CONSERVAREA DIVERSITĂŢII

SPECIILOR
 CUPRINS

Argument....................................................................................................................pag. 4
Capitolul 1- Biodiversitate.....................................................................................pag. 5
Capitolul 2. Ocrotirea şi conservarea mediului înconjurător.................................pag. 7
 2.1. De unde a început?..................................................................................pag. 7
 2.2. Protecţia înseamnă ocrotire+conservare..................................................pag. 7
 2.3. Măsuri pentru conservarea biodiversităţii...............................................pag. 8
Capitolul 3- Ce este diversitatea biologică?...........................................................pag. 9
 3.1. Diversitatea speciilor...............................................................................pag. 9
 3.2. Diversitatea genetică..............................................................................pag.12
 3.3. Diversitatea ecosistemică.......................................................................pag. 13
Capitolul 4. Metode pentru protecţia biodiversităţii..............................................pag. 14
 4.1. Protejarea şi conservarea „in situ”.........................................................pag. 14
 4.2. Conservarea „in situ” în România..........................................................pag. 15
 4.3. Protejarea şi conservarea „ex situ”.........................................................pag.16
 4.4. Conservarea „ex situ” în parcuri zoo şi în grădini botanice…...............pag. 19
 4.5. Conservarea „ex situ” în România (Banca de gene Suceava)……….…pag.20

Concluzii..............................................................................................................pag. 21
Cum va arăta lumea în 2050?........................................................................pag.22
Bibliografie............................................................................................................pag.24

2
 ARGUMENT

Am ales ca temă de studiu pentru lucrarea mea de proiect „Conservarea diversităţii

speciilor”, deorece mi se pare a fi o temă interesantă de dezbăut dat fiind faptul că în momentele
de necesară recreere, natura este singura care ne ia de mână, ca pe nişte copii pierduţi să ne arate
verdele pădurii şi albastrul necuprins de deasupra şi să ne ajute să ne dăm seama că, de fapt, viaţa
este mult mai frumoasă decât pare.
Însă, lăcomia omului nu are limită, iar natura pentru a se proteja de om, reacţionează cu
furie la acţiuniile acestuia. Uităm că nu natura aparţine omului, ci omul aparţine naturii. Omul,
fiinţă efemeră, este obişnuit să observe doar reacţiile instantanee, măsurate într-un timp
comparabil cu durata propriului ciclu vital. Dar natura, cu o viaţă numărată în milenii,
reacţionează într-un interval de zeci şi uneori sute de ani. Reacţiile ei sunt în lanţ, deoarece în
natură toate sunt legate printr-o sensibilă reţea de relaţii trofice ce stau la baza funcţionării
oricărui sistem. Datoria noastră ca oameni este de a ţine seama de toate aceste legi nescrise ale
naturii şi să nu stricăm starea de echilibru atât de fragilă şi necesară supravieţuirii. Să întindem
credinciosului nostru prieten o mână!
Biodiversitatea cuprinde varietatea genelor, a speciilor şi a ecosistemelor care constituie
viaţa pe pământ. În prezent, suntem martorii unei pierderi constante a biodiversităţii cu
consecinţe profunde pentru lumea naturală şi pentru bunăstarea oamenilor. Cauzele principale
sunt schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au loc datorită sistemelor de
producţie agricolă intensivă, construcţiilor, exploatării carierelor, exploatării excesive a pădurilor,
oceanelor, râurilor, lacurilor şi solurilor, invaziilor de specii străine, poluării şi tot mai mult
datorită schimbărilor climatice la nivel global. În această lucrare vom aborda teme atât despre
biodiversitate cât şi despre ce înseamnă natura defapt şi cum putem noi, oemenii, să o protejăm.

