LAUDA OMULUI - comentariu literar - Nichita Stanescu

In principiu - principiu pe care, pe cat ne-a stat in putinta, am incercat sa-1 aplicam cu consecventa
in toate analizele noastre - trasaturile definitorii ale unui scriitor pot fi detectate in oricare din
creatiile lui reprezentative. Daca nu chiar de la prima ochire atenta, macar la contactul mai strans si
mai indelungat cu textul propus, prin comentariul cat mai adecvat obiectului. in cazul lui Nichita
Stanescu o asemenea operatiune devine destul de dificila. Poetul este o constiinta dintre cele
cuprinzatoare, multilaterala, se exprima foarte divers, fara prejudecati anume privitoare la
"modernitate" (cu toate ca el este printre cei mai modernI), uneori urmarind modele stilistice intrate
de multa vreme in traditie: de la barocul Istoriei ieroglifice, cantecul de lume neoanacreonic si
"dulcele stil clasic", pana la avangardism si la formulele incifrate si reci, abstracte ale hermetismului.
Scrie dezinvolt, in intelesul major al acestui cuvant, foarte liber (macar aceasta este aparentA), ca
Ienachita Vacarescu si Conachi, ca Anton Pann si Eminescu, ca Ion Barbu, Apollinaire si T. S. Eliot,
marca personala fiind, poate tocmai din aceasta cauza, mai prezenta ca la oricare altul. Este, la
Nichita Stanescu, un mod de a fi original si profund prin chiar imitarea celor vechi uneori, sau, mai
corect spus, prin afectarea eleganta a acetei imitari.

Nu intamplator, poate, Lauda Omului apartine ciclului cu titlu revelator de O viziune a sentimentelor,
aparut in 1964. Poetul ne propune aici o viziune-imagine a Omului, ca punct suprem si continuu
ascendent al evolutiei materiei in Univers. Este efortul poetic de a exprima un ultim si profund mesaj
umanist din perspectiva epocii noastre. Viziunea-imagine este adusa in fata cititorului ca un fel de
simbol stiintific (nu avem cum sa-1 numim altfeL), o abstractiune pura, un fel de contra-natura, daca
vrem, facuta insa inteligibila, concretizata intr-un chip anume, cantata dupa legile artei cuvantului.
Nichita Stanescu face parte din categoria poetilor care se emotioneaza in fata descoperirilor celor
mai noi din domeniul stiintelor, le intelege semnificatia adanca, Ic simte cu toata fiinta sa. Mai exact
ar fi poate sa spunem ca se emotioneaza la modul sublim, filozofand in imagini poetice pe marginea
descoperirilor stiintelor, apanajul cel mai definitoriu al Omului. Poezia de acest soi se realizeaza
printr-un patetism sui-generis, constand din fuziunea dintre puterea de judecata si afect, clin
intrepatrunderea, la punctul optim, a ratiunii cu sentimentul, unghiul larg al contemplatiei
permitand astfel degajarea unei mari puteri de generalizare.

Conceptul de om ca centru al universului este nucleul umanismului si-l gasim in tragedia Antigona de
Sofocle deplin exprimat: in lume-s multe mari minuni/ Mai mari ca omul insa nu-s" dar se poate
asocia si o influenta a lui Tudor Arghezi, care in Cantare omului marca un drum de la mit la istorie.
Nichita Stanescu cauta sa ne dea o imagine inedita a omului, asa cum este el perceput de mediul
natural.

Din punctul de vedere" al copacilor omul este vazut ca un pom. Apoi punctul de vedere este deplasat
din regnul vegetal in regnul mineral. Pentru pietre oamenii sunt: o lina apasare", miscare adaugata la
miscare". Mutatia se realizeaza catre o dimensiune mai subtila, a aerului, in care omul devine o
pasare, ceea ce sugereaza mitul pasarea maiastra, fiindca ti: ;ieste intr-un aer pur, adica principiul,
adica gandul. Se face o permanenta paralei"; intre om si soare, fiindca soarele este un simbol al
constiintei universale iar omul reprezinta constiinta individuala. Conceptul de om definit treptat
cunoaste in prima etapa definirea analogica ca un pom, fiindca asa cum in fructul unui pom se
gases:e samanta generatoare a unui nou organism viu, tot asa fiecare om poseda germenele unei
vieti, urmatoare. Omul este vazut prin prisma afectului el fiind o emotie coplesitoare". Analogia
dintre om si pom se face pe baza pasiunii (tymoS) fiindca lemnul simbolizeaza patima.

Analogia om - regn mineral prezenta la cel de al doilea nivel compara soarele cu o piatra cazatoare",
fiindca asa cum in interiorul omului conceptele, legile, categoriile, principiile, simbolurile sunt forme
cristalizate aleA»intelectului (noitS). tot astfel in exterior piatra este cristalizarea materiei
incandescente ca cea a soarelui. in cea de a treia secventa analogia cu sufletul pasarea maiastra -
este sugerata de simbolul aripa", de valorile de aspiratii, pe care el le insumeaza. Calitatea oamenilor
este data de calitatea vietii spirituale, de nivelul lor de intelegere sintetizat de expresia: aer mai
curat. Care e gandul". Se realizeaza astfel un concept inalt despre om. El este vazut ca o entitate
complexa cu subconstient si afecte, cu intelect.

Mesajul poetic

"Lauda omului" multiplica unghiurile de vedere din care eul liric defineste, intr-un imn de lauda,
maretia omului. Se poate vorbi chiar de o multipicitate a eului liric, data fiind conceptia lui profunda
de a imagina, cum s-a vazut, sinele, permutabil, dintr-un centru genuin al lumii, in toate lucrurile.
Omul se raporteaza la elemente ale eternitatii: copacii, ca simbol durabil in ordinea vegetala;
pietrele, sugerand atemporalitatea geologica, a incremenirii; aerul, spatiu al inaltarii, cu simbolistica
lui adecvata, a aripii si a gandului. Imaginea lumii dobandeste, in raport cu omul, o multiplicitate de
forme: de perspectiva celui care o priveste: "Din punctul de vedere-al copacilor,/ soarele-i o dunga
de caldura,/ oamenii - o emotie

coplesitoare.../ Ei sunt niste fructe plimbatoare/ ale unui pom mult mai mare!". Oamenii sunt
perceputi prin stranii diagrame Kylrian, ca emotii coplesitoare, fructe ale unui copac universal.

Daca sistemul de referinta este schimbat, soarele este vazut ca o piatra pe cer, reflexul in planul
uman fiind "o lina apasare": "Din punctul de vedere-al pietrelor,/ soarele-i o piatra cazatoare,/
oamenii-s o lina apasare.../ Sunt miscare-adaugata la miscare,/ si lumina ce-o zaresti, din soare!".
Aerul se incarca de lumina solara si de simbolistica aripii: "Din punctul de vedere-a aerului,/ soarele-i
un aer plin de pasari,/ aripa in aripa zbatand." Din perspectiva zborului, oamenii sunt fiinte gata sa se
avante catre inaltimi: "Oamenii sunt pasari nemaiintalnite,/ cu aripile crescute inauntru,/ care bat,
plutind, planand,/ intr-un aer mai curat - care e gandul."

Poezia induce ideea de armonie universala, lumea fiind insufletita de suflul divin. Punctul de
referinta se schimba insa continuu, intregul devenind parte si invers. Punctul fix este insa omul, in
jurul caruia se roteste intregul ansamblu, cuprins de armonia sonora a zborului.