse per força; et havuta che
hebero rotta, larmata se partì da lì et fece la via de
29
N. Iorga, Veneţia, III, pp. 257-259, doc. XVI, 245, n. 123; Constantinopoli. Lo campo Turchescho è congregato et
Hurmuzaki, VIII, pp. 6-7, doc. XIII. sta ale confini de la Vlachia et è uno grande esercito.
Ducesse etsi che Carabogdano se trova con gran frota de
30
Hurmuzaki, II/1, p. 8. doc. IX. zente et intendesse secho con li hungari”.
20
ISTORIE
Căderea Caffei, Tanei şi a ultimelor sprijinul domnului Moldovei. La 3 noiembrie
stabilimente italiene din nordul Mării Negre, 1475, în răspunsul dat insistenţelor papei Sixtus
precum şi a castelului Illice (Lerici) de la vărsarea IV de a porni, cu toate forţele sale, în ajutorul lui
Niprului, stăpânit de Ştefan, sub stăpânire Ştefan, Mathias Corvin îi prezintă suveranului
otomană, în vara anului 1475, a provocat o pontif pregătirile sale militare între care şi
puternică impresie la Veneţia. Serenissima a constituirea „unei flote pe Dunăre”. Speculând
replicat printr-o amplă campanie diplomatică situaţia creată de eşecul turcilor în Moldova,
menită să întărească alianţa antiotomană. În acest regele Ungariei nu a scăpat prilejul de a-şi aroga
context, relaţiilor politice cu Ştefan, în scopul toate meritele victoriei obţinute de Ştefan
menţinerii Moldovei în frontul antiotoman, le-a susţinând că la vestea pregătirilor sale militare,
fost acordată o atenţie aparte. Mehmed II „s-a retras din Ţara Românească şi a
Atenţia şi importanţa acordată de diplomaţia renunţat la invadarea Moldovei”35.
veneţiană acestor raporturi rezidă, în primul rând, Ştefan, la rândul său, prin misiuni
în numeroasele intervenţii făcute între anii 1475- diplomatice în Apus, a căutat să sensibilizeze
1478 de autorităţile republicii, direct pe lângă curţile europene, să le facă să renunţe la
Ştefan, sau în diverse capitale europene, unde au promisiuni deşarte, şi să le determine să intervină
pledat pentru obţinerea de sprijin material şi mai eficient şi, mai ales, mai consistent în sprijinul
militar pentru domnul Moldovei. Astfel, încă la 1 Moldovei, conştient de faptul că, după înfrângerea
septembrie 1475, în scrisoarea adresată din 1475, Mehmed II îşi va angaja toate forţele
ambasadorului republicii la Buda, Sebastiano împotriva sa. Ca urmare, la începutul anului 1476,
Badoer, autorităţile veneţiene îi cereau acestuia să o ambasadă moldovenească era la Roma, dar
se informeze asupra situaţiei lui Ştefan şi a rezultatele obţinute au fost complet
raporturilor sale cu regele Cazimir IV al Poloniei. nesatisfăcătoare. La înapoiere, solii săi s-au oprit
Totodată, Veneţia a început să exercite presiuni la un timp la Veneţia arătându-şi, faţă de autorităţile
Roma, cerându-i papei să intervină în sprijinul lui republicii, profunda nemulţumire pentru faptul că
Ştefan. În scrisoarea din 19 decembrie 1475, ajutoarele papale, în valoare de circa 30.000
adresată suveranului pontif, se arăta că timp de 13 ducaţi, au fost acordate regelui Ungariei şi nu
ani republica a cheltuit pentru susţinerea luptelor domnului Moldovei, angajat cu toate resursele şi
cu turcii între 600.000 şi 800.000 ducaţi anual, în forţele sale în lupta antiotomană36.
consecinţă, i se cerea papei să intervină pe lângă La 6 mai 1476, în răspunsul dat solilor
principii creştini pentru a sprijini Moldova şi spre Moldovei, Senatul veneţian se angaja să continue
a împiedica, prin mijloacele sale, un asalt otoman intervenţiile diplomatice pentru ca lui Ştefan să-i
asupra Italiei însăşi. Consecventă, Serenissima fie acordate toate subsidiile promise. Şi ca un
continua politica de întărire a legăturilor cu semn al sincerelor angajamente asumate, încă în
Ştefan. În acest scop, în decembrie 1475, aceeaşi zi, autorităţile republicii îi indicau
Bartolomeo di Brandis, secretar al ambasadorului ambasadorului veneţian de pe lângă curia papală,
veneţian de la Buda, era trimis în misiune în Antonio Donato, să insiste ca lui Ştefan să-i fie
Moldova. La scurt timp urmau să sosească la trimise, de grabă, ajutoarele financiare promise,
Suceava şi Paolo Ognibene şi medicul Baldasare arătându-se că solii acestuia s-au întors
di Perugino33. Concomitent, erau continuate nemulţumiţi de la Roma şi că în faţa Senatului
tratativele cu Moscova şi tătarii de pe Volga care, veneţian au ţinut să precizeze că domnul
conform planului conceput, în momentul când Moldovei s-a angajat din proprie iniţiativă în lupta
sultanul, angajat în luptele cu Mathias Corvin, s-ar cu turcii şi că „Vayvodam Stephanum ultro et
fi aflat în dificultate, ar fi intrat în acţiune „per sponte sua bellum adversus Turcos suscepisse
oram Maris Euxini ad Danubium”34. essque liberum domnum status et gentium
La presiunile Veneţiei, papa i-a solicitat în suarum”37.
repetate rânduri lui Mathias Corvin să intervină în
35
Ibidem, p. 263, doc. XXI.
36
Ibidem, p. 260, doc. XX; Hurmuzaki, VIII, p. 9, doc. XIV.
33 37
N. Iorga, Veneţia, III, p. 245. Ibidem, pp. 261-262, 264, doc. XX, XXII; Ibidem, pp. 9-
34
Ibidem, p. 246 şi n. 130. 10.
21
ISTORIE
În scrisoare se arăta, de asemenea, că ambasadorul trebuia să se informeze temeinic
domnul Moldovei ameninţă ca în cazul în care nu asupra situaţiei militare şi demografice a ţării,
va fi suţinut, refuzându-i-se în continuare asupra puterii şi capacităţii domnului de a duce un
subsidiile cerute, va fi obligat să ajungă la o război defensiv sau ofensiv la sud de Dunăre,
înţelegere cu sultanul. Subliniind că „nu este asupra aliaţilor şi adversarilor lui Ştefan,
nimeni care să nu înţeleagă” cât de mult pot îndeosebi asupra raporturilor acestuia cu Mathias
influenţa interesele creştinătăţii, într-un sens sau Corvin. Gerardo avea misiunea expresă să uzeze
altul, „persoana, statul şi puterile voievodului de toate metodele şi mijloacele diplomatice de
Ştefan”, Senatul insista ca acesta să fie ajutat care dispunea pentru a-l determina pe Ştefan să
pentru a fi împiedicat să facă „acest act nefast” respingă o eventuală pace propusă de turci. El
din care ar putea decurge „periculum trebuia, de asemenea, să sondeze opinia lui Ştefan
ingentissimum et detrimentum irreparabile quod cu privire la tratativele republicii cu ruşii şi cu
rebus omnibus chistianis”38. tătarii pentru atragerea acestora în frontul
În consecinţă, se recomanda trimiterea antiotoman, precum şi asupra posibilităţilor de
imediată către domnul Moldovei a unei înştiinţări realizare a unei acţiuni comune împreună cu ei,
cu privire la un apropiat ajutor pentru a-l menţine întrucât aceştia îşi menţineau angajamentul
în tabăra creştină. Senatul veneţian, care asumat ca în momentul în care turcii erau angajaţi
intervenea în sprijinul lui Ştefan, nu uita să-i în lupta cu puterile creştine „descendere per oram
amintească papei, desigur ca element de presiune, Maris Euxini rippasque adherere Danubii”41.
că Serenissima însăşi plătea Sfântului Scaun, din Importanţa pe care autorităţile veneţiene o
decima şi vigesima clerului său, 26.000 ducaţi acordau relaţiilor cu Ştefan reiese şi din
anual pentru cruciadă39. dispoziţiile finale date de ele ambasadorului, care
În scrisoarea către Sebastiano Badoer, avea obligaţia să le informeze permanent cu
ambasadorul veneţian de la Buda, expediată tot la privire la desfăşurarea evenimentelor politico-
6 mai 1476, se specifica faptul că intervenţia militare din Moldova şi la mişcările politice
Senatului în sprijinul lui Ştefan s-a făcut şi în întreprinse de Ştefan. În consecinţă, domnul
intersesul Ungariei, lucru pe care ambasadorul Moldovei era supus unei veritabile supravegheri,
republicii trebuia să i-l reamintească, fără scop pentru atingerea căruia ambasadorului i se
menajamente, lui Mathias Corvin. În încheiere se spusese clar „să nu te îndepărtezi niciodată de
sublinia clar că domnul Moldovei, atât de implicat voievod fără nu mandat expres din partea
în lupta antiotomană, „trebuie să fie ajutat”, şi noastră”42.
„sustinendus et in fide conservandus, non Săptămânile ce au premers marea
reliquendus aut desperandus sit”40. confruntare moldo-otomană din iulie 1476
La sfârşitul aceleiaşi luni, Senatul îl consemnează o febrilă acţiune diplomatică a
desemna ca ambasador al Veneţiei în Moldova pe Veneţiei, la curţile europene, îndeosebi la Buda, în
Emmanuele Gerardo, care urma să plece spre scopul susţinerii lui Ştefan. În iunie 1476, anterior
curtea lui Ştefan împreună cu solii acestuia, datei de 14, Senatul veneţian indica
reveniţi de la Roma. Misiunea noului sol veneţian, ambasadorului său din Ungaria să susţină prin
pe cât de importantă pe atât de complexă, a fost toate mijloacele interesele domnului Moldovei la
fixată în detaliu de însuşi dogele Andrea curtea de la Buda. I se cerea de asemenea să
Vendramin. informeze autorităţile republicii cu privire la
În primul rând, el trebuia să-i comunice opinia regelui în problema sprijinirii lui Ştefan,
domnului hotărârea fermă a Veneţiei de a-l sprijini precum şi la relaţiile sale cu domnul Moldovei
în lupta antiotomană, precum şi faptul că care, în noua conjunctură, apăreau ca deosebit de
autorităţile republicii s-au străduit să obţină importante43. Instrucţiuni similare erau transmise
ajutorarea sa financiară de către curia papală şi că
vor persevera în această acţiune. În al doilea rând,
41
Ibidem, pp. 266-268, doc. XXV; Hurmuzaki, VIII, pp. 11-
38
Ibidem. 14, doc. XVIII.
39 42
Ibidem. Ibidem, p. 268; Ibidem, p. 14.
40 43
Ibidem, p. 265, doc. XXIII. Ibidem, p. 270, doc. XXVII.
22
ISTORIE
la 14 iunie şi noului ambasador al republicii în Ştefan sau, dacă nu, să asedieze Caffa şi celelalte
Ungaria, Antonio Vetturi. stabilimente italiene din nordul Mării Negre
Corespondenţa autorităţilor veneţiene cu ocupate de turci46.
ambasadorul lor de la Buda confirmă faptul că Autorităţile veneţiene au cunoscut, se pare,
relaţiile cu Ştefan ocupau încă primul plan. Din îndeaproape desfăşurarea evenimentelor din
aceste instrucţiuni rezultă clar că ambasadorul Moldova din timpul invaziei otomane din vara-
veneţian de la Suceava, Emmanuele Gerardo, a toamna anului 1476. Ambasadorul lor în
primit ordin să-l informeze zilnic pe cel de la Moldova, Emmanuele Gerardo, retras la Braşov în
Buda asupra situaţiei din Moldova, ca pe această această perioadă, le-a informat periodic asupra
bază el să poată apăra şi promova intersele lui desfăşurării şi eşecului final al campaniei lui
Ştefan în discuţiile cu regele Ungariei şi cu legatul Mehmed II împotriva lui Ştefan47.
papal de la curtea acestuia. O ştire deosebit de interesantă, cuprinsă într-
În această problemă, sarcina sa era să facă o hotărâre a Senatului veneţian, confirmă faptul că
totul pentru a determina curtea regală a Ungariei şi republica a rămas fidelă alianţei cu Ştefan chiar şi
papalitatea să-i acorde sprijin lui Ştefan, a cărui în momentele de criză ale domniei acestuia, ce au
rămânere în frontul antiotoman era considerată, de urmat înfrângerii de la Valea Albă (26 iulie 1476).
autorităţile veneţiene, de o importanţă decisivă. Conform unei hotărâri a Senatului, datată 1 august
Totodată, el trebuia să informeze Senatul asupra 1476, autorităţile locale şi căpitanul de Tarvisio
situaţiei din Ungaria, Moldova, Polonia, Boemia, trebuiau să suporte cheltuielile „pro expensis
Moravia şi din alte locuri „de numero scilicet factis familie et equis Illu. Vayvode Moldavie”48.
gentium, de reliquis apparatibus, de voluntate, de Emiterea unei astfel de decizii îşi găseşte
dispositione, de spe, de metu, de omni practica et justificarea numai dacă unii dintre membrii
tractatu, de intelligentia cum unoquoque, et familiei domnitoare din Moldova s-ar fi pus sub
presertium cum Stephano Vayvoda [ne pax protecţia republicii, ceea ce nu este deloc
concludatur omnimode cum Turca]”44. imposibil. După părerea noastră, ştirea conduce la
În sfârşit, la 25 iunie 1476, Senatul veneţian, concluzia că, în condiţiile marii invazii otomane
care dispunea de surse sigure de informaţii despre din 1476, al cărei sfârşit era greu de anticipat,
intrarea turcilor în Moldova şi despre greutăţile cu Ştefan a cerut, şi a obţinut din partea autorităţilor
care se confrunta Ştefan, rămas din nou singur în veneţiene, adăpost şi protecţie pentru o parte
faţa puterii otomane, cerea ambasadorului său de membrilor familiei sale şi pentru bunurile lui.
aici, acelaşi Emmanuele Gerardo, să ajungă în Informaţia reprezintă, totodată, o confirmare în
Crimeea la Mengli Ghiray (1466-1515, cu plus a strânselor relaţii existente între Veneţia şi
întreruperi) şi să informeze autorităţile republicii Moldova precum şi a încrederii depline dintre
despre atitudinea hanului tătar, cu care Veneţia domn şi autorităţile republicii.
negocia o acţiune comună împotriva turcilor. Dar La sfârşitul lunii septembrie 1476 Ştefan era
în condiţiile complexe ale momentului, i se cerea deplin stăpân pe situaţie şi prelua iniţiativa în
lui Gerardo să facă totul „cum participatione, confruntarea cu turcii. În colaborare cu forţele
consensu, voluntate, favore et auxilio Vayvode, maghiaro-transilvănene, comandate de Ştefan
quem ad hoc negotium bene fore dispositum nobis Báthory, oştile sale au pătruns în Ţara
sui affirmarunt oratores”, dar dacă domnul Românească, unde l-au reinstalat domn pe Vlad
Moldovei s-ar fi arătat ostil unui astfel de demers, Ţepeş. Deja la 8 octombrie, prin ambasadorul lor
ambasadorul veneţian „nu trebuia să facă nimic în Moldova, Emmanuele Gerardo, autorităţile
împotriva voinţei sale”45. Totodată, la 18 iulie veneţiene îl felicitau pe Ştefan pentru succesul
într-o scrisoare a dogelui Andrea Vendramin dobândit. Totodată, Senatul veneţian îşi exprima
adresată lui Giovanni Battista, ambasadorul speranţa că ajutoarele financiare pe care le va
republicii la tătari, i se indica acestuia să-l primi îi vor permite, nu numai să-şi consolideze
determine pe han să intervină în sprijinul lui
46
E. Denize, op. cit., pp. 114-115.
47
N. Iorga, Veneţia, III, p. 272, doc. XXXI; Hurmuzaki,
44
Ibidem, p. 271, doc. XXVIII. VIII, p. 15, doc. XX.
45 48
Ibidem, p. 271, doc. XXIX. Ibidem, p. 272, doc. XXX.
23
ISTORIE
situaţia, ci chiar, „împreună cu voievodul Veneţia, umanistul italian Filippo Buonaccorsi-
celeilalte Valachii”, să-i alunge pe turci „ex omni Callimachus, informa Senatul veneţian că Ştefan,
provincia ejicere”49. care sprijinise o solie a regelui polon trimisă la
Conform informaţiilor transmise, la sultan, „confessa et permete esser suo homo et
insistenţele Senatului veneţian, papa, cu acordul vassalo, jnferando che dicto Stephano sia per
regelui Ungariei, „assensit ut conveniens portio esser cum luj in ogni impresa, si contra el Turcho,
pecuniarum detur ex illa contributione come contra el re de Hungaria”54.
suprascripto Vayvode, sicque, cum fuerit tempus, Astfel de ştiri nu puteau lăsa indiferentă
collectis pecunijis, fiet sine ulla dubitatione”50. Veneţia. Prima jumătate a anului 1477 a marcat un
Ambasadorul urma, de asemenea, să-şi informeze alt moment de vârf al acţiunii diplomatice a
superiorii „despre orice mişcare şi despre toată Serenissimei în scopul sprijinirii concrete şi
starea lucrurilor, despre forţele şi puterea, eficiente a lui Ştefan, pentru menţinerea domnului
situaţiile favorabile şi potrivnice cu care e Moldovei în frontul antiotoman. Lipsită de
confruntat voievodul în însăşi ţara sa şi din orice posibilitatea de a-i acorda ea însăşi ajutor
parte sau latură, atât din Ungaria, cât şi din financiar domnului Moldovei, dată fiind epuizarea
cealaltă Valachie, din Polonia şi Scitia (Hanatul reală a resurselor sale, Veneţia a perseverat în
Tătar, n.n.), cu care toate aceste neamuri se tentativa de a-i găsi lui Ştefan aliaţi puternici, care
învecinează”51. Cunoaşterea acestor probleme îi să-l sprijine în mod real în lupta sa.
permitea Veneţiei conturarea unei politici externe Îngrijorarea Veneţiei nu era se pare una
corespunzătoare, care să-i satisfacă în cel mai înalt complet lipsită de temei. Intuind jocul puterilor
grad interesele. Este de altfel şi motivul pentru creştine şi simţindu-se trădat de acestea, Ştefan a
care Senatul cerea ambasadorului său în Moldova căutat, se pare, obţinerea unei păci avantajoase cu
informaţii „pe scurt despre orice alt lucru care e Imperiul Otoman, încercând să fructifice la
demn de cunoaşterea noastră”52. maximum poziţia favorabilă pe care i-o conferea
Contrar tuturor evidenţelor, Mathias Corvin victoria sa de la Vaslui. Ca urmare, în primăvara
nu a pregetat să-şi aroge şi de această dată toate anului 1476 el a trimis, în acest scop, o solie la
meritele victoriei asupra turcilor, din 1476. Într-o Istanbul. Condiţiile inacceptabile puse de sultan –
scrisoare adresată papei Sixtus IV la sfârşitul plata haraciului pe trei ani, cedarea cetăţilor sale
anului 1476, făcând totală abstracţie de contribuţia de la mare, Chilia şi Cetatea Albă, înapoierea
decisivă a lui Ştefan la obţinerea victoriei asupra robilor genovezi făcuţi la Caffa care se salvaseră
turcilor, regele Ungariei afirmă că o oaste a sa în Moldova şi lăsarea lui Alexandru, moştenitorul
formată din 6.000 de oameni a pătruns în Ţara tronului Moldovei, ca ostatec la Poartă – au făcut
Românească alungându-l pe Laiotă Basarab imposibilă încheierea păcii55.
(1473-1477, cu întreruperi), interpusul turcilor. Tratativele de pace moldo-otomane aveau să
După victorie „regnum illum, ex quo ad fie reluate după anihilarea invaziei otomane din
Moldaviam securus Thurcis ingressus patebat, vara anului 1476, când jocul duplicitar al aliaţilor
iam ad manus meas devenit, et Dragula, săi, îndeosebi al lui Mathias Corvin, devenise
capitaneus meus, vir imprimis Thurcis evident. La 7 ianuarie 1477, Senatul veneţian îi
infestissimus et admodum bellicosus”53. cerea lui Filippo Buonaccorsi să-i pună la
Este foarte posibil ca atitudinea regelui dispoziţie informaţii cât mai exacte tătarii de pe
Ungariei, deloc dezinteresată, să-l fi nemulţumit Volga. Intenţia Serenissimei, în acord cu Ştefan,
profund pe Ştefan şi să fi indus chiar o serioasă rămăsese aceea de a-i îndrepta împotriva
tensiune în relaţiile dintre ei. Numai aşa se explică Imperiului Otoman. O astfel de acţiune era acum
faptul că la 7 ianuarie 1477 solul Poloniei la cu atât mai dorită cu cât Emmanuele Gerardo,
ambasadorul din Moldova, confirmase recent, în
49
Ibidem, p. 273, doc. XXXI; Hurmuzaki, VIII, p. 15, doc.
corespondenţa cu autorităţile republicii „scribente
XX. Tartaros cinfinijs Vayvode Stephani adhesisse,
50
Ibidem; Ibidem.
51 54
Ibidem; Ibidem, p. 16. doc. XX. Ibidem, p. 275, doc. XXXIII.
52 55
Ibidem; Ibidem. Idem, Acte şi fragmente, III, p. 55; Cf. Idem, Ştefan cel
53
Ibidem, p. 275, doc. XXXII. Mare, p. 155.
24
ISTORIE
quos idem Vayvoda amicos reputat, et de suo Emmanuele Gerardo să continue acţiunea cu
descensu et ad eum appropinquatione plurimum privire la realizarea unei alianţe între Moldova şi
letari videtur sperareque et expectare ab eis tătarii de pe Volga60.
magnum contra Turchum auxilium”56. Din păcate Urmează, tot la 10 ianuarie, instrucţiuni date
însă, Polonia s-a arătat reticentă şi chiar ostilă de Senatul veneţian ambasadorului său din
acestui plan. Polonia prin care i se cerea acestuia să pledeze în
La aceeaşi dată, Senatul veneţian îi favoarea proiectului tătar şi să transmită la
transmitea ambasadorului său de la Roma, Veneţia informaţii cu privire la situaţia din lumea
Jacoppo di Medio ultimele ştiri cu privire la mongolă. Autorităţile veneţiene doreau realizarea
situaţia de la Dunărea inferioară şi la alungarea lui acestui proiect politic, cu atât mai mult cu cât,
Laiotă Basarab din Ţara Românească: Emmanuele Gerardo, din Moldova „scribito etiam
„confirmationem expulsionis Basachab ex et declarato que gens illa que confinijs Vayvode
Valachia Maiori”, ştiri confirmate şi de Stefani”61. Planul avea însă să se prăbuşească
Emmanuele Gerardo, din Moldova57. Din nou datorită opoziţiei Poloniei care le-a interzis
autorităţile veneţiene solicitau papei (pentru a câta forţelor tătare să-i tranziteze teritoriile. În sfârşit,
oară?) o repartizare justă a contribuţiei financiare după ce la aceeaşi dată Senatul veneţian cerea
destinate luptei împotriva turcilor, astfel ca efortul solului său de la Buda să continue demersurile pe
antiotoman să primească un sprijin real, să lângă Mathias Corvin pe care să-l stimuleze în
medieze o împăcare între Ungaria, pe de-o parte, continuarea luptei antiotomane „şi să-l felicite
Boemia şi Polonia, pe de altă parte, precum şi o pentru succesele din Valachia”62, la 29 ianuarie,
împăcare între regele Mathias Corvin şi împăratul autorităţile republicii confirmau ambasadorului lor
Friedrich III de Habsburg. Dar mai ales i se cerea de la Roma, Jacoppo di Medio, ştirile referitoare
suveranului pontif să acţioneze astfel încât la succesele obţinute de forţele antiotomane la
„Stephano Vaivoda et altro Vayvoda, Ladislao Dunărea inferioară şi în Ţara Românească, desigur
Draculia, Valachiam Transalpinam nuper adepto, cu scopul de a le folosi ca argumente în
ut solum Serenissimus Hungariae, sed etiam intervenţiile sale la curia papală63.
Maiestas regis Polonie et ambo Vayvode ad Nemulţumit că promisiunile de ajutor,
bellum et exterminium jnimici robustissime făcute de puterile apusene, nu s-au materializat în
conveniant et concurant”58. nici un fel, Ştefan i-a cerut, se pare în termeni
La 10 ianuarie 1477, când încă nu luase ultimativi, ambasadorului veneţian la Suceava,
cunoştinţă de revenirea lui Laiotă Basarab în Ţara care se pregătea să revină în Italia, să intervină pe
Românească, Senatul îi scria iarăşi lui Emmanuele lângă autorităţile republicii să acţioneze pentru
Gerardo, în Moldova, să-i felicite pe Ştefan, pe rezolvarea acestei probleme, fixându-le ca dată
Vlad Ţepeş, pe Ştefan Báthory şi pe ceilalţi limită Paştele anului 1477. Sosirea acestor veşti la
artizani ai succesului antiotoman, inclusiv pe Veneţia a produs o puternică impresie autorităţilor
regele Ungariei. republicii, ceea ce a avut ca rezultat declanşarea
În mod special i se cerea ambasadorului să-l unei noi ofensive diplomatice în scopul sprijinirii
informeze pe Ştefan „cum Pontifice Maximo esse domnului Moldovei.
operatos et obtinuisse ut cruciata in illis partibus La 17 martie 1477, Senatul veneţian informa
pro suo favore publicetur et iobileum Roma, prin ambasadorul său, Jacoppo di Medio,
concedatur”59. La aceeaşi dată, autorităţile că sprijinirea financiară a lui Ştefan este o
veneţiene luau de asemenea mai multe hotărâri, necesitate, întrucât o eventuală încetare a
între care: să i se răspundă solului Poloniei, să se războiului cu turcii de către Moldova ar fi avut
scrie ambasadorului trimis la tătari să le ceară să urmări dezastruoase pentru cauza creştinătăţii:
nu provoace pagube Poloniei şi să i se solicite lui „Est enim Status illius porta comodissima ad
ingressum et invasionem utriusque renj, Polonie
56
Idem, Veneţia, III, p. 276, doc. XXXIV.
57 60
Ibidem, p. 277, doc. XXXV. Ibidem, p. 279, doc. XXXVII.
58 61
Ibidem. Ibidem, p. 280, doc. XXXVIII.
59 62
Ibidem, p. 278, doc. XXXVI; Hurmuzaki, VIII, pp. 8-9, Ibidem, pp. 280-281, doc. XXXIX, XL.
63
doc. XV. Ibidem, p. 282, doc. XLII.
25
ISTORIE
scilicet et Hungarie, in partibus transilvanis poziţia în problema sprijinirii materiale şi
claudenda et obstruenda, obstructaque financiare a lui Ştefan69.
validissime conservanda adversus rabiem jnimici, În condiţiile politice internaţionale
et per quam, e diverso, potest status hostilis a complexe şi nefavorabile ce se conturau la
christianis faciliter invadi et opprimj”64. începutul anului 1477, convins că o rezistenţă
I se cerea din nou ambasadorului să insiste antiotomană îndelungată era imposibilă de unul
pe lângă papă să i se trimită grabnic domnului singur, domnul Moldovei a făcut o nouă tentativă
Moldovei „summam ducatorum Xm ad minus, pro de a obţine ajutoarele, atât de mult promise, din
presenti, de pecunijs contributionis”65. Suveranul Apus.
pontif trebuia de asemenea să-i ceară iarăşi lui În primăvara anului 1477 o solie condusă de
Mathias Corvin să-l sprijine pe Ştefan. Mai mult, „unchiul” său, după soţia Maria de Mangop, Ioan
Serenissima se angaja ca în cazul în care curia Ţamblac, era trimisă la Veneţia şi la Roma spre a
papală nu dispunea de 10.000 ducaţi să-i remită ea face încă o dată cunoscute nevoile, speranţele dar
suma spre a-i fi trimisă domnului Moldovei66. şi temerile domnului Moldovei, aflat în prima linie
Demersuri similare, şi la fel de insistente, au a frontului antiotoman. La 8 mai 1477 ambasada
fost făcute şi la curtea de la Buda. La 18 martie Moldovei era primită cu mult fast în cetatea
1477, Senatul italian cerea ambasadorului său de lagunelor. În aceeaşi zi, în faţa dogelui, Senatului,
aici, Antonio Vetturi, să trateze cu Mathias Corvin şi a altor notabilităţi ale orasului, „Zuan
problema sprijinirii financiare a lui Ştefan. În Zamblacho, ambassador et barba del signor
opinia autorităţilor veneţiene, regele trebuia să-i Stephano Vayvoda”, făcea o largă expunere a
scrie domnului Moldovei şi să-i promită ajutor situaţiei şi politicii domnului Moldovei70. Prin
efectiv pentru a-l menţine în lupta antiotomană. glasul solului său, Ştefan acuza faptul că a fost
Ambasadorului îi revenea, de asemenea, şi sarcina indus în eroare de principii creştini, care se
să-i comunice lui Ştefan că Veneţia îl va sprijini angajaseră să-l sprijine în momentul în care ar fi
prin toate mijloacele disponibile şi, totodată, să le fost atacat de turci.
acorde întregul său concurs solilor moldoveni, Rămas singur în faţa turcilor, tătarilor şi
aflaţi la Buda, în demersurile lor la curtea regală a muntenilor şi-a văzut ţara distrusă, populaţia
Ungariei67. supusă la grele încercări, pentru a fi el însuşi şi
În acelaşi scop, la 10 aprilie 1477, Senatul mica sa oaste înfrânţi. Mai mult, „partido
comunica solului său de la Roma că a luat act de veramente lo jnimico, remaxi abandonada da ogni
poziţia papei în problema sprijinirii lui Ştefan. I se socorso d’ algun christian, perche non solamente
transmiteau de asemenea ştirile îngrijorătoare non me hano aiutato, ma forsi alcuni hano havuto
sosite din Ungaria despre „pregătirile maritime piacer del danno fato a mi et al dominio mio da
ale turcilor” care ar intenţiona „să invadeze Infideli”71. Pentru a-şi asigura un sprijin eficient i-
provinciile noastre (ale Veneţiei, n.n.) din Grecia, a sugerat lui Mathias Corvin acordul pentru
Albania, Dalmaţia, Istria, apoi Friul şi chiar instalarea lui Vlad Ţepeş în „l’ altra Valachia”
Italia”68. căruia i-a lăsat o gardă de 200 de oameni, dar
Din nou, la 18 aprilie, Senatul veneţian „immediate torno quel infedel Basaraba, et
făcea cunoscute ambasadorului său de la Roma trovolo solo, et amazolo, et cum lui forono morti
ultimele informaţii sosite din Ungaria. Totodată, îl tuti li mei excepto diexe”, iar în prezent „re de
informa că Veneţia îşi menţine neschimbată

69
Ibidem, p. 288, doc. XLVI; Ibidem, p. 22, doc. XXV.
64 70
Ibidem, p. 283, doc. XLIII; Hurmuzaki, VIII, p. 19, doc. Ibidem, p. 289, doc. XLVII; Ibidem, p. 23, doc. XXVII; I.
XXIII. Bogdan, op. cit., p. 342, doc. CLVI. Pentru discuţiile
65
Ibidem; Ibidem. asupra desfăşurării activităţii acestei ambasade, vezi: M.
66
Ibidem, p. 284; Ibidem, p. 20. Maliţa, Dialogul diplomatic dintre Suceava şi Veneţia în
67
Ibidem, pp. 285-286, doc. XLIV; Ibidem, pp. 16-17, doc. timpul lui Ştefan cel Mare, în V. Cândea, D.C. Giurescu,
XXI. M. Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti,
68
Ibidem, pp. 286-287, doc. XLV; Ibidem, p. 21, doc. Bucureşti, 1966, p. 88-91.
71
XXIV. Ibidem; Ibidem, p. 24; Ibidem.
26
ISTORIE
Hungaria fara paxe cum la Valachia Mazor, che o prezentare succintă a derulării conflictului
sara molto pezo”72. veneto-otoman în această fază a sa.
Lupta sa i-a oprit timp de trei ani pe turci, Ofensiva otomană împotriva stăpânirilor
ceea ce i-a ferit pe mulţi de loviturile acestora, iar veneţiene a cântărit decisiv în schimbarea
în prezent singura sa nădejde a rămas Veneţia, orientării politice a republicii. În toamna anului
care l-a sprijinit permanent. Totodată, domnul 1477 turcii atacă Friul şi devastează regiunea
Moldovei informa autorităţile republicii că turcii cuprinsă între Isonzo şi Tagliamento. În anul
se pregătesc să-l atace pentru a-i lua cetăţile de la următor, Serenissima pierde în Albania cetăţile
mare, „Chieli et Monchastro, le quali li sono Kroja, Alessio şi Drivasto. În aceste condiţii, deja
molto moleste”, care „sono tuta la Valachia, el la în iunie 1478, trimisul republicii la Istanbul,
Valachia cum queste do terre sono un muro del Bartolomeo Lucari, era angajat în tratative cu
Hungaria et Pollana”, dar îşi exprima speranţa că reprezentanţii Imperiului Otoman78.
„se queste castelli se conserverano, j Turchi La 27 octombrie 1478, Senatul veneţian îi
porano perder e Caffa et Chiersonesso”73. În răspundea lui Mathias Corvin că hotărârea
final, domnul îşi exprima temerea, justificată, că republicii de a încheia un armistiţiu pe şase luni cu
„se Dio permettera che io non sia ajutato, duo turcii a fost dictată de necesitatea aprovizionării
cosse sara: o veramente se perdera questo paexe, cetăţilor veneţiene. De asemenea, i se reamintea
o veramente saro astretto dalla necessita a regelui Ungariei că Veneţia l-a sprijinit pe Ştefan
sotomettermj a Jnfedeli”74. În rezoluţia dată în cel Mare în interesul general al creştinătăţii,
aceeaşi zi mesajului lui Ştefan, Senatul veneţian îl implicit al regatului maghiar, şi că a făcut acest
asigura de susţinerea necondiţionată a republicii şi lucru pentru a-l menţine în frontul creştin
se angaja să sprijine demersurile sale la curia antiotoman79. La 25 ianuarie 1479, Veneţia
papală. accepta însă pacea propusă de Mehmed II,
Răspunsul dat solului a fost susţinut de 135 proclamată public la 25 aprilie. Serenissima ceda
senatori, respins de 4, iar 5 s-au abţinut75. Ca o Scutari, Kroja, Alessio, Argos, Lemnos şi alte
confirmare a celor decise, la 19 mai, Senatul posesiuni, se angaja să retrocedeze toate cetăţile şi
hotăra să-i dea solului Moldovei, care urma să oraşele cucerite în timpul războiului şi să
plece la Roma, dar era lipsit de mijloace, 150 plătească despăgubiri de război în valoare de
ducaţi la dus şi alţi 50 ducaţi la înapoiere76. O lună 100.000 ducaţi în timp de doi ani. Republica îşi
mai târziu, la 17 iunie, Signoria confirma păstra dreptul de a avea un bail la Poartă, dar
ambasadorului său din Ungaria, Antonio Vetturi, trebuia să plătească cu 10.000 ducaţi anual dreptul
că Veneţia l-a sprijinit şi continuă să-l sprijine pe negustorilor săi de a face comerţ în imperiu.
Ştefan. Totuşi, cu ocazia primirii soliei acestuia, Totodată, pentru a nu trezi suspiciunile sultanului,
autorităţile republicii nu au iniţiat noi acţiuni şi nu Veneţia îşi retrăgea ambasadorul de la Buda80.
s-au angajat la nimic, cum fals i s-a relatat regelui În noul context politic internaţional,
Ungariei77. interesul Veneţiei pentru relaţiile cu Moldova
În a doua jumătate a anului 1477 dispare. Semnificativ în acest sens este faptul că
Serenissima republică a iniţiat noi tratrative de după revenirea lui Emmanuele Gerardo în Italia
pace cu Imperiul Otoman. În condiţiile angajării (1477), nu a mai fost numit un alt ambasador
tratativelor de pace cu sultanul, interesul Veneţiei veneţian în Moldova. În ceea ce-l priveşte pe
pentru relaţiile politice cu Moldova înregistrează Ştefan, lipsit de orice posibilitate de a primi ajutor
un recul vizibil. Ce a determinat noua atitudine a de undeva, abandonat de aşa-zişii aliaţi, se vedea
Veneţiei? Elucidarea acestei probleme ne obligă la obligat să încerce să încheie, la rândul său, o pace
cât mai onorabilă cu Imperiul Otoman. Tratativele
cu turcii, deschise foarte probabil în a doua
72
Ibidem, p. 290; Ibidem; Ibidem, pp. 342-343.
73
Ibidem; Ibidem; Ibidem, p. 345.
74 78
Ibidem, p. 291; Ibidem, p. 25; Ibidem, pp. 346-347. Ibidem, p. 293, doc. LII.
75 79
Ibidem; Ibidem; Ibidem, p. 347. Ibidem, p. 294, doc. LIII; Hurmuzaki VIII, p. 26, doc.
76
Ibidem, p. 292, doc. XLIX. XXVIII.
77 80
Ibidem, p. 292, doc. L. E. Denize, op. cit., p. 120.
27
ISTORIE
jumătate a anului 1479, erau în plină desfăşurare faptul că interesele economice şi politice ale
în ianuarie 1480. republicii în Imperiul Otoman erau mai importante
Pacea moldo-otomană era încheiată la o dată decât, acum, consumata alianţă cu Ştefan, motiv
cuprinsă între martie 1480-martie 148181. pentru care Serenissima nu a schiţat nici cel mai
Încheiată pe baza statu- mic gest în apărarea
quo-ului teritorial, acestuia83.
prevedea însă dublarea Două decenii
haraciului ce „era în mai târziu, pe fondul
fiecare an de trei mii de unei noi crize în
florini frânceşti, şi relaţiile veneto-
făcându-l de şase mii de otomane, erau reluate
florini, în fiecare an”, în şi raporturile politice
timp ce Ştefan se angaja dintre Serenissima
să fie „prietenul republică şi Moldova.
prietenilor şi duşmanul Cadrul propice al
duşmanilor” sultanului82. reluării relaţiilor
Privite retrospectiv, politice dintre Veneţia
păcile veneto-otomană şi Moldova l-a
din 1479 şi moldo- constituit reizbucnirea
otomană din 1480-1481 războiului veneto-
confirmă faptul că la otoman (1499-1503).
capătul unor îndelungate Dacă pentru republica
şi grele confruntări cu italiană obiectivele
turcii – Veneţia între urmărite erau aceleaşi
1463-1479, Moldova între 1474-1480/1481 – atât ca şi în epoca anterioară, pentru domnul Moldovei
Serenissima cât şi Moldova ieşeau înfrânte din recuperarea cetăţilor sale de la mare, Chilia şi
conflictul cu Imperiul Otoman, deşi per ansamblu Cetatea Albă, era acum principalul scop urmărit.
nu suferiseră pierderi mari, ireparabile. Deşi nu avea nici un fel de promisiuni de
Situaţia Moldovei avea să se agraveze însă ajutor din partea Veneţiei, Ungariei sau a altor
ca urmare a angajării Moldovei în noua coaliţie puteri creştine, implicate în conflict, Ştefan nu a
antiotomană, iniţiată de papalitate şi Genova ezitat nici un moment să se angajeze din nou în
(1481-1484). Pentru Moldova, denunţarea păcii cu lupta antiotomană. În anul 1500, domnul
turcii din 1480-1481 nu se va lăsa mult aşteptată. Moldovei rupea pacea cu turcii, încheiată în 1489,
În iulie-august 1484, otomanii ocupau cetăţile- iar forţele sale, comandate de vornicul Boldur,
porturi, Chilia şi Cetatea Albă, fără ca Ştefan să atacau Chilia şi Cetatea Albă, care erau incendiate
poată interveni în ajutorul lor. Veneţia, informată cu acest prilej fără a putea fi însă cucerite84.
la 5 şi 6 august de această lovitură dată domnului Concomitent, Ştefan a concentrat importante forţe
Moldovei, de bailul de la Istanbul, Pietro Bembo, militare în regiunea Iaşului pentru a face faţă unei
şi de secretarul acestuia, Giovanni Dario, nu a fost eventuale agresiuni otomane. Pregătirile militare
deloc surprinsă. ale Moldovei din primăvara şi vara anului 1500
Mai mult, din răspunsul dat la 16 septembrie erau foarte bine cunoscute în Italia.
de Senat secretarului Giovanni Dario, reiese clar În mai, ambasadorii veneţieni la Buda,
Soranzo şi Giustiniani, informau în mai multe
81
rânduri Senatul republicii că Ştefan este pregătit
Cf. Istoria românilor, IV, p. 386, unde se susţine că „cel de luptă85. Informaţii similare oferea florentinul
mai târziu în mai 1480, când Ştefan îi comunica regelui
Cazimir că Mahomed al II-lea îi ceruse să-i deschidă
Octaviano Gucci care, la 27 iulie 1500, relata din
calea spre Polonia, pacea era încheiată; cererea
83
sultanului nu era decât aplicarea uneia din prevederile N. Iorga, Veneţia, III, p. 296, doc. LVI.
84
acordului moldo-otoman”. R. Rosetti, O mică întregire la istoria lui Ştefan cel Mare,
82
Documente turceşti privind istoria României, vol. I. 1455- în A.A.R.M.S.I., s. III, t. XVI, 1935, pp. 45-58.
85
1774 (ed. M.A. Mehmed), Bucureşti, 1976, p. 6, doc. 5. E. Denize, op. cit., pp. 161-162.
28
ISTORIE
Krakowia că domnul Moldovei stă gata să bolii, şi o importantă misiune politică de
intervină în orice moment cu toate forţele sale informare şi, probabil chiar de spionaj. Rapoartele
oriunde situaţia ar fi impus acest lucru86. expediate la Veneţia, la 7 decembrie 1502 şi la 5
Angajat din nou în lupta antiotomană, ianuarie 1503, ce conţin importante informaţii
Ştefan a căutat să reînnoade relaţiile cu Veneţia. despre potenţialul militar şi economic al ţării,
La începutul anului 1501 o ambasadă a domnului despre relaţiile Moldovei cu vecinii, îndeosebi cu
Moldovei lua drumul Veneţiei şi al Romei. În Imperiul Otoman, despre cadrul internaţional din
februarie 1501, după ce trecuseră pe la Buda, cei regiune, sau despre capacitatea politică a
doi soli ai lui Ştefan, care apar în cronica lui succesorului lui Ştefan, viitorul Bogdan III (1504-
Marino Sanudo cu numele de Raynaldo şi 1517), sunt revelatoare în acest sens89. Pentru
Antonio, probabil italieni în slujba sa, sau poate Serenissima republică, angajată în tratative cu
chiar români, soseau la Veneţia. În faţa dogelui şi Poarta, încheiate cu pacea din 14 decembrie 1502,
Senatului ei au cerut un medic pentru domn, şi-au informaţiile primite nu mai prezentau însă o
exprimat dorinţa de a cumpăra stofe fine şi au importanţă deosebită.
arătat că domnul Moldovei este gata să reia luptele În noile condiţii, Ştefan s-a văzut obligat să
cu turcii dacă Veneţia ajunge la o alianţă cu negocieze, la rândul său, o nouă pace cu Imperiul
Ungaria87. Otoman, inclusă în sistemul general conferit de
Observăm acum o poziţie mult mai pacea ungaro-otomană, încheiată la 22 februarie
rezervată a domnului Moldovei faţă de cea avută 1503 şi ratificată de regele Wladislaw II (1490-
între 1472-1479 în relaţiile cu Serenissima 1516) la 22 august. Pacea moldo-otomană din
republică. De altfel, răspunsurile evazive primite 1503 confirma statu-quo-ul existent în momentul
la Veneţia şi la Roma, atât în privinţa reluării declanşării ostilităţilor. Încheierea păcii cu turcii
luptei cât şi în cea a unui posibil sprijin, l-au nu a pus însă capăt legăturilor cu Veneţia, ale
convins pe Ştefan de faptul că orice ajutor din căror ultime momente din timpul domniei lui
partea lor este exclus. O astfel de atitudine arăta Ştefan se vor consuma la sfârşitul anului 1503 şi
clar că atât Veneţia cât şi Roma doreau să obţină la începutul anului 1504. Rolul lor politic a fost
cât se poate de mult fără a face nimic în schimb, însă unul extrem de redus. La 20 decembrie 1503
cu excepţia unor încurajări lipsite de orice suport un trimis al ducelui Ioan Corvin, fiul natural al lui
material. Cu toate acestea, la începutul anului Mathias Corvin, şi solul Moldovei, postelnicul
1502, fără a se descuraja şi pregătit pentru o Theodor, soseau la Veneţia. Solul lui Ştefan purta
posibilă confruntare cu turcii, Ştefan a trimis un cu sine şi o scrisoare a domnului, din 11
nou sol la Veneţia, în persoana lui Demetrio octombrie, prin care acesta le cerea dogelui
Purcivi, veneţian aflat în serviciul său, pentru a Leonardo Loredano şi Senatului republicii să-i fie
cere un medic şi probabil pentru a se informa cât trimis un alt medic în locul lui Matteo Muriano,
mai exact asupra intenţiilor şi a stadiului de care murise la Suceava90. Faptul că solia a avut şi
pregătire militară ale republicii. Nici de această o anumită misiune politică rezidă în ampla
dată nu a obţinut nimic din punct de vedere prezentare a situaţiei de la Dunăre şi a implicării
politic, cu excepţia unor promisiuni minore. lui Ştefan în acţiunile antiotomane de aici, pe care
Autorităţile veneţiene s-au limitat la a-i promite postelnicul Theodor a făcut-o, la 21 decembrie, în
că-i vor trimite un medic şi i-au acordat solului faţa autorităţilor veneţiene91.
moldovean titlul de „cavaler aurat”88. Din cei trei candidaţi la postul de medic al
La 1 august 1502 sosea în Moldova medicul lui Ştefan – Giorgio di Piamonte, Alessandro
Matteo Muriano, trimis aici în conformitate cu Veronese şi Hieronimo da Cesena – care s-au
promisiunile făcute de autorităţile veneţiene.
Acesta a avut, pe lângă atribuţiile sale propriu- 89
Călători străini despre Ţările Române, vol. I (ed. M.
zise, pe care oricum nu şi le-a exercitat din cauza Holban), Bucureşti, 1968, pp. 148-154; Hurmuzaki, VIII,
pp. 36-37, doc. XLV. Pentru discuţiile asupra misiunii lui
86
Hurmuzaki, VIII, p. 31, doc. XXXVI; Cf. E. Denize, op. Matteo Muriano, vezi: N. Vătămanu, Voievozi şi medici
cit., pp. 161-162. de curte, Bucureşti, 1972, p. 38-39.
87 90
E. Denize, op. cit., p. 162. Hurmuzaki, VIII, pp. 38-39, doc. XLVI-XLVII.
88 91
Hurmuzaki, VIII, p. 35, doc. XLIII-XLIV. Ibidem, p. 38.
29
ISTORIE
prezentat, alegerea celor doi soli, făcută la 28
decembrie 1503, s-a oprit asupra ultimului. Noul
medic urma să aibă un salariu anual de 500
ducaţi92. Din păcate nu ştim însă dacă el va fi fost
investit de către autorităţile veneţiene şi cu o
misiune politică asemănătoare celei avute de
Matteo Muriano, dar foarte probabil că da. La 2
ianuarie 1504 solii Transilvaniei şi Moldovei,
împreună cu noul medic al lui Ştefan, părăseau
Veneţia93. Misiunea lui Hieronimo da Cesena la
curtea lui Ştefan a fost însă de scurtă durată,
domnul Moldovei încetând din viaţă la 2 iulie
1504.
În încheiere, subliniem faptul că relaţiile
politice moldo-veneţiene nu s-au întrerupt la
moartea lui Ştefan cel Mare. Succesorii marelui
domn au continuat linia politică trasată de acesta
în relaţiile cu Serenissima republică continuând să
cultive aceste legături, chiar dacă ele nu s-au mai
ridicat la nivelul celor din timpul predecesorului
lor.