3
 Capitolul 1
Biodiversitatea

Termenul de “biodiversitate biologică” a fost folosit pentru prima oară în 1968 de către
biologul şi ecologistul Raymond F. Dasmann în cartea sa “O altfel de ţară care promovează
conservarea”. Cu toate acestea, termenul a fost adoptat pe larg abia după mai mult de un deceniu
când a început să fie folosit în ştiinţă şi politicile de mediu în anii 1980. Thomas Lovejoy a fost
cel care, în prefaţa cărţii “Conservarea Biologiei”, a prezentat acest termen comunităţii ştiinţifice.
Astfel, termenul a intrat în uz şi a fost folosit de către biologi, ecologişti, lideri politici şi
cetăţeni interesaţi. Conferinţa ONU cu privire la Mediu şi Dezvoltare (Earth Summit), din 1992, a
definit diversitatea biologică drept “variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv,
printre altele, a ecosistemelor terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice şi a complexelor
ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii
şi a ecosistemelor ”. Această definiţie este folosită în Convenţia pentru Diversitatea Biologică UN
– documentul internaţional care defineşte politicile la nivel global legate de biodiversitate.
Obiectivele acestei convenţii sunt “conservarea diversităţii biologice, utilizarea componentelor
sale într-un mod durabil şi partajarea corectă şi echitabilă a beneficiilor care decurg din utilizarea
resurselor genetice, inclusiv prin accesul corespunzãtor la resursele genetice, prin transferul
adecvat de tehnologii potrivite, ţinând cont de toate drepturile asupra acestor resurse şi tehnologii,
şi prin finanţarea corespunzătoare”.
Comunităţiile biologice, dezvoltate în milioane de ani, au început să fie distruse de
activităţile oameniilor. Lista transformărilor sistemelor naturale este direct legată de
diversificarea activităţilor umane. Un număr mare de specii suferă un declin rapid, unele fiind
aproape de punctul de unde începe extincţia lor, ca rezultat al vânării excesive, distrugerii
habitatelor, atacului sălbatic al prăduitorilor sau competitorilor introduşi de către om (Heywood,
1995; Lawton şi May, 1995). Ciclurile hidrologice şi biogeochimice naturale au fost perturbate
datorită defrişării pădurilor, activitate ce a cauzat erodarea anuală a miliarde de tone de orizont
biologic activ, spălarea şi transportul acestuia în râuri, lacuri şi oceane. Diversitatea genetică a
scăzut chiar şi la speciile cu populaţii sănătoase. Climatul specific al planetei noastre a fost
perturbat prin combinarea poluării atmosferice cu defrişarea. Pericolele care ameninţă azi
diversitatea biologică sunt fără precedent: niciodată în istoria vieţii pe Pământ nu au fost atâtea
specii în pericol într-un timp atât de scurt. Aceste pericole sunt exacerbate odată cu creşterea
rapidă a populaţiei umane şi a nevoilor sale de consum. Situaţia gravă în care ne aflăm a fost
4
accentuată şi de răspândirea inegală a resurselor şi sărăcia celor mai multe din ţările tropicale, ţări
care deţin o abundenţă foarte mare de specii. Mai mult, pericolele care ameninţă diversitatea
biologică au un efect sinergic: factori independenţi precum ploaia acidă, exploatarea pădurilor şi
braconajul fac împreună situaţia mult mai periculoasă (Myers, 1987). Ceea ce afectează negativ
diversitatea biologică are influenţă mai devreme sau mai târziu şi asupra comunităţilor umane,
acestea fiind dependente de mediul natural, de aer, apă, materiale de construcţie, hrană,
medicamente etc.
Chiar dacă unele persoane se pot simţi descurajate de avalanşa de specii dispărute sau în
curs de dispariţie sau de intensitatea degradării habitatelor, este posibil să facă ceva pentru a stopa
aceste fenomene. Peter Raven, director al grădinii botanice din Missouri, a spus privitor la
pierderea diversităţii biologice: „Putem gândii fenomenul la scară planetară, dar datorită amplorii
şi complexităţii devine descurajant şi irezolvabil sau putem să gândim în termeni de oportunităţii
specifice, reducând problemele la o scară controlabil” (citat în Tangley, 1986). Următoarele
decenii vor fi determinate în stabilirea timpului de supravieţuire a diversităţii biologice actuale.
Eforturile vor trebui anexate pe salvarea speciilor, administrarea corespunzătoare a actualelor arii
protejate şi pe stabilirea de noi arii protejate. Aceste elemente pot determina care dintre speciile şi
comunităţile biologice vor supravieţui fiind prezervate pentru viitor.
Conservarea diversităţii biologice constituie o disciplină academică care s-a dezvoltat ca
urmare a acestor eforturi. Ea adună laolaltă oameni şi cunoştinţe din domenii diferite. În viitor s-
ar putea ca oamenii să considere această disciplină ca una care a dat o mână de ajutor în
determinarea semenilor noştri să salveze numeroase specii şi comunităţi biologice de la extincţie.

5
 Capitolul 2
Ocrotirea şi conservarea mediului înconjurător

2.1 De unde a început?

Din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de protecţia cadrului vieţii sale. Această
afirmaţie, aparent bizară, este susţinută şi de comportamentul populaţiilor primitive actuale din
junglele Amazoniei sau din Asia de Sud-Est, ca şi de a celor din tundrele nordice. Tribul Tasaday
(I. Mindano, Arh. Filipine), aflat foarte jos pe scara civlizaţiilor (în epoca pietrei necioplite), este
un exemplu: fiecare membru al tribului ştie că viaţa sa depinde de integritatea mediului şi de
aceea, culegerea hranei vegetale, vânătoarea şi pescuitul sunt efectuate după anumite legi nescrise
adoptate de toţi. Această protecţie, care poate fi numită instinctivă, caracterizează epoca de
culegător-vânător din succesiunea civilizaţiilor pământului, dispărând practic în celelalte etape.
Ideea de protecţie a unor spaţii destinate adunărilor publice, recreaţiei, vânătorii sau pescuitului
este foarte veche, după cât se cunoaşte, la asiriezi cu circa 2000 ani î.e.n. Această idee se dezvoltă
în evul mediu când principalele zone de vânătoare sunt protejate atât în Europa Centrala cât şi în
Rusia şi Imperiul Otoman. Erau însă acţiuni locale ale latifundiarilor şi principilor, care îşi apărau
vânatul de braconaj.
Un rol important în formarea unei atitudini favorabile naturii îl au scriitori romantici
francezi şi mai ales J.J. Rousseau, care lansează curentul reîntoarcerii în natură. Într-adevăr, ideile
scriitorului francez din romanul La Nouvelle Heloise, apărut în 1761, au influenţat adânc mulţi
filosofi şi naturalişti.

2.2. Protecţia înseamnă ocrotire+conservare

Sensul actual al protecţiei mediului înconjurător, după cum rezultă şi din „Legea privind
protecţia mediului înconjurător”(1973) cuprinde sinteza tuturor preocupărilor din ţara noastră
pentru ocrotire şi conservare.
Raţiunile ocrotirii rămân valabile şi în zilele noastre: dispariţia unor specii de plante şi
animale, reducerea alarmantă a populaţiilor altor specii şi a spaţiului ecosistemelor puţin
influenţate de om trebuie împiedicate atât de obligaţia morală de a transmite urmaşilor noştri din
ceea ce a fost Pământul, cât şi necesitatea practică a existenţei unor spaţii naturale care să
funcţioneze ca supape de siguranţă ale mediului global.
6
 Pe de altă parte, caracterul limitat al tuturor resurselor, ca şi capacitatea limitată a
mediului înconjurător de a absorbi şi metaboliza noxele şi deşeurile, reprezintă pricipalele raţiuni
ale conservării.

2.3. Măsuri pentru conservarea biodiversităţii

Conservarea biodiversităţii prezintă nu numai o importanţă deosebită, dar şi
serioasedificultăţi în realizarea ei, generate de complexitatea aspectelor care caracterizează
însăşi biodiversitatea, fiind în discuţie numeroasele structuri care o alcătuiesc, fiecare
cu particularităţile ei biologice, fiziologice şi comportamentale, de cerinţele specifice
alecondiţiilor de conservare, de necesitatea unor măsuri speciale de organizare şi management,
aunor investiţii specifice de infrastrucutură etc. Şi toate acestea, datorită faptului că
întrevieţuitoarele ce trebuie conservate, există mari diferenţe în ceea ce priveşte cerinţele de
mediul.Una este să conservi seminţe într-o bancă de gene şi alta să protejezi o rezervaţie naturală.
Sau,unele sunt condiţiile de conservare a plantelor cu înmulţire vegetativă şi altele sunt
necesareconservării plantelor cu înmulţirea sexuată. Diferenţele de condiţii devin şi mai tranşante
când evorba de conservarea speciilor în mediul acvatic şi în cel terestru. Cu totul diferite sunt
cerinţelede mediu pentru protejarea, spre exemplu a ursului Panda şi cele pentru conservarea
baleneialbastre. Aceste aspecte impun o cunoaştere temeinică a biologiei şi ecologiei speciilor
de plante şi animale, pentru ca operaţiunile de conservare să se desfăşoare în cunoştiinţă de
cauză.