92
Ibidem, p. 39, doc. XLVIII.
93
Ibidem, p. 39. doc. XLIX.
30
ISTORIE

SEMNIFICAŢIILE CONCEPTELOR DE AUTONOMIE ŞI LIBERTATE


OGLINDITE ÎN MEMORANDUL DIN 1892

Drd. Răzvan Mihai Neagu

Abstract. The concepts of the meaning of autonomy and freedom depicted in 1892’s Memorandum.The
Transylvanian Memorandum was a petition sent in 1892 by the leaders of the Romanians of Transylvania to the
Austro-Hungarian Emperor-King Franz Joseph, asking for equal ethnic rights with the Hungarians and demanding
and end to the persecutions and Magyarization attempts.
Cuvinte cheie. Memorand, Transilvania, dualism, autonomie, libertate, drept.
Istoriografia română mai veche şi mai recentă Încă de la început trebuie făcută distincţia
acceptă în unanimitate că cel mai important semantică între simpla petiţie şi memorand. Petiţia
eveniment politic din a doua jumătate a secolului include non-violenţa, calea paşnică, dialogul şi o
XIX din istoria românilor transilvăneni, îl adresabilitate certă în rezolvarea dezideratelor,
constituie mişcarea memorandistă1. Această petiţionarul fiind încorsetat de rigorile formale
mişcare poate fi inclusă în categoria mai largă a specifice genului, el asumându-şi o postură de
petiţionalismului românesc. Memorandul poate fi inferioritate în raport cu destinatarul, de al cărui
caracterizat ca un act de acuzare, ca un mijloc de ultim cuvânt depinde5. Memorandul prin structură
luptă legitimă şi semnificaţii
pentru apărarea descătuşează
fiinţei naţionale şi emitentul de
ca o acţiune rigorile
politică îndreptată impuse de
împotriva petiţie, lărgind
dualismului austro- considerabil
ungar2. Acest paleta
document tematică.
constituie şi o Noua formulă
sinteză succintă, elimină din
dar bine documentată şi cu argumente start plasamentul inferior al emitentului care
convingătoare, a principalelor petiţii şi programe abordează un subiect din mai multe puncte de
ale românilor din Transilvania. vedere.
Din punct de vedere semantic, termenul de
memorand provine din latinescul memorandum
care denumeşte ceva de care trebuie ţinut seamă;
în limba franceză cuvântul înseamnă o expunere
sumară a situaţiei unei probleme care nu trebuie a
fi uitată3. Emitentul unui astfel de document
pretinde şi caută să impună prin argumente şi
persuasiune, drepturile care i se cuvin, demers
care îi facilitează şi un bun prilej de afirmare4.

1
Ş. Polverejan, Ideea de Memorand în strategia mişcării
naţionale, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria
Historia, nr.1-2, 1994, p. 117 (în continuare: Ideea de
Memorand).
2
Şt. Pascu (sub redacţia), Românii din Transilvania
înpotriva dualismului austro-unagar, Cluj-Napoca 1978,
p. 234.
3
Ş. Polverejan, Ideea de Memorand, p. 119.
4 5
Ibidem Ibidem, p. 118.
31
ISTORIE
Decizia de a trece de toate reclamă cu insistenţă
la petiţii la memorand este această autonomie”9.
luată la Conferinţa de la Reclamarea autonomiei
Miercurea din anul 1869 semnifică, de fapt,
de către fruntaşii asumarea conştiinţei de
românilor ardeleni. Unul sine a românilor ardeleni.
dintre aceştia a fost Dr. Doar în cadrele furnizate
Ioan Raţiu care a de autonomie poporul
inaugurat noua etapă a român poate evolua
mişcării naţionale: etapa natural şi firesc. Pe de altă
memorandistă care se parte în întreaga istorie a
înscrie în prelungirea mişcării naţionale a
petiţionalismului pe care îl românilor ardeleni, se
continuă în formă, dar nu poate obseva uşor o
şi în fond6. Memorandul constantă: redobândirea
din 1892 a fost precedat de libertăţii pierdute (a
Memorialul lui George autonomiei). Din punct de
Bariţiu din 1882, un vedere semantic se poate
document care anatemiza face o echivalare între
dualismul, fiind în acelaşi noţiunile de libertate şi
timp şi o pledoarie în autonomie, câmpurile lor
favoarea rezistenţei semantice, practic, se
naţionale, marcând suprapun. La începutul
totodată şi europenizarea documentului se
problemei românilor din menţionează că românii
Transilvania. Acţiunea reuniţi în Conferinţa
memorandistă a fost urmată în acelaşi an (1892) electorală, au constatat nemulţumirea generală
de celebra Replică a lui A.C. Popovici, un creată de inaugurarea regimului dualist, lucru care
document cu conţinut politico-juridic, pătruns de o a determinat neîncrederea întregii naţiuni în
viziune modernă ce punea accentul pe dreptul guvern şi dietă10.
natural7. Memorandul din 1892 a fost conceput de „Românii au întâmpinat cu îngrijorare
membrii Partidului Naţional Român din această reformă radicală a sistemului de
Transilvania, în frunte cu Dr. Ioan Raţiu. guvernare”. Din cauza acestui sistem românii se
Documentul invocă un precedent legal pentru simt nevoiţi să se abţină de la viaţa politică,
satisfacerea revendicărilor naţionale ale românilor: adoptând pasivismul. Acest document este emis
revenirea Transilvaniei la statutul autonom de care din necesităţi majore de forul legal al naţiunii
s-a bucurat înainte de instaurarea regimului dualist (conferinţa electorală) şi motivează în faţa
(1867)8. Pe de altă parte conceptul de autonomie împăratului şi a opiniei publice europene,
este cheia care descifrează întregul document: comportamentul politic al românilor, pasivismul,
„Contra vederilor politice dominante într-un şir de considerat a fi cea mai nimerită tactică de apărare
secoli, autonomia a fost, prin uniune, nimicită într- împotriva politicii de deznaţionalizare promovată
o formă injustă, contrară dreptului public şi de guvernul budapestan. Demersul
drepturilor elementelor libere care constituiesc memorandiştilor nu este unul solitar; el vine în
Transivania şi fără considerare la poziţiunea etnică continuarea unei puternice tradiţii petiţionaliste
şi geografică şi la dezvoltarea ei specifică, care inaugurată de Supplex Libellus Valachorum

6 9
Ibidem, p. 124. Şt. Pascu, op. cit., p. 242-243.
7 10
Ibidem, p. 125. Ş. Polverejan, Ideile Memorandului, în Memorandul
8
K. Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la 1892-1894. Ideologie şi acţiune politică românească,
românii din Transilvania 1868-1918, Cluj-Napoca, 1992, Bucureşti, 1992, p. 24 (în continuare: Ideile
p. 45. Memorandului).
32
ISTORIE
(1791) şi de memoriile din timpul revoluţiei de la adevărat regres faţă de perioada liberală şi de
1848-1849. În toate aceste documente se aceea ei revendică autonomia de care s-au bucurat
evidenţiază individualitatea naţională a poporului anterior. Dualismul sfidează naţiunea română, pe
roman, căruia i se cuvin drepturi în baza care nu o mai ia în considerare, iar dominaţia unei
realităţilor istorice şi a importanţei sale în singure naţiuni (maghiarii) determină injustiţie la
Transilvania11. Memorandul aminteşte de perioada toate nivelele şi interpretarea unilaterală a legilor.
liberală când: „după dezvoltarea făcută în anii Memorandul a fost construit pe osatura
1863-1865 în dreptul public, poporul roman avea programului Partidului Naţional Român din
[…] suprema garanţie pentru viaţa naţională 188116. Legile luate în discuţie de acest document
română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale constituie principalele instrumente de opresiune
culminau în această autonomie”12. Memorandiştii ale guvernului maghiar. La nivel simbolic trebuie
se referă aici la activitatea Dietei de la Sibiu din să plecăm de la observaţia că fiecare lege amintită
1863 care a pus bazele autonomiei Transilvaniei în Memorand încalcă drepturile şi libertăţile
prin două legi13: legea care recunoştea egalitatea fundamentale ale românilor. Astfel legea
în drepturi a naţiunii române şi a bisericilor electorală încalcă dreptul la vot, legea
ortodoxă şi greco-catolică cu a naţiunii şi a naţionalităţilor neagă existenţa românilor,
bisericilor maghiare şi săseşti şi legea prin care legislaţia şcolară şi bisericească aduc grave
limba română devenea una din limbile oficiale ale prejudicii conştiinţei naţionale a românilor, legea
Transilvaniei alături de maghiară şi germană. presei suprimă libertatea de expresie, iar legea
Libertăţile fundamentale proclamate de aceste agrară afectează grav libertatea economică a
două legi sunt răpite de regimul dualist şi românilor.Legea electorală. Are la bază sistemul
Memorandul caută ameliorarea situaţiei românilor votului cenzitar, fapt care generează discriminarea
din perspectivă naţională. Contestarea dualismului politică a românilor reducându-le considerabil
nu înseamnă desfacerea monarhiei14, Memorandul şansele de a participa la viaţa parlamentară a
având un caracter democratic clar. El pune în statului17. Situaţia materială a întregii Transilvanii
discuţie privarea de libertăţi nu numai a era net inferioară celei din Ungaria propriu-zisă.
indivizilor, ci a unei întregi comunităţi etnice şi se Censul era fixat la 84 florini, sumă care în
constituie ca o reacţie Transilvania se obţinea foarte greu. Din această
absolut firească a unei cauză cea mai mare parte a populaţiei era exclusă
comunităţi private de de la exercitarea acestui drept democratic
drepturi şi ameninţate cu constituţional, dreptul la vot. Acest fapt ridică un
asimilarea. O minoritate serios semn de întrebare asupra caracterului
(maghiarii) uzând de democratic al vieţii politice din Ungaria. Această
atribuţiile puterii şi de lege îi favoriza pe orăşeni, în mare parte maghiari,
mecanismele statului, saşi şi secui. Această lege, declară memorandiştii,
urmărea uniformizarea a fost cauza principală pentru care s-a apelat
naţională pe căi pe care tactica pasivistă. Finalul dezbaterii acestei legi se
majoritatea transilvană constiuie într-un serios avertisment: „românii sunt
(românii) nu le accepta15. cuprinşi de o nemulţumire atât de adâncă, încât
Respingerea formulei dualiste, obiectivul participarea în mase a alegătorilor români la
principal urmărit de Memorand, data, după alegerile falsificate ar putea să suscite chiar scene
afirmaţiile autorilor, încă din acei ani de început, revoluţionare, a căror întindere nu se poate
adică din perioada tratativelor dintre Viena şi prevedea într-o ţară în care asupriţii sunt atât de
Budapesta. Românii văd în regimul dualist un mulţi şi asupritorii atât de puţini şi de nechibzuiţi
ca în Transilvania”18. „Românii pretind libertatea
11
Ibidem, p. 25.
de a participa la viaţa politică a ţării în baza
12
Şt. Pascu, op. cit., p. 242.
13
K. Hitchins, op. cit., p. 120.
14 16
L. Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a Ibidem, p. 181.
17
petiţionalismului românesc, Bucureşti , 1992, p. 180. Ibidem, p. 182.
15 18
Ibidem Şt. Pascu op. cit., p. 248.
33
ISTORIE
demnităţii lor şi a Trefort (1879 şi 1883) şi
dreptului constituţional legea azilelor pentru copii
reprezentativ”19. (1891) care îi obligau pe
Legea pentru egala copii ce împlineau 3 ani,
îndreptăţire a ca odată cu intrarea lor la
naţionalităţilor. A fost grădiniţă să înveţe limba
emisă în 1868, fiind opera maghiară, ştirbesc profund
liberalilor maghiari. autonomia confesională a
Această lege ignoră bisericilor româneşti22.
individualităţile naţionale Mai mult învăţătorilor li se
din Ungaria şi proclamă impune să înveţe la rândul
un corp naţional unic. lor limba maghiară până la
Potrivit articolului 44 al un termen fixat, în caz
acestei legi toate contrar rămânând fără
persoanele care locuiesc în post.
Ungaria, fie români, Memorandul nu era
germani sau slavi, fac împotriva învăţării limbii
parte din naţiunea maghiare; el era preocupat
maghiară. ,,Prin această doar de faptul că scopul
intenţionată confundare a învăţământului a devenit
noţiunii de naţiune politică învăţarea limbii oficiale23.
cu noţiunea etnică a În finalul spaţiului acordat
naţiunii, legea, chiar în problemelor şcolare şi
prima ei frază neagă existenţa noastră ca factor confesionale se afirma cu fermitate crezul
politic’’20. Această lege decretează ca limbă generaţiei care s-a validat prin Memorand şi
oficială a statului, maghiara. Privitor la folosirea mişcarea generată de el: „Românii şi-au păstrat
acestei limbi în viaţa publică, legea cuprinde naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor
dispoziţii imperative, pe când dispoziţiile păstra şi în luptă cu actualul sistem de
privitoare la celelalte limbi sunt doar permisive21. guvernământ. Lupta aceasta însă îi opreşte în
Memorandiştii trag un semnal de alarmă privind dezvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune
maghiarizarea vieţii publice. Cu toate că legea din şi-i înstrăinează din ce în ce mai mult de
1868 acorda teoretic posibilitatea ca naţionalităţile concetăţenii lor maghiari”24. În continuare,
să-şi folosească limba maternă în oficiile Memorandul dezbate Legea presei, ca expresie
comitatense şi comunale, în tribunale etc., limba firească a libertăţii de exprimare. Motivul acestei
maghiară este impusă prin dispoziţii dezbateri este faptul că această lege are unele
guvernamentale astfel ea dominând spaţiul public. prevederi discriminatorii, în sensul că în
Legea pentru organizarea municipiilor este Transilvania procurorii au deplină putere
un alt act de discriminare, deoarece consilierii împotriva celor care scriau în ziare lucruri
municipali sunt aleşi după principii şi norme necceptate de autorităţi. Mai mult la oraşe juriile
identice, după care se aleg deputaţii în Dietă. care judecau delicte de presă erau alcătuite din
Legislaţia şcolară şi cea bisericească. oameni impuşi de guvern şi nu aleşi. Din această
Legile anului 1868 asigurau autonomia cauză au existat foarte multe procese împotriva
bisericească, precum şi dreptul de a organiza şi ziarelor româneşti: Albina, Tribuna sau Gazeta
conduce învăţământul primar şi secundar de către Transivaniei.
confesiunile care le-au înfiinţat şi le susţin. Astfel Ultima dintre problemele dezbătute de
învăţământul românesc din Transilvania funcţiona Memorand era politica agrară a guvernelor
în cea mai mare parte în cadrul bisericii, dar legile maghiare. Documentul sesizează un clivaj evident
19 22
Ş. Polverejan, Ideile Memorandului, p. 28. L. Maior, op. cit., p.184
20 23
Şt. Pascu, op. cit., p. 251. Ibidem, p. 185.
21 24
Ş. Polverejan, Ideile Memorandului, p. 29. Şt. Pascu, op. cit., p. 261.
34
ISTORIE
între iniţiativa imperială de desfiinţare a iobăgiei noţiunilor român, români, românesc pentru a
prin patentele din 1853 şi 1854 şi modul în care sublinia rolul şi importanţa naţiuni române în
guvernanţii maghiari înţeleg să aplice aceste spaţiul central-sud-est european în perioada de
legi25, prin tergiversarea proceselor urbariale. constituire şi consolidare a blocurilor politico-
Statul şi judecătorii favorizează mereu clerul şi militare europene30. Aşadar cuvintele dietă,
nobilimea. Prin această politică libertatea Transilvania, român pot fi considerate concepte
economică a românilor este grav încălcată, mai cheie ale Memorandului.
ales că guvernul nu permite românilor să se În al treilea rând se poate desprinde cu
constituie în asociaţii sau reuniuni agricole. uşurinţă din text limbajul măgulitor la adresa
Înfăţişând componentele politice, culturale, împăratului demonstrând faptul că „mitul bunului
confesionale şi economice ale conceptelor de împărat” încă nu a pierit din conştiinţa
libertate şi autonomie, Memorandul cere o românească.
schimbare a statutului nu numai pentru români dar În concluzie, putem afirma că Memorandul
şi pentru celelalte naţiuni din Austro-Ungaria26. din 1892, dominat de ideea restituirii autonomiei
În ceea ce priveşte limbajul utilizat de Transilvaniei a reprezentat continuarea mişcării
memorandişti se pot desprinde câteva aspecte naţionale româneşti, prelungirea programului
semnificative. În primul rând Memorandul este revoluţiei de la 1848-1849 într-o manieră eliberată
redactat în limba română, dar şi într-o serie de de istorism şi confesionalism. Acest act politic a
limbi de circulaţie europeană: germana, franceza, însemnat, în acelaşi timp, finalul glorios, al
engleza şi italiana. Prin aceasta se dorea o petiţionalismului românesc inaugurat în secolul al
percepţie exactă de către opinia publică XVIII-lea31.
românească şi europeană a situaţiei politice din
monarhia dualistă, dar se exprima în acelaşi timp
şi un vădit spirit de modernitate şi de apartenenţă
a civilizaţiei româneşti la valorile perene ale
culturii şi civilizaţiei europene27.
În al doilea rând Memorandul a renunţat la
argumentaţia istorică, dar apelul la istorie se face
indirect printr-un vocabular sugestiv. Astfel prin
cuvinte ca: feudalism, timpuri feudale, cens,
nobili, dare, comitate feudale, comite, vicecomite
curie regească, tablă regească, congregaţiune,
dietă, iobagi etc. este înfăţişat caracterul retrograd
şi medieval al regimului instituit la 186728. Un caz
interesant este cel al noţiunii de dietă. Prin acest
termen memorandiştii desemnează forul legislativ
budapestan şi-l folosesc intenţionat pentru a
accentua caracterul desuet al acestui organ29. Este
utilizat de mai multe ori şi cuvântul Transilvania,
ceea ce denotă faptul că memorandiştii consideră
acest teritoriu o unitate geografică distinctă faţă de
Ungaria sau alte provincii ale imperiului. De
asemenea se observă şi folosirea repetată a

25
L. Maior, op. cit., p. 186.
26
I. Lumperdean, Lexicul Memorandului între tradiţie şi
inovaţia istorică, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
seria Historia, nr.1-2, 1994, p. 132.
27
Ibidem, p. 133.
28 30
Ibidem. Ibidem, p. 137.
29 31
Ibidem, p. 134. L. Maior, op. cit., p.188.
35
ISTORIE

AURELIAN SACERDOŢEANU - CONCEPŢIA DESPRE ARHIVE

Vasile – Marius Burja

Abstract. Aurelian Sacerdoţeanu – The Conception about Archives. Aurelian Sacerdoteanu wanted to
organize the archives in the Balkan area, because until the modern epoch started, the manner ok keeping the papers
was realized in Justinian’s method. That’s why our great archivist sustained that the Romanian state is the result of an
historical process, process which could be much longer than other European states. The effect of Geographical
situation and the brainwash was to slow down the normal evolution of the state which suppose to take part. This
phenomenon caused a bad development and organization of archives which belong to Romanian state.
Cuvinte cheie. Aurelian Sacerdoţeanu, arhive, Peninsula Balcanică, Arhivele Statului
În istoria arhivisticii, din România, s-a adaptată în totalitate după sistemul arhivistic
impus incontestabil Aurelian Sacerdoţeanu, acesta bizantin. Arhiva bizantină a fost destul de
a simţit nevoia organizării arhivelor, pentru că complexă pentru că administraţia statului,
toate popoarele antichităţii şi-au păstrat corpurile autonome, cler, municipalităţi, şcoli ori
monumentele lor aşa cum au putut, în raport cu domenii au avut arhivele lor proprii. În această
materialul din care au fost formate1. Cei mai bine formă de organizare au fost găsite arhivele de
organizaţi au fost grecii şi romanii în Antichitate. către turci, când au cucerit Constantinopolul.
Mai târziu, ţări balcanice ca: Marele nostru arhivist a studiat
Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi istoria formării arhivelor din statele
Turcia au încercat de-a lungul balcanice şi a tras o concluzie referitor
timpului să-şi formeze arhive la această problemă: faptul că arhivele
organizate şi bogate din punct de turceşti au fost cel mai bine organizate
vedere informaţional, copiind de-a lungul timpului. Şi-a dat seama că
modul de organizare al grecilor şi turcii au continuat tradiţia bizantină4,
al romanilor. în domeniul arhivisticii şi după căderea
Scurt istoric al arhivelor Constantinopolului.
din Peninsula Balcanică. Modul În Iugoslavia, a constatat faptul
de păstrare al actelor până la că toate arhivele sârbeşti propriu-zise,
începerea epocii contemporane s-a au numai material nou. Organizarea
realizat în mare măsură ca şi pe acestora s-a resimţit din cauza lipsei
vremea lui Justinian, mai ales în unui organ de directive, iar propunerile
spaţiul Balcanic. Pe vremea lui Ministerului de Externe, pentru crearea
Justinian şi mai precis în anul 535, acesta a unei direcţii generale de coordonare şi îndrumare a
poruncit ca în fiecare oraş public să se destineze tuturor lucrărilor arhivistice n-au avut nici un
câte o locuinţă, în care să fie închise actele, să le rezultat5.
păzească cineva, pentru ca actele să rămână Destul de important i s-a părut lui Aurelian
nevătămate şi să fie găsite repede de cercetători2. Sacerdoţeanu faptul că arhivele sârbeşti au avut
De aceste depozite s-au ocupat arhiviştii distinşi foarte mult de suferit în timpul Primului Război
cu multe nume: antiquarius, archivar, registrator Mondial, pentru că au fost evacuate în grabă
etc. Sub acest regim arhivele s-au dezvoltat câteva dosare ale Ministerului de Externe şi duse
pretutindeni şi s-au păstrat cu grijă toate actele3. într-un loc mai ferit6, de invadatorii de la acea
În această formă s-au găsit arhivele vreme. Multe documente sârbeşti au fost răscolite
bizantine, când au apărut formaţiunile politice de austrieci în timpul războiului. După război o
balcanice, însă structura acestor arhive nu a fost parte au fost recuperate, iar o bună parte au fost
distruse. Aurelian Sacerdoţeanu a subliniat faptul
1
A. Sacerdoţeanu, Arhivele de stat din Peninsula Balcanică,
4
Bucureşti, 1946, p. 437 (în continuare: Arhivele de stat). Ibidem, p. 445.
2 5
Ibidem, p. 438. Ibidem, p. 446.
3 6
Ibidem, p. 442. Ibidem, p. 447.
36
ISTORIE
că Ministerul de Externe din Iugoslavia a propus teritoriul ţării noastre au fost cele din Ţara
în aprilie 1930 formarea unei direcţii generale de Românească pentru că au avut o istorie mai
coordonare şi îndrumare a tuturor lucrărilor completă şi mai reprezentativă decât cele din
arhivistice. Transilvania şi Moldova. Aşa cum se ştie,
Vecinii noştri, de peste Dunăre, bulgarii, nu arhivele noastre de Stat, din Ţara Românească au
au avut arhive centrale pentru că fiecare instituţie luat fiinţă prin Regulamentul Organic din 1831.
administrativă de stat sau autonomă şi-a păstrat Regulamentul Organic al Moldovei a
arhiva sa. Documentele care nu au mai fost prevăzut şi el înfiinţarea unei Arhive de Stat la
necesare administraţiilor, sau nu au prezentat un Iaşi, care a şi luat fiinţă în ianuarie 1832.
interes istoric s-au trimis la Biblioteca Naţională Elementele de conducere au fost aceleaşi ca şi în
din Sofia, unde a existat un Serviciu de Arhivă şi Ţara Românească, însă documentele
care s-a ocupat cu mare atenţie de fondul moldoveneşti păstrate au fost mai puţine.
arhivistic. Cele două arhive de stat au funcţionat în
Aurelian Sacerdoţeanu a observat şi aici o paralel aproape treizeci de ani. Unindu-se cele
implicare a Ministerului Instrucţiunii Publice, care două ţări în anul 1859 a dus la hotărârea înfiinţării
s-au ocupat de selecţionarea documentelor. Tot Arhivelor Generale ale Statului, la data de 4 aprilie
acest minister a relizat controlul asupra arhivelor 1862. Arhivele de la Bucureşti au devenit Direcţie
de valoare istorică şi marea Bibliotecă Naţională Generală, iar cele de la Iaşi, sucursală10.
din Sofia a dat o mare importanţă fondului În mai 1831, Arhiva din Ţara Românească a
arhivistic7. avut câteva camere la Mitropolia din Bucureşti,
Arhivele greceşti sunt cele mai bogate şi unde au fost aşezate documentele11. Acest loc nu a
cele mai interesante din toată Peninsula fost unul potrivit pentru a fi aşezate materialele
Balcanică, după relatările lui Aurelian arhivistice şi de aceea în anul 1837 s-a luat
Sacerdoţeanu. În Grecia serviciul de arhivă a fost hotărârea să fie mutată, o parte dintre ele la
bine organizat, au fost mai puţine arhive publice, mănăstirea Mihai Vodă, unde cu câtva timp în
dar cele care au existat au fost păstrate în ordine urmă a existat o arhivă rusească. În 7 aprilie 1937,
perfectă. depunera lor acolo nu a rezolvat problema
Sub domnia lui Othon (1827-1841) s-a depozitării acestora, pentru că era un spaţiu foarte
format Depozitul de Arhive, dar la scurt timp, mic12.
fondurile arhivistice au fost lăsate de izbelişte, O parte a documentelor de la Mitropolie a
apoi date în paza Curţii de Conturi, care le-a fost mutată într-o pivniţă la mănăstirea Antim13,
împrăştiat8. În anul 1914 s-a format serviciul de unde a început să putrezească o parte a
Arhive Generale, care a încercat să adune cea mai materialului. Aşadar materialul arhivistic a fost
mare parte din arhivele greceşti, însă multe piese purtat dintr-o parte în cealaltă, fără a reuşi să se
au dispărut definitiv. Tot din acest an în Grecia s- conserve starea documentelor, ci dimpotrivă,
au făcut eforturi mari pentru adunarea tuturor mutatul excesiv dintr-un loc în altul a dus la
materialelor arhivistice şi organizarea Arhivelor deteriorarea unei bune părţi a materialului
Statului. arhivistic.
Aurelian Sacerdoţeanu a ajuns la concluzia Ca urmare, s-a propus găsirea unei case care
că arhivele balcanice, în afară de de cele turceşti să adăpostească documentele, însă a fost reluată în
au material foarte redus cantitativ, însă a precizat discuţie posibilitatea de a fi mutate în diferite
faptul că există mult material la particulari, la lăcaşuri. În faţa trecutelor încercări de găsire a
instituţii autonome, la municipalităţi şi mai ales la unei locaţii sigure a Arhivelor Statului, s-a luat în
congregaţiile bisericeşti9.
Prezentarea situaţiei arhivelor de pe 10
Idem, Îndrumări în cercetările istorice, Bucureşti, 1943,
teritoriul ţării noastre. Arhivele studiate mai p. 319 (în continuare: Îndrumări).
amănunţit de către Aurelian Sacerdoţeanu de pe 11
Idem, Ahiva generala la Mitopolie, Rev. Arhiv., 1946-
1947, 7, nr. 2, p. 393-394.
7 12
Ibidem, p. 448. Idem, O lămurire despre rătăcirile depozitelor noatre
8
Ibidem, p. 449. arhivistice, Bucureşti, 1939, p. 3.
9 13
Ibidem, p. 451. Idem, Instrucţiuni arhivistice, Bucureşti, 1948, p.13.
37
ISTORIE
seamă cea dintâi hotărâre, ce data din anul 1832 şi licitaţia care s-a făcut pentru construirea unei părţi
anume realizarea unui proiect14 de construire a a localului15.
unei clădiri, care să elimine acest neajuns. În acest timp, depozitele au continuat să se
Proiectul a fost încredinţat arhitectului distrugă, ba chiar, mai mult, s-a conturat riscul să
Salman, nu s-a realizat pentru că arhitectul Salman se dărâme, punând în primejdie viaţa personalului
nu a reuşit să-l realizeze. El s-a adresat unui alt din depozite. În felul acesta şirul repetatelor
arhitect să îl ajute, împreună reuşind să finalizeze stăruinţe cu privire la împlinirea nevoilor
lucrarea ce ţinea de proiectul propriu zis. Până au Arhivelor Statului, iar realizările celor mai
reuşit cei doi să termine lucrarea ce ţinea de cunoscuţi arhitecţi ai vremii au rămas în domeniul
proiect s-a reluat în discuţie posibilitatea de a muta amintirilor16.
materialul arhivistic la mănăstirea Mihai Vodă. La sfârşitul anului 1918 după ce se unesc cu
Localul primit la mănăstirea Mihai Vodă a fost România provinciile româneşti de peste munţi,
impropriu şi s-au cheltuit mulţi bani pentru Transilvania şi Banatul, foste provincii ale
reamenajarea acestuia. Cu toată investiţia realizată Monarhiei Austro-Ungare, Aurelian Sacerdoţeanu
nu s-a putut folosi acest spaţiu pentru a deveni relatează faptul că arhivele au fost organizate pe
depozitul de arhivă mult dorit. baza principiului centralist. S-au adunat la Viena
În anul 1882 s-a instituit o comisie, compusă sau la Budapesta majoritatea documentelor. În
din Gr. Bengescu, Gr. N. Manu, Al. Săvulescu şi aceste oraşe au trebuit să se concentreze şi arhivele
G. Muntureanu care au trebuit să studieze transilvănene. În anul 1920, Consiliul Dirigent a
problema referitoare la viitorul spaţiu ce avea să luat hotărârea să se înfiinţeze o arhivă la Cluj, care
devină Palatul Arhivelor. Toţi cei care au făcut a început să funcţioneze de la 1 aprilie acelaşi an,
parte din această comisie au ajuns la concluzia că apoi s-a continuat să se lucreze la Sibiu unde s-au
ar trebui să se costruiască o nouă clădire pentru a strâns o bună parte din fondurile arhivistice17.
deveni Palatul Arhivelor. După 65 de ani de chinuri, Arhivele Statului,
Problema construirii clădirii s-a amânat, iar din punct de vedere al localului au rămas în stadiul
în anul 1890 s-a format o nouă comisie compusă de început, copleşite de tot felul de probleme. Abia
din B. P. Haşdeu, Gr. N. Manu şi N. Cerkez care Dimitrie Onciul a fost în măsură, să remedieze tot
să evalueze posibilităţile de construire a Palatului răul şi să facă posibilă viaţa arhivelor în situaţia pe
Arhivelor Statului. Cei trei au decis ca arhitectul care o au şi acum, primejduită neîncetat de
Iulius Magni să realizeze proiectele, iar Palatul să intrusiuni ilegale18.
se ridice lângă biserica Mihai Vodă. Relatând ideile privitoare la neîmplinitul
În anul 1896 s-au terminat planurile în plan al Palatului Arhivelor Statului, reproducând
amănunt pentru construcţie care au costat 25.000 planurile aflate în păstrare la Direcţia Generală,
lei, iar realizarea construcţiei propriu-zise costa Aurelian Sacerdoţeanu a reuşit, în opinia mea, să
1.200.000 lei. În acel moment suma totală pună în circulaţie material preţios şi să aducă o
disponibilă a fost de 362.628 lei, din suma de contribuţie importantă la istoria arhitecturii din
400.000 lei alocaţi prin buget. Cu această sumă nu ţara noastră. Prezentându-l Aurelian Sacerdoţeanu
s-a putut săvârşi întreaga lucrare, dar era posibil nu şi-a pierdut nădejdea că va putea fi realizat
lucrul în etape, fapt care a fost acceptat şi de atunci când există înţelegera necesară pentru
arhitect. valorile noastre culturale.
În această situaţie, ministrul Cultelor şi al Reputatul nostru arhivist a crezut că o mai
Instrucţiunii Publice, Spiru Haret în loc să se bună cunoaştere a informaţiilor dintr-o arhivă a
ocupe de pornirea lucrărilor, la data de 10 iunie, popoarelor balcanice va rămâne în sarcina
1897 a întocmit un jurnal al Consiliului de viitorului. Pentru a se ajunge la această idee a sa a
Miniştri prin care a interzis lucrarea şi a anulat subliniat faptul că va fi nevoie să se facă mai întâi
cunoscute arhivele înseşi, cu fondurile care se

15
Ibidem, p. 5.
14 16
Idem, Proecte pentru Palatul Arhivelor Statului. Ibidem, p. 7.
17
Contribuţie la istoria arhitecturii noastre în secolul XIX, Idem,Îndrumări, p. 317.
18
Bucureşti, 1940, p. 4-5. (în continuare: Proecte). Idem, Proecte, p. 4-5.
38
ISTORIE
găsesc atât în peninsulă cât şi în afara acesteia. De o stare avansată de degradare. Ne-a relatat
aceea a încurajat o colaborare sinceră şi ştiinţifică importanţa materialului arhivistic, pe care îl
în acest domeniu a tuturor naţiunilor balcanice, ca deţinem în depozite şi a subliniat faptul că arhivele
să reuşească împreună să inventarieze toate acele au fost desconsiderate din punct de vedere al
fonduri europene care cuprind acte privitoare la importanţei acestora. Prin încercările sale, de a
Balcani, acestea pentru a ştii ce există şi ce valoare soluţiona aceste probleme, ale arhivelor, a reuşit
au documentele, care au ajuns în altă parte decât într-o anumită măsură să rezolve aceste probleme.
pe pământurile instituţiilor despre care deţin
informaţii19.
Din toată această reţea arhivistică balcanică,
spunea Aurelian Sacerdoţeanu că: ,,noi cunoaştem
sau vom ajunge să cunoaştem foarte puţine
lucruri, pentru că s-au abătut asupra acestor
arhive tot felul de distrugători precum: invaziile
popoarelor migratoare, focurile, asediile şi
jafurile oamenilor” 20. Dacă nu vom reuşi să ne
sporim interesul pentru astfel de lucruri arhivele
vor începe să se facă tot mai puţin cunoscute.
Poporul român s-a dezvoltat în trei
organizări politico-statale deosebite, două de sine
stătătoare, Muntenia şi Moldova, iar a treia
Transilvania autonomă sub coroana maghiară, sub
dominaţia turcească şi sub Imperiul german. Din
această cauză a spus Aurelian Sacerdoţeanu că:
,,este normal să găsim forme absolut identice şi
unele organizaţii administrative deosebite, ca
formă şi dată a creaţiei şi duratei lor” 21.
Această întreită evoluţie a observat-o
arhivistul nostru şi în ceea ce priveşte organizarea
arhivelor, datorită principiilor călăuzitoare ale
fiecărui Stat în parte. De aceea Aurelian
Sacerdoţeanu a susţinut că statul român este
rezultatul unui proces istoric, mult mai îndelungat
decât al altor State europene. Situaţia geografică şi
influenţele, care au exercitat asupra întregului
teritoriu au fost de aşa natură încât au încetinit
evoluţia normală a formei de stat pe care trebuia să
o aibă22. Acest fenomen a dus şi la proasta
dezvoltare şi organizare a Arhivelor Statului din
România.
Concluzii. Realizarea prezentului studiu ne
permite formularea următoarelor concluzii:
Aurelian Sacerdoţeanu a expus problemele
arhivelor din Peninsula Balcanică, în special a
celor de pe teritoriul ţarii noastre. A propus
soluţionarea acestor probleme, pentru că erau într-

19
Idem, Arhivele de Stat, p. 440.
20
Ibidem, p. 443.
21
Ibidem, p. 445.
22
Idem, Îndrumări, p. 315.
39
ISTORIE

CULTUL REFORMAT (CALVINIST) DIN TRANSILVANIA


ÎN PERIOADA 1930-2002 – ASPECTE ISTORICO-DEMOGRAFICE

Drd. Ioan Mărculeț

Résumé. Le culte réformé (calviniste) de Transylvanie entre 1930-2002 – aspects historique-


démographiques. La religion réformée on calviniste de Jean Calvin (1509-1564) a pénétré sur le territoire de la
Transylvanie (province historique située au centre de la Roumanie) en 1550 et a été vite adoptée par une partie de la
noblesse hongroise et par le patriciat urbain. En XXe siècle et au début du XXIe siècle, les croyants réformés étaient
nombreux au centre, au nord-ouest et au sud-est de la province, dans les départements (Mureş, Cluj, Covasna, Sălaj
et Harghita) et appartennoient à deux diocèse: Piatra Craiului, avec siège à Oradea et de l’Ardeal, ayant le siège à
Cluj.

Cuvinte cheie. populaţie, repartiţie teritorială, mediul rura, mediul urban, cultul reformat, Transilvania,
România.
Însă, aici aceasta a intrat în concurenţă cu religia
Religia reformată sau calvinistă, fondată luterană (evanghelică) la care a aderat, în primele
de Jean Calvin1, prezentă în mai multe state din decenii ale secolului XVI, un număr substanţial de
Europa (Elveţia, Ungaria, Marea Britanie ş.a.), saşi. Totuşi, în anul 1558, pastorul Péter Meliuz
recunoşte doar două sacramente (taine) – botezul Juhárez reuşeşte să determine clerul din Cluj să
şi comuniunea (împărtăşania) – şi respinge dogma adopte religia calvinistă, aceasta devenind în scurt
prezenţei reale a „trupului şi sângelui Domnului” timp religia unei mari părţi a populaţiei maghiare
în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia şi secuieşti din principat. În 1564, la sinodul care a
episcopatului ş.a.2 Predicatorii cultului sunt aleşi avut loc în Aiud, cele două culte protestante din
de credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste Transilvania – calvinist şi luteran – s-au despărţit
este condusă spiritual de un consiliu ales. definitiv. Ca urmare, a luat fiinţă Episcopia
Pe teritoriul Transilvaniei – provincie Reformată a Ardealului, cu sediul iniţial la Aiud,
istorică situată în partea centrală a României, limba utilizată în cadrul instituţiei (la serviciile
atestată documentar sub numele de Terra divine şi în administraţie) fiind cea maghiară.3
Ultrasylvana – religia reformată a pătruns în anul În evoluţia sa istorică, de la înfiinţare până
1550, unde a fost repede adoptată de o parte a în prezent, Biserica Reformată de pe teritoriul ţării
nobilimii maghiare şi de patriciatul orăşenesc. noastre a purtat mai multe denumiri: Evangelico
Reformată, vulgo Calviniana, Helvet Hitvallasu
1
Jean Calvin s-a născut la 10 iulie 1509 la Nozon (în Evangeliumi Reformatus Egyhaz (Biserica
Picardia) şi a fost considerat de dascălii săi drept Evanghelică Reformată de Confesiune Helvetică),
„remarcabil de religios”. În 1532 a devenit doctor în drept Reformatus Egyhaz (Biserica Reformată) şi Cultul
la Orleans şi, influenţat de opiniile lui Martin Luther Reformat Calvin.4
(1483-1546), trece la protestantism. În 1536 a publicat la
Basel prima ediţie a Instituţiilor sale. Refugiat la Geneva –
după ce a fost alungat din Franţa unde fusese considerat 3
J. Nouzille, Transilvania – zonă de contacte şi conflicte,
factor generator de tulburări religioase –, Calvin a
Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 136-141. Autorul
continuat să fie un viguros predicator. A murit la 27 mai
francez (p. 140), care-l citează pe Kálmán Benda, cu
1564 şi a fost înmormântat în cimitirul des Rois din
lucrarea Magyarország történeti kronológiája, Budapesta,
localitate, pe piatra sa de mormânt fiind scrise doar
1986, p. 395, afirmă că, în 1564, Coresi a publicat prima
iniţialele numelui: J.C. (G. Tudor, 10 iulie 1509 – S-a
carte de cântare reformată în limba română din
nascut Jean Calvin, http://www.revistamagazin.ro)
Transilvania.
2
Reformaţii au doar cinci sărbători religioase: 1. Adventul; 4
2. Crăciunul; 3. Intrarea în postul Paştelui; 4. Paştele; 5. Guvernul României, Hotărâre privind recunoaşterea
Rusaliile (M. Vasileanu, Biserica Reformată (Calvină), Statutului Bisericii Reformate din România,
Adevărul, 2 mai 2006, f. p., www.culte.ro.
www.adevarul.ro/articole/2006)
40
ISTORIE
În perioada interbelică, după Marea Unire Ponderea populaţiei reformată în judeţele României în
din 1 Decembrie 1918, Biserica Reformată din anul 1930). 6
România a fost organizată în două episcopii: Structura pe medii de viaţă a reformaţilor
Episcopia Ardealului, constituită în secolul XVI, din provincie evidenţiază faptul că 79,3%
când protestantismul a devenit religia dominantă a (394.852 persoane) locuiau în mediul rural şi
maghiarilor din Ardeal, cu sediul în Cluj şi 20,7% (103.009 persoane) în cel urban, iar
Episcopia de Piatra Craiului, înfiinţată în anul distribuţia pe judeţe a celor din mediul rural era
1920, pentru credincioşii din vestul României, cu următoarea: 11.032 persoane în Alba, 4.528 în
sediul în Oradea. Braşov, 1.310 în Ciuc, 43.194 în Cluj, 1.375 în
În anul 1930, numărul locuitorilor de Făgăraş, 11.014 în Hunedoara, 72.108 în Mureş,
religie reformată din România se ridica la 710.706 4.222 în Odorhei, 78.249 în Sălaj, 1.699 în Sibiu,
persoane (3,9% din totalul populaţiei ţării, 23.103 în Someş, 6.218 în Târnava Mare, 21.943
respectiv locul patru între celelalte confesiuni)5 şi în Târnava Mică, 48.091 în Trei-Scaune şi 20.210
erau concentraţi predominant în Transilvania în Turda.7

(497.861 de persoane) unde reprezentau 15,5% Judeţele cu pondere semnificativă a


din populaţia provinciei. reformaţilor în mediul urban erau: Braşov
Dintre judeţele Transilvaniei cu pondere (64,5%), Sibiu (60,0%), Făgăraş (45,1%), Cluj
mai ridicată a reformaţilor se detaşau: Trei-Scaune (40,6%), Ciuc (32,3%), Târnava Mare (32,3%) şi
(40,6%), Odorhei (37,4%), Mureş (30,3%), Sălaj Alba (30,8%), iar între oraşele Transilvaniei în
(24,5%), Cluj (21,7%), Târnava Mică (16,6%), care comunitatea reformată deţinea procente
Turda (14,4%) şi Someş (12,8%) (Vezi harta: ridicate în structura confesională se plasau: Zalău
(56,7%), Huedin (48,6%), Sfântu Gheorghe
5
Conform Recensământul general al populaţiei României
6
din 29 decembrie 1930, vol. IX – partea 7, Imprimeria Recensământul din 1930, p. 464-465; I. Mărculeţ, V.
Naţională, Bucureşti, 1938, p. 440-442, în celelalte Mărculeţ, Modificări în structura confesională a
provincii istorice numărul reformaţilor era de: 177.522 populaţiei Transilvaniei între anii 1930 şi 2002, Analele
persoane în Crişana-Maramureş, 20.937 în Banat, şi Universităţii „Spiru Haret”, Seria geografie, Nr. 9, 2006,
10.257 în Muntenia 1.402 în Moldova, 843 în Dobrogea, Bucureşti, p. 165-167.
7
727 în Basarabia, 623 în Oltenia şi 534 în Bucovina. Ibidem, p. 443-444.
41
ISTORIE
(47,3%), Târgu Secuiesc (39,9%), Aiud (38,7%), Episcopia de pe lângă Piatra Craiului12, pentru
Târgu Mureş (35,1%) şi Turda (30,9%).8 provinciile istorice Crişana, Maramureş şi Banat,
Politica de îngrădire a cultelor declanşată de cu scaunul la Oradea.
regimul comunist ajuns la cârma României în anul Următorul recensământ care a vizat şi
1948, s-a concretizat prin desfiinţarea Episcopiei de
Piatra Craiului. Au protestat atât episcopul de Evoluţia numerică a populaţiei reformate din
Piatra Craiului, István Sulyók, cât şi cel al Transilvania (1930-2002)
reformaţi
Ardealului, Károly Nagy. Aceştia considerau 550000
politica regimului instaurat la cârma ţării ca fiind 540000

discriminatorie şi fascistă. În perioada comunistă, 530000


520000
cu toate protestele, Biserica Reformată din 510000
România şi-a pierdut cea mai mare parte a 500000
490000
patrimoniului.9 480000
După înlăturarea regimului comunist din 470000
460000
România, în decembrie 1989, a fost reînfiinţată 450000
Episcopia de Piatra Craiului, iar în Sesiunea I a 440000
an
1930 1992 2002
Sinodului din 5 decembrie 2007 a fost adoptat
statutul Bisericii Reformate din România.
situaţia confesională a populaţiei a avut loc în anul
Din punct de vedere administrativ intern, în
1992. La acea dată reformaţii numărau 802.454
anul 1992, ca şi în prezent10, credincioşii reformaţi
persoane şi reprezentau 3,51% din populaţia
de pe teritoriul României, grupaţi pe parohii şi
României.13 Prin această pondere populaţia
protopopiate, erau arondaţi celor două eparhii:
reformată se plasa pe locul trei în structura pe
Episcopia Ardealului11, cu sediul la Cluj-Napoca, şi
religii a României, după cea ortodoxă (cu
8
Ibidem, p. 466, 469-470. aproximativ 87%) şi romano-catolică (5%). Şi în
9
http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Reformata. anul 1992, ca şi în 1930, concentrări mai mari ale
10
În prezent, conform statutului adoptat la 5 decembrie credincioşilor reformaţi se înregistrau în
2007, în şedinţa a II-a din Sesiunea I a Sinodului, în
Biserica Reformată din România, parohiile, protopopiatele Transilvania: 66,86% din întreaga populaţie
şi eparhiile sunt persoane juridice cu drept de calvinistă a ţării (536.595 persoane). Prin numărul
autoguvernare. Înfiinţarea parohiilor se face doar prin
voinţa exprimată a credincioşilor care trăiesc pe un anumit
mai ridicat al acestora se detaşau judeţele din
teritoriu administrativ bine delimitat, cu aprobarea centrul, sud-estul şi nord-vestul provinciei: Mureş,
forurilor bisericeşti superioare, iar desfiinţarea, în cazul în cu 174.616 de credincioşi reformaţi (28,62% din
care nu îşi mai pot îndeplini scopul pentru care au fost
înfiinţate, se face prin hotărârea membrilor Adunării locuitorii judeţului), Cluj, cu 103.837 (14,10%),
Generale Parohiale. Patrimoniul acestora va fi preluat de Covasna, cu 79.802 (34,21%), Sălaj, cu 54.175
parohia la care credincioşii au fost repartizaţi. Înfiinţarea, (20,30%) şi Harghita, cu 44.558 (12,79%)14,
desfiinţarea sau schimbarea delimitării teritoriale a
protopopiatelor se face prin hotărârea Adunării generale acestea fiind şi judeţele în care maghiarii deţineau
eparhiale, iar cea a eparhiilor se face prin hotărârea ponderi semnificative: 41,3% în Mureş, 19,8% în
Sinodului Bisericii Reformate din România
(www.culte.ro).
11
Conform Ministerului Culturii şi Cultelor –
Departamentul Culte, eparhia este împărţită în 16
12
protopopiate – Aiud, Braşov, Călata (Huedin), Cluj- Ibidem. Episcopia are în compunere 274 parohii şi 44 filii,
Exterior, Cluj, Dej, Gurghiu (Reghin), Hunedoara, Mureş, grupate în 9 protopopiate – Bihor, Baia Mare, Satu Mare,
Mureş-Câmpie, Odorheiul Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Carei, Eriu (Marghita), Arad, Timişoara, Şimleul Silvaniei
Târnăveni, Târgu Secuiesc, Turda şi Baraolt – care şi Zalău – şi deservite de 260 de preoţi.
13
grupează cele 506 parohii şi 96 filii, deservite de 490 de Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie
preoţi 1992, I, C.N.S., Bucureşti, p. 760-761.
14
(http://www.culte.ro/DocumenteHtml.aspx?id=1732). Ibidem.
42
ISTORIE
Cluj, 75,2% în Covasna, 23,7% în Sălaj şi 84,6% 14.398 în Bistriţa-Năsăud, 11.466 în Hunedoara şi
în Harghita. 8.073 în Sibiu. În structura confesională a
Populaţia reformată din judeţele Transilvaniei judeţelor, ponderi peste media populaţiei
în anul 199215 calviniste din Transilvania (11,1%) se găseau în:
Tabelul 1 Covasna (33,4%), Mureş (27,0%), Sălaj (19,5%),
JUDEŢUL TOTAL RURAL URBAN Harghita (12,6%) şi Cluj (12,3%)17 (Vezi harta:
Alba 17.673 8.686 8.987
Repartiţia populaţiei reformate în judeţele
Bistriţa- 16.739 10.210 6.529
Năsăud Transilvaniei în anul 2002. Ponderea în cadrul
Braşov 18.891 5.423 13.468 judeţelor). Un număr mai ridicat al locuitorilor de
Cluj 103.837 35.647 68.190 confesiune reformată se înregistra în oraşele:
Covasna 79.802 38.718 41.084 Târgu Mureş (45.104 credincioşi), Cluj-Napoca
Harghita 44.558 20.374 24.184 (38.779), Sfântu Gheorghe (22.804), Odorheiu
Hunedoara 15.534 867 14.667
Secuiesc (11.138), Zalău (9.591), Braşov (7.193),
Mureş 174.616 97.920 79.696
Sălaj 54.175 20.967 33.208
Reghin (7.188) şi Covasna (5.246)18.
Sibiu 10.770 1.886 8.884 Concluzii. Din cele prezentate mai sus –
TOTAL 536.595 240.698 298.897 referitoare la evoluţia numerică şi repartiţia
Faţă de anul 1930, la recensământul din teritorială a populaţiei reformate din Transilvania,
1992, 53,4% din populaţia calvinistă din în intervalul 1930-2002 – se desprind următoarele
Transilvania locuia în mediul urban (298 897 concluzii:
credincioşi) şi doar 46,6% în cel rural (240 698 a) în perioada interbelică, ca şi în anul
credincioşi). Creşterea substanţială a ponderii 2002, cele mai mari concentrări ale credincioşilor
populaţiei reformate din mediul urban se explică reformaţi se găseau în judeţele din centru, nord-
prin dezvoltarea fără precedent a sistemului urban vestul şi sud-estul Transilvaniei: Mureş, Cluj,
din România şi implicit din Transilvania. Dintre Sălaj, Covasna şi Harghita.
judeţe, ponderi semnificative ale populaţiei b) reducerea numerică, de la 497.861
calviniste din mediul urban s-au înregistrat în: persoane în anul 1930, la 476.481 persoane în
Hunedoara (94,4%), Sibiu (82,4%), Braşov 2002, din cauza sporului natural negativ
înregistrat după anul 1990 – care nu este un proces
(71,2%) şi Cluj (65,6%).16
specific confesiunii calviniste, fiind prezent în
La recensământul din anul 2002, numărul cadrul majorităţii comunităţilor religioase – şi a
adepţilor Bisericii Reformate din provincia emigraţiei spre statele din centrul şi vestul
analizată era de 476.481 persoane (11,1% din Europei;
întreaga populaţie a Transilvaniei), valoare uşor
mai coborâtă faţă de cea din anul 1930 (497.861
persoane). Această reducere produsă în intervalul
1992-2002 a fost cauzată atât de bilanţul natural
negativ al populaţiei României cât şi de intensa
emigrare a populaţiei (inclusiv cea maghiară) spre
Europa Occidentală şi Ungaria.
În anul 2002, distribuţia reformaţilor în
judeţele Transilvaniei era următoarea: 157.046
credincioşi locuiau în Mureş, 86.811 în Cluj,
74.312 în Covasna, 48.452 în Sălaj, 41.269 în
Harghita, 14.805 în Alba, 14.489 în Braşov,
17
Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 18 martie
15
Ibidem, p. 760-765. 2002. Populaţia după religie, Bucureşti, Tabel 6, p. 3-4.
16 18
Ibidem, p. 762-763. http://recensamant.referinte.transindex.ro
43
ISTORIE
c) modificarea repartiţiei credincioşilor pe
medii de habitat, de la circa 21%, câţi locuiau în
mediul urban în anul 1930, la aproximativ 53%, în
anul 2002;

44
ȘTIINTE SOCIO-UMANE

DE RERUM NATURA. ÎNTRE MATERIALISMUL EPICUREIC


ŞI POEZIA SOLIDARITĂŢII UMANE
Viorica Vincze

Abstract. De rerum natura is a first century BCE poem by the Roman poet and philosopher Lucretius with the
goal of explaining Epicurean philosophy to a Roman audience. The poem is divided into six books, and concentrates
heavily on Epicurean physics. It deals with the principles of atomism; the nature of the mind and soul; explanations of
sensation and thought; the development of the world and its phenomena; and explains a variety of celestial and
terrestrial phenomena. The poem grandly proclaims the reality of our role in a universe which is ruled by chance,
with no interference from gods. It is a statement of personal responsibility in a world in which everyone is driven by
hungers and passions with which they were born and do not understand.
Cuvinte cheie: Lucretius, De rerum natura, Epicur, teoria atomista, solidaritate umană, poezie, materialism.

Trăind într-o epocă zbuciumată şi plină de Spirit reflexiv şi inimă plină de dragoste
contradicţii, Lucretius, fără să participe direct la pentru om, Lucretius a găsit răspunsurile în
viaţa politică, ne oferă, în poemul didactico – sistemul filosofic al lui Epicur. Teama de zei şi de
filosofic De rerum natura, tabloul unui suflet moarte, spune poetul, este prima cauză care-i
zbuciumat şi frământat de mari contradicţii. împinge pe oameni în iadul dezlănţuirii tuturor
Pornind la lupta împotriva nefericirii patimilor şi al celor mai nesăbuite acţiuni. Pentru
oamenilor, pricinuite, după părerea autorului, de distrugerea acestei temeri, Lucretius porneşte
teama de zei şi de feluritele patimi ale societăţii sistematic lupta, folosind fizica, cosmogonia,
romane din partea a doua a secolului I a.Chr., teoria asupra sufletului şi cunoaşterii, cosmologia,
Lucretius adoptă, ca arma de luptă, sistemul antropologia şi meteorologia lui Epicur.
materialist al lui Epicur. Proiectul de a compune un poem didactic cu
Materialist în fizică, în cosmologie şi subiect filozofic nu avea în vremea aceea la Roma
meteorologie, el este idealist în explicarea nimic straniu. Poemul lucreţian nu apare izolat în
aprigelor conflicte sociale care măcinau republica istoria gândirii şi literaturii antice. Alături de
romană aflată în cea mai gravă criză instituţională, Empedocle, a cărui operă urcă în secolul al V-lea
spre sfârşitul secolului I a.Chr. Cu toate acestea, a. Chr., Lucretius l-a avut ca model şi pe poetul
majoritatea exegeţilor operei lucreţiene au Ennius, ceea ce conferă uneori stilului său o
interpretat mesajul poetic, ca şi pe cel filosofic al culoare epică şi arhaică, în armonie cu
poemului De rerum natura ca fiind unul pornit solemnitatea subiectului, naşterea universului.
dintr-un profund sentiment de compasiune şi Poemul lui Lucretius, intitulat De rerum
solidaritate faţă de semenii săi, aflaţi în mare natura, în traducere aproximativă Despre felul în
suferinţă morală pricinuită, pe de o parte, de teama care există lucrurile sau Despre natură sau
de zei şi de chinurile după moarte, iar pe de altă Despre natura lucrurilor, a stârnit mai multe
parte, de viaţa cotidiană, dominată de teroarea controverse în rândurile traducătorilor, dar şi ale
încăierărilor de stradă şi de luptele civile dintre exegeţilor operei lucrețiene. Astăzi, pare
patricieni şi plebe, dar şi din sânul păturii neîndoielnic faptul că Lucretius i-a dat poemului
aristocratice, între optimaţi şi populari. său un titlu care trebuia să corespundă titlului:
Profund impresionat, îndurerat şi dezgustat „περι φσσεως” întâlnit la Epicur şi Empedocle,
de asasinatele în masă, jafurile şi de cele mai principalii săi maeştri.
variate forme de dezlănţuire a patimilor omeneşti, Cele şase cânturi ale poemului sunt grupate
Lucretius pare a fi fost chinuit de două întrebări două câte două, după o ordine corespunzătoare
esenţiale: De ce toate acestea? şi, Nu este cu celor trei mari momente ale demonstraţiei.
putinţă ca oamenii să-şi făurească altă viaţă?

45
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
Cântul I porneşte de la premisa că existentul «căldură» („vapor”), «aer» („aer”) şi o a patra
este un absolut, imuabil, că nu poate apărea brusc substanţă, („quarta natura”), care este
din neant nici să dispară în el. Aceasta este insesizabilă prin ea însăşi, fluiditatea ei făcând să
condiţia pentru ca o ordine a lumii să fie posibilă, ne scape simţurilor; ea produce gândirea, ea este
iar această ordine există şi este evidentă atât în însăşi gândirea. Sufletul, astfel alcătuit, nu poate
timp, cât şi prin stabilitatea speciilor. Pentru că exita fără corp. În consecinţă, moartea este pentru
fiinţele individuale apar şi fiecare fiinţă în parte, un sfârşit
dispar înseamnă că sunt absolut. De aici rezultă că nu
formate dintr-o substanţă trebuie să ne temem de moarte,
neperisabilă care se pretează la deoarece cunoaşterea adevărului
combinaţii variabile. O astfel ne eliberează de teama ce
de substanță o reprezintă ameninţă toate plăcerile vieţii.
atomii, elemente de materie Totodată, cunoaşterea face
insecabile şi indestructibile, posibilă fericirea, aşa cum o
care scapă simţurilor noastre, defineşte Epicur: absenţa
dar pe care spiritul le poate absolută a tulburării,
concepe. „ataraxia”.
În univers sunt suficiente Cântul al IV-lea este
două principii pentru ca consacrat manifestării spiritului
lucrurile să se poată naşte şi uman. După părerea lui
exista: existenţa atomilor, care Lucretius, obiectele emit nişte
garantează stabilitatea simulacre, („simulacra”), niste
universului, şi existenţa membrane uşoare, care le
vidului, sau a nonfiinţei care pastrează forma, detaşându-se
determină şi întreţine mişcarea de obiecte şi izbindu-ne pivirea.
şi devenirea. În continuare sunt studiate
Cântul al II-lea expune auzul şi fenomenele conexe,
proprietăţile pe care trebuie să apoi ecoul. De fiecare dată,
le posede atomii. Dat fiind că poetul arată că tot ceea ce auzim
au greutate, fără ea, lucrurile nu ar avea stabilitate, se explică în mod natural, că divinităţile nu au nici
atomii cad în vid la nesfârşit, sau cel puţin aşa s-ar un amestec.
întâmpla, dacă unii nu ar avea puterea să îşi Cântul se încheie cu analiza sentimentului
modifice uşor traiectoria şi să cadă oblic. Este erotic şi a pericolului pe care îl reprezintă pentru
fenomenul numit „clinamen„ deviaţia, graţie suflet.
căreia se putea justifica nu numai apariţia Cântul al V-lea este o cosmogonie.
lucrurilor (atomii deviaţi se ciocnesc cu alţii, se Lucretius afirmă că zeii nu au intervenit niciodată
combină cu ei şi dau naştere înlănţuirilor de în creaţia lumii, că lumea este perisabilă, deci nu
substanţe din care sunt alcătuite lucrurile), ci şi divină.
libertatea umană, căci deviaţia priveşte şi atomii Sunt explicate în continuare apariţia cerului
ce formează spiritul uman, permiţându-i să şi a astrelor, mişcarea care animă astrele, dar şi
eludeze determinismul. fenomenele ca eclipsele.
Fiecare corp conţine mai multe categorii de Se ajunge ulterior la explicaţia apariţiei
atomi, niciodată una singură. Faptul acesta explică plantelor, a animalelor, a omului însuşi şi, în
de ce Pământul poate să formeze şi să hrănească sfârşit, la formarea şi evoluţia societăţilor.
fiinţe atât de diverse. Tot ceea ce există este Este evocată rasa primilor oameni, mai înalţi
alcătuit din atomi diferiţi, grupaţi în combinaţii şi mai robuşti, cu modul lor de viaţă primitiv, în
primare, caracterizate prin forma atomilor şi prin cadrul natural. Aceştia, ca şi contemporanii săi au
mişcarea care-i agită. cunoscut durerea, suferinţa şi moartea, dar nu
Cântul al III-lea studiază natura sufletului. strângeau armate ca să se masacreze între ei.
Ea este materială, alcătuită din atomi grupaţi în Ultima parte a cântului este o scurtă istorie a
patru „elemente”: «un suflu» („aura”), culturii, descoperirea limbajului şi a artelor, a
46
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
metalurgiei, a agriculturii, dar şi a originilor Din perspectiva lui Lucretius, versurile
religiei şi spaimelor pe care ea le provoacă. reprezintă un mijloc redutabil de răspândire a
Această evoluţie are drept cauză „usus”, adică în adevărului. Ele cuceresc sufletul şi îl încântă, mult
acelaşi timp necesitatea şi utilitatea, una mai sigur decât raţionamentele cele mai subtile.
corespunzând celeilalte. Pentru poet, arta poeziei este ca mierea care
Cântul al VI-lea tratează fenomenele înlesneşte luarea unei băuturi amare. În cazul
meteorologice şi cauzele lor. Toate acestea nu au lucrării sale, poezia are mierea care este menită să
nimic miraculos sau divin, în special trăsnetul, înlesnească amarul efort de înţelegere a ideilor
fiind produse de căldura care se acumulează în abstracte, filosofice, pentru care romanii nu erau
nori. Urmează explicarea furtunilor, erupţiilor pregătiţi. Iata propriile cuvinte ale poetului în
vulcanice, a creşterilor Nilului, a diverselor această privinţă:
manifestări telurice şi o lungă explicaţie a „id quoque enim non ab nulla ratione videtur;
magnetizării. nam vel uti pueris absinthia taetra medentes/
Lucretius arată în continuare că trupul cum dare conantur, prius oras pocula circum
nostru este sensibil la anumite substanţe, ceea ce îl contingunt mellis dulci flavoque liquore,
conduce spre prezentarea bolilor şi a epidemiilor. ut puerorum aetas inprovida ludificetur
Cântul se încheie cu descrierea ciumei labrorum tenus, interea perpotet amarum
răspandite cândva la Atena, tablou înspăimântător, absinthi laticem deceptaque non capiatur,
care îl lasă pe cititor într-o stare de tulburare, chiar sed potius tali facto recreata valescat,
la sfârşitul poemului, fapt ce-i atrage, adesori, lui sic ego nunc, quoniam haec ratio plerumque
Lucretius acuzaţia de poet pesimist. videtur
Demonstraţia lucretiana legată de tristior esse quibus non est tractata, retroque
materialitatea universului este punctată de volgus abhorret ab hac, volui tibi suaviloquenti
prologuri, plasate la începutul fiecarui cânt. carmine Pierio rationem exponere nostram
Prologul propriu cărţii I expune întenţia et quasi musaeo dulci contingere melle;”
poetului de a arăta că tot ceea ce există se supune (De rerum natura, 4, 10-22, )
unor legi pur fizice si de a elibera, pe aceasta cale, („Fără temei nu pare-a fi aceasta.
spiritul uman de spaimele provocate de „religio” Căci tot aşa cum medicii, când cearcă
– ideile şi practicile general admise privitoare la Să dea absintul cel greţos copiilor,
divinităţi. Epicur este cel care a repurtat victoria Ung înainte buzele paharului
asupra acestei „religio”, învăţătură sa eliberând Cu-a mierii dulci licoare aurie,
oamenii. Pentru ca ei, nebăgători de seamă
În prologul cărţii a II-a este exaltată puterea Şi de dulceaţă amăgiţi, să-nghită
filosofiei, singura care le oferă oamenilor pacea Până la fund amara băutură,
sufletului, o seninatate imposibil de procurat prin Şi, înşelaţi fiind, nu prinşi în cursă,
bogăţii sau prin satisfacerea ambiţiilor. Ei mai curand să se-ntremeze iară,
Cântul al III-lea începe cu un elogiu al lui Și eu acum, deoarece această
Epicur, realizat sub forma unei invocaţii, Epicur al Învăţătură li se pare-amară
cărui glas a risipit tenebrele sufletului şi i-a Acelor care n-o cunosc, şi vulgul
vindecat pe oameni de groaza morţii. Şi-ntoarce capul de la ea cu groază.
O glorificare similară a lui Epicur întâlnim Şi eu am vrut să ţi-o dezvălui ţie
şi în cărţile a V-a şi a VI-a, care debutează în În graiul dulce-al Muzelor, şi astfel
acelaşi mod, adăugându-se şi elogiul Atenei, S-o îndulcesc cu mierea dulce-a poeziei.)”
patria lui Epicur. (Poemul naturii, 4,10-22, traducere de D.
Prologul cărţii a IV-a nu mai conţine elogiul Murăraşu)
filosofului, ci al poetului însuşi, care îşi justifică Ca surse ale plăcerii, versurile intră în logica
forma aleasă de el pentru expunere, poezia. universului epicureic, în cadrul căruia toate
Această justificare este necesară, dacă avem în fiinţele au ca mobil căutarea plăcerii, „voluptas”,
vedere condamnarea de principiu adusă de Epicur sub dubla ei înfăţişare, a plăcerii în repaus,
poeziei, pe care o consideră o sursă de tulburare „ataraxia” care presupune absenţa tulburării, dar
pentru suflet.
47
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
şi a plăcerii în mişcare, ceea ce se înţelege prin semenilor săi, cu ajutorul filosofiei epicureice,
sensul propriu al termenului de plăcere. nefericitele zbuciumări şi să-l ridice, arătându-i
Viziunea lumii, aşa cum apare ea la calea vieţii simple şi conforme cu natura, la
Lucretius, este în esenţă, poetică. Ea constă în a contemplarea senină a măreţiei universului.
imagina ceea ce, în sine, scapă simţurilor.
Într-o serie întreagă de tablouri din viaţa Bibliografie:
omului şi din natură în care se întrupează N.I. Barbu, Istoria literaturii latine, I: (de la
sentimentele fundamentale care îl însufleţesc pe origini până la sfârşitul republicii), Bucureşti,
poet în faţa existenţei, uimirea şi entuziasmul în 1964.
faţa forţei creatoare nesfârşite a naturii şi adânca Titus Lucretius Carus, De rerum natura, ed.
dragoste pentru om, îndurerarea la tristele Cyrillus Bailley, Oxonii (Oxford), 1992.
spectacole pe care le oferă adesea viaţa, din Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, trad. de D.
pricina ignoranţei, a lăcomiei şi a temerilor Murăraşu, Bucureşti 1981.
nejustificate se regăseşte, în ceea ce se numeşte P. Grimal, Literatura latină, trad. de Mariana şi L.
„mierea poeziei lui Lucretius”. Franga, Bucureşti, 1997.
Cuprins de o nestrămutată admiraţie faţă de I. Fischer, Sensul titlului „De rerum natura”, în
natură, uimit parcă necontenit de perfecta ei Studii clasice, Bucureşti, 1959.
ordine, poetul vrea să alunge din sufletul

48
ȘTIINTE SOCIO-UMANE

O SUCCINTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA CONCEPTULUI DE „DREPTATE”

Elena Hulpuş

Résumé. BRÈVE INCURSION DANS L’HISTOIRE DU CONCEPT DE „JUSTICE”. L’article suit


l’évolution du concept de justice depuis l’Antiquité jusqu’ au XX-ième siècle, tant de la perspective morale que du
point de vue de la philosophie politique. Dans la dernière partie on présente parallèlement la conception paternaliste
sur l’Etat de John Rawls et la conception libertarienne sur le statut minimal de Robert Nozick.
Cuvinte cheie: Virtuţi, Bine, Rău, Dreptate, Nedreptate, voinţă bună, stat minimal, stat paternalist.