7
 Capitolul 3
Ce este diversitatea biologică?

Diversitatea biologică este definită adesea ca fiind totalitatea speciilor, variaţiei genetice
din cadrul speciilor şi comunităţilor biologice, inclusiv inter relaţiile din ecosisteme . World
Wildlife Fund (1989) consideră diversitatea biologică ca fiind abundenţa de entităţi vii de pe
Pământ, reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme,genele pe care acestea le
conţin, la care se adaugă complexitatea ecosistemelor pe care le formeazăîn mediul biologic.
Definiţia, acceptată în cadrul acestei lucrări, ierarhizează diversitatea biologică pe trei niveluri:
1. Diversitatea speciilor, care include toate organismele depe Terra, de la bacterii şi protozoare
până la fungi, plante şi animale;
2. Diversitatea genetică, ce include variaţia genetică din cadrul speciilor, a populaţiilor separate
geografic şi a indivizilor;
3. Diversitatea ecosistemică , ce se referă la variaţiile din comunităţile biologice şi ecosistemele
în care speciile trăiesc şi se dezvoltă, precum şi la interacţiunile dintre aceste niveluri.
"Pentru ca biota să supravieţuiască şi să poată fi utilizată în continuare de către oameni
estenevoie ca la toate nivelele diversităţii biologice să existe un echilibru (Levin, 2001;
MEA,2005)."

3.1. Diversitatea speciilor

Diversitatea speciilor se referă la toate speciile care trăiesc pe Pământ. Identificarea şi
clasificarea speciilor reprezintă un obiectiv important al conservării diversităţii biologice.
Biologii separă specii individuale de marea masă a creaturilor ce trăiesc pe Terra, deşi multe
dintre ele suntde dimensiuni foarte reduse şi cu puţine trăsături caracteristice (Botnariuc, 1999)."
 Ce este specia?
Specia  poate fi definită în două moduri. Prima definiţie consideră specia ca un grup de
indivizi distincţi din punct de vedere morfologic, fiziologic sau biochimic faţă de alte grupuri prin
câteva caracteristici (definiţia morfologică a speciei). Din ceîn ce mai frecvent, pentru a
caracteriza o specie, sunt utilizate diferenţele de secvenţe ADN sau alţi markeri moleculari
(Tautzşi alţii, 2003). Aceste tehnici se folosesc mai ales pentru speciile aproape identice, cum
este cazul bacteriilor. Într-o a doua definiţie, speciile pot fi descrise ca grupuri de indivizi care în

8
libertatese pot împerechea între ei, dând naştere la organisme viabile, dar care nu se pot
împerechea cu alte grupuri (definiţia biologică a speciei).

Fig.Diversitatea biologică include diversitatea genetică (variabilitatea genetică din interiorul

fiecărei specii), diversitatea specifică (speciile dintr-un ecosistem) şi diversitatea
comunităţilor/ecosistemelor (varietateatipurilor de habitate şi a proceselor ecosistemice dintr-o
regiune) (după Temple, 1991; desen de T. Sayre)
Denumirea și clasificarea speciilor:
Taxonomia, ştiinţa clasificării organismelor vii, a creat un sistem de clasificare care
reflectă relaţiile filogenetice între specii. Prin identificarea acestor relaţii, taxonomiştii ajută la
identificarea speciilor sau grupurilor care pot fi unice ori particulare şi implicit la eforturile de
conservare. Informaţiile despre taxonomia, ecologia, morfologia, distribuţia şi statutul speciilor
sunt centralizate în baze de date accesibile prin internet (Bisby, 2000). În clasificarea modernă
speciile similare sunt grupate în genuri:  Dendroica fusca şi multe alte specii de  Dendroica sp.
sunt grupate în genul  Dendroica . Genurile similare sunt grupate în familii: toate genurile de
păsări cântătoare de pădure sunt grupate în familia  Parulidae. Familiile similare sunt grupate într-
un ordin: toate păsările cântătoare sunt grupate în ordinul  Passeriformes. Ordinele similare sunt
grupate într-o clasă: toate păsările sunt grupate în clasa  Aves. Clasele similare sunt grupate într-
un phylum: toate vertebratele aparţin phylumului Chordata. Phylumurile similare sunt grupate
într-un regn.Toate animalele sunt grupate în regnul Animalia. Biologii de azi recunosc în lumea
9
vie trei domenii cu şase regnuri: primul domeniu şi regn este  Bacteria şi include speciile
unicelulare fără nucleu propriuzis; al doilea domeniu şi regn,  Archaea, considerat evoluţionist
distinct, reuneşte specii asemănătoare bacteriilor care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme;
al treilea domeniu, Eucarya, cuprinde specii cu nucleu propriuzis şi include 4
regnuri: Protista, Fungi, Animalia şi Plantae. Regnul  Animalia are cel mai mare număr de specii,
iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cel mai puţin cunoscute. Când discutăm despre specii,
biologii din întreaga lume utilizează un set de denumiri ştiinţifice, în limba latină. Utilizarea
denumirilor ştiinţifice previne confuziile ce pot apărea prin folosirea numelor comune (denumiri
populare sau vernaculare). Denumirile ştiinţifice sunt compuse din două cuvinte, şi poartă numele
de nomenclatură binară.Aceasta a fost dezvoltată în secolul al XVIII-lea de biologul suedez
Carolus Linnaeus. În denumirea ştiinţifică a  Dendroica fusca, Dendroica este numele de gen, iar
fusca cea de specie. Genul este oarecum similar cu numele de familie al oamenilor (Ionescu), pe
când numele de specie este similar prenumelui (Gheorghe). Pentru a evita confuziile, numele
ştiinţifice sunt scrise standard. Prima litera a numelui de gen se scrie cu literă mare, iar numele de
specie numai cu litere mici. Denumirile ştiinţifice sunt scrise italic sau subliniat, uneori fiind
urmate de numele persoanei care a realizat combinaţia nomenclaturală. Denumirea speciei  Homo
sapiens Linnaeus indică faptul că Linnaeus este persoana care a propus numele ştiinţific al speciei
om. Atunci când sunt în discuţie doar speciile unui gen sau nu există certitudine asupra speciei, se
poate folosi după denumire abreviaţia sp. sau mai rar spp; de exemplu  Dendroica sp. sau
Dendroi ca
spp.

10
3.2. Diversitatea genetică
Biologii studiază mecanismele ce modifică sau menţin diversitatea biologică la toate
nivelurile:genetic, specific sau al comunităţilor. Diversitatea genetică a unei specii este deseori
afectată de comportamentul reproducător al indivizilor dintr-o populaţie (Soran, 1973; Soran şi
alţii,2000; Wayne şi Morin, 2004). O populaţie reprezintă un grup de indivizi ai unei specii ce se
potîmperechea între ei producând urmaşi; o specie poate avea una sau mai multe populaţii
separate.O populaţie poate fi alcătuită din câţiva indivizi sau din milioane de indivizi, cu condiţia
ca aceștia să producă urmaşi. Un singur individ al unei specii nu poate constitui o populaţie, ca de
altfel şi un grup de indivizi ce nu se mai reproduce; de exemplu ultimii zece indivizi cunoscuţi ai
vrăbiilor de litoral (Ammodramus maritimus nigrescens), native în sud-estul Statelor Unite, nuau
constituit o populaţie adevărată pentru că toţi erau masculi.
Ce este diversitatea genetică?
De obicei, indivizii dintr-o populaţie sunt diferiţi unul de altul. Variaţia genetică apare
pentru că indivizii au forme uşor diferite ale genelor (sau locus), respectiv unităţi cromozomale
cecodifică proteine specifice. Aceste forme diferite ale unei gene sunt cunoscute sub numele de
alele,diferenţierile apărând prin mutaţii, adică prin modificări în acidul dezoxiribonucleic (ADN),
dincare sunt constituiţi cromozomii unui individ. Alelele unei gene pot afecta dezvoltarea şi
fiziologia unui organism.Crescătorii de animale şi agricultorii folosesc această variaţie genetică
pentru a produce specii domesticite, precum grâul, porumbul, legumele, bovinele, păsările, cu
productivitate sau rezistenţă mai ridicate (Enescu, 1985).