Cercetătorii de filosofie clasică ai antichităţii depind de constituţii, care sunt diferite. Faţă de
greceşti au tratat conceptul de dreptate în corelaţie Platon, care pleda pentru caracterul absolut al
cu Binele şi Răul, ca virtuţii şi principii. Dar dreptăţii, Aristotel remarcă relativitatea dreptăţii
limbajul etic a preluat termenul din limba latină, juridice. Însă, precizează ca “dreptatea este
nu din greacă sub formă de discurs, însemnând „în singura dintre virtuţi ce pare a fi un bine pentru
linie dreaptă”, adică în acord cu normele morale, altul”2, adică acea calitate a ei de a fi altruistă. El
aceasta fiind dreptatea morală, sau cu cele mai defineşte şi dreptatea socială sau distributivă,
juridice, adică dreptatea legală. adică ceea ce i se cuvine cuiva sub formă de
Primul care s-a ocupat explicit de conţinutul beneficii şi poveri, altele decât pedepsele, şi
acestui concept a fost Platon, în dialogul dreptatea coercitivă, adică ceea ce i se cuvine unei
Republica, considerând că ideea de dreptate a persoane ca pedeapsă.
apărut atunci când, prin convenţie, oamenii au Ulterior, gândirea creştină va sublinia un
stabilit că obiceiul de a face nedreptăţi este un principiu nou: să nu răspunzi la nedreptatea
bine, iar a îndura nedreptăţi este un rău. Ei au suferită cu o nouă nedreptate, să nu răspunzi la rău
trecut la aşezarea dreptăţii între două extreme: cea cu rău. Nu presupune să se tolereze nedreptatea, ci
bună, care permite să faci nedreptăţi fără a fi cere ca ea să fie judecată şi sancţionată încât să
pedepsit şi cea rea, când eşti nedreptăţit fără ducă atât la reparaţii spirituale şi materiale, cât şi
putinţa de răzbunare. Aflându-se între aceste două la perfecţionarea conştiinţei oamenilor şi a vieţii
extreme, dreptatea “este cinstită, nu ca un bine, ci lor spirituale.
din pricina slăbiciunii de-a făptui nedreptăţi. Gânditorii antici au tratat conceptul dreptăţii
Fiindcă cel în stare să le înfăptuiască, bărbatul în relaţie reciprocă cu corelativul acestuia, care
adevărat, n-ar conveni cu nimeni, nici că nu le va este echitatea. Aceasta este o formă mai concretă a
face, nici că nu le va îndura. Căci, altminteri, ar dreptăţii morale, care se manifestă la nivelul
însemna că şi-a pierdut minţile. Mai târziu, caracterului uman, fiind mai curând informală
dezvoltă explicaţiile dreptăţii în cadrul statului decât formală.
ideal1. Logica şi filosofia juridică contemporană, de
Socrate, care este vocea lui Platon va factură informală insistă ca înţelegerea şi
formula principiul dreptăţii criticând abuzuri ale interpretarea legilor juridice să se facă atât în
nedreptăţii, precum dreptatea celui puternic, litera, cât şi în spiritul lor, care este şi de natură
dreptatea bogatului, dreptatea faptului împlinit şi morală. Or, năzuinţa de a judeca echitabil este una
mai ales vechea lege a taliornului, remarcând dintre aspectele principale de a fi în spiritul legii.
tendinţa generală de a fi mai degrabă nedrept Corelaţia dreptate-echitate, presupune două
decât drept. concepte de responsabilitate: juridică şi morală.
Aristotel susţine că dreptatea este măsură Se remarcă însă că dificultăţile în explicarea
pusă între cele două extreme ale nedreptăţii, pe dreptăţii provin tocmai din corelaţia ei cu
care le numeşte cu termenii egalitatea între inegali echitatea, în special cu cele două forme ale ei:
şi inegalitatea între egali. Din punct de vedere dreptatea socială sau distributivă şi dreptatea
juridic, ce este legal este şi drept, întrucât legile coercitivă. Aşa se explică controversele între
1 2
Platon, Republica, Opere vol.V, Bucureşti 1986, p122, 359 Aristotel, Etica Micomahică, Bucureşti, 1988, pag 106,
a, b 1130a
49
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
diferitele concepţii despre echitate şi dreptate, moarte, drepturile acuzaţilor şi ale victimelor,
precum şi pluralismul drepturilor ce derivă din drepturile femeilor, drepturile copiilor, drepturile
aplicarea dreptăţii în gândirea secolelor XX-XXI. homosexualilor etc.
Astfel, gânditorii socalişti liberali, invocă Pentru filosofii politici clasici, precum
rolul tradiţiilor, al comunităţilor în activitatea de Platon şi Aristotel, limbajul drepturilor era în
distribuire a dreptăţii; utilitariştii susţin că legătură cu binele uman şi fericirea omenească
distribuirea dreptăţii generează atât avantaje cât şi precum şi cu virtuţiile şi îndatoririle necesare
daune; neomalthusienii se pronunţă pentru sistarea pentru a le obţine. Folosirea modernă a termenului
transferurilor financiare de la bogaţi la săraci, “drepturi” este mai săracă fiindcă nu cuprinde aria
astfel săracii nu vor mai face copii pe care nu mai de scopuri omeneşti superioare avută în vedere de
pot întreţine, crescând nejustificat populaţia care filosofii clasici, dar este în acelaşi timp mai
se complace într-o “cultură de dependenţă”; democrată şi mai universală. Cuvântul dreptate şi
pragmatiştii definesc drepturile ca revendicări drept al omului implică o judecată morală şi
adresate de cei care au nevoi şi consideră că constituie calea principală pentru o discuţie despre
trebuie găsiţi şi purtătorii de obligaţii; libertarienii natura dreptăţii.
consideră că cea mai bună caracteristică a dreptăţii Gânditorii care au fost preocupaţi de această
este nu de a redistribui, ci de a dezvolta problemă remarcă trei surse posibile: drepturile
proprietatea şi comerţul liber; adepţii dreptăţii divine, drepturile naturale, drepturile pozitive
compensatorii susţin că săracii au drepturi contemporane. Deci, drepturile pot emana de la
speciale, pentru că sunt victime ale Dumnezeu, de la natură şi de la omul însuşi.
colonialismului, care i-a jefuit şi exploatat. Drepturile derivate din religia relevată nu
Tipuri de dreptate formează astăzi baza recunoscută a drepturilor
Deşi există atât de multe controverse, în politice în nici o democraţie liberală. Liberalismul
timp s-au cristalizat următoarele forme de contemporan elimină religia ca temei explicit al
dreptate: ordinii politice. Problema a fost remarcată întâi de
 Dreptatea procedurală: decizia John Locke, care sesiza că este extrem de dificil să
privind dreptatea depinde de respectarea unor ajungi la un consens politic în privinţa unor
strigenţe procedurale, privind procedura de chestiuni care implică religia.
obţinere a bunurilor. Idealul de dreptate Natura umană, ca sursă posibilă a drepturilor
procedurală se leagă de idealul statului minimal, omului, a fost criticată din secolul XVIII până în
care nu ar avea alt rol decât acela de asigurare a prezent. Astăzi, în gândirea anglo-saxonă se
respectării legii, a drepturilor legale ale unei susţine, de exemplu, că natura umană nu poate
persoane, precum: libertatea personală, oferi o bază filosofică justificatoare pentru
proprietatea, demnitatea şi echitatea. drepturi, moralitate sau etică.
 Dreptatea distributivă, care se Fiecare filosof tradiţionalist prekantian a
referă la corectitudinea accesului la resurse, la dezvoltat o teorie implicită sau explicită a naturii
poziţii în societate, la distribuirea unor avantaje şi umane, aşezănd anumite dorinţe, nevoi, emoţii şi
obligaţii între persoane. sentimente mai presus de celelalte, considerându-
 Dreptatea coercitivă se referă la le mai importante pentru calitatea noastră de
repararea nedreptăţii şi la corectitudinea oameni. Astfel, Th. Hobbes formulează dreptul
răspunsului la nedreptăţi, prejudicii. fundamental la viaţă pe o teorie explicită a naturii
umane, care presupune că
Teorii despre dreptate şi drepturile teama de moarte violentă
omului în secolul XX-XXI este cea mai puternică
În epoca modernistă în care trăim, limbajul emoţie umană.
drepturilor a devenit singurul vocabular comun şi Negarea naturii ca
intelegibil pentru toţi oamenii atunci când discută sursă a drepturilor omului
despre bunuri şi scopuri finale sau colective, care a apărut mai întâi la J.J.
dau substanţă în special discursului politic. Se Rousseau şi mai ales la
poate vorbi în decursul ultimei generaţii despre o Kant. Rousseau, Hobbes şi
inflaţie a drepturilor: dreptul la viaţă, dreptul la Locke au caracterizat
50
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
omul în starea sa naturală, dar au susţinut că provine ideea că “omul este un creator capabil să
fiinţele umane sunt perfectibile, adică au dea viaţă unor valori prin propria sa voinţă,
capacitatea de a-și modifica natura în timp. pronunţând cuvintele bun şi rău şi aplicându-le la
Perfectibilitatea a fost germenele ideii kantiene lumea din jur. Ridicând autonomia morală la
despre lumea noumenală, lumea sustrasă rangul de drept uman, (pe linia gândirii lui Kant)
cauzalităţii naturale, idee care stă la baza democraţiile contemporane consideră că nici
imperativului categoric, care detaşează întreaga filozofii, nici societatea, prin instituţia statului
moralitate de orice concept al naturii. Astfel, liberal, nu vor impune cum să-şi trăiască viaţa
acţiunea morală nu poate fi produsul unei voinţe indivizii, ci vor lăsa pe fiecare să decidă. Statul va
sau al unui instinct natural, ci ar trebui să stabili doar reguli procedurale pentru a se asigura
acţioneze împotriva dorinţei naturale pe baza a că planul de viaţa pe care şi-l alege fiecare nu
ceea ce raţiunea singură dicteaza a fi drept. interferează cu planurile de viaţă ale celorlalţi
Declaraţia lui Kant din Întemeierea metafizicii cetăţeni. Deci, indivizii sunt total liberi să-ţi
moravurilor sună aşa: ”Din tot ceea ce este posibil creeze proprile valori, indiferent dacă sunt
de conceput în această lume, ba în genere şi în împărtăşite şi de alţi indivizi din societate.
afara ei, nimic nu ar fi considerat bun fără nici o Una dintre temele cele mai des întâlnite în
restricţie, decât numai voinţa bună”3. epoca postmodernistă este tema jocurilor,
Aristotel şi tradiţia tomistă medievală au aplicabilă în
susţinut că virtutea se construieşte pe ceea ce ne-a toate domeniile
oferit natura, neexistând un conflict între ceea ce societăţii. Se
este plăcut de la natură şi ceea ce este drept. În sugerează că
etica lui Kant apare perspectiva conform căreia adevărul poate
binele este o chestiune de înfrângere a naturii fi înţeles prin
decătre voinţă. conexiuni,
Mulţi filosofi occidentali au urmat drumul interacţiuni şi
deschis de Kant. Teoreticienii ontologiei alunecari de
drepturilor omului pornesc de la premisa că nu planuri. Tema
poate exista o teorie viabilă a scopurilor omeneşti, îşi are rădăcina
indiferent dacă acesta ar izvorî din natura umană în filozofia lui
sau din orice altă sursă. De exemplu, filosoful L. Wittgenstein,
politic american John Rawls susţine că într-un stat fiind folosită în
liberal”sistemele de scopuri nu sunt ordonate economie în
valoric”, “planurile de viaţă se pot distinge prin mod explicit de
raţionalitatea lor mai mare sau mai mică, dar nu şi John Nash.
prin natura ţelurilor scopurilor pe care le propun”. Aplicată
Rawls evită explicit orice discuţie despre natura teoriilor politice contemporane, teoria jocurilor se
umană şi caută să stabilească un set de reguli poate urmări şi cu referire la problema dreptăţii
morale minime aplicabile la orice grup de agenţi distributive, făcându-se o comparaţie între statul
raţionali şi bazate pe aşa zisa poziţie originară. liberal minimal şi statul paternal. Concepţia
Adică, oamenii trebuie să selecteze regulile liberală despre statul minimal porneşte de la două
dreptei distribuţii din spatele unui “văl de presupoziţii: presupoziţia individului raţional şi
ignoranţă”, unde ei nu-şi pot cunoaşte adevărata individualismul. Pentru a înţelege mai bine
poziţie în societate. concepţia liberală despre rolul statului şi
În epoca postmodernistă în care trăim, împărţirea dreptăţii, se poate porni de la analogia
idealurile utopice ale anticilor despre adevăruei societăţii cu un joc, iar a cadrului, cu regulile
universal aplicabile, lasă loc unor opinii locale jocului. În cadrul jocului, indivizii interacţionează
descentrate sau provizorii, fiind subiecte ale având drept scop câştigul. În timpul jocului,
interpretării sau reinterpretării. De la Nietzsche fiecare individ face calcule, elaborează strategii
pentru a urma calea cea mai simplă spre câştig. La
3
fel şi în societate, există reguli, legi ce trebuie
Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor, respectate. Individul îşi face calcule pentru a
Bucureşti, 2007, II pag. 77
51
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
câştiga, respectând cadrul legal. Pentru a face pentru subordonarea statului faţă de individ şi nu a
calcule şi a elabora strategii de viaţă, individul individului faţă de stat.
trebuie să fie raţional şi să urmărească permanent De asemenea, statul liberal urmăreşte să
maximizarea utilităţii. Dar individul este şi egoist întărească autoritatea legislativă şi executivă a
şi tinde spre ceea ce este mai bun. Ca jocul să nu instituţiilor statului. Individul se bucură de
implice violenţa, statul va elabora reguli şi se va libertate şi drept de autoguvernare atât timp cât
asigura că indivizii să le respecte. Statul va juca respectă legea. Când acţiunile individului sunt în
rol de arbitru, adică nu va favoriza pe nici un afara legii, statul trebuie să intervină pentru a-l
jucător, dar îi va sancţiona pe cei care nu respectă pedepsi. Liberalii tind astfel să reducă rolul
regulile jocului. statului doar la a asigura
Deci, în cadrul grupului buna desfăşurare a jocului.
(jocului), individul: este De exemplu, J.St.
raţional, respectiv îşi va Mill porneşte de la ideea că
asigura câştigul prin propriile orice individ care se bucură
forţe; îşi cunoaşte interesul de facilităţile societăţii are
propriu şi foloseşte cele mai datoria să respecte o
eficiente mijloace pentru a-l anumită linie de conduită,
obţine. Instituţiile de stat sunt pentru a nu produce daune
ineficiente, nu cunosc intereselor celorlalţi.
interesele individului, iar Societatea civilă poate
atunci când intervin, o fac impune indivizilor să-şi
greoi din cauza birocraţiei. respecte îndatoririle, iar
Rezultă că intervenţia statului intervenţa statului este
nu se justifică şi nu este legitimă pentru că ea nu
eficientă, iar individul îşi priveşte respectarea
maximizează singur utilitatea libertăţilor tuturor în dauna
dintr-un impuls natural. intereselor particulare ale
Sintetizând, unora de a le încălca.
liberalismul răstoarnă modul Această intervenţie nu
în care este privit omul în afectează libertatea
societăţile tradiţionaliste. individuală, decât pe a
Astfel, la începutul epocii aceluia care prin acţiunea sa
moderne, gândirea politică se a dăunat sau vătămat
afla încă sub influenţa teoriei libertatea şi drepturile
aristotelice, conform căreia celorlalţi.
individul nu poate fi O altă problemă a
conceput în afara statului. gândirii liberale este
Gândirea tradiţionalistă se bunăstarea. Liberalii
sprijinea mai mult pe consideră că binele
argumente metafizice sau religioase, decât politice individului este o problemă necondiţionată de
susţinând importanţa întregului faţă de parte, bunăstarea generală. Dacă statul va asigura cadrul
bunăstarea societăţii ca întreg, iar apoi binele legal necesar desfăşurării jocului şi prin aceasta
individual. Ori, liberalismul consideră că prin şanse egale participanţilor, nu există niciun motiv
natura sa omul este mai întâi o fiinţă individuală şi să credem că individul nu-şi va maximiza
apoi membru al unei comunităţi. În felul acesta se uitilitatea, pentru că acesta este un instinct care se
modifică perspectivele asupra intereselor în manifestă necondiţionat în fiecare individ.
societate. O altă consecinţă a acestei interpretări Deci, rolul statului în gândirea liberală nu se
este faptul că liberalismul urmăreşte să prevină referă la exercitarea autorităţii de orice fel, ci
abuzul de putere şi coerciţia practicată de statul numai la prevenirea cazurilor de abuz. De
paternal. Nu instituţiile sunt pe primul plan, ci asemenea, prin minimizarea rolului statului se
interesele individului. Deci, liberalii pledează încearcă maximizarea rolului indivizilor.
52
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
Dintre gânditorii liberali şi neoliberali proprii dobândeşte un drept de dispoziţie suveran
contemporani îi amintim pe J.St. Mill, Milton (cum susţine R.Nozick), asupra a ceea ce el a
Friedman, Friedrich von Hayek, David Friedman, produs. În locul acesteia ia naştere ideea unei
Robert Nozick, John Rawls. filosofii radicale a egalităţii. Egalitatea este adusă
Dintre aceştia se remarcă Rawls şi Nozick, în discuţie indirect, prin ideea unei stări originare,
consideraţi şi oponenţi, deşi până la un punct în care oamenii sunt eliberaţi de toate diferenţele
teoriile lor susţin aceleaşi idei. individuale şi caracteristicile accidentale sub
În concepţiile lui Rawls, dreptatea este forma cerinţei ca toţi să aibă acces la aceeaşi
prima virtute a instituţiilor sociale. De asemenea, influenţă asupra instituţiilor şi la aceeaşi atenţie
orice persoană posedă inviolabilitate bazată pe din partea acestora.
dreptate, care nu poate fi atinsă în nici un fel, nici Liberalul egalitarist Rawls fondează astfel
măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de bazele statului providenţă şi al liberalismului
eficiente şi bine organizate ar fi instituţiile, dacă egalitarist prin concilierea economiei de piaţă şi
sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi asistenţialismului, a libertăţii personale cu
reconstruite potrivit celor două principii ale echitatea celor ajutaţi în nevoi, a economiei
dreptăţii menţinute de Rawls4, şi anume: burgheziene cu liberalismul.
1. Fiecare persoană să aibă un drep Lucrarea lui Rawls, O teorie a dreptăţii a
egal la cea mai mare libertate compatibilă cu o fost criticată de R. Nozick în Anarhie, stat şi
libertate similară pentru alţii; utopie. Acesta expune o concepţie libertariană
2. Inegalităţile sociale şi economice să care intră în conflict cu dreptatea ca echitate. O
fie reglementate în aşa fel încât: societate este dreaptă atunci când toţi cetăţenii pot
Să aducă folosul maxim celor care sunt mai stăpâni bunurile legale pe care le deţin. Intervenţia
dezavantajaţi; statului pentru o repartiţie a bunurilor înseamnă
Să fie legată de poziţii sociale şi de slujbe violarea unor drepturi. “Statul minimal” este statul
deschise tuturor, în condiţii de autentică egalitate a cu cele mai extinse atribuţii care pot fi justificate.
şanselor. Orice stat cu atribuţii mai extinse violează
El critică ideea liberală tradiţională după drepturile oamenilor. Statul minimal înseamnă
care distribuirea bunurilor trebuie să aibă loc în piaţă liberă, liber schimb, un sector public practic
condiţiile unei pieţe libere determinată de cerere şi nul.
ofertă şi care trebuie reglementată doar prin câteva Din această paralelă rezultă că J.Rawls este
proceduri legale, puţine şi simple. Un astfel de orientat mai mult spre gândirea statului
sistem ar fi nedrept pentru că e determinat în paternalist, care se distinge prin următoarele
punctele cheie de factori care sunt din punct de caracteristici:
vedere moral arbitrari. Dezvoltarea capacităţilor  Societatea cuprinde şi indivizi care sunt
naturale a individului s-ar explica în mare măsură într-o poziţie defavorizată. Dacă statul nu se
prin factori sociali, de aceea, el nu poate afirma că implică, aceştia vor fi în pericol, iar statul într-o
are vreun merit. Distribuirea bunurilor ţine mai situaţie neplăcută;
mult de o loterie genetică, de unde ideeaconform  Pentru gândirea de stânga, generalul
căreia, caracteristicile şi capacităţile naturale sunt primează particularului. Se reproşează liberalillor
o avere comună, colectivă. Înseamnă că aceia care că privesc societatea doar prin prisma alcătuirii ei
au noroc trebuie să-şi împartă avantajele cu cei organice, nu funcţionale. Statul are mai multe
care au mai puţin noroc. De asemenea meritul mijloace de a rezolva dificultăţile decât un singur
moral nu poate determina distribuirea bunurilor, individ. Pentru liberali fiecare ar trebui să se
mai mult, acesta trebuie considerat ca bazându-se descurce pe cont propriu, întrucât individul este
pe colaborarea socială, care este reglată de raţional. Pentru gândirea paternalistă, statul, prin
principiile dreptăţii. mijloacele pe care le deţine (subvenţii, diminuarea
Astfel Rawls schimbă imaginea liberală impozitelor, creşterea salariilor) ar trebui să
tradiţională a individualistului care prin forţe rezolve situaţiile dificile.
 În ceea ce priveşte bunăstarea generală,
4
gânditorii de stânga propun o bunăstare egală,
Filosofia sec XX, coordonatori Anton Hügli, Paul Lübcke, adică o egalitate de venituri. Pornind de la ideea
vol II, pag 321
53
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
liberală de proprietate, ei susţin că proprietatea Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii
este un semn al inegalităţii, că este comună şi moravurilor, Humanitas, Bucureşti, 2007
aparţine tuturor. Nozick, Robert, Anarhie, stat şi utopie,
S-ar putea concluziona următoarele: Humanitas, Bucureşti, 1997
 Gândirea liberală, prin concepţia statului “Elemente kanteiene la Rawls şi Nozick”, Revista
minimal nu răspunde la întrebarea: Cine stabileşte de Filosofie Analitică, vol II, 1⁰, Ianuarie-Iunie,
regulile jocului? 2008, pp 46-67, Socaciu, Emanuel, Univ.
 Poziţiile radicale de stânga, prin Bucureşti,
accentuarea bunăstării generale, ar putea duce la o Filosofia sec XX, coordonatori Anton Hügli, Paul
tiranie a majorităţii. Lübcke, vol II, Editura All, 2003.
 Rămâne de meditat asupra grupurilor Internet: www.srfa.ro/rfa/pdf/rfa
defavorizate, dacă acestea sunt majoritare, nu pot
fi ignorate, din cel puţin motivul interesului
electoral.

Bibliografie generală
Platon, Republica, în Opere, vol V ESE,
Bucureşti, 1986
Aritotel, Etica Nicomahică, ESE, Bucureşti 1988

54
ȘTIINTE SOCIO-UMANE

IDEI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR

Tiberiu Tibori

Abstract. Ideas for the social protection of the unemployed. This work is a comparison between the main
characteristics of social politics regarding the labour market in the euro area states and Eastern Europe, and also an
attempt to provide solutions to the expected economical crisis.
Cuvinte-cheie: protecție socială, șomeri, angajare, muncă.

Începând cu anii 1990 dorinţa de globalizare particulare în investiţii și consum, pentru


a unor conducători din ţările dezvoltate a prins îmbunătăţirea climatului economic;
fortă, mai ales prin atragerea statelor aflate până  politică de subvenţii controlate de lungă
atunci sub influenţa sovietică, care visau la durată;
bunăstarea occidentului european. Pentru aceasta  diferenţieri de subvenţii asupra tipului de
s-a aplicat factorul economic – politica dolarului – muncă efectuat;
, adică exact ceea ce doreau aceste state. Primul  forme mai flexibile de muncă (part time,
pas important a fost creearea unei pieţe comune etc.);
prin mărirea schimburilor, investiţiilor și a  stimulente pentru angajare2.
fluxurilor de capital spre zonele din sfera Studiile arată că aplicarea acestor măsuri în
comunistă, pînă atunci ocolite de investitori. Unul ţările dezvoltate nu a avut contraefecte dar
din efecte s-a manifestat pe pieţele de muncă strategiile nu pot fi copiate pur și simplu, ele
naţionale. Astfel, competiţia globală existentă și trebuie văzute în contextul problemei naţionale.
înainte, a devenit o ameninţare pentru statele cu Exemplul Danemarcei și Olandei care au putut fi
sisteme sociale dezvoltate, pentru că taxele din revitalizate prin aplicarea lor, ar conduce la
care se subvenţionează politicile sociale sunt concluzia că creşterea economică şi echilibrul
obstacole pentru economie dacă nu există social sunt compatibile. Rolul statului social s-a
beneficii suficiente. definit astfel şi prin redistribuirea resurselor
Comparând două pieţe de muncă imense, obţinute prin taxe în asemenea mod încât nu a
UE şi cea asiatică, se observă că piaţa muncii din împiedicat competitivitatea și nu a descurajat
UE are probleme serioase, situîndu-se în urma iniţiativa. Este admis faptul că statul social este
unor ţări la fel de dezvoltate cum ar fi Coreea de important deoarece conduce la eliminarea sărăciei
Sud și Japonia. Situaţia ţărilor dezvoltate din UE și a excluderii, şi influenţează dorinta de a munci.
nu e omogenă, diferenţele dintre ratele de angajare În urma experienţei ţărilor scandinave care arată
sunt destul de mari. Deosebirea esenţială între ele că nu există o contradicţie de termeni între
constă în flexibilitatea pietii muncii, care în ţările economie flexibilă și securitate socială, ideea de
membre UE e destul de redusă. Economiile schimbare se referă la modernizarea modelului
europene sunt protejate împotriva pierderilor de statului social si nu la abandonarea lui.
slujbe şi de venituri prin programe de protecţie și Dezavantajele acestor măsuri se reflectă în
de legislaţie, care sunt considerate a fi somajul de lunga durată, care constituie una dintre
responsabile pentru rigidizarea pieţii muncii și a cele mai presante probleme ale pieții muncii.
şomajului ridicat1. Studiul numeroaselor încercări Diferenţele între ratele de şomaj din ţările
de adaptare a politicilor sociale l-a făcut pe Ulrich dezvoltate sunt mari- 21% în Danemarca şi 61%
Walwei, să definească factorii unei politici de în Italia, unde s-a observat că există o corelare
succes astfel: între durata şomajului şi cererile serviciului.
 abordare globală pe întreaga economie; În societăţile moderne, fenomenul şomajului
 politică de deficit fiscal temporar, cauzată de este privit ca un risc major. Analizarea lui
concesii către afaceri, încurajarea initiaţivei generează opinii diverse, mergând de la
acceptarea lui ca o necesitate în creşterea
1 2
H. Gansmann, Labour market flexibility, social protection U. Walwei, High employment and social security. Vision
and unemployment. or illusion in a globalised world.
55
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
eficacităţii economiei pînă la tratarea lui ca un reprezentat un şoc. Conducătorii statelor din
fenomen colateral negativ. Problema şomajului această zonă nu şi-au alcătuit o viziune clară
are multe aspecte, printre care rolul femeilor în asupra evoluţiei temporale şi prin urmare,
economie, rol care face obiectul unor controverse măsurile adoptate de ei au fost numai pentru
legate de diferenţele de gen pe piaţa muncii. Este rezolvarea situaţiilor de moment. A rezultat un şir
recunoscut faptul că bărbaţii şi femeile sunt diferit de bîlbâieli legislative care, sub presiunea
afectaţi de sistemele de securitate socială, maselor, în unele cazuri au agravat situaţia (ex.
diferenţe explicate prin inegalităţile de gen din plăţile compensatorii pentru concedierile colective
sfera securităţii sociale3. Egalitatea de gen este ale minerilor in România). Rata şomajului în ţările
recunoscută ca fiind un drept fundamental, o est europene a variat în funcţie de condiţiile
valoare comună, şi o condiţie necesară pentru specifice acestor ţări, condiții care cuprind nivelul
atingerea obiectivelor statelor UE în dezvoltare, de dezvoltare economică, nivelul de
piaţa muncii și coeziune socială. Cu toate ca in descentralizare, momentul acceptării ideii de
Europa s-au inregistrat progrese in promovarea reformă, modul și strategiile fiecarei ţări de a o
egalităţii de gen, inegalităţile au rămas, datorită aplica, și viteza cu care a fost aplicată. Prin
lipsei de flexibilitate a pieţei muncii şi a serviciilor comparaţie între Bulgaria și Polonia, în cea din
de îngrijire, a persistenţei stereotipurilor de gen şi urmă, dacă aplicarea politicilor de reforme în
a unei împărţiri inegale a responsabilităţilor cu prima fază a produs dificultăţi, continuarea lor a
bărbaţii în familie. În acest moment progresele avut ca rezultat ameliorarea situaţiei pe piaţa
obţinute de femei nu sunt reflectate pe piaţa muncii6. În Bulgaria, stagnarea transformării
muncii, ceea ce este o pierdere de capital uman pe economice a produs în timp efecte negative,
care UE nu şi-o poate permite. Obiectivele aceeaşi situaţie găsindu-se şi în România. În ce
summitului de la Lisabona cer o rată de priveşte diferenţele de gen din spaţiul ex
angajabilitate de 60% pentru femei în 2010 în comunist, variaţia dintre ţările respective este
conditiile în care, în 2006 era de 55.7% în țările clară, dar nu suficient de semnificativă pentru a
dezvoltate, şi mult mai scăzută pentru femeile în permite trasarea unei linii de evoluţie generală.
vârstă (31%). Femeile înregistrau o rată a Statisticile arată de la o situaţie defavorabilă
şomajului mai mare decat bărbatii - 9.7% faţă de femeilor în Polonia, la una uşor favorabilă în
7.8%, dar angajabilitatea lor poate creşte în Ungaria. În domeniul muncii, procesul excluderii
condiţiile acceptării legislaţiei de tratament egal de la angajare a afectat grupuri de populaţie şi au
cu folosirea mai eficientă a fondurilor de apărut noi nevoi de securitate socială odată cu
structurare. Femeile constituie 30% dintre reformele economice. Astfel, un grup numeros de
întreprinzătorii din UE, dar ele se confruntă cu femei şi-au pierdut o parte din drepturi sociale
greutăţi mai mari decat bărbaţii în afaceri, acces la prin ieşirea de pe piaţa muncii. Un alt motiv de
fonduri și pregătire. Recomandările Planului de discriminare este diferenţa de salarii, de
Acţiune Managerială se referă la creșterea aproximativ 20-25% dintre bărbaţi şi femei, cu
posibilităţilor de pătrundere a femeilor în viaţa efecte asupra beneficiilor sociale şi a pensiilor7, în
economică activă prin accesul la finanţe şi la ciuda legislaţiei referitoare la plata egală a
dezvoltarea reţelelor atreprenoriale4. În analiza femeilor si a barbaţilor.
inegalităţilor de gen, diferenţele cele mai Durata şomajului în ţările est europene este
importante se referă la standardele de viaţă, care influenţată de caracteristicile sistemului de
diferă de multe ori şi în multe ţări, în funcţie de protecţie socială, care depind de politicile
gen5. naţionale. Acestea sunt caracterizate de lipsa
Necunoscut ca şi fenomen de masă pînă în cvasitotală a programelor active, mai ales în cazul
1990, în societăţile est europene, şomajul a grupurilor vulnerabile. În România, aspectul
legislativ referitor la asigurările sociale este
3
S. Steinhilber, Gender dimensions of social security
reforms in transition economies.
4 6
A roadmap for equality between women and men – 2006- L. Popescu, Politicile est-europene între paternalism de
2010. stat şi responsabilitate individuală, Cluj-Napoca, 2004, p.
5
W. Korpi, Faces of inequality: Gender, Class, and 159 şi urm.
7
Patterns of inequality in different types of welfare states. S. Steinhilber, op. cit.
56
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
reglementat prin legea 76/20028, unde sunt de legume, plătit la negru, pe durata căutării altui
prevăzute posibilităţi de stimulare a reîncadrării în loc de muncă mai convenabil. Pentru că legea îi
muncă a şomerilor, însă practic fondurile alocate asigură posibilitatea recalificării profesionale prin
sunt foarte puține. În sistemul asigurărilor de cursuri de pregătire, Maria s-a înscris la un curs de
şomaj din mai multe ţări, principiile de bază coafeze. În acelaşi timp s-a îndreptat spre un ONG
aplicate la criteriile de eligibilitate variază care desfăşoară activităţi de jobseeking. Aici a
semnificativ de la o ţară la alta şi chiar de la o învăţat să coase la maşină, la sfatul jobseekerului
regiune la alta, în cadrul aceleiași ţări – ex. (asistent pentru angajare), care i-a spus că în acel
Polonia, România. Principalele caracteristici ale moment se caută cusători la maşină pentru
protecţiei şomerilor în Romănia arată că sistemul confecţii încălţăminte. Centrul nu are acreditarea
românesc se află printre cele mai restrictive în necesără eliberării unei diplome, dar jobseekerul a
privinţa perioadei minime de contribuţie, cu toate asigurat-o că pe patroni îi interesează mai puţin
că rata contribuţiei atinge cel mai înalt nivel din diploma cît îndemanarea ei.
regiune. La baza cuantumului prestaţiei stă Acest caz se mulează pe zeci de mii de
salariul minim pe economie din care se acordă situaţii frapant de asemănătoare, care arată
75% tuturor şomerilor iar cuantumul plăţilor insuficienţa cuantumului ajutorului de şomaj,
compensatorii echivalează cu salariul mediu net generator de sărăcie, şi, mai mult, de natură sa
pe economie9. Apare astfel un sistem cu standard aducă la disperare mase mari de şomeri decît să-i
dublu. De asemenea politicile sociale stimuleze să reintre pe piaţa legală a muncii, cum
discriminează asiguraţii cu vechime mare prin spune Heiner Ganßmann13. De asemenea, arată
uniformizarea prestaţiei de şomaj, lucru care lipsa de soluţii active de reintegrare pe piaţa
contravine filosofiei asigurării10. Deşi se muncii, şi un început de activitate a ONG-urilor în
urmăreşte, în teorie, dezvoltarea măsurilor active domeniul muncii.
care urmăresc revenirea rapidă a beneficiarilor pe Sistemul de protecţie socială a şomerilor
piata muncii, în calea atingerii acestui obiectiv este o necesitate umană si o componentă
există însă două obstacole majore: cheltuielile instrumentală a statului social şi încearcă să
foarte reduse pentru măsurile active şi plăţile suplinească riscurile economiilor libere, de piaţă.
compensatorii acordate persoanelor devenite În România sistemul are multe lacune care ţin in
şomere în urma concedierilor colective, măsuri parte de proasta coordonare a economiei şi
care nu au avut nici un rezultat benefic pe termen contribuie la generarea de fenomene nedorite:
lung11. emigrare, migraţia forței de muncă (căpşunarii),
Studiu de caz. Maria M., o femeie de 40 de etc. Acestea, la rîndul lor, pe lîngă faptul că susţin
ani, a lucrat timp de 20 de ani într-o întreprindere artificial o economie îndreptată, aş zice cu buna
de aparate electrice, după care a fost ştiinţă, spre stadiul de piaţă de desfacere a UE,
disponibilizată şi a intrat in sistemul de protecţie a provoacă şi ele dereglări economice, de exemplu
şomerilor. Datorită vechimii neîntrerupte în creşterea anormală a preţurilor la locuinţe şi la
muncă, cuantumul ajutorului de şomaj în cazul terenuri şi concentrarea fondului funciar în mânile
Mariei este 75% din salariul minim pe economie străinilor. În această lumină, directivele de la
plus 7%, adică 82% din salariul minim, pe o Bruxelles mi se par foarte greu de realizat
durată de 12 luni12. Maria are un copil de 14 ani, deoarece – în cazul Romaniei – le cam lipsete
este divorţată şi încearcă cu disperare să reintre pe realismul.
piaţa legală a muncii, dar meseria de bobinator pe Concluzie. Crearea de locuri de muncă e o
care o cunoaşte foarte bine nu se mai caută în prioritate pentru orice economie dar, în cazul
oraş. Deoarece odată cu disponibilizarea, în grupurilor aflate în dificultate, există teama că s-ar
bugetul familiei s-a făcut simţită şi mai pregnant putea perturba echilibrul social. Pentru evitarea
sărăcia, ea şi-a gasit un post de vînzătoare la piaţa dezechilibrului se pot aplica două teorii
alternative:
8
Monitorul Oficial, nr. 103/2002.
9
L. Popescu, op. cit., p. 161 şi urm.
10
Ibidem.
11 13
Ibidem. H. Gansmann, op. cit.
12
Legea 76/2002, în Monitorul Oficial nr103/2002.
57
ȘTIINTE SOCIO-UMANE
1. Crearea de mai multe locuri slujbe
calificate, care oferă posbilitatea celor calificaţi
să-şi caute locuri de muncă mai bune si lasă
opţiunea angajării persoanelor mai puţin pricepute
pe fostele lor locuri. Graţie perfecţionărilor, va fi
mai multă populaţie calificată. Numai că nu e
deajuns să ajutăm persoanele fără loc de muncă,
iar strategiile pasive de reducere a şomajului
(pensionarea) nu sunt realiste.
2. O mai bună împărţire a veniturilor poate
dezvolta serviciile şi păstra locurile de muncă.
Daca acestea se vor realiza cu ajutorul măsurilor
de redistribuire, cel puţin cei mai capabili dintre
cei defvorizaţi vor reuşi integrarea socială prin
muncă. Angajarea statului la subsidii masive şi
apelarea la împrumuturi externe ca o alternativă la
reducerile de personal sunt periculoase deoarece
riscă apariţia şomajului pe termen lung şi mărirea
datoriei publice a statului. Toate acestea cer un
stat social angajat, care poate oferi soluţii în
măsura gradului de implicare şi responsabilitate a
conducătorilor lui.

58
LITERATURĂ

DESPRE INTERFERENŢELE LITERARE ROMÂNO-MAGHIARE

Drd. Nagy Imola Katalin

Summery: On parallelisms between Romanian and Hungarian prose The topic of this study is the
interferences and mutual influences between Romanian and Hungarian prose writers, with reference to aesthetic and
cultural affinities and parallelisms. Transylvania is one of the areas of multicultural crossings that has given birth to
numerous cultural and literary communicational corridors that have produced similar textual constructions. We aim
to make a short overview of possible parallels between Romanian and Hungarian prose writers and texts, without
attempting to make an indepth analysis of these.
Cuvinte cheie: interferenţe, comunicare interculturală, paralelism tematic, proză.

Dacă studiem istoria şi evoluţia relaţiilor şi că literatura este răspunsul pe care un popor îl dă
conexiunilor dintre literaturile Europei Centrale şi istoriei, iar. din acest punct de vedere,
de Est, putem lesne observa o tendinţă destul de paralelismele sunt cu atât mai interesante.
pronunţată de cunoaştere şi de apropiere către Influenţa sau contactele directe între scriitori,
fenomenul literar al celorlalte popoare, de afinităţile culturale, estetice dintre ei, rolul
identificare a punctelor de convergenţă şi de amiciţiilor literare, felul în care un scriitor este
căutare a interferenţelor şi paralelismelor care-şi receptat sau interpretat în literatura unui alt popor,
au rădăcinile, de cele mai multe ori, în devenirea prelucrarea sau transformarea productiv-creatoare
şi evoluţia similară, în cadrele aceluiaşi spaţiu a unei opere, în perspectivă intertextuală,
geografic, istoric şi cultural. paralelismele şi interferenţele - sunt tot atâtea
Aşa cum formulează Victor Neumann, „când fenomene de cercetat şi în ceea ce priveşte relaţia
vorbim de centrul şi de sud-estul european, cred dintre literatura română şi cea maghiară. Dacă ar
că avem în faţă una dintre acele zone care fi să facem un inventar al interferenţelor în
incumbă cele mai interesante convergenţe de pe domeniul prozei - domeniu de altfel destul de
continent.”1. În zona de convergenţă culturală care puţin cercetat – nu putem să nu amintim un caz
este Transilvania, este firesc ca cele două culturi - interesant de interferenţă, amintit de Gáldi László
română şi maghiară - să se fi aflat şi să se afle încă încă în 1935, între Tragedia omului şi romanul
în cele mai complexe şi interesante relaţii de Adam şi Eva de Liviu Rebreanu. Prozatorul român
influenţare şi îmbogăţire reciprocă. Că există trebuie să fi cunoscut opera lui Madách, căci
fenomene literare paralele, confluenţe evidente aceasta figura ca lectură obligatorie în programa
între cele două culturi, nu este o noutate. S-au şcolară a timpului, programă după care studia şi
făcut numeroase încercări de cartografiere a Rebreanu la Şcoala Civilă de Băieţi din Bistriţa.
acestora, s-au scris pagini multe despre toposuri Constituit din şapte povestiri în ramă, Adam şi
comune, amiciţii literare şi opere sau scriitori Eva e un roman de dragoste prin secole. Cuplul
dintr-un spaţiu literar influenţând - direct sau erotic din poemul sociogonic maghiar este văzut,
indirect - opere sau scriitori din celălalt spaţiu. la fel, traversând Istoria. Eroul lui Rebreanu,
Fenomenul este însă mult prea complex şi se află Toma Novac descoperă în Ileana femeia ideală,
încă departe de a fi fost pe deplin lămurit. Iată de complementul său metempsihotic din reîncarnările
ce studiul interferenţelor literare româno-maghiare anterioare. În India veche el era păstorul Mahavira
se impune, mai ales în această eră a galopului şi o iubea pe Navamalika. În epoca Egiptului, cei
globaliza(n)t. Condiţii socio-istorice asemănătoare doi se numesc Unamonu şi Isit, în era asiro-
pot genera construcţii textuale asemănătoare, căci chaldaică, reapar sub chipul lui Gungunum şi
ele exprimă conştiinţa unei epoci anume. Se spune Hamma, în cea romană, sunt Axius şi Sevilia, în
Evul Mediu, Adeodatus şi Margareta, în vremea
1
Neumann, Victor, Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza
revoluţiei franceze, Gaston şi Yvonne, ca apoi, să
ideilor moderne în Europa centrală şi de sud-est, Editura
cunoască ultima reîncarnare ca Toma şi Ileana.
All, Bucureşti, 1993, p.5. Mircea Zaciu operează o apropiere a lui Tamási
Áron de Liviu Rebreanu: „Comună le este
59
LITERATURĂ
conştiinţa tiranică a unei ascendenţe rurale: excelat şi contemporanul său maghiar, Petelei
scriitorul aparţine cu toată fiinţa lui lumii satului, István. Toate aceste confluenţe pot fi rezultatul
de matca aceasta el n-avea să se despartă spiritual mai multor factori: lectura operei, afinităţi de
niciodată....” 2. Amândoi sunt nişte alienaţi, gândire, concepţii estetice şi artistice înrudite,
dezrădăcinaţi, pentru care satul natal rămâne un experienţe asemănătoare, aceleaşi gusturi tematice
„cuib al visurilor”. Identificăm aici una din sau aceeaşi sursă de inspiraţie. Acest din urmă caz
componentele spiritului transilvan, comuniunea cu intră în discuţie şi dacă încercăm o alăturare
pământul, un mit al pământului: „senzaţia unei Sadoveanu - Tamási Áron.
dezrădăcinări e la fel de puternică la Tamási ca la „Substanţial înrâurirea de timbru a prozei lui
marii săi confraţi români: Octavian Goga, Ion Kós Károly cu viziunea istorică a lui Sadoveanu e
Agârbiceanu, Lucian Blaga, Rebreanu. Precum la izbitoare”5, scrie Mircea Zaciu. Dârzenia eroică a
acesta din urmă, satul natal rămâne şi la Tamási peisajului de munte, alternanţa de umbre grele şi
un cuib al visurilor... Solidarităţii cu pământul îi lumini tremurătoare, stilul eliptic cu iz arhaic sunt
corespunde alta, mai neliniştită, cu cerul şi elemente ce leagă romanul lui Kós, A Varjú
ancestralitatea, cu semnele, prevestirile, minunile nemzetség-Neamul Varju de trilogia istorică
topite în acel abur de mituri pe care o parte a sadoveniană Fraţii Jderi. Dacă acest din urmă
prozei lui Tamási o respiră în ritm egal cu Pavel roman urmăreşte destinul familiei Jderilor, legaţi
Dan, Victor Papilian, sau V. Voiculescu”3. De de Ştefan cel Mare, Neamul Varju ( 1925) este
asemenea, Mircea Zaciu observă şi că „evocările romanul unei alte familii, legată de tradiţiile
istorice de anvergură ale lui Kós Károly amintesc principelui Bethlen Gábor şi surprinsă în furtuna
de eposul sadovenian, iar proza de coloratură tragică a Transilvaniei ajunsă sub mâna lui
simpatetică a lui Karácsony Benő, cea incisivă a Rákóczi György al doilea. „Există la Kós Károly
lui Kuncz Aladár, Nagy István, Asztalos István, aceeaşi pasionantă melodie a unei naturi
Kacsó Sándor constituie adesea documentul grandioase, peste care se prăvălesc ninsorile şi
autentic al realităţii ardeleneşti, analogă celei apele dezgheţului, o voce a confesiunii şi
surprinse, tot atunci, de Ion Agârbiceanu, Pavel simplităţii, descoperind un suflet (cel popular) şi
Dan sau V. Papilian şi Ion Vlasiu”4 . Kakassy un duh al trecutului ce refuză să moară. Dar mai
Endre, unul din exegeţii preocupaţi de opera lui este în proza lui, în admirabilele portrete de ţărani
Sadoveanu, semnala din 1958 (în Sadoveanu és români-gornici, pădurari, plăieşi, solomonari - şi
magyar olvasói, în Utunk , 1958, nr. 19), posibile în dezvăluirea conflictelor şi patimilor ascunse,
interferenţe cu opera lui Gárdonyi Géza, Móricz mocnind sub tăcerea pădurilor şi a munţilor, o
Zsigmond sau Móra Ferenc. Dincolo de aceste intimă înrudire cu Slavici”6. Iată aici un alt posibil
nume, cine l-a citit pe Sadoveanu şi pe Mikszáth paralelism, sugerat de Mircea Zaciu, între Kós
Kálmán, nu poate să nu observe plăcerea lor Károly şi marele prozator şirian. Este vorba de
comună de a degusta vorbele, de a povesti. Galeria aceeaşi dramă a iubirii şi a neputinţei, a ursitei din
de personaje pitoreşti, la fel, îi uneşte: amândoi Pădureanca. Chiar şi tehnica alternării,
creează o lume a ţăranilor, a funcţionarilor, a cinematografice aproape, a planurilor, a
boierilor sau baronilor mici sau mari, a păstorilor imaginilor este aceeaşi. Lumea lui Sadoveanu se
sau a altor suflete aparţinând unor tărâmuri rar întemeiază pe realitate, romantismul transpare
frecventate de oameni. Relaţia operelor lui uneori, iar un rol primordial revine naturii, cadru
Sadoveanu şi Mikszáth merită cercetată în în care omul se desfăşoară, comunicând perpetuu
amănunt, după cum s-ar putea cerceta şi înrudirea cu sine şi cu lumea, prin filtrul catalizator al
scriitorului român cu Jókai Mór, prin elementele acestei naturi. Între aceleaşi coordonate evoluează
de origine romantică din opera celor doi. O altă şi lumea lui Tamási. „Lumea, viaţa... pot fi
temă, larg dezbătută de Sadoveanu este aceea a înfrumuseţate nu numai de munţii încununaţi de
târgului de provincie, în prezentarea căruia a păduri, de pâraiele de munte învolburate, de
luncile bogate, ci şi de simţămintele paşnice din
2
Zaciu, Mircea, , Ca o imensă scenă. Transilvania, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p 72.
3 5
Ibidem, p 72. Ibidem, p. 265.
4 6
Ibidem, p. 29. Ibidem, p. 266.
60
LITERATURĂ
inima oamenilor, de sentimentul constructiv al asemănătoare. Caragiale intenţiona să scrie o piesă
frăţietăţii, de înţelegerea reciprocă”7. Ceea ce este despre relaţiile între români şi maghiari, iar
şi mai interesant, e faptul că în opera celor doi acţiunea fragmentului dramatic Urak-felperzselt
apare un personaj comun, inspirat de o persoană várban-Domni-într-o cetate pârjolită a lui Ady „ar
reală, un preot ortodox care s-a perindat în fi să se desfăşoare pe timp de răzvrătire şi
biografia celor doi scriitori. E vorba de preotul revoluţie... poate fi imaginată şi într-o epocă
Isidor Vlad, personaj ce apare atât în nuvela lui Horia-Cloşca, în ea mulţi oameni vieţuiesc, se
Sadoveanu Modoraş (apărută în 1940, descriind adună, ucid şi mor, dar eroii principali ai dramei
un episod dintr-o călătorie a scriitorului în sunt domnii, slugile şi trupeţii de ordine”9. De
Secuime), cât şi în romanul de inspiraţie altfel, Ady a menţionat concret trei creatori
autobiografică a lui Tamási Áron, Abel în codru ( români pe care-i aprecia în mod deosebit:
1932)8. Nuvela este o scriere captivantă despre un Eminescu, Coşbuc şi Caragiale. Relaţia lui
preot vânător din Valea Răcoroasă, care avea un Caragiale cu societatea maghiară avea trei puncte
urs blând, pe nume Musu, care-şi urma stăpânul cardinale: drama Năpasta, călătoriile sale destul
până în amvon, şi o mistreaţă alintată Griţa, de numeroase în Ungaria, precum şi dorinţa sa de
obişnuită să i se ofere în fiecare zi, la oră fixă, câte a promova apropierea între români şi maghiari,
un corn proaspăt. Pe acelaşi preot faimos, îl prin mijlocirea artei. Moştenirea caragialiană în
aminteşte şi Abel din roman. Relaţia lui Ion Luca literatura maghiară transpare atât prin alegerea
Caragiale cu literatura maghiară a debutat sub subiectelor, cât şi prin structura unor nuvele.
semnul scandalului plagiatului: în 1901, un anume Trebuie amintit, în acest sens, numele unei
Caion l-a acuzat pe Caragiale că ar fi plagiat scriitoare, acum uitată, Julia Hrabovszky
drama Năpasta din opera unui scriitor maghiar, Muntureanu, care, cu siguranţă, s-a inspirat din
Kemény István. Era vorba de o piesă, A Caragiale în volumele sale Keleti Párizs-Bukaresti
szerencsétlenség-Nenorocirea, a cărei acţiune s-ar történetek-Parisul răsăritului-Povestiri din
fi desfăşurat în mediu unguresc, şi ar fi fost Bucureşti, 1897, Asszonyszerelem-Dragoste de
tradusă în româneşte de un anume Al. Bogdan, la femeie, 1898, Apró történetek a nagyvilágból-Mici
Braşov, în 1848. Acest scandal de presă a fost istorioare din lumea mare, 1902. Înrudirea cu
urmat de un proces, care a dat câştig de cauză lui scriitorul român trebuie căutată în descrierea
Caragiale şi datorită scrisorilor trimise de doi mediului, a societăţii clevetitoare, a high-life-ului
specialişti maghiari, Bayer József şi Jancsó fără principii morale, plină de comercianţi
Benedek, care au arătat fără drept de apel că înavuţiţi, bancheri, boieri risipitori, cucoane
Năpasta nu are nici o replică maghiară şi că distinse care fug cu primul ofiţer ce le iese în cale,
scriitorul menţionat Kemény István nici nu a o lume în care se trimit - ca şi la Caragiale -
existat vreodată. Piesa Năpasta, cu tot acest scrisori anonime.Un alt autor cu care Caragiale ar
interludiu penibil pentru Caragiale, a fost putea fi pus în relaţie este Arany János,
receptată cu interes de către publicul maghiar, considerând aici nu atât poeziile, cât povestirile
fiind prezentată încă în 1903 pe scena Teatrului acestuia. Kántor Lajos observa identităţi între
Poporului din Budapesta. S-ar putea schiţa o basmul A Jóka ördöge-Diavolul lui Joka al lui
paralelă Caragiale-Ady, nu doar din cauza Arany şi nuvela Kir Ianulea de Caragiale. Ambele
apartenenţei lor la aceeaşi familie spirituală – fiind îşi au izvorul în colecţia de basme hinduse
amîndoi suflete încătuşate care se zbăteau sub Povestirile unui papagal (Sukasaptati), intrată în
povara prejudecăţilor patriotarde ce le dominau folclorul european prin filieră persană. Arany a
epoca - ci şi datorită proiectelor dramatice prelucrat un basm popular maghiar, Caragiale a
re-creat, după Machiavelli, povestea, transpusă în
7
mediu românesc, a diavolului înspăimântat de
Endre, Kakassy, Mihail Sadoveanu, Editura Irodalmi
Könyvkiadó/ Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964, p.
178. 9
8
Károly, Köllő, Confluenţe literare. Studii de literatură Breazu, Ion, I. L. Caragiale şi Transilvania.,in Studii de
comparată româno-maghiară, Editura Kriterion, Bucureşti, literatură română şi comparată, Editura Dacia, Cluj, 1973,
1993. p. 281.