11
3.3. Diversitatea ecosistemelor
Comunităţile biologice sunt foarte diverse, iar această diversitate este evidentă chiar şi
într-un peisaj comun. De exemplu, pe măsură ce urcăm un munte, structura vegetaţiei şi tipurile
de plante şi animale prezintă schimbări graduale de la cele întâlnite într-o pădure de
altitudine joasă la cele dintr-o pădure de altitudine înaltă (Enescu, 1997). Pe măsură ce ne
deplasăm prin peisaj, condiţiile fizice (soluri, temperatură, precipitaţii şi altele) se modifică, şi
una câte una speciile din locaţia iniţială dispar, întâlnim noi specii, pe care nu le găseam la
punctul de plecare. Peisajul ca un întreg este dinamic şi se modifică ca răspuns la mediul general
şi la tipurile de activităţi umane ce sunt asociate cu el.

12
 Capitolul 4
Metode pentru protecţia biodiversităţii

În funcţie de cerinţele biologice şi ecologie ale speciilor, de scopul conservării ,metodele

de conservare trebuie să corespundă acestor cerinţe. În general există 2 forme mari de
conservare :“in situ” şi “ex situ”.

4.1. Protejarea şi conservarea „in situ”

Această metodă de conservare constă în menţinerea plantelor sau animalelor în
habitatelelor naturale, în care s-au format şi evoluat. Marele avantaj al acestui tip de conservare
este că el permite vieţuitoarelor să-şi formeze evoluţia, în condiţiile naturale în care s-au format şi
dezvoltat. Ele sunt puse în situaţia să coevolueze cu bolile, dăunătorii şi cu condiţiile de stress ale
mediului din zona respectivă. Încă din epoca lui Aristotel, oamenii se interesau de viaţa plantelor
şi animalelor. În prezent, cu toată evoluţia cunoaşterii umane, suntem încă departe de a finaliza
inventarul tuturor vieţuitoarelor. De fapt viaţa în ansamblul său este atât de complexă şi de
variată, încât există părerea că niciodată cercetătorii nu vor ajunge la o finalitate din acest punct
de vedere. Cu toate acestea, biodiversitatea este supusă unui proces continuu de eroziune, încât
mai multe forme de viaţă dispar, decât reuşesc oamenii de ştiinţă să descopere şi să inventarieze.
Ecosistemele asigură tot evantaiul de bunuri şi servicii de mediu, care fac planeta noastră viabilă.
Biodiversitatea limitează insecuritatea alimentară şi constituie un important rezervor de
gene pentru biotehnologii, îndeosebi din agricultură şi medicină. Totodată ar fi imprudent de a
pune biodiversitatea “sub clopot”. Ea este un domeniu dinamic, care evoluează şi care integrează
şi existenţa umană. Pentru a o conserva într-o manieră durabilă, trebuie antrenată o reţea
mondială de rezervaţii protejate, asociind populaţiile locale la conservarea lor. Zonele protejate în
rezervaţii naturale reprezintă cele mai corespunzătoare forme de conservare, întrucât ele asigură
păstrarea ansamblului de unităţi ecologice-fauna, flora, sol, apă etc. însă şi interacţiunea dintre
ele. Pentru reuşita conservării “in situ” trebuie avut în vedere că acest demers nu se poate face
excluzănd omul. Dar pentru a-l face pe partener în această activitate el trebuie cointeresat prin
diferite mijloace. Conform convenţiei privind biodiversitatea de la Rio (1992) “orice zonă
geografică delimitată, bine organizată şi administrată, în vederea conservării unor zone naturale
speciale, constituie o zonă protejată”. Această largă definiţie acoperă realităţi variate. Uniunea
Mondială pentru Natură (UICN), principala organizaţie care se ocupă de ariile protejate, distinge

13
 6 zone care include de la rezervaţii nelocuite (spre exemplu în Antarctica) până la nenumăratele
parcuri naturale, conduse de populaţiile locale. În total, pe întregul Mapamond există mai mult de
30000 de arii protejate, care se întind pe 8,83 % din suprafaţa globului. Cea mai mare parte din
ele acoperă mai puţin de 10 km2, alcătuite din “insuliţe” fragile, în mijlocul naturii.

 4.2. Conservarea “in situ” în România

  Natura a fost foarte darnică cu România. Formele de relief variate (munţi, dealuri, câmpii,
ape, păduri), condiţiile climatice diferite, fauna şi flora sălbatică, bogată şi variată, oferă
României un cadru natural cu frumuseţi deosebite şi cu un potenţial economic generos.
Din păcate, nu la acelaşi nivel s-a situat omul, care aşa după cum sublinia Clubul Ecologic
UNESCO “Pro Natura”, spre deosebire de alte ţări, România a dus mereu lipsă de un
management corespunzător pentru conservarea ariilor protejate. Merită de subliniat faptul că în
România, populaţiile de lupi, urşi, capre negre, râşi, se numără printre cele mai mari din Europa.
În Carpaţi mai există habitate forestiere şi alpine nealterate. În anii 1930 s-a înfiinţat în
ţara noastră Comisia Monumentelor Naturii cu scopul de a conserva ariile protejate. Dar din lipsa
unor măsuri adecvate de organizare, ariile protejate erau un fel de muzee în aer liber, fără ghizi şi
fără pază. Totuşi o oarecare protecţie s-a realizat datorită faptului că rezervaţiile erau greu
accesibile. După 1990, odată cu marile transformări în ţara noastră, lipsa unei legislaţii
corespunzătoare a favorizat braconierii şi “ întreprinzătorii” lamari abuzuri, furturi, distrugeri,
care au provocat şi provoacă mari degradări ariilor protejate. Odată cu cadidatura României
pentru integrarea în Uniunea Europeană, a fost adoptată H.G.230/2003, prin care se stabilesc
măsuri concrete de reorganizare a acestei activităţi, delimitându-se clar întinderea geografică a
rezervaţiilor biosferei, a parcurilor naturale şi a parcurilor naţionale, acestea fiind încadrate în
categorii de management corespunzătoare. În acelaşi document se detaliază mecanismele de
constituire a administraţiilor celor 18 zone protejate, din care una a Rezervaţiei Biosferei, 11
Parcuri Naţionale şi 6 Parcuri Naturale, după cum urmează:
o Rezervaţia Biosferei Delta Dunării
o Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei
o Parcul Naţional Retezat, desemnat internaţional ca Rezervaţie a Biosferei de către Comitetul
UNESCO “omul şi biosfera”
o Parcul Natural Porţile de Fier 
o Parcul Natural Cheile Nerei-Beuşniţa
o Parcul Natural Apuseni  

14
o Parcul Naţional Munţii Rodnei, desemnat internaţional ca Rezervaţie a Biosferei de către
Comitetul UNESCO “omul şi biosfera”
o Parcul Natural Bucegi
o Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş
o Parcul Naţional Ceahlău
o Parcul Naţional Călimani
o Parcul Naţional Cozia
o Parcul Naţional Piatra Craiului
o Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina
o Parcul Naţional Semenic-Cheile Carasului
o Parcul Naţional Munţii Măcinului
o Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, desemnată ca Zonă Umedă de importanţă internaţională, de
către Secretariatul Convenţiei Ramsar 
o Parcul Natural Vânători Neamţ
Hotărârea de guvern 230/2003 stabileşte că Autoritatea Publică pentru Mediu în
colaborare cu Autoritatea Publică Centrală pentru Silvicultură, cu avizul Academiei Române,vor
hotărî zonarea interioară a parcurilor naţionale din punct de vedere al necesităţii de conservare a
biodiversităţii.
De asemenea în aceeaşi formulă organizatorică, se vor elaboranorme de amenajare a
pădurilor, în conformitate cu categoriile de management şi cu obiectivelede conservare a
biodiversităţii. Autoritatea Publică Centrală pentru Agricultură în colaborare cu Autoritatea
Publică Centrală pentru Mediu şi cu Academia Română sunt răspunzătoare de elaborarea unor
norme de gospodărire a pajiştilor, având în vedere printre alte considerente, obiectivele
conservării biodiversităţii. Se va acţiona pentru stabilirea unor reglementări precise pentru
desfăşurarea ecoturismului, precum şi stabilirea unor structuri administrative pentru fiecare
rezervaţie. Prin măsurile stabilite de acest act normativ, precum şi prin cele stabilite anterior,
există certitudinea că întreaga activitate de organizare şi funcţionare a rezervaţiilor naturale se va
îmbunătăţi substanţial, încât conservarea naturii în ţara noastra să se ridice la nivelul importanţei
şi frumuseţilor acestor avuţii.