61
LITERATURĂ
muierea sa inimă-rea. Agârbiceanu, plasat între indestructibil, în pofida mutaţiilor aduse de
două din monumentele prozei româneşti - Slavici urbanizare este exprimat şi de nuvelele lui
şi Rebreanu - e mai îndrăzneţ prin proiectele epice Agârbiceanu (ciclul Dezamăgire, de exemplu).
decât primul, dar mai puţin adânc în sondajele Această optică despre ţărănime este, de altfel, un
psihologice decât cel de-al doilea. Ceea ce-l topos extrem de rezistent în literatura ardeleană.
preocupă este viaţa satului ardelean, în realitatea Apoi Tamási, tânăr, este recrutat şi trimis la şcoala
ei morală, pe fundalul căreia o pleiadă de destine de ofiţeri din Alba Iulia, experienţă ce aminteşte
se desfăşoară implacabil. Există câteva coordonate de Rebreanu. Soluţia lui Abel, retragerea din lume
comune între opera lui Agârbiceanu (prin în natură aminteşte de regresiunea figurilor lui
Arhanghelii, dar nu numai) şi romanul lui Sadoveanu către aceleaşi spaţii neprihănite.
Kemény János A viziboszorkány-Vrăjitoarea Una din cele mai importante opere scrise de
apelor, din mai multe puncte de vedere: variatele Tamási este Czimeresek-Blazonarzii (1931).
forme de reprezentare thanatică - în special în Romanul surprinde un moment de criză din viaţa
prozele scurte ale lui Agârbiceanu, preocuparea protipendadei ardelene maghiare. Lumea
pentru condiţiile răsturnării vechilor relaţii, moşierilor, cavalerilor de industrie, a afaceriştilor,
dispariţia unei lumi şi apariţia unei noi orânduiri, intelectualilor sau a militarilor, prinşi în vârtejul
voinţa de a prezenta instinctele, patimile, Istoriei, trăieşte într-un prezent al simţurilor şi
conflictele şi dramele dezlănţuite de posedarea poftelor. În vreme ce întregul sistem, întreaga lor
banului, puterea pervertitoare a acestuia, lume se dă peste cap, ei se străduiesc să-şi
modificarea comportamentelor şi a mentalităţilor. continue existenţa ca şi cum nimic nu s-ar
Dacă Arhanghelii urmăreşte decăderea unui întâmpla. Situaţia aminteşte înspăimântător de cea
bărbat, notarul Iosif Rodean, prins în mirajul din Răscoala lui Rebreanu. Nu este singurul punct
aurului din mina cu acelaşi nume, romanul comun cu romanul rebrenian. Figura Tildei
autorului maghiar urmăreşte destinul unei femei şi Csetneky, o fiinţă posedată de o adevărată
transformarea unei tinere frumoase (fiica unui demonie erotică, cu ambiţia de a-l seduce pe unul
pădurar-tată tiranic, simbolic fiica munţilor) într-o din fiii conţilor Ercsei, numai pentru a ajunge
bătrână „vrăjitoare”, o afaceristă cu plutele, care contesă cu moşii întinse, îşi găseşte o replică
exploatează comorile munţilor atât de iubiţi (tăind perfectă în Nadina Iuga, chiar şi în modul în care
şi vânzând copacii, nu scoţând aur). Romanul cele două sfârşesc. Lumea evocată în roman - o
urmăreşte schimbarea unei lumi rurale, aflată la lume opulentă, trivială, coruptă a rechinilor de
graniţa sălbăticiei - a purităţii morale şi a miturilor război, aminteşte de simbolul Întunecării de Cezar
– deci într-o comunitate a civilizaţiei Petrescu. Climatul, atmosfera, problematica
semiurbanizate şi a tehnologiei. Eroina lui primului război mondial şi a întâmplărilor care i-
Kemeny se înscrie, de altfel, în galeria de au urmat constituie subiect pentru mai multe
personaje feminine tipice literaturii ardelene, romane, născute în ambele literaturi.
puternice şi voluntare, adevărate monumente de Problematica, conflictul tragic al povestirii Erdélyi
energie, atât de bine circumscrisă de Mara lui csillagok-Stele ardelene de Tamasi îşi găseşte
Slavici sau Francisca lui Breban. Există multe ecoul în micul roman Cei doi în dreptul Ţebei de
paralelisme în ceea ce priveşte destinul, experienţa D. R. Popescu. La Tamási, într-un sat din
de viaţă şi devenirea unor scriitori. Un exemplu ar Secuime, după primul război mondial, un jandarm
putea fi, în acest sens Agârbiceanu şi Tamási. român se îndrăgosteşte de o localnică, şi, în ciuda
Amândoi provin din zone puternic marcate de protestelor paterne, o ia de soţie. În ziua de după
vechimea experienţei populare, au o copilărie ce nuntă, cineva dă foc casei în care cei doi se aflau,
prezintă unele asemănări - anii gimnaziului din cei doi îndrăgostiţi provenind din comunităţi
petrecut de Agârbiceanu la Blaj, de Tamási la etnice învrăjbite nerămânând decât cadavrul lor
Odorhei, amândoi debutează cu proză carbonizat . În micul roman al lui D. R. Popescu,
portretistică. Există în nuvelele lui Tamási un Ilie şi Ilona se iubesc, şi, pentru a scăpa de mânia
mesianism ţărănesc, dar cu puternice accente ale lui Tibi, fratele fetei, fug în pădure, unde trăiesc
conflictului social. O asemenea optică funciar sub ochii binevoitori ai unui bătrân utopist,
ţărănească, o credinţă într-un spirit popular Gălătioan (interesantă pare alegerea numelui fetei,
62
LITERATURĂ
Ilona părând să fie cel mai popular nume feminin la temeiul oricărei comunicări este cunoaşterea”10.
maghiar dat personajelor din operele româneşti). Apropierea, cunoaşterea, comunicarea îşi au
Tibi îl găseşte pe Ilie şi cei doi vor muri legaţi de originea în ideea de interferenţă, una din puţinele
o salcie în timpul unui bombardament. Faptele se care au exercitat rolul extraordinar de pol
petrec pe vremea războiului într-un sat ardelean aglutinator al umanităţii. Un sensus communis se
multinaţional, iar morala povestirii este aceeaşi ca poate obţine doar studiind comunicările
şi la Tamási - atrocităţile războiului catalizează interculturale sau, restrângând aria cercetării, cele
orgoliile naţionaliste, ceea ce produce tragedii literare.
absurde. D.R. Popescu merge mai departe, Bibliografie:
prezentând două scene simetrice, prima în care un Balotă, Nicolae, Scriitori maghiari din România.
preot ortodox este crucificat şi torturat diabolic de 1920-1980, Editura Kriterion, Bucureşti, 1981..
nişte adolescenţi care n-au conştiinţa cruzimii Breazu, Ion, Studii de literatură română şi
faptei lor, apoi, după ce satul este ocupat de comparată. Cluj. Editura Dacia, 1973.
armata română, alţi adolescenţi îl răstignesc pe Kakassy Endre, Mihail Sadoveanu, Editura
popa catolic, umflându-i burta cu pompa de Irodalmi Könyvkiadó/ Editura pentru literatură,
bicicletă. Cei doi preoţi vor sta apoi părăsiţi, faţă-n 1964.
faţă, ca nişte figuri cristice, ucise crud şi grotesc. Köllő Károly, Confluenţe literare. Studii de
Romanul Vakvágányon-Pe linie moartă de literatură comparată româno-maghiară. Editura
Kacsó Sándor surprinde anii 1920, reluând parcă Kriterion, Bucureşti, 1993.
firul narativ din Blazonarzii lui Tamási. Avem de- Neumann, Victor, Tentaţia lui Homo Europaeus.
a face aici cu un roman al devenirii individuale, “Geneza ideilor moderne în Europa centrală şi de
afirmării şi educaţiei lui Bartók Béni, un tânăr sud-est.” Ediţia a doua revăzută. Editura All,
venit la studii la universitatea clujeană. El trece de 1993.
la iluzii la amăgiri, de la aspiraţii utopice la Zaciu, Mircea, Ca o imensă scenă. Transilvania,
trezirea la realitate în faţa contradicţiilor lumii Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.
postbelice. Experienţa lui patetică aminteşte de
cea, analogă, a lui Radu Comşa din Întunecarea
lui Cezar Petrescu: amândoi împărtăşesc
confruntarea, eşuată, cu lumea magnaţilor, a
bancherilor şi a ariviştilor. Amândoi trăiesc
reîntoarcerea la satul natal, experienţă care nici ea
nu aduce liniştirea. Soluţia reîntoarcerii
dezrădăcinatului la matca ţărănească este comună
mai tuturor creatorilor ardeleni.
Interferenţele culturale şi literare dintre
literatura română şi cea maghiară sunt numeroase
şi diverse. Aşa cum formulează Nicolae Balotă în
introducerea cărţii sale Scriitori maghiari din
România, „scriitorii români şi maghiari trăim în
acelaşi spaţiu cu determinări istorice şi culturale
comune. Desigur, literele române, pe de-o parte, şi
cele maghiare, pe de altă parte, îşi au, cum bine
ştim, propriile tradiţii; factori diverşi au operat în
evoluţia lor. Specificităţile nu pot fi ignorate. Dar
atunci când se creează o comunitate de destin
istoric, cum există între literaturile de diferite
limbi din ţara noastră, nici o diferenţiere existentă
nu trebuie să împiedice comunicarea între ele. Iar
10
Balotă , Nicolae, Scriitori maghiari din România, Editura
Kriterion, Bucureşti, 1981, p. 6.
63
LITERATURĂ

ETIC ŞI ESTETIC ÎN MĂRTURIILE ASUPRA DETENŢIEI COMUNISTE.


„NARCISISMUL” ISTORIEI

dr. Iulia Pop

Résumé: L’Étique et l’esthétique dans les aveux sur la détention communiste. ,,Le
Narcicssisme’’de l’histoire. L’histoire peut être conçue comme une relation entre subjectivité et objectivité,
entre mémoire, biographie, temps, language et texte. On peut textualiser l’histoire, en lui donant, à côté de
la dimension étique implicite, une dimension esthétique. Le résultat en est le pacte qui s’établit entre
l’auteur, le narrateur, le personnage, d’où, biensûr l’émotion du lecteur, car le texte mémorialistique‚est
une écriture de frontière.
Cuvinte cheie: istorie, pluriperspectivism, repere, memorie, discurs, biografie, timp.

1.Istoria între obiectiv şi subiectiv. asupra individualului, pentru că, altfel,


Problema obiectivităţii şi/sau a subiectivităţii în cunoaşterea (obiectul) nu mai are o ţintă de
istorie nu reprezintă o noutate în istoriografie şi, acţiune (subiectul) şi ar fi de natură „extra-
deşi se recunoaşte rolul subiectivităţii în umană”. Mai exact, nu poate exista cunoaştere
cercetarea istorică focalizată pe „imediat”, pe fără a exista un subiect asupra căruia să se exercite
evenimentele din proximitatea prezentului, procesul. Mai importantă este, însă,
dimensiunea subiectivităţii şi recunoaşterea conştientizarea nivelului de subiectivitate a
limitelor obiectivităţii sunt încă privite cu subiectului, care este rolul său în procesul de
suspiciune. Deoarece cunoaşterea istorică trimite cunoaştere şi cât anume se implică în acest proces
spre cunoaşterea trecutului uman, ea „pretinde pentru a preîntâmpina deformările sau infuziile
corelarea între subiectivitate şi obiectivitate, în speculative. Judecăţile de valoare pe care le emite
măsura în care ea pune în relaţie, din iniţiativa instanţa subiectivă, explicaţiile de natură cauzală,
istoricului, trecutul oamenilor de odinioară şi ierarhiile pe care le induce subiectul ca actor sau
prezentul celor de astăzi”1. Pentru istoria observator al istoriei sunt câteva dintre modurile
contemporană, cercetarea documentelor (demers de interferenţă ale subiectului în procesul de
obiectiv) trebuie confruntată şi dublată de cunoaştere. Deşi se pleacă de la premisa unei
scrutarea memoriei celor vii (demers ce vizează imparţialităţi obligatorii în cercetarea faptului
subiectivitatea). istoric, odată ce subiectul ia o anumită atitudine
Termenii „obiectiv” şi „subiectiv”, care se faţă de eveniment, el nu mai poate fi imparţial,
răsfrâng asupra cunoaşterii, comportă mai multe pentru că emite un punct de vedere. Numai
accepţii: evenimentul şi demersurile pentru înţelegerea
Obiectiv Subiectiv acestui eveniment rămân imparţiale, câtă vreme
-este considerat obiectiv ceea -este subiectiv tot ceea ce
ce există în afara reprezintă un produs al
ele rămân ştiinţifice şi nu contractează implicaţii
individualului, independent de individualului personale (de ordinul simpatiilor sau
voinţa lui animozităţilor, al prejudecăţilor şi părtinirilor
-este obiectiv ceea ce rămâne -este subiectiv tot ceea ce nu
valabil pentru toţi indivizii, implică universalitatea
revanşarde).
independent de orizontul lor de În vederea „activării” procesului de
cunoaştere cunoaştere, care se poate face numai de un
-este obiectiv tot ceea ce nu -este subiectiv tot ceea ce subiect, subiectivitatea acestuia este una benefică
implică ataşament emoţional păstrează atingeri emoţionale
părtinitoare şi obligatorie, deoarece excluderea individualului,
-este obiectiv tot ceea ce există -este subiectiv tot ceea ce a subiectului (aşa cum o cere un demers obiectiv
independent şi fără implicaţii implică o conştiinţă prin definiţie) văduveşte procesul de cunoaştere de
individuale individuală bazată pe afecte
însuşi motorul lui structurant; implicaţia
Cunoaşterea obiectivă, oricât de
individuală, emiterea de puncte de vedere sunt
nepărtinitoare ar fi, necesită o răsfrângere activă
obligatorii în acest proces, deşi definiţia unui
1
demers obiectiv le interzice. Punctul de vedere al
Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Timişoara,
lui Adam Schaff, în ceea ce priveşte dihotomia
Amarcord, p. 411.
64
LITERATURĂ
obiectivitate/subiectivitate este unul extrem de adevărurilor, iar obiectivitatea (objectivity) se va
pertinent: „dacă obiectivitatea cunoaşterii ar trebui reflecta în demersul de permanentă raportare la
să însemne excluderea tuturor proprietăţilor aceste obiective bine fixate. În acest sens,
individuale ale personalităţii umane, dacă adevărurile eroizante sau ”hiper-personale” se
parţialitatea ar trebui să constea în a emite judecăţi selectează, autoeliminându-se, ele însele.
renunţând la propriul punct de vedere şi la Subiectivitatea memoriei transpusă în mărturii
propriul sistem de valori, dacă valabilitatea orale sau în memorii scrise, atât de „acuzată” şi
universală a judecăţilor ar trebui să constea în pentru caracterul ei selectiv, şi pentru lipsa de
eliminarea tuturor diferenţelor individuale şi credibilitate, trebuie înţeleasă ca factor
colective, obiectivitatea ar fi pur şi simplu o determinant pentru o întregire a istoriei, nu în ce
ficţiune”2. În opinia lui Adam Schaff, priveşte faptele trecutului, pentru care există alte
subiectivitatea nu trebuie redusă doar la amprenta tipuri de atestări, ci pentru mecanismul
personală, ci se integrează cunoaşterii multiple, construcţiei de semnificaţii ale trăirii acestor fapte,
câtă vreme istoricul vizează o sinteză a impactului modalitatea de percepere a lor şi impactul pe care
evenimenţialului într-o anume epocă. Această îl au pentru cei care le-au trăit.
sinteză nu se poate defini decât în măsura în care Cunoaşterea istorică primeşte caracterul
se iau în calcul şi evenimentele particulare ale unui proces care se construieşte pornind de la
epocii, impactul faptelor istorice asupra perceperea cognitivă din diverse unghiuri,
individului, înţelegerea comportamentelor umane. acumulând realităţi parţiale, care, de multe ori,
Evident că numai acestea luate în considerare, schimbă viziuni deja construite. Pe măsură ce
reflectă adevăruri parţiale, incomplete, dar care sursele se înmulţesc şi unghiul de abordare a lor
cumulate cu cadrele ideologice, pot împlini, este din ce în ce mai larg, competitivitatea este din
plurivalent, realitatea epocii sub studiu. ce în ce mai antrenantă. În acest proces se
Pluriperspectivismul permite o viziune de urmăreşte, desigur, configurarea unui adevăr
ansamblu asupra obiectului, proces benefic nu general, înspre care se ajunge prin acumularea de
numai individului, ci devine, prin cumulare, un adevăruri parţiale. Un fapt istoric nu ajunge
câştig social. niciodată să fie cercetat în forma lui „pură”,
Pe de altă parte, una din limitele factorului pentru că istoricul nu este contemporan cu
subiectiv este tendinţa deformatoare pe care acesta evenimentul; noi avem acces numai la reprezentări
tinde s-o afişeze, rezultat al determinismului ale acestuia, la reflectările sale în conştiinţa
social, al părtinirilor sau prejudecăţilor etc.; umană, de aceea toate sursele vor purta o
conştientizarea necesităţii controlării acestor amprentă „personalizată”. Cercetarea se va raporta
atitudini, precum şi a parţialităţii/relativităţii mereu la obiectivele stabilite şi va purta mereu
adevărurilor poate fi realizată prin capacitatea de amprenta evoluţiei, „istoricul va scrie totdeauna
autoreflexie şi de selecţie, precum şi ancorarea în istoria în funcţie de rezultatul final al evoluţiei”5.
realitatea obiectivă. Activitatea de selecţie 2. Istorie şi memorie. Istoria şi memoria se
vizează, însă, şi ea un relativism, pentru că se vor află într-o strânsă interdependenţă, în măsura în
avea în vedere faptele care sunt importante care memoria reprezintă obiectul de cercetare al
subiectului, ceea ce atrage un alt tip de istoriei, iar istoria furnizează acesteia fapte şi
subiectivitate, numit de J.H. Randall, „relativism evenimente ce vor fi stocate. Istoria reprezintă un
obiectiv”3, datorat influenţelor epocii. Astfel, produs al memoriei, fie ea oficială, „a
cunoaşterea istorică „poate fi obiectivă într-un caz documentului”, sau personală, reflectând modul în
şi nu va fi în altul”4, în funcţie de reperele alese. care individul trăieşte evenimentele, biologice sau
Ieşirea din impas, pe care o propune Randall este istorice. Semnificaţiile istorice nu pot fi
necesitatea fixării unor obiective (objectives) la recepţionate prin „etimologii istorice”; ceea ce nu
care să se raporteze procesul de selecţie a este reţinut în memorie dispare, inevitabil, prin
uitare, în cel mai simplu caz, sau nu a fost reţinut
2
Adam Schaff, Istorie şi adevăr, Bucureşti, Editura politică,
1982, p. 328.
3 5
J.H. Randall Jr., „Nature and Historical Explanation”, M.J. Dhout, „Histoire et reconstitution du passé” în Ch.
Apud Adam Schaff, Op. cit., p. 349. Perelman (ed.), Raisonnement et démarches de l’historien,
4
Adam Schaff, Op. cit., p. 350. (Bruxelles, 1963), Apud, Adam Schaff, Op. cit., p. 318.
65
LITERATURĂ
niciodată; de aceea, memoria nu e doar obiectul salariu etc.) sau repere-limită, ce contribuie la o
istoriei, ci şi subiectul ei. distribuţie clară a amintirilor, de tip „ante”şi
Henri Bergson subliniază în Materie şi „post” (înainte/după război, înainte/după august
memorie: „Conştiinţa înseamnă memorie”. Acest 1944, înainte/după arestare, înainte/după 1989
lucru înseamnă că omul trăieşte tot atâta timp cât etc.). Ca şi cele autobiografice, amintirile de
îşi aminteşte. Amintirea, din perspectiva graniţă îşi păstrează acurateţea peste ani, însă
prezentului, activează timpul trecut, eliberându-l impactul asupra celui care îşi aminteşte este mult
de greutatea simplei stocări în „palatele mai acut.
memoriei”. Pentru toţi, trecutul e un „determinant Amintirile „traumatice” fac parte din această
pentru ceea ce suntem acum”6 şi ne defineşte. În categorie şi provin din incidente sau ameninţări la
funcţie de evenimentele particulare trăite, sau ale integritatea fizică sau morală a celui care îşi
comunităţii, şi de impactul lor asupra conştiinţei aminteşte; ele provoacă emoţii pe care, în funcţie
noastre, amintirile poartă amprente puternice sau de trauma suferită (fizică sau morală), ori de
doar tuşe, de ordin emoţional: nostalgie, plăcere, reacţiile colectivităţii, individul încearcă să le uite
resemnare, furie, regret, sfială etc. sau să le ascundă. Bătaia are un impact imediat
Discursurile autobiografice, la nivelul asupra corpului uman şi amintirea ei provoacă
percepţiilor, sunt construite pe eşafodajul a trei reiterarea suferinţei, însă aceasta este mai puţin
verbe ordonatoare: „a vedea”, „a simţi”, „a auzi”. dureroasă decât o traumă morală (agresiunea
În memorialistica despre detenţie, spre exemplu, verbală, desconsiderarea umană, anularea
contactul cu universul carceral se realizează statutului etc.) care are consecinţe pe termen lung;
senzorial: pentru că văzul este pus sub interdicţie în funcţie de intensitatea ameninţării (cauza),
(arestarea se face noaptea, deplasarea se realizează reacţiile umane în momentul reactualizării sunt
cu ochelarii opaci, celula este cufundată în diferite: abundenţa detaliilor în descrierea
întuneric etc.) şi nu poate fi activat, reprezentările efectului (trauma propriu-zisă) trimite înspre o
spaţiale care ar fi putut fi percepute prin organul detaşare afişată, astfel că amintirile sunt „prea
vizual, sunt reţinute în alte tipuri de memorie, accesibile”, iar refuzul amintirii sau a detaliilor nu
elementare: memoria olfactivă (mirosul fetid din înseamnă întotdeauna uitare, ci o activare a unui
celule), memoria tactilă (paturile-mormânt, zidurile autocontrol printr-o amnezie ce indică încă
reci), memoria auditivă (zgomotele-semnale prezenţa ameninţării, deci amintirile sunt „prea
metalice din calorifere sau surde din ziduri). Şi cea inaccesibile” (e aici cazul multora dintre foştii
vizuală e activată, dar la antipozi: celula de deţinuţi trecuţi prin reeducarea de tip Piteşti). Din
pedeapsă e neagră, deoarece e în întuneric şi neagră perspectiva psihanalizei, Freud opinează că
prin activarea celorlaltor simţuri, pentru a o verbalizarea experienţelor traumatice are un efect
configura. Amintirile rămân trainice nu doar pentru terapeutic, însă purtătorul este atacat din două
că sunt legate de fapte, ci pentru că rememorează şi părţi: din exterior, prin reactualizarea
stări emotive; întorcându-se, în procesul de evenimentului şi din interior, efectul de traumă
rememorare, la statutul de deţinut, memorialistul este retrăit. Se activează mecanisme de apărare,
retrăieşte afectiv consecinţele arestării: „îmi concretizate uneori prin blocaje verbale („a fost
amintesc cum m-am simţit”. greu”, „nici nu se poate povesti”, „nu am cuvinte
În opinia lui Ticu Constantin, amintirile se să spun” etc.) faţă de rememorarea traumei: nu se
pot clasifica în funcţie de repere autobiografice poate vorbi despre eveniment şi consecinţele lui
(spre exemplu amintiri ce marchează etape ale pentru că amintirile sunt fie „foarte bine reţinute”,
devenirii umane, care pot să coincidă sau nu cu fie „puternic respinse”7. Când discursul totuşi se
vârstele biologice: copilăria, adolescenţa, construieşte (din nevoia de vindecare morală sau
tinereţea, perioada detenţiei, sau a exilului, a ca demers restitutiv), aceşti purtători de traume îşi
rezistenţei în munţi, senectutea etc., ori efectul revendică dreptul de a fi ascultaţi, pentru că,
„prima dată”: prima iubire, prima întâlnire, prima asemenea tuturor discursurilor memorialistice, el
arestare, prima anchetă, primul copil, primul nu e unul autoadresat. În ciuda traumelor
acumulate în memorie, care structurează povestea
6
Ticu Constantin, Memoria autobiografică, Iaşi, Institutul
7
European, 2004, p. 5. Ticu Constantin, Op. cit., p. 163.
66
LITERATURĂ
despre sine, tonalitatea discursului nu e una cel care rememorează îşi asumă statutul de actor),
negativă, ci se pozitivează prin depăşirea fie într-o memorie socială (dacă participarea este
handicapului respingerii lor; verbalizate, deşi vor indirectă, mediată de presă sau de amintirile
persista într-o memorie dureroasă şi remanentă, altora, spre exemplu), ori într-o memorie istorică
ele îşi vor pierde din intensitate. Povestind /scriind (dacă nu se pot trasa linii de contemporaneitate
despre cauza şi efectele traumei, ea este depăşită, între eveniment şi narator). La fiecare nivel, se
dar numai relaţionată cu anumite „elemente de observă o continuă mişcare regresivă înspre trecut,
siguranţă” (spaţiul de origine, familia, Dumnezeu, cu scop recuperator şi apoi o mişcare progresivă,
speranţa etc.) care se configurează în momentul de raportare a informaţiilor la perspectiva
derulării poveştii: „rugăciunile mamei m-au prezentului. Încadrarea, de multe ori procustiană,
ajutat”, „n-am uitat de Dumnezeu”, „credinţa m-a a informaţiilor în cadre teoretice stabilite, în
ţinut în viaţă”, „am ştiut că o să scap” etc. nevoia de obiectivitate, angajează într-o singură
La polul opus acestora se situează, în opinia direcţie cercetarea, astfel că evenimente
lui Ticu Constantin, amintirile „vivace”, care înregistrate de memoria personală ca fapte
„luminează” trecutul şi cărora, în acord cu cotidiene, „mici”, sunt ignorate, deoarece sunt
devenirea ulterioară sau în contextul în care se prea „lente” şi greu de reperat într-o istorie
provoacă rememorarea, tindem să le acordăm un „rapidă”. Ignorarea provine şi dintr-o prejudecată
plus de valoare. Această redimensionare, a necesităţii distanţării faţă de eveniment, pentru
pozitivare, câtă vreme nu se manifestă ca un cult a-l putea evalua obiectiv, invocându-se aici şi
al personalităţii, nu înseamnă neapărat o limitele unei abordări subiective: memoria umană
falsificare a amintirii, pentru că evenimentul de este selectivă şi suspectă de contaminări chiar
bază nu e distorsionat, ci doar detaliile sunt involuntare; mai mult, există riscul ca amintirile
„îmbunătăţite”, ca urmare a influenţelor media, a unui martor să nu se plieze pe amintirile altuia
laturii social-umane etc. Exemple ale acestui tip (sau să nu se potrivească cu voinţa lui de
de amintiri sunt reflectate în tendinţele de amintire), provocând reproşuri sau
autoeroizare observabile în unele texte susceptibilităţi8. Se configurează astfel o stare
memorialistice, în care autorul-narator-actor se conflictuală între istorie şi memorie, mai degrabă
plasează mereu în „centrul evenimentelor”, ori între adevărurile furnizate de acestea: adevărul
mărturiseşte caracterul de lider al comunităţii, sau istoric şi adevărul afectiv, impunându-se
în contaminările post-eveniment (mărturisite, gen necesitatea unei etici a memoriei.
„aşa cum s-a spus la televizor”, „au mai spus-o şi Noile orientări ale istoriei secolului al XX-lea
alţii”, sau nemărturisite) pe care cel care îşi propun o abordare a „ansamblului părţii terminale
aminteşte şi le însuşeşte pentru că a trăit în a istoriei contemporane”9 prin apelul la memoria
contexte similare. activată prin verbalizarea ce generează naraţiuni
Amintirile de tip „flash” sunt foarte intens istorice; experienţa proprie a evenimentului,
reactivate pentru că prezintă o importanţă calitatea de actor sau martor al faptelor istorice
deosebită pentru cel care îşi aminteşte. Ele se oferă avantajul trăitului, al „originalului”,
manifestă cu prioritate în cadrul altor amintiri, fără permiţând pluriperspectivismul, oferind privilegiul
a fi invocate (rememorarea momentului arestării, unei relaţionări cu memoria personală, nu
spre exemplu, atrage şi amintirea unor detalii numai/neexcluzând raportarea la prezent sau la
vestimentare, sau ale stadiului vegetal – „atunci informaţiile documentare recunoscute ca oficiale.
pomii erau în floare”, ori cu privire la contexte În acest fel, pornind de la premisa unui demers
chiar accidentale – „atunci era la noi în vizită...”) obiectiv, apelând la surse subiective, e adevărat,
şi implică şi alţi actori sau observatori. dar „calde”, nu este nevoie de o distanţare
Din acest punct de vedere, în amintirile temporală pentru a obţine un adevăr obiectiv.
considerate personale îi implicăm şi pe ceilalţi, Singularul (evenimentul asupra căruia se
astfel că graniţele între o memorie personală,
autobiografică şi cea socială sunt aproape 8
Vezi Ruxandra Cesereanu, „Poetica amintirii” în „Steaua”
întotdeauna încălcate. Din punctul de vedere al nr. 1-2/2005.
9
gradului de implicare într-un eveniment, amintirile Este definiţia pe care J.F. Soulet o dă conceptului de
sunt stocate fie într-o memorie personală (dacă „istorie imediată”, în Istoria imediată, Bucureşti, Corint,
2000, p. 7.
67
LITERATURĂ
focalizează istoricul) este exploatat din veritabil homo narrativus10. Acest tip de
perspective multiple (surse documentare, istoria sensibilitate este utilă din perspectiva istoriei
oficială, dar şi resurse umane), astfel că orale, care „profită” de eternele „obsesii ale
evenimentul se întoarce la individ, cel care l-a discursului istoriografic de a reconstitui obiectiv,
înfăptuit. Acesta restituie propria istorie, ce, veridic trecutul”11. Discursul despre sine (în forma
cumulată cu altele, intră în conjuncţie cu orală ca rezultat al interviului biografic, ori în
informaţiile obţinute din sursele „reci”, forma scrisă a memoriilor-mărturii) relaţionează
documentare, din interpretarea cărora s-a născut o evenimentele mari ale trecutului cu percepţia
istorie oficială. individuală asupra lor, reliefând (într-un timp al
Pentru cazul particular al celor 50 de ani de povestirii) impactul pe care acestea le-au avut (în
comunism românesc, însă, istoria oficială este cel timpul trăirii) asupra individului. Astfel,
puţin viciată, oferind numai perspectiva profitabil, un timp istoric se filtrează într-unul
învingătorului, departe de a fi una obiectivă. biografic şi, în acelaşi timp, parcursul individual
Avantajul aplecării imediate asupra acestei devine oglindă a devenirii unei naţiuni. Se
perioade este posibilitatea sondării memoriei construieşte astfel o „istorie în istorie”12, unde
personale a celor care au trăit cu intensitate aceşti „rama” („istoria mare”) este alcătuită de o sumă
ani, din perspectiva învinsului (oponenţi, urmăriţi, de „istorii mici”, fără de care configuraţia ei n-ar
arestaţi, torturaţi etc.) încă supravieţuitor; în mod exista.
evident, fiecare va reconstrui, apelând la memoria În mod evident, întâlnirea dintre istorie şi
autobiografică, o istorie personală, unică, valabilă destin personal, reflectat fie în discurs oral
sie însuşi, dar capacitatea de selecţie a istoricului (provocat în interviu), fie în discurs consemnat
şi obiectivitatea demersului său, raportat mereu la (text despre sine), este marcată şi în puncte de
obiectivele propuse, poate conjuga naraţiunile convergenţă şi în puncte divergente. „Memoria
obţinute în scopul restituirii unei realităţi mică” (a datelor, mai ales şi a locurilor uneori)
obiective, chiar pornind de la argumente poate fi inexactă, în schimb cea „mare” (a
subiective. Trecutul personal (my past) s-a impresiilor şi a consecinţelor) e mai veridică,
transformat, prin etuva totalitară, în trecutul deoarece se articulează pe propria subiectivitate.
poporului (our past), uniformizat, iar istoria Acestui tip de subiectivitate trebuie să-i fie
personală (my history) a devenit istoria poporului acordată credibilitate (deci premisa obiectivităţii),
(our history). Într-o continuare a terminologiei, se în ciuda insistențelor invocări ale limitelor
impune „joncţiunea” dintre „my memory” şi „my surselor memorialistice. Liniile mai accentuate
past” reflectate în „my story”. Iar acest „my story” care construiesc impactul evenimentului istoric
relaţionează implicit şi profitabil cu „history”, asupra naratorului alternează cu crochiurile
situat la antipozi faţă de „our history”; „his story” deconcentrate referitoare la apelul evenimenţial
(povestea învinsului) se intersectează cu „my propriu-zis. Însă şi memoria datelor, a numelor,
story” (obnubilată de totalitarism) şi devine locurilor se sedimentează cu ajutorul unor
„history” (istorie, ce conjugă un eveniment reţinut conexiuni ce ţin de o logică interioară; datele sunt
în memorie personală şi apoi activat prin discurs, reţinute în relaţie cu o memorie a sărbătorilor
prin releul dimensiunii orale). Se realizează astfel, (spre exemplu: „am fost arestat cu câteva zile
prin limbajul ce verbalizează şi articulează înainte de/după ...” - o sărbătoare creştină: Paşte,
amintiri ce pot părea disparate, ideea continuităţii Crăciun etc.), numele şi locurile sunt relaţionate
trecut-prezent, şi, mai mult, se pot observa cu identităţi sau alterităţi din orizontul familial sau
discrepanţele frapante dintre o istorie contrafăcută comunitar (spre exemplu: „aici era sărăcie, nu ca
(oficială) şi una trăită (nonconformă), de cele mai la noi” – despre spaţiul de domiciliu obligatoriu
multe ori retezată procustian. etc.). Exactitatea evenimenţială, mai mult sau mai
3. Istorie şi biografie. Statutul omului ca
(purtător de) memorie îi creează acestuia şi 10
Ion Vlad, Aventura formelor, Bucureşti, Editura Didactică
sensibilitatea crescută înspre tentaţia povestirii, un şi Pedagogică, 1996, p. 107.
11
Doru Radosav, „Biografie şi istorie (sec. XX). Moş
Ivănescu din Rusca”, în „Anuarul de Istorie Orală” (AIO) I,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 38.
12
Doru Radosav, Loc cit., p. 38.
68
LITERATURĂ
puţin conformă cu realitatea, este reţinută în vreme construieşte istoria, dar şi suportă (e subiect
funcţie de gradul de participare a naratorului la „pasiv”) efectele propriilor acţiuni (într-un efect
acest eveniment sau de impactul direct sau de „bumerang”). Astfel, discursul istoric se
indirect al acestuia asupra construieşte şi din biografii individuale, situate,
individului/familiei/comunităţii, generând astfel într-o premisă restitutivă, fericit, într-un punct de
reprezentări graduale. În tuşe mai pronunţate sau întâlnire cu marile fapte care au devenit
înspre marginal, dar oricum marcate, istoria evenimente istorice. Mai mult, participarea
contemporană îşi găseşte reprezentări în memoria individuală constructivă la aceste fapte le-a
personală. Depinde de gradul de interacţiune al conferit dimensiunea istorică.
individului cu această „mare istorie”. 4.Istorie şi timp. Literatura memorialistică,
Biografia furnizează informaţii despre „cine deşi porneşte de la premisa unei memorii
este” omul care participă la istorie, dincolo de un personale, ce dezvăluie emoţii şi istorii
discurs filozofic („ce este” omul) mai puţin particulare, „con-centrează” timpul individual şi
profitabil din punctul de vedere al relaţionării cu timpul istoric, faţă de care se raportează mereu
istoria, pentru că rămâne neancorat într-o realitate actorul/martor al evenimentelor. Pe de altă parte,
diacronică. Unicitatea discursului despre sine nu mărturisitorul pendulează mereu între alte două
izolează individul, ci îl pune în relaţie cu alte valenţe temporale, ale discursului: timpul
biografii, sugerând interacţiuni umane. Hannah povestirii angajează un timp al trăirii. Astfel, din
Arendt13 sugerează că „viaţa individuală poate fi ambele perspective, individul este ancorat în
povestită şi reprezintă condiţia prepolitică şi comunitate, istoria „invadează” intimitatea, fără a
preistorică a istoriei” (t.n.). Mai mult, Adriana se diminua personalitatea individuală.
Cavarero opinează că aceste condiţii transpuse în Pe lângă existenţa unor repere nucleu
naraţiuni sunt prioritare politicii şi istoriei. Astfel, (copilăria, adolescenţa, arestarea, ancheta,
biografia devine importantă, în esenţă, nu pentru o închisoarea, eliberarea, reintegrarea în societate
istorie a faptelor, ci pentru una a oamenilor, iar etc.) a căror repetabilitate în discursurile despre
„problema” subiectivităţii trebuie redimensionată detenţie asigură coerenţa traseului propus, textele
în oportunitatea descoperirii „fragilităţii unicităţii” memorialistice permit descoperirea a două tipuri
fiecărei biografii în parte, care se reflectă în de mişcări: una circulară, a „timpului mic”, intim,
unicitatea discursului despre sine care luminează personal, reprezentat prin conectori temporali de
existenţe unice. tipul: „dimineaţa”, „la prânz”, „seara”, „la 5”, „la
De actualitate acută în domeniul istoriei 10”, „o jumătate de oră”, ce segmentează
orale, relaţia dintre biografie şi marea istorie existenţa, sincopând-o, şi o mişcare liniară, „ce
revelează modul în care individul (prin viaţa sa, asigură (s)curgerea într-un „timp mare” (în
unică) se raportează la istorie, fundamentată ca accepţia bahtiniană), istoric, ireversibil, marcat
ştiinţă care studiază dezvoltarea complexă a unei discursiv prin date calendaristice, ani, perioade de
societăţi, într-un proces unitar, fundamentat. detenţie, succesiuni ale spaţiilor de detenţie etc.
Biografiile individuale ies din acest „unitar” Conectarea celor două timpuri dezvăluie relaţii
instituţionalizat, oficial şi colectiv, dezvăluind, tensionate ale individului cu societatea şi asigură
deopotrivă, modul în care istoria este „trăită la relaţionarea cu istoria15. Pentru majoritatea
persoana I singular”14 şi influenţa istoriei asupra memorialiştilor, a relata despre ei înşişi înseamnă
modulaţiilor biografice individuale. Cu alte a relata despre întreaga lor generaţie, luminând
cuvinte, individul acţionează asupra istoriei (cel spiritual o epocă apusă şi sedimentată deseori într-
puţin pentru că e actorul ei), iar istoria „lucrează” o memorie dureroasă.
asupra propriului său destin; se observă astfel o Deşi aproape toţi memorialiştii aleg să
dublă poziţie a individului: e un subiect activ, câtă respecte regula calendarităţii lui M. Blanchot,
timpul nu (mai) respectă cronologia, ci
13
În The Human Condition, Chicago, University of Chicago
intensitatea trăirii, care va ordona devenirea eului.
Press, 1957, p. 181, Apud Adriana Cavarero Relating Rememorarea reclamă alte amintiri, în tehnica
Narratives, Routledge, London, 1997, p. X („Translation’s
Introduction”).
14 15
Doru Radosav, „Editorial” în „Anuarul de Istorie Orală” Vezi Virgil Şoptereanu, Timpul artistic şi poetica
(AIO) V, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 9. memoriei, Bucureşti, Paideia, 2006.
69
LITERATURĂ
„ramei”: se ating aproape simultan timpuri şi spaţii (spre exemplu, închisorile sunt descrise în
epoci diferite, eul narator invocând diverse alte termeni asemănători, respectând un fişier al
ipostaze proprii, dar din alte contexte istorice. În înfiinţării lor, până la prezentul intrării în ea), în
opinia lui Virgil Şoptereanu, aceste abateri de la aceleaşi perioade temporale, confruntându-se cu
linearitatea discursului ca premisă de construcţie, aceleaşi condiţii etc., în cadrul mai multor scrieri
demonstrează o abandonare benefică, de acelaşi gen. Mai mult, memorii diferite reţin,
multidirecţională, şi reprezintă semne ale desigur, în funcţie de capacitatea de stocare şi de
modernităţii; o modernitate proustiană ce atinge, bagajul cultural al manierei de redare prin limbaj,
am spune, fulgurant, postmodernismul16. aceleaşi întâmplări-cheie marcante pentru actorii
Experienţa umană se va reda, din punctul de care fie s-au întâlnit în acelaşi timp al faptelor în
vedere al compoziţiei, în două moduri: povestirea, acelaşi spaţiu, fie nu. Un exemplu concludent este
derulată într-un tempo adesea rapid şi descrierea, ocurenţa iterativă a „întâmplărilor” din detenţie
care suspendă timpul, memorialistul orientându-se (revolte, evadări), sau a persoanelor, mai ales cu
asupra spaţiului. portrete negative (gardieni, anchetatori, colegi de
Ioan Holban17 opinează că scrierile celulă), care au marcat memoria deţinuţilor-
subiective propun intersecţia mai multor timpuri: memorialişti în timpul faptelor, fie ca actori, fie ca
un timp al lecturii, care se verifică de multe ori observatori, fie ca receptori ai unor cutume. Spre
prin introducerea cititorului în discurs, chiar de exemplu, memorialistica Aiudului punctează o
către naratorul-actor, prin „Cuvântul înainte”, încercare de evadare, întâmplare trăită sau auzită
formulele de adresare directă („stimate cititor”), obligatoriu, memorialistica Gherlei aminteşte
„Introduceri” sau „Cuvânt lămuritor”. Aceste celebra întâmplare a adolescentei care trimitea
fragmente devin de multe ori pretexte pentru a semnale din faţa închisorii, memorialistica
potenţa scopul scrierii, valoarea documentară a Piteştiului nu poate ocoli perioada reeducărilor
textelor restitutive, pentru a accentua adevărul etc. Sunt timpuri-ancoră comune care se
faptelor narate, ca prim obiectiv al demersului, evidenţiază în toate mărturisirile de detenţie ale
memorialistul deplasând, de multe ori, accentul, acestor spaţii, indiferent de timpul fizic al
de la importanţa propriei persoane (într-un exces „locuirii”.
de modestie) în favoarea unei categorii sociale şi a Cel de-al treilea timp subliniat de I. Holban,
unei epoci; persoana I singular se deplasează este cel al amintirii, şi care, spre deosebire de
înspre un plural al apartenenţei, „noi”. Prin acest timpul lecturii ce vizează cititorul, aparţine eului
timp al lecturii, secvenţele evenimenţiale ale care rememorează şi care se regăseşte prin apelul
textului memorialistic se leagă retoric între ele şi la persoana I a verbului la indicativ imperfect. Eul
stabilesc, totodată, un contact direct cu cititorul. narator devine contemporan cu timpul trăirii,
Al doilea timp al scrierilor memorialistice replasându-se în „timpul acţiunii”: „în momentul
este cel al scriiturii, definit de Ioan Holban ca o rostirii memoriei, eul narator se defineşte în raport
„categorie temporală purtătoare a pactului cu acel timp şi cu acel sine-în-act”19. Timpul
autobiografic şi îl presupune în mod necesar pe evenimenţial este subliniat printr-un prezent
destinatarul mesajului, ca subiect al lecturii”18. ireductibil al evenimentului, în care cronologia
Pactul autobiografic, în accepţia lui Philippe dispare. Prin aspectul emotiv pe care rememorarea
Lejeune, verifică identitatea Autor = Narator = nu îl poate ocoli, se pot observa depăşiri ale
Personaj/Actor. Pe lângă acesta, se impune şi limitei actului povestirii şi o întoarcere în
prezenţa unui alt pact, referenţial, care verifică evenimenţial, printr-o abolire a distanţei
„realul” prin materialul scris: prezentul verbelor, temporale. Întoarcerea în evenimenţial, percepţia
date calendaristice, martori, terţi. Pactul referenţial şi capacitatea de narativizare a lui sunt condiţiile
poate dubla realul unui text memorialistic de tipul scrisului istoric.
memoriilor, prin ocurenţa descrierilor aceloraşi 5. Istorie şi limbaj. Prin actul vorbirii, omul
evocă, deci actualizează etape şi evenimente ale
16
Vezi, în acest sens, construcţia compoziţională a trecutului său, fie că este vorba de un trecut al
memoriilor Ana-Mariei Marin.
17
Ioan Holban, Literatura subiectivă, Bucureşti, Minerva,
1989.
18 19
Ioan Holban, Op. cit., p. 218. Ioan Holban, Op. cit., p. 222.
70
LITERATURĂ
faptelor, fie al emoţiilor20. Memoria istoria este mereu contemporană, aşa cum afirma
evenimenţială, înmagazinată secvenţial, se Benedetto Croce.
activează prin dimensiunea narativă a limbajului. D. Bertaux afirmă că există trei dimensiuni
Discursul narativ, ca formă de manifestare a ale realităţii cu care operează purtătorul de
limbajului, mediază interferenţa a două forme de memorie: o realitate istorică propriu-zisă, care
experienţe umane: trăirea în universul senzorial şi însumează faptele cu caracter obiectiv, realitatea
expunerea bagajului informaţional receptat în semantică ce denumeşte evaluările, judecăţile de
universul reprezentărilor. În accepţia lui Paul valoare existente post-eveniment, realitatea
Ricoeur, limbajul devine pivotul între cele două discursivă, adică ceea ce se formulează în
experienţe subiective. Prin dinamica amintirii, discursul autoreferenţial despre parcursul propriei
evenimente din trecut devin disponibile pentru vieţi, asamblând realitatea istorică, obiectivă şi
individul care îşi aminteşte şi le articulează, prin realitatea semantică, ce presupune raţionalizările
limbaj, făcându-le disponibile lui şi celorlalţi într- subiective. Realitatea discursivă, reuneşte aşadar,
o formă discursivă canonică (cronologică) sau prin verbalizare, obiectivul şi subiectivul, cele
necanonică (articulate coerent în funcţie de două dimensiuni ale limbajului fiind activate
anumiţi centri de interes istoric sau emoţional). dinamic: latura tranzitivă revelă fapte şi întâmplări
Revizitarea acestor centri în forma diegesis-ului personale şi sociale, latura reflexivă permite
permite purtătorului noi experienţe perceptive reflexii, evaluări, perspective despre experienţele
(„acum, când îmi amintesc că...”, „atunci nu cu care ne confruntăm direct sau indirect, ca
realizam că...”, „abia mai târziu mi-am dat seama actori/observatori. La nivelul investirii cu sens,
că...” etc.) ce ies din itinerarul propus, deschizând două verbe ordonează realitatea discursivă: „a
alte experienţe faptice sau emoţionale. avea” şi „a fi”. Amândouă se concretizează atât la
Dinamismul limbajului ce poate verbaliza „din polul negativ, cât şi la cel pozitiv: „noi am pierdut
mers” noi fapte conferă purtătorului de memorie totul” (prin arestare, confiscare etc.) este sintagma
„vocaţia povestitorului”, care se ambiţionează să cu care se schimbă spaţiul libertăţii de afară, cu
coaguleze două valenţe: cea de estetician, prin cel al închisorii; statutul de om (liber) este
„expunerea unor diagrame sufleteşti” şi cea de violentat, de asemenea, prin denominaţiile
istoric, actor/observator al unor evenimente frecvente ale deţinuţilor înşişi („schelete
purtătoare de istorie21. ambulante”, „robi” etc.), sau ale aparatului
În opinia lui Paul Zumthor, istoria, care se opresiv: „banditule”, „duşman al clasei
hrăneşte din memoria vie, există numai în/prin muncitoare”, apelarea cu un indicativ, ca să nu
povestire, un „loc lingvistic care înlesneşte orice mai pomenim diversele inovaţii lexico-sexuale ce
schimb între mine şi celălalt”22. Prin intermediul atentează la intimitatea umană etc. Pozitivarea se
limbajului, istoria nu mai rămâne doar la nivelul realizează la nivelul experienţelor de viaţă
de eveniment, ci este mereu ancorată la prezentul acumulate în închisoare („anii de închisoare m-au
spunerii – de multe ori articularea se face prin împlinit”) şi în discursurile post-detenţie, după
apelul la un invariabil prezent, ce trimite înspre perioada de acomodare cu lumea aşa-zis liberă:
atemporalitate, sau imperativ explicit ori implicit, „copiii noştri s-au realizat”, „au de toate”, „am
care conotează densitatea emoţională a unei clipe reuşit să mă angajez/să-mi continuu studiile” etc.
trecute, dar redirecţionată tot înspre prezent; În orientările actuale, „cuvintele se
imperfectul proiectează înspre trecut orice acţiune, identifică cu evenimentele, felul în care ele
după cum tot atât de bine o întinde înspre definesc cadrul enunţiativ al epocii şi devin, prin
prezentul povestirii; din acest punct de vedere, chiar rostirea lor, eveniment”23. Michel Tournier
apropie şi mai mult istoria de limbaj, considerând
20
că, de fapt, „istoria se constituie şi se restituie”
Elisabeta Nicolau, Le temps autobiographique. Ètude prin cuvinte, ele nefiind doar urme ale trecutului,
narratologique, pragmasémantique et de linguistique
textuelle sur la temporalité autobiographique, Bucureşti
ci şi sursă şi produs în acelaşi timp al trecutului24.
Editura Universităţii, 2006, p. 132.
21 23
Vezi Ion Vlad, „În zonele interferenţelor”, în Aventura Delia Marga, Analiza discursului în istorie, (Teză de
formelor, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996. doctorat), p. 283.
22 24
Paul Zumthor, Babel sau nedesăvârşirea, Iaşi, Polirom, Michel Tournier, „Mots”, nr. 35/iunie 1993, Apud Delia
1998, p. 114. Marga, Op. cit., p. 286.
71
LITERATURĂ
6. Istorie şi text (despre istorie). Adrian sferei politicului) suscită, din ce în ce mai intens,
Marino afirmă că „scrierea este paznicul fidel al reevaluarea graniţelor trasate de orientările
amintirilor şi faptelor trecute”25. Această punere tradiţionaliste dintre istorie şi speciile
„la adăpost” a amintirilor prin semne grafice, care memorialistice, între realitate şi strategii
modifică modul de transmitere a amintirilor (de la ficţionale. În fapt, această graniţă este una ipotetic
discurs oral la text scris), nu se rezumă doar la trasată, câtă vreme aplecarea înspre „ trecutul
modificarea canalului de comunicare: „În realitate, imediat” necesită „întoarcerea la autor”, adică
fixarea este doar aparenţa exterioară a unei tocmai la cel care are conştiinţa apartenenţei la
probleme mult mai importante care se referă la imediat, din perspectiva participanţilor şi/sau a
toate proprietăţile discursului”26. Evenimentele martorilor. Modul în care evenimentul istoric este
consemnate în scris, au, pe lângă rol de fixare, şi receptat şi apoi reprezentat într-o formă discursivă
responsabilitatea întâlnirii cu lectorul. În ideea de aceştia este relativ; reconstituirea trecutului va
acestei posibile confruntări, informaţiile sunt trece mereu prin „furcile caudine” ale
exacte, memorialistul oferind detalii, toponime, imaginarului. În reconstituirea istorică, fie că
nume de alţi martori care pot oferi garanţia apelăm la documentul scris sau la cel oral,
veridicităţii; deseori, informaţia nu e doar adevărul este unul relativ, de fapt e alcătuit dintr-o
consemnată, ci se împleteşte cu interpretarea sumă de adevăruri, perfect valabile, din
faptelor, proprie sau a comunităţii; tehnica perspectiva celui care le susţine. Accesul la istorie
detaliului, a descrierii atente, deoarece pentru se face numai prin izvoarele ei, fie ele tradiţionale,
mulţi minuţia echivalează cu proba, angajează ale „istoriei tari” sau complementare, specifice
ochiul, ca organ de cunoaştere, şi care e parcă istoriei orale. Pentru că istoria este „făcută” de
forţat să intre în memoria celui care scrie prin oameni, şi izvoarele istorice sunt produse de ei,
parcurgerea textului. Evident că posibila întâlnire oferind reprezentări ale evenimentului, aşa cum
cu cititorul, presupunând că unul din obiectivele sunt percepute în imaginar.
consemnării scrise este şi tipărirea, determină şi Orice document istoric (scris sau
acribia redactării, de la respectarea normelor iconografic), învestit cu un plus de obiectivitate,
gramaticale, până la cele ale coerenţei şi coeziunii nu e un produs al istoriei, ci al oamenilor, nu poate
textuale. fi identic cu evenimentul pe care îl reprezintă; el e
Însă, gradul autenticităţii creşte tocmai o replică sintetică, la scara cea mai redusă, dar o
atunci când intenţia de literatură a textului realitate „secundă”, construită prin mijloacele care
memorialistic scade, în favoarea caracterului de îi stau la îndemnă „constructorului” şi în funcţie
mărturie, de document al acestuia. De multe ori, de scopul propus: observarea documentului sau
memorialistul, deşi se află sub „protecţia analiza lui şi emiterea unor judecăţi de valoare
evenimentului”, din dorinţa mărturisirii, adesea se implicit pătrunse de subiectivitate, cunoaşterea
plasează singur „sub auspiciile creativului”27. egocentristă sau diseminarea informaţiilor
Problema interferenţelor realitate – ficţiune obţinute prin apelul la reprezentări, iconice sau
în memorialistică e una care suscită un permanent lexicale (vocabularul poate fi şi el ideologizat sau
interes, deopotrivă în tabăra istoricilor şi a uzual, depinzând de zona de „centru” sau
literaţilor. Orientările actuale înspre o istorie „periferie”, deşi Centrul se plasează mai degrabă
deschisă (depăşind pragul tradiţional al acolo unde vrem noi să-l plasăm).
evenimentului ca rezultat final, şi coborând înspre Adevărul (obiectivitatea) şi frumosul (ca
latura individuală, a percepţiei despre „facerea” mod de reprezentare a obiectivităţii ţine de
istoriei, din perspectiva „celor mici”, din afara literaritate, orice am spune, deci de imaginar) se
întâlnesc într-un punct Zero: strategiile ficţiunii
pot aduce istoriei o valoare morală, în timp ce
25
Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, I, Cluj-
Napoca, Dacia, 1991, p. 40. „stilizarea” surselor istorice nu înseamnă neapărat
26
Paul Ricoeur, Apud Otilia Hedeşan, „Când ţăranii încep să
scrie...”, în Ciprian Vâlcan, Ilinca Ilian (coord.), Cultura
diluare. Limitele de acţiune ale surselor istorice şi
memoriei în Europa Centrală, Timişoara, Editura ale memorialisticii sunt mişcătoare. Conştienţi sau
Universităţii de Vest, 2005. nu, memorialistul estetician şi istoricul au
ascendente comune. Literatura memorialistică se
27
Vezi Aurel Podaru (ed.), Carnetele de la Beclean 5.
Memorialistica între realitate şi ficţiune, Beclean, Clubul construieşte pe fundaţia dată de memorie, care e
Saeculum, 2005, p. 12.
72
LITERATURĂ
factuală, concretă. Procesul de amintire este unul Ricoeur, Paul Memoria, istoria, uitarea,
selectiv şi subiectiv, potenţat de afecte. Realităţile Timişoara, Amarcord.
reţinute în memorie sunt exteriorizate prin limbaj Schaff, Adam, Istorie şi adevăr, Bucureşti,
(în forma discursului oral despre sine) şi prin Editura politică, 1982.
semn lingvistic (textul despre sine) într-un mod F. Soulet, Istoria imediată, Bucureşti, Corint,
subiectiv, pentru că realitatea înmagazinată în 2000.
timpul trăirii este re-prezentată într-un text/discurs Şoptereanu, Virgil, Timpul artistic şi poetica
despre. Şi istoria e, în sine, o categorie memoriei, Bucureşti, Paideia, 2006.
memorialistică, pentru că intră în conjuncţie cu Vlad, Ion ,Aventura formelor, Bucureşti, Editura
memoria şi manifestă tendinţa de a interpreta Didactică şi Pedagogică, 1996.
datele, fenomenele recuperate în funcţie de Zumthor, Paul, Babel sau nedesăvârşirea, Iaşi,
obiectivele, interesele celui care o scrie, Polirom, 1998.
relaţionându-le cu realitatea prezentă.
Indiferent din ce punct de vedere este privită
(literar, istoric, sociologic, filozofic etc.),
memorialisticii îi rămân comune „obiectivele
restauratoare” (Silvian Iosifescu), „finalitatea
restitutivă” (Henri Zalis), „natura testimonială”
(Alexandru Paleologu)28. Depăşind revendicările
convenţiilor, textele memorialistice rămân în
permanenţă valide prin natura lor documentară, fie
că este vorba despre documente istorice,
existenţiale sau respirări/(cu)tremurări ale
sufletului.

Bibliografie:
Cesereanu, Ruxandra „Poetica amintirii” în
„Steaua” nr. 1-2/2005.
Constantin, Ticu, Memoria autobiografică, Iaşi,
Institutul European, 2004, p.
Holban, Ioan, Literatura subiectivă, Bucureşti,
Minerva, 1989.
Hedeşan, Otilia „Când ţăranii încep să scrie...”, în
Ciprian Vâlcan, Ilinca Ilian (coord.), Cultura
memoriei în Europa Centrală, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest, 2005.
Marga, Delia, Analiza discursului în istorie, (Teză
de doctorat).
Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură, I,
Cluj-Napoca, Dacia, 1991
Nicolau, Elisabeta, Le temps autobiographique.
Ètude narratologique, pragmasémantique et de
linguistique textuelle sur la temporalité
autobiographique, Bucureşti Editura Universităţii,
2006.
Podaru, Aurel (ed.), Carnetele de la Beclean 5.
Memorialistica între realitate şi ficţiune, Beclean,
Clubul Saeculum, 2005.

28
Vezi Caietele de la Beclean 5.
73
LITERATURĂ

ADRIAN MANIU– EXPRESIONISM CHTONIC

Drd. Streza Diana

Résumé: Adrian Maniu – expressionisme chtonic Adrian Maniu écrit une poésie qui s’intégre également en
deux directions esthétiques: modernisme et traditionalisme. Au début, Adrian Maniu s’oriente vers le symbolisme.
Puis, ses yeux regardent vers la terre natale; ce thème est traité en apparence à la manière du traditionalisme, parce
que l’interprétation des vers rélevent les traits de l’expressionisme: l’attitude par raport à une guerre absurde, le
sentiment apocalyptique, le bucolique stylisé, la peinture ingénue, la vue totalitaire de la réalité.
Cuvinte cheie: război, apocalipsă, element chtonic, expresionis.

Deşi a debutat înainte de primul război primatul ironiei, sarcasmului şi măştii hâde a
mondial (1912 - Figurile de ceară) - când numele caricaturalului, scriitorul plasându-se, „încă de la
său apare alături de întemeietorii primelor grupări debut, pe orbita demitizărilor”2. La Adrian Maniu,
avangardiste -, continuându-şi activitatea ca şi la toţi simboliştii, acest curent estetic
scriitoricească după sfârşitul celei de-a doua înseamnă parcuri, havuzuri, nevroze, nopţi
conflagraţii mondiale (1965 -Cântece tăcute şi furtunoase, instrumente muzicale, sinestezii (Se
Versuri în proză – rescrieri ale unor texte mai înmormântează seara. Din flori înlăcrămate/
vechi; 1968 – Scrieri, I-II – revizuirea întregii Miresme luminate – se-nalţă-n legănări – Litanii
creaţii lirice), totuşi, Adrian Maniu se înscrie, II, în „Seara”, 21.VII.1914). Modelul este
datorită părţii celei mai substanţiale a operei sale, Minulescu, corporalizat în adoptarea unui lirism
în perioada interbelică, atunci când înfiinţează declamatoriu semănat cu remarci ironice, în
revista „Gândirea” împreună cu Cezar Petrescu, opţiunea pentru abuzul de neologisme, pentru
Lucian Blaga, Gib I. Mihăiescu, Emil Isac, Radu desacralizarea sentimentului prin apelul la
Dragnea, pictorul Demian, D. Tomescu, D. I. cotidian, pentru livresc prin citarea unor personaje
Cucu. Cu toate acestea, opera sa literară nu se în situaţii caricaturale (Poema mâinilor goale/
înscrie în ideologia gândiristă, Adrian Maniu Săpun pentru Ladi Macbeth/ Obscene brăţări de
colaborând (scria cronica de artă, pledând opale/ Voinţa ucisă-n regret. – Poema mâinilor
deopotrivă pentru cauza artei populare şi pentru tale, în „Seara”, 22.VII.1913); influenţa lui
meritele marilor pictori români) la „Gândirea” în Minulescu se observă şi în abordarea
periaoda începuturilor eclectice, când încă nu se comparaţiilor multiple (Cu ochii galbeni, cu
imprimase revistei spiritul doctrinar. priviri rebele,/ Erai un crin – lumină trâmbiţată,/
Începuturile. Poet, prozator, dramaturg, Erai o rimă pentru niciodată,/ Erai o fantezie de
autor de cronică plastică, Adrian Maniu, născut la dantele/ O, fluturi, ochi nervaţi în peruzele. –
Bucureşti din părinţi de origine ardeleană, se Jucărie, în „Seara”, 20.I.1914). Pe aceeaşi linie, se
dovedeşte a fi un fiu fidel al Poeziei, aceasta situează şi poemul Salomeea sau urmările unei
lăsându-şi amprenta asupra întregii sale creaţii. Ca proaste educaţiuni (1915), reprodus în Drumul
elev, debutează în revista liceului, „Răsăritul” spre stele. Se reia, aici, un subiect cultural spre a
(1906), apoi, în revista „Insula”, publică poemul fi tratat parodic, în spirit modern, şi este, în esenţă,
în proză Primăvară dulce (1912) şi, tot în acelaşi o pleiadă de stări lirice. Maniera folosită este
an, debutează editorial cu volumul Figurile de împrumutată de la născocitorul poeziei
ceară (1912), care cuprinde „poeme în proză improvizate, Laforgue, şi se caracterizează printr-
macabro-baudelairiene”1, regăsindu-se aici un amestec de sentimentalitate lacrimoasă cu
întreaga paletă a decadentismului alături de ironie, de romanţă cu parodie, de poetic cu
distanţarea ironică, marca viitoare a lirismului său. prozaic. De fapt, prin Adrian Maniu „se produce,
Prin urmare, începuturile sale poetice stau sub de altminteri (la noi), o notabilă modificare a
semnul simbolismului târziu, care conferă structurii universului de imagini, supraîncărcat (în
ciuda revoluţiei romantice, de mult consumate
1
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele
2
două războaie mondiale, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, Martin, Aurel, Poeţi contemporani, vol. I, Editura pentru
1974, p. 125. Literatură, Bucureşti, 1967, p. 29.
74
LITERATURĂ
pragmatic) cu vocabule frumoase şi cu un sistem Maturitatea literară. Apoi, brusc, fără nici
de referinţe alcătuit pe criterii exclusiviste.”3; este o explicaţie, cel care s-a ridicat împotriva idolilor
vorba despre anticalofilism (precedându-l, în acest devine un reprezentant al tradiţionalismului.
sens, pe Camil Petrescu). Totuşi, o motivaţie ar putea fi dată de trăirea
De sub tutela simboliştilor şi a perioadei primului război mondial, experienţă ce-i
decadenţiştilor iese curând, afirmându-şi orientează privirea spre ţinuturile natale. Pasul de
originalitatea prin consacrarea lirismului abia trecere este realizat de ciclul poetic Războiul,
şoptit parcă; poetul va păstra însă luciditatea şi publicat între 1921-1922 în „Gândirea” şi semnat
ironia, care vor deveni cele două constante ale astronim, „***”; versurile, de esenţă
liricii sale. Tot de acum, se observă cultul pentru expresionistă, aduc, pentru prima oară în lirica
imagine (opţiune a pictorului reorientat, ce preferă românească, o viziune tragică asupra conflagraţiei
cuvântul), încadrându-se astfel lumii moderne, şi exprimă „revolta pe care i-o trezeşte un război
postsimboliste, care pune accentul pe elementul nimicitor şi suferinţele celor din tranşee”9: Cum
vizual. Deci, se pune semnul egalităţii între lume din distrugere ţările se măresc?/ Eu moarte văd,
şi imagine (universul vizibil este alcătuit din şi mă trudesc/ Să văd mai mult pentru fiecare
„imagini ce pot doar să aproximeze mai mult sau popor/ Din cuşca groapei de observator,/n lumea
mai puţin realitatea modelelor lor”4), ceea ce asta dată tuturor./ Cei care rămân merită jertfa
coincide cu „laicizarea”5 poeziei – un „imperativ celor ce nu mai sunt?/ Răspunde-mi, pământ,/
antiorfic”6 pentru Adrian Maniu. Eroul liric va Răspunde-mi, pământ...// Pentru toate ţările
apărea drept ins a cărui identitate se pierde în victoriile ce sunt?/ Pământ-mormânt./ Pământ.
anonimat datorită îndoielii născute în suflet şi de Cuvânt, ca şi când de foame s-ar ucide,/ Îi cerem
aceea nu se va sfiii „a apela la un comportament viaţa, pentru că viaţa închide./ Pământ, care te
clovnesc”7. Despre textele lirice scrise în perioada măreşti numai pre cât îţi dăm morţi./ Pământul
antebelică,vorbeşte D. Micu, punctând toate care azi pe cizme îl porţi,/ Pământul care o să fie
elementele definitorii ale acestui tip de lirism: al tău sau al lui,/ După ce l-a spurcat sau l-a
„Mijloacele acestui poet sunt nu numai moderne, sfinţit jertfa sângelui,/ Dar care oricât de rodnic
ci moderniste la modul extrem, el fiind în deceniul în bucate/ Nu o să preţuiască viaţa unui frate.
al doilea unul din corifeii avangardei, insurgent (Observator). „Încleştarea, despuiată de nimbul
radical, iconoclast dintre cei mai fără măsură. [...] eroismului de paradă, apare [ca] un asasinat de
Sfidând toate convenţiile literare, dând cu tifla, dimensiuni stihnice”10: O grindină însângerând
ostentativ, oricărui academism, Adrian Maniu câmpia omenească,/ rostogolindu-se în urmăriri,
profesează printre cei dintâi, versul abrupt, cu necontenită,/ apropie osânda fâlfâită./ Sfârşitul
timpul renunţând [...], înaintea lui Blaga, şi la care nu vrea să sfârşească. (Toamna).
rimă, adoptă atitudini cinice, persiflează totul, ia
în derâdere reculegerea, extazul, varsă acizii
ironiei peste efluviile sentimentale, peste
momentele solemne, peste gesticulaţia
ceremonioasă, depozitează în poeme resturi de
proză, introduce neologisme stridente în contexte
improprii, face, într-un cuvânt, pe bufonul: fără
convingere, evident, însă cu o capacitate
disimulatorie extraordinară.”8.

3
Ibidem, p. 31.
4
Peters, Francis E., Termenii filosofiei greceşti, trad. Drăgan
Stoianovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 178.
5
Grigurcu, Gheorghe, De la Mihai Eminescu la Nicolae
Labiş, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 159.
6 9
Idem, p. 159. Lăzărescu, Gheorghe, Adrian Maniu, Editura Albatros,
7
Idem, p. 160. Bucureşti, 1985, p. 87.
8 10
Micu, D., „Gândirea” şi gândirismul, Editura Minerva, Petroveanu, M., Studii literare, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1975, pp. 420-421. Bucureşti, 1966, p. 17.
75
LITERATURĂ
Reeditându-şi opera, după patru decenii, front e casa mea,/ dar nu ştiu dacă cineva în
Adrian Maniu afirmă despre textele din acest viaţă-mi este,/ îmi pare tot măcelul că se
ciclu, inclus în Cartea păcii: „Mănunchiul prelungeşte fără noimă,/ searbădă poveste,/ o
versurilor împotriva războiului – carte din cartea născocire de urât,/ un vis amărât,/ de care,
de poezie – cuprinde un aspru material omenesc fiecare, fără apărare, se temea. – accentul se
cules în primul război mondial, însemnări dintr-un deplasează pe labilitatea destinului uman,
autentic carnet de luptă al unui frate bun. Numele meditaţia fiind mai profundă. Acelaşi lucru se
lui e figurat, odată, pe lista oficială a răniţilor; poate urmări şi în cazul poeziilor: Observator,
materialul brut mi l-a încredinţat la întoarcere, cu Duel de artilerie, Refugiaţii sau altele inspirate din
dorinţa expresă ca să-l folosesc în lupta socială. carnetul fratelui său, Horia Maniu. Unele sunt
Am cules din scrisul lui, cum ai ridica o armă de scrise în urma experienţei proprii dobândite după
pe câmp, la înaintare. Cartea, în alcătuirea ei participarea efectivă la cel de-al doilea război
actuală, cuprinde multe mondial; ilustrativ este
amintiri directe, textul Duel de artilerie,
începând din 1913, unde ochiul surprinde,
unele – însuşite, reluate asemeni unei camere de
şi desăvârşite subt filmat, aspecte
experienţa anilor, altele fragmentare ale realităţii
– pe care le-am trăit, de (Poruncă să se tragă-n
bunăvoie, abia alături de inamic!/ Amin – îşi face
trupele care sfârşeau al fiecare cruce. şi A
doilea război mondial, început...!/ un şuierat
luptând pentru aproape mut şi
eliberarea omenirii.// explodarea/ un bum şi-
Am smuls de apoi alt bum./ Jur
pretutindenea, ca orice împrejur/ avuze-din fum
scriitor, materialul de obuze). De acest
sângerat de viaţa celor spaţiu dominat de
mulţi, alcătuind cartea, moarte, sentimentele
plumbul literei de tipar combatantului sunt
înlocuind pe al dependente. Uneori,
11
gloanţelor.” . Diferenţe speranţa dată de venirea
există între poeziile primăverii este anulată
publicate în „Gândirea” de măcelul provocat de
(1921-1922) şi cele tun: E primăvară –
revizuite ulterior şi libertatea firii/ Şi mâine
subintitulate Cartea pomii vor fi albi – ca
păcii. De exemplu, pacea./ Dar tunul îşi
Când ştiu că peste front târăşte carapacea - /
e casa mea apărută în Nu-i încă învierea
„Gândirea”: Când ştiu omenirii. Alteori,
că peste front e casa invocarea prăpădului
mea,/ Şi, nu ştiu dacă cunoaşte inflexiunile
cineva mai este,/ Îmi pare tot războiul o poveste,/ unui blestem înfricoşător, purificator în negativ:
Un vis adânc – o soartă rea. – accentul cade pe Doamne! stârneşte un vârtej puternic/ Nu să
voinţa eului de a trăi într-un plan ireal, anulând aplece fânu peste cei ce moartea i-a cosit,/ Ci să
astfel aspectele crude ale realităţii - şi varianta rupă cerul – celor ce vieţuiesc nemernic/ Omoară
ulterioară din Cartea păcii: Când ştiu că peste pe orfan – omoară şi pe îmbogăţit./ Ridică furtuna
roşie şi mare/ Să astupe cetăţile blestemate/ Să
11
înnece întreaga mare/ Fiindcă numai în Rău e
Maniu, A., Simplă adnotaţie lămuritoare, în Versuri în dreptate. Întotdeauna, sunt notate situaţii diverse
proză, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 209.
76
LITERATURĂ
din timpul războiului, participarea afectivă fiind sunt termenii care au stat la baza expresionismul
sinceră: zugrăvirea unei seri negre (Sat împresurat activist.
de haraci,/ Salcâmii ţăndiriţi dintr-o dată,/ Războiul (poezie cu implicaţii sociale) îl
Coperişuri pe unde a pâlpâit şindrilă,/ Smerită vindecă aparent de nonconformism şi Adrian
biserică dărâmată,/ Sătuţule, soborul berzelor ce Maniu îşi îndreaptă privirile spre popor, fiind
mai cată?// Câini urlând a pustie s-au repezit/ considerat un reprezentant de seamă al
Atac în pântecele unui cal putrezit,/ Sub coaste tradiţionalismului, căruia îi pretindea autenticitate,
botul şi labele au săoat,/ Curând ciolane albe au „condamnând formulele în artă şi criticând goana
lăsat,/ Iar căpăţâna lungă şi albă a rânjit.// Se- după un specific naţional artificializat”14. În
ntunecă-noapte liniştită,/ Vechiul joc/ pic-poc/ în concepţia lui, tradiţionalismul este contaminat de
toată împrejurarea părăginită... – Seară neagră), elemente moderne: „Azi deasupra artei româneşti
prezentarea unor refugiaţi (Babe, muieri bocind, pluteşte reţeta tradiţionalismului modern ca un fel
câini,/ Surori mici ce se ţin de mâini/ Cu priviri ce de împăcare a caprei cu varza. Bine nu se
nu înţeleg încă./ Îşi şterg îngheţată sudoarea- specifică de unde începe tradiţia – de la ce an sau
ngrămădiţi se usucă./ Unii dorm în dura stâncă,/ ce producţie, «noaptea istorică» fiind pentru
Încă aşteptând să plece, neştiind unde să se ducă. asemenea circumstanţă foarte comodă.”15.
- Refugiaţii), consemnarea sentimentelor de Tradiţionalismul poetului se defineşte pornind de
compasiune pentru cei căzuţi în luptă (O, mulţi la legătura sa cu satul văzut în complexitatea sa
până la porşile cereşti/ [...]/ Dar rayele spirituală (credinţe superstiţioase, practici magice,
Dumnezeirii/ îi curăţau de ţărna amintirii/ Şi îi stilizare iconografică): „Dacă nu ştii să aţipeşti la
vedeam cum urcă în neştire/ Din sutele de mii de umbra unui zid de biserică, între cruci de lemn şi
cimitire/ De pe planeta noastră blestemată. – măceş veşted, ascultând subpământeanul cosaş, nu
Soldatul Cristea). „Insul e retrograd pe scara ai să înţelegi cât de firesc creşte şi se desfoaie în
zoologică”12, fiind supus, chiar şi departe de front, nemărginire tot rostul traiului nostru.”16. Gustul
foametei, mizeriei: În drum a născut o femeie. extatic pentru absolut este comun stilului bizantin
Lăzuza,/ lângă un coş cu păsări, picioarele-şi şi expresionismului. Deşi Adrian Maniu se poate
strânge./ Un alt copil/ roade o turtă de spuză./ Şi „să nu fi citit nimic din literatura expresionistă;
o droaie se uită la urmele de sânge/ şi la pipţii grafica şi pictura cu un asemenea caracter, fără
maicii – desagi goi./ Astfel noul Crăciun a venit îndoială, însă, că le-a cunoscut şi că ele
pentru noi. (Refugiaţii). răspundeau anumitor gusturi ale sale”17; stilizarea
Adrian Maniu nu cântă eroismul, el prezintă iconografică practicată în poezie corespundea
doar aspectele crude ale conflagraţiei, transmite bizantivismului „Gândirii”, care, până la un punct,
„privelişti ale suferinţei umane”13 şi condamnă a coincis cu expresionismul proiectat pe anumite
estetic această manifestare crudă (utilizând realităţi autohtone. Expresionist este şi elementul
normele expresionismului), la fel ca şi Ion Vinea „chtonic” aflat la îndemâna stihiilor primordiale.
(Război) şi Tristan Tzara (Furtuna şi cântecul Ilustrative sunt volumele Lângă pământ (1924) şi
dezertorului), îndepărtându-se astfel de literatura Cartea ţării (1934) - o „frescă”18 a României, o
tradiţională, care elogia vitejia afişată în luptă culegere de imnuri închinate provinciilor ţării.
(asemeni lui Vasile Alecsandri, George Coşbuc). Versurile acestea se construiesc ca reprezentări ale
Ceea ce atrage atenţia este autenticitatea trăirilor universului rural (peisaje de ţară, tradiţie populară
combatantului (apropieri se pot face de Ciclul conservată în mituri, rituri şi eresuri, descriere a
morţii al lui Camil Petrescu, dar lui Adrian Maniu vietăţilor – se utilizează tehnica reportajului,
îi lipseşte frenezia), ce-şi trăieşte destinul la limita cultivându-se elemente banale), spaţiu în care
absurdului şi al cărui liber arbitru a fost anulat de
soarta făurită de alţii; când Omul îşi trăieşte
14
Lăzărescu, Gheorghe, op. cit., p. 95.
15
destinul creat de om şi nu de divinitate, existenţa Maniu, A., Tradiţionalism modern, în Rampa, an XIV, nr.
3564, p. 169.
lui devine absurdă şi revolta este iminentă (poeţii 16
Idem, Început de vară, în Focurile primăverii şi flăcări de
îşi exprimă nemulţumirea prin cuvânt). Aceştia toamnă, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1935,
p. 40.
17
Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română şi
12
Petroveanu, M., op. cit., p. 17. expresionismul, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 84.
13 18
Micu, D., op. cit., p. 424. Petroveanu, M., op. cit., p. 68.
77
LITERATURĂ
palpită energiile latente ale lumii sublunare. „Prin când diavolii scot limbă de flăcări pe comori.
această poartă deschisă spre tărâmul magic al Imaginea păgână a acestui tablou expresionist
chtonismului, «elementarul», «cosmicul», închide în primitivitate o lume prăbuşită în
«nevăzutul» năvălesc în literatura lui Adrian propriu-i abis, ce îşi refuză privirea spre înaltul
Maniu, alungă stilizarea «secesionistă» şi aduc o celest. De aici, derivă sentimentul de solitudine,
alta, «expresionistă», dictată de «duhurile» şi tristeţea „care nu e nici organică (Bacovia), nici
«stihiile» primordiale.”19 Imaginea unui poet metafizică (Blaga), nici estetică (Vinea), ci
chtonic i-o construieşte criticul literar Ov. S. morală”21, purtând pecetea declinului.
Crohmălniceanu. Pe de altă parte, Pompiliu Acest grupaj de texte prezintă un univers ai
Constantinescu observă caracterul tradiţional cărui piloni de susţinere sunt spaţiul (rural), timpul
(aflat în acord cu directivele „Gândirii”: poezie de (toamna) şi imaginile chinestezice regresive spre
inspiraţie uneori rurală şi folclorică, alteori sfârşit – elemente constitutive ale peisajului plin
naţională şi ortodoxă) al acestei poezii: de „semne”, „bântuit”, marcat de „o viaţă
„Tradiţionalismul d-lui Maniu este un material din misterioasă şi neliniştitoare, pe care o anunţă
care scoate mai ales sensuri vizibile; de asemenea, ceasul”22. Mişcarea, în volumul Lângă pământ,
ortodoxismul său nu este un punct programatic, ci cunoaşte foarte puţin dialectica ascensiunii, nu
numai un mijloc de expresie plasticizată, tinde spre împlinire morală şi spirituală, nu
dexteritate artistică de giuvaiergiu minuţios.”20. deschide căi de pătrundere a luminii în lume;
Reprezentativă este poezia Crucile fântânilor mişcarea creează, la Adrian Maniu, fisuri pe unde
(volumul Lângă pământ), unde versurile sunt, se poate prelinge dezechilibrul infernului. În acest
parcă, o transcriere din limbaj pictural a unui context, mişcarea este reflux, năruire, regres şi se
peisaj rural, în care ochiul surprinde deopotrivă întrupează în zgomote stridente: chiote argintii
cireada şi icoana, ambele elemente ale decorului: (Scăldătoarea), tăcerea ţipă (Noptare), bubuie
Sătulă stă cireada sură, îngenunchiată la puşca haiducului (Poveste tăinuită), ca din ţâţâni,
fântână;/ boi mari, în freamătul de iarbă, închid ţipa prelung stolul cocorilor (Furtună de toamnă),
grei ochii fumurii,/ izbind cu cozile în muşte; greierul pentru-mpărat/ îşi scârţâia, neîncetat,/
tălăncile domol se-ngână,/ stol, graurii, scântei de puţinul învăţat (Glumă de toamnă). Chiotul, pe
soare, s-au fugărit pe bălării.// Vechi aur picură-n care expresioniştii îl pun la bazele universului,
găleată; încovoiată, ziua moare.../ Un taur se este condensarea energiei logosului, este
ridică negru în seara galbenă, mugind,/ frecându- Principiul ce stă la temelia Lumii, este, datorită
şi rapănul de crucea tremurător scânteietoare,/ cu nearticulării, ceea ce e perceput înainte de formă
un Hristos ce-n zugrăveală se strâmbă schilav, şi, de aceea, este germenle manifestării. Prin
suferind. Asemănător este şi textul Lângă pământ, urmare, lumea nu apare numai ca o viziune a
un poem chtonic, închinat spaţiului sublunar, raţiunii creatoare, ci ca o percepţie auditivă a
văzut ca emanaţie a puterilor unor zei ecourilor Începutului. La Adrian Maniu, chiotul
subpământeni, care îşi întind dominaţia asupra devine ţipăt şi este tânguirea, dezarticularea
teluricului şi tind a cunoaşte generalul din tăriile limbajului şi manifestarea durerii pământului în
cerului: Deschide sperietoarea, spre cer, braţe faţa morţii. Suferinţa izbucneşte în clocotul sonor
greoaie;/ de dangăte de clopot, lung bălţile al vieţii (Noptare, Însemnări, Rătăcire, Pasărea şi
vuiesc,/ se ghemuie subt glugă încinse şiri de floarea, Drum de sânge) dispersat în ambient.
paie,/ a scăpărat, albastru, luceafăr ciobănesc. Natura este imagine într-un tablou, ea „nu are
Lumea se supune unui proces de valorizare nimic natural: ea este o compoziţie, pe care poetul
negativă prin trecerea spre arhaitate, când o analizează liric”23, metoda folosită fiind, în
tenebrele nasc fiinţe infernale, inscrise într-un joc concepţia lui Nicolae Manolescu, aceea a unui
diabolic: Au tras cu puşca-n stele, sus, de la vii, „impresionist, căci «tabloul» se recompune din
pândarii;/ morţi, paznicii şi câinii au amuţit în
arii;/ trişti greieri la întreceri sfârşesc ţârâitori,/ 21
Negoiţescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1966, p. 155.
19 22
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română şi
două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., p. 134. expresionismul, ed. cit., p. 86.
20 23
Constantinescu, Pompiliu, Poeţi români moderni, Editura Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura
Minerva, Bucureşti, 1974, p. 168. pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 27.
78
LITERATURĂ
infinite nuanţe, lipsit de orice atmosferă de vaite sau Au început în ţârâiala toamnei nesfârşite
ansamblu”24. Modelul acestei organizări a ploi – Vreme stricată). Când cetatea se năruie,
imaginii este „covorul românesc”25 unde „omul, totul se prăbuşeşte şi viaţa pâlpâie firavă în umbre
motivele florale şi animaliere, realul şi fictivul apocaliptice: ard cuiburi de ciori şi de porumbei,
stau pe acelaşi plan, cu aceleaşi dimensiuni, într-o Dumnezeu trânteşte fulgere peste cetate, Soarele a
vecinătate cordială, care nu merge niciodată până scăpătat în ruină (Fata Morgana). Ascuţitele
la contopire indistinctă”26. Viziunea ornamentală limbi de foc ale repaosului final dizolvă
se împleteşte cu vibraţia lirică („Peisajele lui încorporarea generalului în formele variate ale
Maniu sunt oglinzi dinăuntru”, afirmă particularului şi haosul anulează ordinea: Cerul
Perpessicius), apropieri existând de mozaicul îngroapă/ stele ce scapă./ [...]/ Luna – o gheară./
bizantin caracterizat de M. A. Alpatov: „Fiecare Noaptea se zbate/ şi ne-mpresoară.// Pomii
pată de culoare nu desemnează doar un simplu nebuni/ cresc în furtuni.../ Cerul s-a-ncins...
obiect şi nu este determinată numai de impresia (Privelişte blestemată). Lumea nu mai vieţuieşte
generală cromatică, ci exprimă totodată şi emoţia, coordonată de un centru racordat la sacru, căci În
scopul sacru din sufletul omului.”27. inel de piatră sură, apa cercuieşte unde (Amurg);
În esenţă, descrierile universului bucolic întoarcerea la elementar este privită ca regresiune
împrumută doar aparent tehnica pastelului spre tăcerea negurilor (umbra s-a întins peste
(seninătatea patriarhală); de fapt, ele sunt pământ – Întâiele stele), ca fenomen natural
„viziuni” expresioniste ale unui suflet anxios, ce devastator (Copacii roşcaţi cu freamăte s-au
simte spasmele destinului aflat în declin. despuiat – Furtună de toamnă), ca implementare a
Sentimentul unei prăbuşiri cosmice este poetizat răului în toate coardele universului (Fulgere verzi
în aproape toate textele volumului, deşi nu se spărgeau în ţăndări iadul norilor. – Furtună de
întâlnesc dezvoltări a temelor cosmice, ci „doar toamnă). Teluricul este sterp, incapabil de a se
apariţii întâmplătoare ale lumii astrale, în chip de mai primeni, întrucât florile au Rod îngheţat pe
imagini ale cadrului sau cu funcţiuni decorative, totdeauna (Florile ucise de ger), mirişti[le sunt]
de obicei stilizate în spiritul general al modului ţepoase (Ciobanul bătrân) şi seara cade [...] cu
său de creaţie”28. Reprezentativ este textul Fata croncănit din crâng (Rătăcire), iar vremelnicia-n
Morgana. Aici, se descrie cetatea apusurilor toate pieire întrupează (Rătăcire). Toate aceste
moarte, aflată sub semnul stihialului ipostaziat în elemente îşi găsesc punctul comun în Privelişte
invocaţia sfârşitului: o sută de guşteri şi scorpii în blestemată, descriere expresionistă a instalării
paitră umflate,/ cântând şi cerşind prevestiri de treptate a sfărşitului: Cerul îngroapă/ stele ce
furtună; fiara (guştera şi scorpia în Fata scapă./ Clopotul bate/ ruga de seară/ iară şi
Morgana) este unul dintre simbolurile centrale ale iară.../ Luna – o gheară./ Noaptea se zbate/ şi ne-
Apocalipsei: „Ea reprezintă marele principiu de mpresoară.// Pomii nebuni/ cresc în furtuni.../
sminteală şi hulă... principiu demonic de rătăcire a Cerul s-a-nchis.../ Ultimul vis/ calea coboară/
colectivităţilor umane care însoţeşte întreaga dreaptă, uşoară,/ până-n abis. Acesta este
istorie religioasă a omenirii.”29. Dar, la Adrian „«infernul» poeziei lui Adrian Maniu”30, despre
Maniu, apocalipsa nu are conotaţii religioase (aşa care G. Gheorghiţă afirma că „e [...] un fascinant
cum se întâmplă la ceilalţi gândirişti), ci traduce repertoriu de atitudini, stări şi tehnici moderne”31.
sentimentul de spaimă universală datorat
instaurării incoerenţei, care se defineşte ca
permanenţă din moment ce haosul a pus stăpânire
pe frâiele lumii (Scâncind, începe nevăzutul să se
24
Ibidem, p. 28.
25
Petroveanu, M., op. cit., p. 49.
26
Ibidem, p. 49.
27
Alpatov, M. A., Istoria artei, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1962, p. 229.
28 30
Dima, Al., Viziunea cosmică în poezia românească, Gheorghiţă, G., Postfaţă. Poezia lui Adrian Maniu – o
Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 105. sinteză, în Adrian Maniu, Versuri, Editura Minerva,
29
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de Bucureşti, 1979, p. 331.
31
simboluri, vol. 1, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 118. Ibidem, p. 331.
79
LITERATURĂ
Anotimp apocaliptic, paradisiac destinat
toamna pictează natura în plimbărilor zilnice nu
culori însângerate sau aurii, conferă fiinţei statut
glasul ei traducând resemnarea excepţional, pentru că, în
(Linişte în ogorul unde singurătate, gândul aduce în
sămânţa veghează,/ linişte în suflet ideea finitudinii,
sufletul învins,/ linişte în foile unica sursă a suferinţei, şi
ce s-au desprins,/ şi steaua ideea egalităţii destinelor în
care stă să cază. – Glas de faţa morţii. Omul se
toamnă), care se instalează în dovedeşte a fi străin, un
urma bubuitului de puşcă ce oaspete al trecerii; când
Sfâşie aerul zbor, măcăitul această stare este
sugrumă (26 August) şi este conştientizată, universul
un semn al târziului (Stelele interior se prăbuşeşte şi
au plâns./ E prea târziu.../ fibrele nesiguranţei
Întregul cer e vioriu. - învăluiesc întreaga fiinţă.
Vânătoarea). Soarele, raţiune Înstrăinarea este trăită de
a fiinţelor vii, în răsărit,/ se eul liric la limita absolută
teme (26 August) sau în negativă: nu-mi mai găsesc
amurg, coboară-ntr-una nici viaţa, nici morţii nu-mi
(Amurg). Deseori, natura este mai sunt (Rătăcire), gândul
demonizată şi acest duh îşi de-acum – val moleşit/ [...]/
construieşte traseul de la Totu-i sfârşit. (Alt cântec).
teluric spre cer, posedând atât De aici, derivă tragismul
începutul, cât şi sfârşitul şi vieţii născut „în sfera
întrupându-se în chipurile dialogului dintre conştiinţă
felurite ale toamnei şi iernii (Lângă pământ, şi limită”32.
Scăldătoarea, Noptare, Amurg, Furtună de Drumul spre stele (1930) se află pe aceleaşi
toamnă, Vedenie de toamnă). coordonate cu Lângă pământ: „demonizarea [...]
Inedite ca formulă, sunt cele două Balade, expresionistă, pe care elementul chtonic o
care prezintă, în spatele aparenţei unui discurs imprimă naturii”33 (Vrajă), materialul ortodox
narativ, meditaţiile eului obiectivat asupra (Înviere) şi elementul pictural (Iarnă, Decembrie),
instalării nemişcării totale. Balada I-a prezintă o „privitivism naiv”34 şi „rafinament estetic”35, dar
situaţie petrecută pe stânci,/ deasupra râpelor „convulsia stihială se stinge treptat şi odată cu ea
adânci, într-un mediu existenţial propice revelării notele expresioniste ale operei scriitorului”36.
absolutului, dar versurile descriu o lume Perpessicius afirmă că tema principală a acestui
desacralizată, aflată la îndemâna forţelor prăbuşirii volum este moartea („totul se petrece sub zodia
într-un vuiet asurzitor: calul negru bate din morţii”37), iar Vladimir Streinu observă o
copite:/ stele rătăcite, Oşteanul [...]/ merge concepţie materialistă a morţii văzute ca
spintecându-şi umbra pe cer, Vulturi [...] rup nemişcare totală. Eul liric simte că lumea sa este
ţipete, Plâng izvoarele. Sunt manifestări ale populată de prezenţa celor morţi, reveniţi prin
incoerenţei, ale descentrării. Balada II-a, cu puterea amintirii: Îmi e dor, de cei ce nu mai sunt./
aceeaşi temă, prezintă, la fel, paralel cu nararea
unui eveniment din viaţa unei domniţe, meditaţiile 32
Liiceanu, Gabriel, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi
acesteia asupra deşertăciunii vieţii umane: «Gând depăşirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 63.
33
deşert, în zadar te alint...», «Gând pustiu, a trecut Crohmălniceanu, Ovid. S., Literatura română şi
expresionismul, ed. cit., p. 87.
un an...», «Dor fugar, ăsta ţi-a fost felul...», 34
Constantinescu, Pompiliu, op. cit., p. 165.
«Stinse, vorbele, până la urmă, mint...», «Rupt-am 35
Ibidem, p. 165.
floarea ca să piară rodul...» «Toată viaţa-i în 36
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele
deplin deşartă...». Destinul ursit a fi înfloritor, două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., pp. 140-141.
37
viaţa trăită fără nici o grijă materială, spaţiul Perpessicius, Menţiuni critice, Editura Albatros,
Bucureşti, 1976, p. 83.
80
LITERATURĂ
Chipul lor dinainte,/Îl chem din minte,/ Şi din morţii, care respinge gluma lirică de pe
pământ./ Cu morţii trăim, tot ce-am pierdut,/ vremuri”40: Mângâiere (Pentru deşertăciune
Dezgropând amintirile./ Adevărate, iubirile,/ visarea este vană/ iar pentru vis mormântul se
Răsar din trecut. (Semne în noapte) În sapă în cuvânt.), Viaţa asta trece (Viaţa asta
Sărbătoarea, concepţia materialistă şi cea creştină trece, ca o zi/ [...]/ Viaţa asta cade, ca un zbor/
despre moarte se confruntă în dialogul dintre fiu, [...]/ Viaţa asta piere, ca un foc.), Vedenie (gândul
care agonizează în noaptea de Înviere, şi tată, trăieşte doar pierzarea, cum stăruie să se zbată,/
care-şi veghează fiul; despre moarte vorbeşte şi în brazda ruginie de pluguri răsturnată; tăcerea
textul Lumină vie (blajinii cunosc veşnicia în meditativă este spartă de ţipătul imaginaţiei: Într-o
noaptea de Înviere). Un alt poem dramatizat, penumbră verde, o hârcă rău ştirbită/ în tremur
Înmormântarea feciorului de Domn, propune scârţâieşte cântarea repezită,/ pe o vioară neagră,
imaginea omului (feciorul de împărat este, de fapt, cu un arcuş de os.). Câteva texte reflectă o
orice muritor) aflat în faţa morţii: Singur ai pornit atmosferă macabră: Bal mascat (atmosfera festivă
în pustietatea drumului,/ cu norocul frânt, ca o de bal este anulată de moartea unei fecioare:
lance frântă. Lângă moarte prezintă înscrierea pe Blegiţi, invitaţii din negrul salon/ privesc, plini de
ultimul drum ca un lucru firesc: vedeţei cum groază, prin măşti de carton./ [...]// Întinsă pe
moare! Deşteptaţi-o iar!// Ei au zâmbit. Eu am targă, cu faţa de ceară,/ Frumoasa-i purtată-n
tăcut, pe urmă,/ au încercat s-mi dovedească în cavou”), Cules târziu. Alteori, se versifică
blândeţe,/ că e firească toată întâmplarea.... elemente de superstiţie populară: Blestem (Să nu
Tristeţea metafizică îşi găseşte pricepi niciodată frumuseţea,/ nici adevărul, nici
corporalizarea şi în Cântece de dragoste şi de jertfirea pentru gând,/ să-ţi fie tinereţea
moarte (1935), a căror substanţă este alcătuită din cumpănită şi nebună bătrâneţea,/ să dispreţuieşti
glasul elegiac al eului liric, care nu e bântuit de dragostea, să nu ai prilej să fii blând.) sau
nelinişti metafizice, ci trăieşte tristeţea la cote elemente de pictură iconografică naivă
minime, cenzurându-şi parcă efluviile emoţionale. (Primăvară deşartă, Târziu de tot). Aproape toate
Totuşi, o singură dată, conştientizarea zădărniciei textele versifică descompunerea lumii aflate în
umane este transcrisă într-un ton grav: Se stinge năruire, dar disputa dintre fiinţă şi nefiinţă nu
gândul, putrezeşte mâna./ Sângele inimei îngraşe atinge profunzimea forţei vizionare precum la
ţărâna./ Cine rămâne, vadă întreaga zădărnicie./ Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. La Adrian Maniu,
Nici măcar suflet să nu fie?// De ce am cântat, la extincţia haosului „se infiltrează într-o perspectivă
ce am suferit,/ am păcătuit, am iubit,/ m-am trudit de înţelepciune blândă”41, de înţelegere resemnată
şi m-am zbuciumat?/ Cât am înţeles n-am aflat. a destinului uman supus unei realităţi fizice,
(Încheiere). dependente de materie: Marie, nu-ţi mai căuta
Textele, un mănunchi de atitudini diverse, băiatul./ Fiul tău a murit pentru noi toţi,/ din
sunt elogii ale vieţii în multitudinea aspectelor ei mormânt nu poţi să-l mai scoţi,/ nici tu, nci altul,
coloristice şi surprind „aproape toate aspectele că aşa e datul... (Târziu de tot).
cunoscute ale poeziei lui Adrian Maniu”38. Unele Întreaga materie din Lângă pământ, Drumul
sunt „idile patetice”39: Cântec de dragoste moartă spre stele, Cântece de dragoste şi de moarte, deşi
(Credeam că suntem înţeleşi în veşnicie,/ [...]// De construieşte o atmosferă tradiţionalistă, este a unui
mult în tine dragostea s-a stins... pe când în mine artist de avangardă: „Mimând infantilismul, poetul
creşte.../ Mormânt îi creşte depărtarea şi practică notaţia discontinuă, stângăcia voită,
tăcerea.), Cântec de noapte la mare (Când, poticneşte ritmurile dinadins, desenează naiv cu
mincinoasă, dragostea dezamăgeşte din târziu,/ deliberare, cultivă linia tremurândă.”42. Această
înalt nemărginirea înstelează timpul argintiu./ naivitate căutată, simplificarea, elementaritatea
Clipa fugind, rămâne visul viu.). Altele traduc sunt mărci ale expresionismului, pe care Adrian
tristeţea, tipic expresionistă, a celui aflat la Maniu îl „autohtonizează [...], anticipând în
îndemâna perisabilului şi „sentimentul mai grav al această privinţă, parţial, creaţia lui Blaga şi, în
38
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele
40
două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., p. 146. Idem, p. 56.
39 41
Streinu, Vladimir, Pagini de citică literară, vol. I, Editura Petroveanu, M., op. cit., p. 66.
42
pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 52. Micu, D., op. cit., p. 428.
81
LITERATURĂ
orice caz, concurând-o”43. Voinţa de originalitate, III din „Istoria literaturii române contemporane”,
efortul de obiectivare a sentimentelor lirice, 1927), iar, apoi, îl consideră tradiţionalist
stilizarea căutată (viziune proaspătă, notaţie (capitolul „Tradiţionaliştii” din „Istoria literaturii
neaşteptată, prozaism voit, expresie spontană, vers române contemporane (1900-1937)”, 1937);
liber) întâlnite în textele sale antebelice sunt Vladimir Streinu48 afirma, în 1938, când scria
specifice şi acum, deosebirea constând în despre ediţia definitivă de „Versuri”, că în lirica
utilizarea altor mijloace potrivite unui poet ce lui Adrian Maniu nu se poate vorbi despre două
versifică manifestările naturii. Tehnica folosită etape distncte deoarece elemente folclorice,
este vizuală şi presupune însuşirea universului motive peisagiste şi biblice apar chiar şi în
prin percepţia ochiului: decor, ornamentică, perioada denumită „modernistă”, iar volumul
gesticulaţie, procese. Aceeaşi tehnică este folosită clasificat drept „tradiţionalist”, Drumul spre stele,
şi în cazul prozei (Din paharul cu otravă – 1919, conţine textul Salomeea; Ovid S. Crohmălniceanu
Jupânul care făcea aur – 1930, Focurile îl cuprinde în capitolul „Poezia chtonică”,
primăverii şi flăcări de toamnă – 1935) sau al afirmând că „n-a venit [...] din cercurile literare
teatrului (Meşterul Manole – 1922, Rodia de aur – tradiţionaliste”49. Pornind de la elementul chtonic,
1923, Tinereţe fără bătrâneţe – 1925, Lupii de se pot identifica trăsături ale expresionismului:
aramă - 1929). atitudinea faţă de un război absurd, sentimentul
Concluzie. Adrian Maniu este un scriitor apocaliptic, bucolismul stilizat, pictura
proteic, care scapă încadrărilor stricte într-un simplificată, viziunea simultaneistă şi totalitară a
anumit curent literar. Critica a operat însă astfel de realităţii. Expresionismul, la acest poet, se naşte
clasificări, observând că opera sa devine o sinteză din zbuciumul unui suflet conştient de tragedia
originală între tradiţionalism, modernism şi deşertăciunii şi nimicniciei umane.
elemente ale folclorului, lucru afirmat de Al. Piru: Oricare ar fi încadrarea estetică, se poate
„Ca şi Arghezi şi Blaga, pe care-i precedă şi chiar afirma că poezia lui Adrian Maniu stă sub egida
îi anticipează, Adrian Maniu face însă din acelei „estetici a diferenţierii”50 (E. Lovinescu), a
tradiţionalism şi modernism o sinteză originală originalităţii căutate conştient prin depăşirea
rămânând ca orice mare poet mai presus de orice valorilor consacrate. Într-un interviu din 1967,
şcoală sau, după cum s-a recunoscut, creând el poetul declară: „Am putea prea bine să afirmăm că
însuşi o şcoală”44. Din acest motiv, Adrian Maniu în căutarea desăvârşitei exprimări de gând, fiecare
a fost revendicat când de modernişti45, când de doreşte să îşi găsească exprimarea lui personală şi
tradiţionalişti46. Pe de altă parte, unii critici literari că adevărata poezie va fi întotdeauna unică fără de
observă în creaţia lui Adrian Maniu două vârste asemănare cu altă poezie, înnoindu-se şi fiind
lirice: una a începuturilor aflată sub semnul totdeauna veşnică, întocmai sufletului omenesc.
simbolismului şi alta tradiţionalistă, al cărei punct [...] // Fiecare poet îşi creează un grai personal pe
de plecare este volumul Lângă pământ (1924). linia însă a graiului poporului din care face parte.
Alţi critici consideră importantă o singură Şi fiecare în acest timp se străduieşte să
orientare: G. Călinescu47 îl încadrează în capitolul îmbogăţească exprimarea cu frumuseţi de gândire
„Moderniştii” al „Istoriei” sale; E Lovinescu îl ce reînnoiesc literatura universală.”51.
include, la început, în cadrul moderniştilor
(capitolul „Falsul simbolism” din „Critice”, Bibliografie:
volumul IX, 1923, şi capitolul „Poezia Alpatov, M.A., Istoria artei, Editura Meridiane,
modernistă” în „Evoluţia poeziei lirice”, volumul Bucureşti, 1962.
48
Streinu, Vladimir, Poezie şi poeţi români, Antologie,
43
Idem, p. 429. postfaţă şi bibliografie de George Munteanu, Editura
44
Piru, Al., Varia II, Studii şi observaţii critice, Bucureşti, Minerva, Bucureşti, 1983, p. 306.
49
Editura Eminescu, 1973, p. 340.
45
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele
Vinea,I., în „Contimporanul”, an II, nr. 29, 1923. două războaie mondiale, vol. II, ed. cit., p. 124.
46
Bădăuţă, Al., Cronica literară 1924, în „Gândirea”, an IV, 50
Lovinescu, E., Critice, vol. IX, Poezia nouă, Editura
nr. 7, 1924, pp. 217-218.. Ancora, Bucureşti, 1923, p. 111-112.
51
Maniu, A., Cronica artistică. Expoziţia Oficială a
47
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până Ministerului de Instrucţie publică, în „Noua revistă
în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 822-826. română”, vol. XIV, nr. 6, 26.V.1913, pp. 91-94.
82
LITERATURĂ
Bădăuţă, Al., Cronica literară 1924, în Negoiţescu, I., Scriitori moderni, Editura pentru
„Gândirea”, an IV, nr. 7, 1924.. Literatură, Bucureşti, 1966.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la Perpessicius, Menţiuni critice, Editura Albatros,
origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Bucureşti, 1982. Peters, F.E., Termenii filosofiei greceşti, trad.
Chevalier, J., Gheerbrant, A., Dicţionar de Drăgan Stoianovici, Editura Humanitas,
simboluri, vol. 1, Editura Artemis, Bucureşti, Bucureşti, 2007.
1993. Petroveanu, M., Studii literare, Editura pentru
Constantinescu, P., Poeţi români moderni, Editura Literatură, Bucureşti, 1966.
Minerva, Bucureşti, 1974. Piru, Al., Varia II, Studii şi observaţii critice,
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.
cele două războaie mondiale, vol. II, Editura Streinu, Vl., Pagini de critică literară, vol. I,
Minerva, Bucureşti, 1974. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română şi Streinu, Vl., Poezie şi poeţi români, Antologie,
expresionismul, Editura Eminescu, Bucureşti, postfaţă şi bibliografie de George Munteanu,
1971. Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Dima, Al., Viziunea cosmică în poezia Vinea,I., în „Contimporanul”, an II, nr. 29, 1923.
românească, Editura Junimea, Iaşi, 1982.
Gheorghiţă, G., Postfaţă. Poezia lui Adrian Maniu
– o sinteză, în Adrian Maniu, Versuri, Editura
Minerva, Bucureşti, 1979.
Grigurcu, Gheorghe, De la Mihai Eminescu la
Nicolae Labiş, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
Lăzărescu, Gh., Adrian Maniu, Editura Albatros,
Bucureşti, 1985.
Liiceanu, G., Tragicul. O fenomenologie a limitei
şi depăşirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
Lovinescu, E., Critice, vol. IX, Poezia nouă,
Editura Ancora, Bucureşti, 1923.
Maniu, A., Cronica artistică. Expoziţia Oficială a
Ministerului de Instrucţie publică, în „Noua
revistă română”, vol. XIV, nr. 6, 26.V.1913.
Maniu, A., Început de vară, în Focurile primăverii
şi flăcări de toamnă, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă, Bucureşti, 1935.
Maniu, A., Simplă adnotaţie lămuritoare, în
Versuri în proză, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1965.
Maniu, A., Scrieri, 2 vol. Editura pentru
Literatur[, Bucure;ti, 1968.
Maniu, A., Versuri, Editura Minerva, Bucureşti,
1979.
Maniu, A., Tradiţionalism modern, în Rampa, an
XIV, nr. 3564.
Manolescu, N., Metamorfozele poeziei, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Martin, A., Poeţi contemporani, vol. I, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
Micu, D., Gândirea şi gândirismul, Editura
Minerva, Bucureşti, 1975.

83
LITERATURĂ

OBICEIURI ŞI FOLCLOR LA VALEA VIILOR

Elena Jampa

Résumé. Traditions et folklore à Valea Viilor. Dans la commune Valea Viilor, le département Sibiu, habitée
jusqu’avant 20 ans par des Allemands et des Roumains, les traditions roumaines, liées aux plus importants moments
de la vie de l’homme, ont été assez souvent influencées par les coutumes allemandes. Le costume traditionnel roumain
semble à celui de Mărginimea Sibiului et le folklore local est pareil à celui des vallées des Târnave. Bien que les
villageois vivent dans les conditions modernes du XXI-e siècle, les traditions sont encore présérvées et la jeune
génération essaie à transmettre ce trésor, en train de disparition.
Cuvinte cheie : tradiții, obiceiuri, folclor, Valea Viilor.

Obiceiuri tradiţionale la români împodobiţi cu ţoluri (covoare) pe spate şi la urechi


Obiceiurile prilejuite de celebrarea celor mai cu cănaci (ciucuri) roşii, de lână şi aveau cozile
importante evenimente din viaţa omului: naşterea, ţesălate, împletite sau înnodate. Prietenii mirilor
căsătoria, moartea, chiar dacă au pierdut culoarea aveau obligaţia să le împodobească porţile şi
şi parfumul de odinioară, în comunităţile rurale se casele. Poarta se împodobea cu crengi de brad, cu
încearcă păstrarea şi transmiterea lor generaţiilor şiruri de coji de ouă, cu pamblici (panglici) din
viitoare. hârtie creponată, capete de cocoş (la mire) şi de
Nunta (ospăţul) era precedată de pregătiri: găină (la mireasă). Pe faţada casei se atârna
alcătuirea zestrei miresei, chemarea invitaţilor, steagul de nuntă, făcut dintr-o furcă cu tulpan
prepararea mâncărurilor, împodobirea locuinţelor (lalea), pe care se prindea o faţă de masă
mirilor, pregătirea spirituală a acestora. ţărănească mare, cu ciucuri. Peste aceasta se
Chemătorii, tinerii care aveau misiunea de a- puneau, oblic, două basmale, pe ambele părţi. Din
i invita pe nuntaşi, mergeau într-o duminică după- panglică sau din hârtie creponată se alcătuiau
amiază pe la aceştia ducând cu ei o ploscă cu iniţialele tinerilor căsătoriţi, care se coseau pe
rachiu şi purtând un steag făcut din năframe basmale. Steagurile arătau nuntaşilor unde stau
(baticuri) viu colorate, legate pe o furcă cu o mirii, sau unde să vină la ospăţ, când acesta avea
panglică roşie, formând în vârf o moaşcănă (un loc în casa unuia dintre ei. Alaiul de nuntă era
nod), la care se ataşau clopoţei şi busuioc. Steagul precedat de căruţe cu ziţ (jilţ, scaun tapiţat),
era în permanenţă zăngănit (agitat), pentru a se împodobite cu covoare, care-i duceau pe nuntaşii
auzi clopoţeii. Dacă trebuiau să ajungă în satele care veneau din alte sate sau pe muzicanţi. Carul
vecine, chemătorii mergeau călări. Caii erau cu zestrea miresei era învelit cu o lepedeauă
84
LITERATURĂ
(cearceaf mare), cu model ţesut în pânza din vestimentaţia şi prestaţia scenică. Când se lasă
bumbac, festonat cu cipcă (dantelă) şi în care era noaptea pornesc grupurile de tineri şi de căsătoriţi.
amenajat un pat cu perne. Mirii erau îmbrăcaţi în Până după cel de-al doilea război mondial
portul popular tradiţional, mireasa având în plus o societatea tinerilor necăsătoriţi ,,Sf. Gheorghe”,
coroniţă albă şi voal din dantelă. Pe lângă cununa marele grup format din toţi junii mergea la
miresei atârnau, până în josul laibărului (cojocel, colindat prin tot satul. În prima zi de Crăciun, la
vestă), mai multe fire din metal alb argintiu. La biserică, erau şi mai sunt cântate cele mai
gât purta un şirag din mărgele albe, perle. Mireasa frumoase colinde, se interpretează ,,Craii” în jurul
şi nănaşa (naşa) aveau buchete din flori naturale. bradului, iar comitetul bisericesc îl colindă acasă
Mirele şi nănaşul (naşul) purtau pe piept flori pe preot.
albe. Cavalerii de onoare îi urmau călări, pe cai Pomenirea morţilor se face în duminica
frumos împodobiţi. Mâncarea era pregătită de Floriilor în jurul mormintelor curăţate şi
druşte (bucătărese). Se serveau ca aperitive: ţuică, împodobite cu rămurele de salcie, iar după model
lichie, cozonac, apoi supă de pasăre cu tăiţei, vin, săsesc şi unguresc şi de ziua morţilor la 1
friptură din carne de pasăre sau porc, sarmale şi ca noiembrie.
desert, cozonac şi prăjituri. Ospăţul se organiza în Paştile. După slujba de Înviere, în prima
locuinţa unuia din miri sau în zalul rumânilor zi, se merge la miruit la biserică, se lasă un ou
(Căminul Cultural al românilor), începea duminica vopsit şi acasă se serveşte un prânz în care
pe la orele 14–15 şi se termina lunea dimineaţa.Cu predomină carnea de miel, ouăle vopsite cu frunze
câteva zile înaintea nunţii mirii păstrau câteva zile de ceapă sau alte plante, lichiile şi cozonacii. De
de post şi se spovedeau la biserică. Înaintea vreo 50 de ani s–a preluat de la saşi şi unguri
cununiei religioase mirii îşi luau iertăciuni de la obiceiul ca a doua zi de Paşti bărbaţii şi băieţii să
părinţi, erau luaţi de nănaşi, cavalerii de onoare şi meargă la stropit cu parfum femeile şi fetele.
nuntaşi şi conduşi la biserică, apoi la locul Românii aveau obiceiul să ude fetele cu găleţi de
ospăţului. În prag erau întâmpinaţi de o femeie apă în ziua de Sf .Gheorghe.
gureşă, care oferea nănaşei o găină friptă pe tavă, Rusaliile. Cu prilejul acestei sărbători satul se
ce trebuia răscumpărată. Totul era însoţit de umple de armindeni, copăcei de mesteacăn şi de
chiuituri şi strigături. Cinstea se strângea la miezul plop, care se pun în faţa locuinţelor fetelor
nopţii, după care urma dansul miresei1. îndrăgite. Se oficiază slujba religioasă lângă
Înmormântarea. Ca odinioară bărbaţii holde, pentru a avea recolte bogate şi sătenii se
vecinătăţii ajută familia mortului: sapă groapa, întorc acasă cu rămurele de salcie.
asigură vesela şi feţele de masă pentru pomană şi Ziua Crucii. În ziua de 24 iunie se pun pe porţi
duc mortul la groapă. Femeile din vecinătate ajută cununiţe sau cruci din flori de sânziene, care mai
la pregătirea mâncării şi la servirea pomenei. În demult se aruncau peste casă, pentru a purta
timpul slujbei de îngropăciune se dă peste ladă noroc acelei locuinţe.
(sicriu) de pomană unui om mai sărac o haină de În comunitatea satului un rol de seamă îl
la decedat. La cimitir, corul de femei al bisericii au încă vecinătăţile, asociaţii de familii de pe
cântă câteva strofe improvizate verşuri, în care aceeaşi stradă. Membrii ei se ajută în cazuri de
sunt evocate momente importante din viaţa deces, de nuntă, la efectuarea unor lucrări ce
mortului. După ceremonial o mare parte a necesită mai multe braţe de muncă şi colectează
comunităţii participă la pomană şi tot la o cină de din toamnă, într-un butoi, vinul ce va băut cu
pomenire sunt chemaţi, a doua seară, vecini, ocazia Cârnilejului (lăsatul Postului Mare).
prieteni de acelaşi sex cu decedatul. În primele trei Vecinătatea îşi alege anual câte un tată.
dimineţi femei din familia mortului merg să Transmiterea ştirilor se face cu ajutorul unei
tămâieze mormântul şi zic ,,Tatăl nostru”. tăbliţe, ce trebuie să ajungă la toţi vecinii. Cu
Crăciunul. În după-amiaza de ajun, copiii pleacă prilejul lăsării postului Paştelui, de lăsatul secului,
la colindat în grupuri de 3-4 şi primesc bani şi adulţii organizează o petrecere (cârnilej) în
prăjituri. Cei mai mărişori umblă cu ,,Craii” locuinţa tatălui de vecinătate şi un carnaval2.
(teatru popular religios), pregătindu-şi din timp
2
Elena Jampa, Valea Viilor, Motiş, Monografie, CRISSERV
Mediaş, 2006, p. 109-118, ISBN 973-87431-9-2 ; D. Chiriţă,
1
Informaţii de la Dan Ana, 70 ani, Valea Viilor. Monografia Vorumloc, manuscris, 1944, p.29; T.Hentea, I.
85
LITERATURĂ
Portul tradiţional românesc broderie din aţă neagră şi care avea pe margini
Portul tradiţional românesc seamănă cu cel din cipcă din mătase neagră, cu modelul creasta
Mărginimea Sibiului, deşi între aceste zone este o cocoşului şi, jos, franjuri. Dacă şorţul din stofă era
distanţă de zeci de kilometri. El mai este rareori purtat peste rochia neagră din stofă, în spate nu se
purtat doar la mari sărbători religioase şi la mai punea şorţ. Când şorţul lat era purtat peste
festivităţi organizate la nivelul comunei. Nici poalele albe, în spate se punea şi o cătrinţă îngustă
confecţionarea lui nu mai constituie preocuparea ţesută, dar fără franjuri. Peste iie se poartă un
fetelor şi femeilor, care se adunau în şezători, în laibăr (o vestă) din catifea neagră, cu două rânduri
lungile seri de iarnă, să povestească, să coasă, să de nasturi şi cu copci. Nasturi din sticlă sau
toarcă sau să ţeasă. Modernizarea obiceiurilor a îmbrăcaţi în catifea neagră împodobesc partea
eliminat, aproape total, portul popular, ce pare superioară a gulerului laibărului. Laibărul este
desuet. În ultimii ani s-a încercat reactualizarea căptuşit cu o stofă subţire, călduroasă. Pe timp
unor obiceiuri de iarnă în cadrul Festivalului de rece se purta un pieptar scurt din blană albă de
datini organizat în Valea Viilor de câţiva ani, care miel, cu broderii colorate şi având nasturi în faţă.
i–au făcut pe tinerii participanţi să caute prin lăzile Peste laibăr sau pieptar se purta o jachetă
bunicilor. ţărănească din postav negru, cu buzunare costişe
Costumul femeiesc este alcătuit dintr–o iie (laterale), care avea decoraţiuni din catifea neagră
(bluză) din pânză de bumbac, albă, cu croială la mâneci, buzunare şi guler.
simplă, cu mâneci ample, strânse la încheietura Încălţămintea este compusă din păpuci
mâinii, decorată cu broderii negre în jurul unor ţărăneşti (ghetuţe), cu carâmbii înalţi, cu un mic
câmpuri verticale (şnur, şnoare, cheiţă) lucrate din toc şi cu broderii în piele. Se poartă ciorapi lungi
arnici negru. Între cele trei şnoare lungi, care negri. Pe cap, indiferent de vârstă, se poartă o
ajung până la capătul mânecii, sunt cusute capete năframă (un batic) neagră din ,,păr”sau din
de flori, cu model mic (puişori). Mâneca este mătase, cu broderie şi cu ciucuri din mătase
încreţită, terminându–se cu fodorei (volănaşe) şi neagră. Aceasta nu se confecţiona în casă, ci se
cu cipcă (dantelă) neagră. Pe pieptul iei există trei cumpăra de la boldă (magazin). Vara, pentru e se
rânduri de cheiţe. La gât, materialul este încreţit, feri de soare, se purta o pălărie din paie (un
peste care este aplicată o beată (bentiţă) cu flori comănac) împodobită cu o dantelă neagră, lată de
negre şi are o deschidere pentru cap, într-o parte. circa 5 cm, încreţită în volănaşe. La spatele
De la talie în jos se poartă poale, o fustă largă din pălăriei atârnau două panglici mai lungi, din
pânză de bumbac, albă, încreţită sau plisată în aceeaşi dantelă. Părul se pieptena în două cozi,
părţile laterale, ce coboară până la jumătatea care se legau la ceafă într-un conci (coc), peste
gambei. Poalele pot avea intercalate o zonă ajurată care se punea năframa.
sau să se termine cu cipcă. Pe sub poale, pentru că Costumul bărbătesc este alcătuit dintr-o
iia este ciupagă (scurtă), se poartă poale strâmte, cămeşă (cămaşă) din pânză albă de bumbac,
care asigură decenţă purtătoarei în timpul terminată cu un fel de guler îngust, o biată, o
dansului. Peste poale se poartă crătinţe (cătrinţe), beată, lucrată din aţă neagră, cu modelul de la iia
două foi dreptunghiulare din postav negru, brodate femeiască. Cămaşa lungă până la baza şezutului
cu fir de mătase şi ţesute cu fir de sârmă aurie. are la poale un rând de cipcă măruntă albă şi la
Cătrinţele au lungimea poalelor şi au pe margini spate este încreţită. Deschiderea pentru cap are
cipcă din aţă neagră, iar cea din faţă are ciucuri flori pe margine şi are la bază un model în formă
lungi de circa 10 cm din mătase neagră. Iarna de cruce şi trei şnoare- rânduri negre. Mânecile
poalele erau înlocuite de o rochie din pănură, lungi şi largi au pe margine un rând de floricele şi
stofă groasă neagră, iar iia de o bluză groasă din sunt prevăzute cu clini la subţiori, pentru a avea
barchet(catifea). Femeile bătrâne aveau în locul amploare. Ornamentele cămăşii sunt foarte
cătrinţelor o şurţă (şorţ) din postav negru, mai lat, discrete.
făcut din două bucăţi de stofă, în care se ţesea o Cioareci (pantalonii) sunt confecţionaţi din
pănură–stofă albă ţesută în casă şi îndesată la piuă.
Hentea, L. Cristian, Monografia Valea Viilor, manuscris, Pantalonii foarte strâmţi se poartă în cizme înalte
Bucureşti, 1999, p. 47; Informaţii de Dan Ana (77 ani ); soţii din piele neagră, iar când sunt purtaţi cu bocanci
Vasile Mohan (86 ani) şi Maria Mohan (84 ani), Valerica au marginea de jos îndoită ca o manşetă. Vara
Mohan (82 ani) din Valea Viilor.
86
LITERATURĂ
pantalonii sunt din pânză albă. Cămaşa, care se originar din această comună - ,,În temeiul codrului
poartă peste cioareci, se încinge cu un şerpar lat “:
de circa 12–15 cm, un brâu din piele şi cu model În temeiul codrului Sau de este undeva
imprimat, având numeroase buzunăraşe. Peste Unde nici cărare nu-i Nu o ştie nimenea.
cămeşă se poartă un laibăr din postav negru, mai Şi de-a fost cândva vreo Nici cucu’, nice doru’,
jos de talie, cu buzunare laterale şi unul mic, sus. cale Nici fecioru’ vânătoru’.
Gulerul şi clapele buzunarelor sunt din catifea Ea s-a prefăcut în vale.
neagră. Iarna se poartă un pieptar din piele albă, Valerica Mohan a auzit de la mama ei
cu broderii colorate din piele. Peste pieptar se ia Cântecul Unirii din 1918, învăţat de aceasta pe
un bubou (o haină din pănură groasă neagră), cu când a participat, împreună cu tatăl său, primar şi
guler din blană neagră de astragan (astrahan). Pe alţi fruntaşi ai satului la Marea Adunare de la Alba
cap, vara bărbaţii poartă o pălărie din paie, Iulia de la 1 Decembrie 1918:
împodobită cu o panglică, iar pe timp rece o ,,Frunzuţă verde din vie Bănatul, Bucovina
căciulă neagră din blană de astrahan, îndoită în Avut-am o bucurie Voieşte-a le libera
partea dreptă. Ficiorii (tinerii) chemători la nuntă Când foile le scria Tisa, Dunărea şi Oltul
îşi înviorau căciulile cu o frunză, o panglică din Lucaci din America. Să fie rumâni cu totul.
mătase roşie ce se lega aproape de baza căciulii,
sau o piană, o rămurică de brad şi o mică floare. Doctor Lucaci din Munteni şi voi
Încălţămintea se compunea, cândva, din opinci, Şişeşti moldoveni,
apoi din cizme înalte din piele neagră sau din Le-a trimăs la Hai, cu toţi mâna s-o
bocanci din piele. Bucureşti. dăm!
După moda saşilor, la lucru, românii au înlocuit Să reprezinte ţara Să trăim în desfătare
portul popular, prea sobru, cu o ţinută mai uşoară: Ardealul şi Bucovina. Într-o Românie Mare!
cămăşi colorate şi cu mâneca scurtă, pantaloni de
culoare închisă, un şorţ mare şi o şapcă. Sătenii ce Hura, hura, să trăiască
merg acum la câmp au adoptat moda orăşenească, Toată Ţara Românească!”.
portul popular rămânând doar în lada de zestre a
bunicilor3. Tot Valerica Mohan ştie, de când era elevă,
cântecul ,, Căpitanul Dan”4:
Folclor românesc ,,Pe drumul ce vine Ba, am văzut fetiţo,
La hora duminicală, ce se desfăşura în şura Din Munţii Balcani Chiar el m-a servit
de lângă Biserica Ortodoxă sau în Zal, sau cu alte O fată–ntâlneşte Şi-n această luptă
prilejuri vesele, românii jucau şi mai joacă Un domn căpitan. Pe front a murit.
învârtita în trei (două fete şi-un fecior), haţegana
în doi (o fată şi-un fecior) şi baraboiul (o fată şi- De unde vii tu oare, De ce-ntrebi fetiţo,
un fecior). Acest ultim dans era însoţit de Mândre căpitan? De sergentul Dan?
versurile : De pe front, din luptă, Am fost a lui mireasă
,,Baraboi, baraboi, Din Munţii Balcani. Domnu’ căpitan.
Şi la dreapta câte doi.
Baraboi, baraboi, N-ai văzut tu, oare, Nu voieşti fetiţo,
Ăsta-i jocu’ pe la noi. Mândre căpitan, Să fii a mea mireasă,
Şi te du că alta vine Un sergent ce poartă Că-n câteva zile
Mai frumoasă decât tine“. Numele de Dan Devii căpităneasă?

Valerica Mohan, în vârstă de 82 de ani, îşi Chiar şi maioreasă


mai aminteşte Cântecul Titanicului, învăţat la Să ştiu că devin,
şcoală după scufundarea vasului, dar şi un cântec, Altuia mireasă
pe două voci, care, zic localnicii, ar putea fi Nu vreau să mai fiu!”
3
Ilie Moise, Horst Klusch, Portul popular din jud. Sibiu, p.
19-21; Informaţii de la Ana Dan, Valea Viilor; D. Chiriţă,
4
op. cit., p. 29. Informaţii de la Valerica Mohan, Valea Viilor.
87
LITERATURĂ
În monografia lui T. Hentea regăsim ,, Am o mândră ca o moară!
aceleaşi cântece şi strigături ca în lucrarea lui cruce, I-aş da frunzuţă de vie,
D.Chiriţă, culese în anul 1943 de la Maria Grecu, Dar la lucru nu se duce. Să moară, dar iar să-
76 de ani, analfabetă5. Dimineaţa-i rouă mare, nvie!”
Doina ,,De când badea m-o lăsat”: Peste zi – căldură mare Nu gândi mândro că-mi
,,De când badea m-o Iar de bea bădiţ-al meu, “ placi,
lăsat, Să mi-l ţână ,, Dragu’ mi-i cu cine Că numai păcate-ţi faci!
Multe lacrimi am Dumnezeu! joc, Nu gândi că mi-ai
vărsat. Iar de bea duşmanca Că miroase-a busuioc. plăcut,
Şi din câte am vărsat, mea, Şi cu cine mă-nvârtesc, Că păcate ţi-ai făcut!”
În fântâna cu trei Să-i crape inima-n ea! Că miroase-a lemn
izvoare, Iar de-a bea duşmanul domnesc”.
Cine bea din ea să meu,
moară!
Să crape inima-n el!”

Cântecul ,,În deal la cucă”:

,,M-aş sui în deal la cucă,


Să văd mândra unde lucră.
La amiază und’ se culcă.
Să mă duc să-i fac o umbră,
Să n-o ardă soarele,
Că-i albă ca doamnele”.
Cântecul ,, Ionele, păr negruţ”:
,,Ionele, păr negruţ Nice rău, nice bine nu-
De trei ani mi-ai fost mi pare,
drăguţ Fără inima mă doare.
De trei ani şi şase luni, Ionele, păr frizat,
M-ai purtat tot cu Peste pălărie dat
minciuni

Cu minciuni şi cu Ionele, taie-ţi păru’!


scrisori Că mi-ai secat sufletul.
Şi acum, hoţule, te- Mândro, chiar de te-oi
nsori! oftica,
Însoară-te cu Părul tot nu l-oi tăia!”
Dumnezeu,
Că mie nu-mi pare rău,

Strigături ce se auzeau la nunţi :


,,Harnică-i mândra ca ,, La mândruţa jucăuşă,
cucu, Stă gunoiul după uşă.
Dar nu-i place deloc la Pune-ţi boii la tânjală
lucru. Şi scoate-ţi gunoiu-
C’o cântat când s-o afară!
sculat, Am o mândră ca o
C’o mâncau muştele-n cioară.
pat!” Nu ştiu ce i-aş da să

5
T. Hentea, op. cit., p. 47.
88
RECENZII

Daniel Pennac - Necazuri cu şcoala


Premiul Renaudot 2007

Ana Boariu

Editura POLIROM, 2008. Traducere din limba franceză şi note de Ileana Cantuniari.
Motto:”Pe scurt, ne metamorfozăm. Dar nu ne
schimbăm chiar atât de mult. Lucrăm folosindu-ne
de ceea ce suntem”
[Daniel Pennac]

Ca să-i înţelegem pe niciodată nu face ce trebuie, la refugiul în gaşcă,


elevii noştri (şi, implicit, „să-i simţind plăcerea de a te dizolva în ea, senzaţia că
salvăm”), trebuie fie să fim te afirmi. Ce frumoasă amăgire asupra identităţii.
nişte buni psihologi (ceea ce Pentru aceşti elevi, şcoala este un club foarte
nu este întotdeauna uşor), fie – închis în care îşi interzic singuri să pătrundă. Cu
mai simplu - să ne amintim de ajutorul câtorva profesori uneori, iar existenţa lor
noi înşine când eram în bănci, se desfăşoară între ură, minciună şi nevoia de
de temerile şi de aşteptările afecţiune, sub spectrul viitorului interzis, viitorul
noastre. O terapie prin ca pedeapsă. Asemeni unei cepe, ei sunt formaţi
recuperarea memoriei, acesta este exerciţiul pe din câteva straturi de supărare, frică, nelinişte,
care îl propune cartea lui Daniel Pennac, o carte pizmă, invidii nesatisfăcute, renunţare furioasă,
cu dublă direcţie, care te trimite atât în prezentul acumulate pe fondul unui trecut ruşinos, unui
profesorului în care eşti bine (?) instalat, cât şi - prezent ameniţător, unui viitor condamnat. Or, în
iar miza aceasta cred că este - în timpul trecut, societatea în care trăim, spune Pennac, un
prezentul copilăriei şi al adolescenţei pe băncile adolescent instalat în nulitatea lui este o pradă.
şcolii. Acest timp retrăit poate să aducă plusul de Pendulând cu umor, cu ironie şi compasiune
înţelegere necesar pentru a nu-i condamna între trecutul îndepărtat al copilăriei, trecutul
definitiv pe cei slabi, aneantizându-i. recent al profesorului şi prezentul scriitorului care
Întoarcerea spre sine – copil - pentru a-i âîşi ia substanţa din toate celelalte timpuri, Pennac
înţelege pe tineri din postura de profesor, se face pune sub lupă familia adolescenţilor (timorată,
progresiv, de-a lungul a şase capitole, în care îngrijorată, exasperată, complice), pe profesorii
baricadele pe care urcă protagonistul alternează: aflaţi faţă în faţă cu propriul eşec profesional
este, pe rând, copilul slab, loaza lipsită de orice ilustrat în loaz (angoasele şi insatisfacţiile lor), dar
viitor, dar şi adultul care reflecteză asupra sinelui şi societatea. Nu sunt uitate tarele sistemului
şi asupra pedagogiei actuale (cu educaţional (una fiind greşeala de-a le induce
disfuncţionalităţile sistemului de învăţământ, cu elevilor dorinţa de-a fi neapărat vioara întâi, în loc
rolul uneori duplicitar al familiei, cu teribilismul să fie membri ai unei orchestre), vinile aruncate
specific adolescenţei, cu efectele televiziunii şi, reciproc...
mai ales, ale publicităţii care converteşte...). Întreaga carte poate fi considerată o iniţiere
Ceea ce caracterizează cartea lui Pennac este pe multiple voci a celui care este/ va fi profesor.
sinceritatea, expunerea nudă, directă a experienţei Fiecare pagină este memorabilă şi ne oferă cu
autentice, fără fard şi false pudori, fără generozitate o lecţie cu caracter de permanenţă.
menajamente, dar cu o profundă înţelegere atât a Pornind de la propria existenţă, scriitorul
dramei copilului slab care se închide în el, dezvăluie singura cale de ieşire din labirint:
punându-şi singur zăvorul fricii şi al singurătăţii, iubirea, perseverenţa şi devotamentul
cât şi a celui care se află la catedră. „salvatorilor”, a celor care nu s-au preocupat de
Portretul elevului slab se construieşte în originile infirmităţilor lor şcolare: Erau nişte
carte cu minuţie, de la sentimentul de deşeu, la adulţi confruntaţi cu nişte adolescenţi în pericol.
singurătatea elevului slab cuprins de ruşinea că Şi-au spus că este o urgenţă. S-au aruncat cu
89
RECENZII
capul înainte. Nu m-au prins. Au plonjat din nou,
zi după zi, iarăşi şi iarăşi... Până la urmă m-au
scos de acolo. Şi pe mulţi alţii odată cu mine. Pur
şi simplu ne-au pescuit din nou. Le datorăm viaţa.
Cred că această carte este unul dintre cele
mai utile ghiduri şi unul dintre cele mai frumoase
elogii aduse memoriei, lecturii (Căci mai era şi
lectura. Pe atunci nu ştiam că ea mă va salva...
Citind, m-am instalat fizic într-o fericire care
durează şi acum), şcolii, profesorilor, acestor
veşnici elevi ce suntem.
Nu întâmplător, capitolul final poartă titlul
Ce înseamnă a iubi.

90
RECENZII

Gaston Bachelard și Geologie a literaturii:


Pământul și revenirile voinței

Drd. Nagy Imola Katalin

Gaston Bachelard (1884-1962) fizician şi apare dintr-o formă de necunoaştere sau de uitare,
filosof francez, a publicat în special lucrări de care nu sunt însă altceva decât o transcendere
poetică şi de filosofia ştiinţei. În acest din urmă dificilă a cunoaşterii. Imaginea poetică, crede
domeniu, a introdus conceptele de obstacle Bachelard, nu poate fi complet explicată nici în
epistemologique şi rupture epistemologique. termeni istorici, nici în termeni psihologici.
Lucrările, Le nouvel esprit scientifique şi La Unitatea dintre ştiinţă şi poezie este combinaţia
formation de l’esprit scientifique, se bazează pe între legile abstracte şi imaginaţie - o poezie
concepţiile sale despre epistemologia istorică conţine atât o structură fixă şi rigidă, dar conţine şi
percepută ca un fel de psihanaliză a spiritului imagini materiale. Imaginarul se construieşte din
ştiinţific. Aici, el dezvoltă ideea potrivit căreia intuiţii, din ideile poetului, care conţin structura
progresul în ştiinţă poate fi blocat de anumite întregii opere. Imaginea materială determină
pattern-uri mentale, creând astfel conceptul de conţinutul poemului, dar legile poetice sunt
obstacol epistemologic. Una din funcţiile necesare pentru a reda viziunea poetică într-o
epistemiologiei ar fi tocmai descoperirea acestor formă mai clară. Bachelard crede că există, în
pattern-uri mentale care operează în ştiinţă, pentru fiecare poem, o dialectică între imaginea materială
a facilita depăşirea obstacolelor ce se interpun în şi ştiinţă. Ştiinţa este un mijloc pentru a
faţa cunoaşterii. Bachelard opunea cunoaşterea perfecţiona poezia. Astfel, universal imaginar este
ştiinţifică cunoaşterii obişnuite, spunând că structurat în două perspective contrare - cea
eroarea, greşeala este doar negativitate sau iluzie. ştiinţifică şi cea poetică. Perspectiva ştiinţifică
Opera lui Bachelard atinge şi alte subiecte, vizează purificarea poeziei prin organizarea
el scriind lucrări care dezbat aspecte legate de elementelor haotice.
problemele poeticii, a viselor, a psihanalizei sau a După Bachelard, felul în care o imagine
imaginarului. Printre operele cele mai importante poetică apare în mintea creatorului determină
amintim: La psychanalyse du feu, La philosophie universul imaginar al acestuia. Fiecare poet îşi
du non, L’eau et les reves, L’air et les songes, La formează propriul său univers de imagini şi
terre et les reveries du repos, La terre et les simboluri. Poezia (poeticul, deci) nu poate fi pe
reveries de la volonte, La poetique de l’espace, La deplin înţeleasă, crede Bachelard, fără înţelegerea
poetique de la reverie, La flame d’une chandelle. poiesisului, a facerii, a procesului prin care poezia
Poetica spaţiului (1957) este un studiu sistematic se naşte. Imaginea poetică este acea „funcţie a
asupra spaţiului, asupra imaginarului spaţial, irealului, care este fizic la fel de utilă ca funcţia
asupra psihodinamicii imaginii literare. Orice atât de des evocată de psihologi pentru a
lucrare a lui Bachelard trebuie citită având în caracteriza adaptarea unui spirit la o realitate
vedere strânsa relaţionare a omului de ştiinţă şi a marcată de valorile sociale”. Termenul de
poeticianului. ontologie dispersată este folosit de Bachelard
Bachelard a iniţiat o serie de studii, de pentru a sublinia apropierea între creaţie şi
investigaţii asupra sensurilor psihice ale celor metafizică. Imaginaţia este o modalitate de a
patru elemente - apa, aerul, focul şi pământul, descrie transcendenţa, de a accede la Fiinţă, de a
elemente care, spune el, se constituie în repertoriul turna în cuvânt simbolismul fenomenelor.
reveriei poetice. Încă în Psihanaliza focului, Dialectica poezie-metafizică, des întâlnită în
Bachelard lansează ideea că poetica şi ştiinţa se scrierile lui Bachelard, îşi găseşte un sens în
opun una celeilalte, iar un liant între cele două ar procesul de transformare a imaginilor în
putea fi filosofia. Rolul pe care-l joacă obstacolul simboluri.
epistemologic în domeniul ştiinţelor Imaginea este o formulă poetică ce conţine o
experimentale este luat, în domeniul literar, de analogie cu obiectul fizic desemnat; simbolul este
imaginea poetică. Imaginea poetică autentică o formulă metafizică, care nu mai ţine de
91
RECENZII
constrângerile cotidianului, ci se integrează „Imaginaţia creatoare are cu totul alte funcţii decît
ciclului universal. Imaginile poetice construiesc imaginaţia reproducătoare Ei îi aparţine acea
universul imaginar în conformitate cu datele funcţie a irealului care este psihic la fel de utilă ca
conştiinţei celui care creează, iar inconştientul şi funcţia realului, atât de des evocată de psihologi
colectiv participă la acest proces, prin relevarea, în pentru a caracteriza adaptarea unui spirit la o
conştiinţa creatorului, de imagini poetice. realitate marcată de valorile sociale. Tocmai
Imaginea poetică are şi capacitate de a accede la această funcţie a irealului va regăsi valorile
originea fiinţei, la arhetipul cuprins în inconştient. singurătăţii. Comuna reverie este unul dintre
Relaţia omului cu sacrul, cu divinitatea se aspectele ei cele mai simple”2. Relaţia dintre
restabileşte tot prin poezie, prin limbajul poetic. real(itate) şi imaginar cunoaşte o altă evoluţie:
Cuvintele exprimă o relaţie sacră pierdută, imaginile imaginate sunt mai curând „sublimări
reactualizată însă prin imagini poetice. Imaginaţia ale arhetipurilor decât reproduceri ale realităţii”3.
este instrumentul care formează imaginile poetice, Imaginea, după Bachelard, are un aspect dual, are
corespunzând diverselor tipuri de personalităţi o realitate psihică şi una fizică. Prin imagine,
artistice. Imaginile poetice reflectă elanul vital pe fiinţa care imaginează şi fiinţa imaginată se află în
care artistul îl posedă. Poetica stabileşte relaţiile cea mai mare apropiere. Bachelard se reclamă, în
dintre imaginile poetice şi simbolurile literare, iar acest sens, de la o descendenţă jungiană.
metafizica permite observarea naturii, Lucrarea dedicată imaginarului pământului
fenomenelor care construiesc universul imaginar. se împarte în două cărţi, prima dedicată
Bachelard aplică legile poeticii la metafizică, şi, în imaginaţiei extravertite - reveriilor active
urma acestui demers, toate elementele fizice – (Pământul şi reveriile voinţei), şi cea de-a doua,
apa, aerul, focul şi pământul - îşi găsesc un imaginaţiei introvertite, reveriilor interiorizării, ale
corespondent în psihicul artistului. Formarea involuţiei (Pământul şi reveriile repaosului).
temperamentului unui artist, crede Bachelatd, Prima dintre acestea, Pământul şi reveriile voinţei,
depinde în mare măsură de elementele este subdivizată în trei capitole mari. În primul
primordiale, de corespondenţa natură-psihic. capitol, sunt prezentate aspecte legate de
Fenomenologia imaginarului se bazează pe dialectica materiei dure şi moi. Primul subcapitol
convingerea că fiecare creator aparţine unui tip- este dedicat pământului ca lume rezistentă, cel de-
tipologia, evident, fiind stabilită în funcţie de al doilea materiilor dure, cel de-al treilea
prezenţa sau mai bine zis preponderenţa unui metaforelor durităţii, capitolul IV se ocupă de
element în structura sa psihică. imaginile pastei, apoi următoarele două dezvoltă
După ce în cărţile anterioare Bachelard a imaginarul materiei moi (noroiul), respectiv
analizat, pe rînd, imaginile focului, ale apei şi ale materiei forjate, fierului (meseria cea mai
aerului, în Pământul şi reveriile voinţei, imaginile completă, masculină fiind, după Bachelard, cea a
materiei terestre devin obiectul analizei. Trebuie fierarului). Partea a doua dezvoltă imagini în care
să remarcăm faptul că imaginile poetice fiinţa care imaginează se angajează mai puţin-
corespondente elementului pământ sunt imagini stânca, pietrificarea, metalismul, mineralismul,
dure, brute, solide. Studiul imaginilor legate de cristalele, apoi roua şi perla. Partea a treia se
pământ revelează un număr remarcabil de compune dintr-un singur capitol Psihologia
dificultăţi şi paradoxuri. Bachelard îl citează pe greutăţii, tratând tema zborului şi cea a căderii, a
Baudelaire: „Cu cât materia este, în aparenţă, mai zborului în jos.
pozitivă şi mai solidă, cu atît munca imaginaţiei Există la Bachelard un timp al granitului, al
este mai subtilă şi mai trudnică”1. Filosoful materiei dure, un timp al muncii „un ritm natural,
francez încearcă să combată teza conform căreia un ritm bine condiţionat ... lupta muncii este cea
perceperea imaginilor este cea care determină mai strânsă dintre lupte, durata gestului celui care
procesele imaginaţiei- văzul precede imaginaţia. munceşte este cea mai plină dintre durate”4.
După Bachelard, imaginea percepută şi imaginea Munca are puteri onirice. Fiecare muncă îşi are
creată sunt două instanţe psihice diferite. onirismul ei, fiecare materie prelucrată îşi are
2
1
Ibidem, p. 6.
G. Bachelard, Pământul şi reveriile voinţei, traducere de 3
Ibidem, p. 7.
Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p. 6. 4
Ibidem, p. 21.
92
RECENZII
propriile reverii intime. Literatura este un mijloc reverii privitoare la metal, la foc, la apă şi la aer:
de recuperare a acestor reverii. Imaginile „... să iei în posesie lumea prin mijlocirea celor
materiale proiectează un imago al energiei patru elemente ale sale înseamnă să te institui ca
noastre. Prin muncă, omul se situează în centrul demiurg, ca semizeu”7.
unui univers, al unei Geneze. „Ea recreează în În partea a doua a cărţii Bachelard dezvoltă
imaginaţie, prin imaginile materiale care o onirismul imaginarului stâncii, al pietrei. Formele
însufleţesc, însăşi materia care se opune stâncii se proiectează la distanţă, prin recul.
eforturilor sale. Lucrând materia, homo faber nu Imaginarul stâncii este extrem de complex - este,
se mulţumeşte cu o gândire geometrică de în acelaşi timp un spaţiu al izolării, al distanţării,
ajustare, el se bucură de soliditatea intimă a al ostilităţii, un maestru al curajului, al
materialelor de bază”5. permanenţei fiinţei, un limbaj al duratei şi al
Reveriile voinţei sunt, de fapt, reverii ale durităţii. Numeroasele reverii legate de stîncă au
omului angajat într-o activitate, reverii cu unelte. un rol important în educaţia voinţei. Un suflet
Bachelard oferă o clasificare a materiilor a priori, moale, crede Bachelard, nu poate imagina o
anterioare angajării în era distructivă a ştiinţei şi materie dură. Reveria literară, crede Bachelard,
tehnicii. Există astfel materii solide stabile (piatră, continuă totdeauna un vis normal. Există imagini
os, lemn), solide semiplastice (metale), solide atît de puternice în fiecare operă care „ne îngăduie
plastice (ceramică, lacuri, cleiuri), solide suple să desemnăm pentru totdeauna psihismul unui
(piele, ţesături). El propune, de asemenea, o scriitor”8. Fenomenologia lui Gaston Bachelard, şi
ierarhie a uneltelor - ciocanul fiind unealta în această carte, ar putea fi rezumată astfel:
supremă a reveriilor voinţei. Unealta poate scriitori se împart în patru temperamente
structura temporalitatea. „Uneltele, adevărate teme imaginative, în funcţie de materia care le
de intenţionalitate, ne fac să trăim timpuri structurează imaginaţia. Fiecare scriitor se înscrie,
instantanee, timpuri alungite, timpuri ritmate, aşadar, într-o descendenţă a scriitorilor apă/
timpuri agresive, timpuri răbdătoare”6. aer/foc/ pământ.
Metoda de lucru a lui Bachelard este aceea Concluzia care se desprinde din paginile
de a-şi fundamenta o teză pe cazuri, pe exemple dedicate imaginilor materiale este că acestea sunt
precise. Exemplele sunt însă alese după o metodă atât de complexe, încât se desprind abia la o a
destul de greu descifrabilă, între textele ilustrative doua lectură. „Nu există literatură decât la o a
citate de el regăsindu-se autori din domenii şi doua lectură”9. Bachelard face diferenţa dintre
registre foarte diferite - de la poeţi romantici la imaginile pitoreşti, facile, care au menirea de a-l
filosofi, romancieri, psihologi, oameni de ştiinţă surprinde pe cititor şi imaginile materiale care îl
sau autori cvasinecunoscuţi. Un neajuns al trimit pe acesta în regiunile vieţii inconştiente
metodei este insuficienta argumentare şi „unde imaginaţia şi voinţa îşi împletesc rădăcinile
arbitrariul categorisirii unui autor sau altul drept adânci”10. Partea finală a cărţii propune, în
tip de autor apă/ aer/ foc sau pământ. Numele termeni bachelardieni, mitul lui Atlas ca mit al
Virginei Woolf este des citat în Pământul şi muntelui. Bucuria poverii, a ridicării greutăţii, a
reveriile voinţei drept exemplificare a autorealizării în ipostaza de Atlas este strâns
imaginarului durităţii, a solidităţii. Prin alte legată de satisfacerea orgoliului. „Complexul lui
pagini, însă autoarea s-ar putea la fel de bine Atlas ... reprezintă ataşamentul faţă de forţe
încadra şi la o altă categorie. enorme spectaculare şi - caracteristică foarte
Reveria supremă a voinţei în literatură este particulară - faţă de forţe enorme inofensive”11.
fierăria. Tabloul literar al fierăriei se înalţă la Omul, coloana şi muntele sunt termenii
imagini cosmice (focul-soare). Exemplele citate fundamentali ai ecuaţiei reveriilor cosmogonice.
sunt numeroase - Thomas Hardy, E. Zola, D. H. Spre deosebire de psihologi, care consideră
Lawrence ş.a. „Din punctul de vedere al imaginaţia o facultate de a se iluziona, de a minţi
imaginaţiei elementelor, meseria de fierar apare ca
o meserie completă, a masculinităţii. Ea implică 7
Ibidem, p. 143.
8
Ibidem, p. 165.
9
Ibidem, p. 197.
5 10
Ibidem, p. 28. Ibidem, p. 197.
6 11
Ibidem, p. 43. Ibidem, p. 268.
93
RECENZII
deci, Bachelard spune că imaginaţia este o Bachelard ne învaţă o magie adevărată. El
facultate a fiinţei total angajate într-un demers îmbogăţeşte viitorul, conferindu-i o voinţă de
indisolubil legat de nevoia de sinceritate. „De putere încercată. În acest fel, legătura între voinţa
aceea, noi nu ezităm să spunem că imaginaţia este de putere şi voinţa de cunoaştere devine strânsă şi
o funcţie primă a psihismului uman, o funcţie de durabilă. Alchimia despre care e vorba aici nu e
vârf, cu condiţia de a considera imaginaţia cu fundalul legendar, secular al ştiinţei, ci
toate caracteristicile ei... formală, materială şi dinamismul obscur, etern ca şi inconştientul
dinamică. Aşa cum spune Leo Frobenius o operă căruia i se abandonează reveria elementară,
nu se naşte numai dintr-un punct de vedere, ci şi atunci când e tentată să locuiască o lume.
dintr-un joc de forţe. Ea trebuie, deci, să fie Ceea ce ne învaţă Bachelard este un nou tip
contemplată atât în liniile, cât şi în tensiunile sale, de lectură, o altfel de abordare a fenomenului
în elanurile şi în greutatea ei, cu un ochi care literar. O a doua lectură, după care, spune el,
ajustează suprafeţele şi un umăr care poartă pe el începe adevărata literatură.
volumele, pe scurt, cu toată fiinţa noastră”12.
Pentru Gaston Bachelard, momentul origo al
creaţiei este constituirea imaginii poetice. Lumea,
universul Poeziei se construieşte din cele patru
elemente fundamentale - apă, aer, foc, pământ.
Aceste elemente structurează temperamentele
scriitoriceşti, orice poet, orice autor aparţinând, în
mod firesc, la una dintre aceste categorii
temperamentale. În viziunea imaginativă a fiecărui
poet, predomină unul din aceste elemente,
independent de devenirea biografică, istorico-
socială a acestuia. Fenomenologia imaginarului
este, în concepţia lui Bachelard, studierea
fenomenului imaginii poetice atunci când
imaginea se iveşte în conştiinţă ca un produs
direct al inimii, al sufletului, al fiinţei omului,
luată în actualitatea ei. Imaginea poetică este o
sinteză a fiinţei în totalitatea ei, emergentă din
structurile subconştiente unde sălăşluiesc
arhetipurile.
Neajunsurile demersului analitic propus de
Bachelard rezidă, deci, în următoarele:
considerarea Poetului rupt de contextul socio-
istoric în care evoluează (ignorând faptul că omul
este prin excelenţă condiţionat cultural),
considerarea imaginilor poetice uneori desprinse
din totalitatea textului poetic (luând fraza,
sintagma izolată de corpusul textului), utilizarea
constantă a sintagmei imagine poetică (nu literară
sau artistică), în ciuda faptului că multe, foarte
multe exemple citate de el nu aparţin genului liric,
caracterul arbitrar al afilierii unor autori în diferite
tipuri de temperamente imaginative.
Importanţa fenomenologiei lui Bachelard,
contribuţia ei la o filosofie a literaturii este însă
una capitală. Aşa cum spune Pierre Quillet,

12
Ibidem, p. 290.
94
RECENZII

De la polemică la confluențe

Ionel Popa

Universitarul băimărean, Florin Roatiş, ne oferă sub paginile din Petru P. Ionescu şi Lucian Blaga:
titlul Confluenţe de la admiraţie la contestare pentru valoarea lor
filozofico-literare, documentară şi analitică. De altfel, lucrarea lui
Ed. Casa Cărţii de Petru P. Ionescu consacră un studiu de
Ştiinţa, Cluj, 2008, o reconsiderare chiar în volumul pe care îl
culegere de studii şi comentăm. Important şi valoros prin clarificarea
recenzii grupate în unor probleme de istorie a filozofiei româneşti şi
patru secţiuni: de lamurire punctuală a unor aspecte legate de
Marginalii la conţinutul şi ţinta articolului polemic al lui Blaga:
Săpunul filozofic din “Seculum”, nr. 4 /1943,
polemicile lui
Florin Roatiş demonstrează că cel vizat este Marin
Lucia Blaga;
Ștefănescu, profesor de filosofie la Universitatea
Consideraţii
clujeană. Blaga nu e unicul care a luat poziţie
inconfortabile; critică faţa de lucrurile “filosofului” Marin
Studii şi eseuri; Ștefănescu.
Despre autorii Atitudini de dezavuare au avut în epocă şi
cărţii. N. Bagdasar, I. Zamfirescu, D.D. Roşca, E.
O primă constatare în urma lecturii: Speranția şi Anton Dumitru. Cunoscând obiectul
caracterul polemic privind rigurozitatea polemicii nu putem decât accepta ieşirea polemică
informaţiei şi soliditatea argumentaţiei din unele a lui Blaga, de fapt, cel mai îndreptăţit. Din
studii şi carţi pe care d-l Roatiş le comentează. păcate, d-l Roatiş nu subliniază acest aspect. Mai
mult, d-l Roatiş se desfășoară oarecum aleatoriu şi
Prima secţiune a volumului cuprinde pagini
aduce într-o discuţie polemică “Biografia” lui
referitoare la polemicile lui Lucian Blaga cu Dan Blaga, semnată de Ion Bălu.
Botta, Constantin Rădulescu-Motru şi Marin Desigur că eronările de istorie, având în
Popescu. vedere studiul cercetărilor, sunt de înţeles, iar
În mod justificat sunt paginile care mi-au interpretările sunt de acceptat sau nu, dar asta nu
trezit cel mai mare interes. Autorul volumului justifică tonul polemic prea apăsat. Așa cum
Confluenţe… aduce cateva clasificări şi precizări domnia sa are dreptul de a fi antiblagianist, așa şi
în legatură cu subiectul polemicilor. În general d-l Ion Bălu are dreptul să fie un fan al lui Blaga,
Roatiş e obiectiv, dar totuşi se simte o undă filosoful şi poetul, dar să revenim la subiect.
antiblagiană fără o motivare întemeiată. În ceea ce Blaga a avut toate motivele intelectuale şi
priveşte polemica la care a fost provocat Blaga, spirituale pentru a fi polemic la adresa “operei”
lăsând la o parte modestia, trebuie să mă citez: în filosofice a lui Marin Ștefănescu. D-l Roatiș mai
cazul Botta, Blaga are de partea sa toate atuurile trebuia să sublinieze puterea de generalizare a
de cronologie şi originalitate [Ionel Popa, Glose articolului polemic al lui Blaga. Poate de aici
blagiene I, Ed. Ardealul, Târgu Mureş, 2003], iar “inexactităţile” invocate de domnia sa. Revenind
în ceea ce privește polemica cu “filozoful, la polemica Blaga–Botta, trebuie să menţionăm că
stiinţific” Constantin Rădulescu-Motru, am d-l Roatiş nu este primul care cade victimă unor
formulat câteva opinii şi nuanţări de rigoare în lacune, obiective, de informare, chiar dacă domnia
cronica la vol. lui Mircea Popa, Blaga şi sa e un as în domeniu. În acelaşi păcat a căzut şi
contemporanii sai, publicată în rev. “Acasa” nr. Ion Simuț. În acest punct, vrând-nevrând, trebuie
4/ 2008. din nou să mă citez: polemica Blaga-Botta am
După părerea mea, studiile d-lui Roatiş, abordat-o analitic cu textele puse pe două coloane
chiar cu unda de antiblagism, se termină în coadă paralele, ajungând la concluzia, fără dubii, că
de peşte. Prin urmare, nu mai insist, dar remarcăm adevarul e de partea lui Blaga. Pentru a corecta şi
95
RECENZII
nuanţa anumite opinii ale demolatoare”, totuşi, tonul
d-lui Simuţ exprimate într- polemic nu e totdeauna
un serial din Romania binevenit.
literară, numerele din Afirm aceste lucruri
martie 2005; am intervenit pornind de la avântul
cu o notă într-un nr. polemic la adresa
consecutiv celor Dictionarului bibliografic
menţionate. În paginile d- al literaturii române
lui Roatiş nici o noutate, semnat de Aurel Sasu, Ed.
paginile respective nefiind Paralela 45, București,
decât un inventar de 2006, tot de la o problemă
informaţii incomplete. de documentare şi
Volumul d-lui Roatiş, e asimilare a bibliografiei
valoros prin conţinutul său porneşte şi articolul
documentar, prin polemic Horia Roman
formularea unor teme de Patapievici - sau despre
studiu, prin informaţiile de insuportabila absență a
ultimă oră, dar tonul dialogului. În multe
polemic şi orientarea lui nu aspecte suntem de acord cu
sunt totdeauna justificate d-l Roatiş. Constantin
mai ales că uneori sunt Noica şi Nae Ionescu e o
orgolioase. Eu sunt un cronică la cartea-exegeză a
blagian, dar această postură Laurei Pamfil, Noica
nu cred că mi-a amorţit necunoscut, Ed. Apostrof,
spiritul critic. De aceea mă Cluj, 2007. Întreaga
îintreb: de ce d-l Roatiş cronică e axată mai mult pe
este polemic (justificat sau nu) cu toţi blagienii, problema documentaţiei şi mai puţin pe
indiferent de culoarea lor. Justificarea conform problematica cărţii. Ceea ce e de reţinut din
căreia ar vrea să ducă dezbaterea în echilibru în paginile respective este idea: o cultură fără nu-uri
numele obiectivitaţii nu ţine. Dacă d-l Roatiş, e dacă nu piere atunci sigur va deveni o legumă. În
polemic de ce să-l acuzăm pe Blaga că e polemic acelaşi spirit polemic referitor la corectitudinea și
cu x sau y ?! exactitatea informaţiei este scrisă şi cronica la
Într-o cronică la cartea Martei Petreu, Istoria logicii românești a autorilor Al. Surdu şi
Filozofii paralele (de fapt răspuns la o cronică a Dragoș Popescu, apărută la Ed. Tehnică,
d-lui Roatiş la cartea respectivă publicată în “ID”- București, 2006.
de ce nu e reluată în volumul pe care îl discutăm?) Secțiunea trei cere câteva “studii și eseuri”
publicată în “Caietele de la Mediaş” nr.1-2, mai este cea mai consistentă şi în sensul că revelează
2008, printre altele am subliniat respectabil: calităţile de istoric și interpret al fenomenului
prestaţia documentară. Această prestație filosofic românesc. Noi, cei ignoranţi în anumite
documentară binevenită e ilustrată convingător şi domenii din varii cauze, avem ocazia, prin
cu folos de secţiunea a doua a volumului pe care îl paginile d-l Roatiș, să acoperim anumite pete albe
recenzăm. Când e vorba de instrumentele de lucru, din harta noastră intelectuală. De la d-l Roatiş
precum dicţionarele literare, de care am cam dus aflăm că Petre Dultu “povestitorul popular”, e şi
lipsă multă vreme, d-l Roatiş are tot dreptul să fie un exceptional pedagog şi un bun filosof.
polemic. Nu sunt de acceptat promisiunile şi Interesante şi valoroase sunt şi paginile despre
greşelile documentare mai ales când sunt şi eseistica filosofică a lui Petre P. Ionescu - aproape
grosolane. Consecinţele lor negative devin grave un necunoscut astăzi. Dacă, referindu-ne la
prin perpetuare, prin multe alte lucrări. Pornind de secțiunea întâi şi a doua a volumului, îi reproşam
la aceasta, afirmăm că d-l Roatiş e un bun tonul polemic uneori exagerat sau inadecvat,
documentarist, o adevărată bancă de date. Chiar mâhnit, în cazul secţiunii a treia, îl putem acuza de
dacă autorul afirmă că ”intervenţia mea nu se vrea unele entuziasme. În orice caz lectura paginilor
96
RECENZII
despre Petre P. Ionescu m-a dus la următoarea tinereţea eseului”. Totdeauna cronicarul spune
întrebare: pe când o antologie cuprinzătoare a esenţialul despre carte şi autorul ei așezând-o
eseisticii filosofice româneşti din perioada exact pe locul valorii meritat.
interbelică, în cea mai mare parte inaccesibilă? O Lectura volumului ne-a condus la
astfel de antologie ar fi un instrument de lucru convingerea că d-l Roatiş e un bun istoric al
care ar înlătura scrisul și vorbitul după ureche sau filosofiei româneşti și o bancă de date de toată
pe acela ineficient apud și cf. Poate că d-l Roatiş încrederea, care nu-și înşeală clienţii şi nici nu va
ne va furniza surpriza! da faliment. Confluențe filozofico-literare se
Secţiunea a patra reuneşte 12 cronici. De citeşte cu folos si plăcere amintindu-ne şi de
reţinut evantaiul larg din care alege carţile; de la Pledoarie pentru filozofia românească.
“Două cărți despre islam la Al husar sau Mediaş, februarie, 2009

97
CUPRINS

ARGUMENT 4
SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND CARACTERUL COLONIZĂRII DACIEI ROMANE 5
TERITORIILE BIZANTINE DE LA DUNĂREA DE JOS ÎN SECOLUL AL XI-LEA 10
MOLDOVA ŞI VENEŢIA ÎN SEC. XV- ÎNCEPUTUL SEC. XVI. RELAŢII POLITICE 15
SEMNIFICAŢIILE CONCEPTELOR DE AUTONOMIE ŞI LIBERTATE 31
AURELIAN SACERDOŢEANU - CONCEPŢIA DESPRE ARHIVE 36
CULTUL REFORMAT (CALVINIST) DIN TRANSILVANIA ÎN PERIOADA 1930-2002 –
ASPECTE ISTORICO-DEMOGRAFICE ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.
DE RERUM NATURA. ÎNTRE MATERIALISMUL EPICUREIC ŞI POEZIA SOLIDARITĂŢII
UMANE 45
O SUCCINTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA CONCEPTULUI DE „DREPTATE” 49
IDEI PENTRU PROTECŢIA SOCIALĂ A ŞOMERILOR 55
DANIEL PENNAC - NECAZURI CU ŞCOALA 89
DESPRE INTERFERENŢELE LITERARE ROMÂNO-MAGHIARE 59
ETIC ŞI ESTETIC ÎN MĂRTURIILE ASUPRA DETENŢIEI COMUNISTE. „NARCISISMUL”
ISTORIEI 64
ADRIAN MANIU– EXPRESIONISM CHTONIC 74
OBICEIURI ŞI FOLCLOR LA VALEA VIILOR. 84
GASTON BACHELARD ŞI O GEOLOGIE A LITERATURII: PĂMÂNTUL ŞI REVERIILE
VOINŢEI 91
DE LA POLEMICĂ LA CONFLUENȚE ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.

98
CONDIȚII DE PUBLICARE A MATERIALELOR PENTRU
REVISTA “LYKEION”

Condiţii de publicare a materialelor pentru revista „LYKEION”,


a profesorilor din Medias

Revista LYKEION, ce urmează să pară bi-anual publică studii şi articole din următoarele domenii:
- Istorie şi ştiinte auxiliare, arheologie;
- Ştiinţe socio-umane;
- Literatură: exclusiv eseu şi critică literară;
- Recenzii de carte din orice domeniu.

Materialele se tehnoredactează la un rând (rând la rând), aliniate stanga dreapra (Justified), astfel:

1. Titlul, centrat, se scrie cu majuscule, bolduit, urmat de prenume şi nume, aliniate dreapta, scrise cu
caractere mici, bolduite (Times New Roman, marimea 12).
Exemplu:
PAGINI DIN ISTORIA MEDIAŞULUI

Gheorghe Popescu

2. Titlul, scris cu litere mici bolduite, şi un rezumat,de maximum 10 rânduri într-o limbă străină (Times New Roman,
marimea 11).
3. Cuvinte cheie, nu mai mult de 10.
Exemplu:
Cuvinte cheie: Mediaş, Sfânta Margareta, Turnul Trompeţilor; castelul.

4. Textul articolului (Times New Roman, marimea 12)

5. Notele de subsol se pun automat nu manual si se redactează astfel: Numele autorului (scris normal), titlul lucrării
(scris cu litere italice), locul de apariţie al lucrării (scris normal), anul de apariţie, pag. (Times New Roman, marimea
10)

Exemplu:
N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, p. 25-26.

Daca se face trimiterea la un articol publicat într-o revistă se indică autorul, numele publicaţiei, dacă este cazul
abreviat, anul/tomul, anul de aparitie, nr. şi pag.
Exemplu:
N. Iorga, AARMSI, XXVI, 1914, 12, p. 587-590.

6. Se utilizează abrevierile acreditate de Academia Româna, orice alte abrevieri se precizează.

7. Materialele să nu depăşească 10-12 pagini tehnoredactate.

8. Materiale se pun la dispoziţia Comitetului de Redacţie într-un exemplar tipărit şi pe un CD.

9. Materialele care nu respectă condiţiile precizate nu vor fi incluse.

Notă:
Autorii interesaţi să publice îşi vor trimite materialele în format electronic la adresa office@cr3ativ.ro , până la data de
31 martie, pentru numărul 1, respectiv până la data de 30 octombie a fiecărui an, pentru numărul 2.

99