4.3. Protejarea şi conservarea „ex situ”

Genele nu pot fi conservate decât în sisteme vii, adică sub formă de plante întregi sau
părţi din plante, care trebuie să rămână vii şi sănătoase pentru a fi conservate. Pentru a menţine

15
sistemele vii, biologii şi responsabilii cu conservarea, utilizează câteva metode specifice. Una din
aceste metode este conservarea “ex situ” care constă în conservarea plantelor şi animalelor în
afara habitatului natural în care s-au format şi au evoluat (bănci de gene, grădini botanice, parcuri
zoologice). Cele mai multe plante se păstrează folosind acest mod de conservare, în care
seminţele, plantele sau părţi din plante (ţesuturi sau celule) sunt rezervate într-un mediu artificial.
Deşi stocarea se face pe termen lung, totuşi el nu este definit: plantele cultivate trebuie să fie în
timp regenerate pentru că ele îmbătrânesc, boabele şi ţesuturile trebuie să fie periodic regenerate
sub formă de plante întregi, care vor produce seminţe noi sau ţesuturi tinere, apte pentru
conservare. Dacă regenerarea este facută regulat şi meticulous, conservarea “ex situ” poate
reprezenta un mijloc de prezervare a genelor pe timp foarte mare, de ordinul secolelor. Acest tip
de conservare mai prezintă avantajul că adună într-un singur loc, o mare diversitate genetică.
Conservarea modernă a plantelor cultivate, precum şi a rudelor lor sălbatice, se face în prezent în
aşa zisele “bănci de gene”. Dacă conservarea pădurilor şi a faunei, recunoscută ca o necesitate
încă din anul 700 î.Hr. în câteva regiuni din China şi India, conservarea resurselor genetice în
maniera în care se practică în prezent, constituie un fenomen relative recent. Studiile lui A. de
Candolle şi N.Vavilov se găsesc la originea diferitelor colecţii de resurse genetice vegetale din
Federaţia Rusă, Statele Unite şi din alte state. Colecţiile de plante făcute de ei, la început erau
destinate ameliorării plantelor şi disciplinelor conexe. Ulterior, unele dintre ele, spre exemplu
cele ale lui Vasilov, au permis să identifice centrele de origine şi centrele de diversitate ale
plantelor, să pună în evidenţă modul de repartizare a variabilităţii sau a caracterelor şi să lege
variaţiile observate de efectele de mediu. Gestionarea şi conservarea materialului vegetal au
evoluat progresiv ajungând la situaţiade astăzi, când gestionarea se face pe baze computerizate.
Conservarea patrimoniului vegetal a încetat de a mai fi o preocupare izolată, pentru a deveni în
prezent o activitate ştiinţifică, cu caracter internaţional, în a cărei preocupare implicându-se nu
numai cercetători şi alţi specialişti, ci şi fundaţii private, ONG-uri şi chiar guverne. Preocupaţi de
riscul dispariţiei unor importante specii, oamenii de ştiinţă au încurajat dezvoltarea băncilor de
gene pentru a putea accede în permanenţa şi rapid la resursele genetice fiabile. S-a constatat că
misiunile de preospectare destinate a asigura amelioratorii de plante cu material genetic sunt
costisitoare. Pe de altă parte, amelioratorii de plante şi-au arătat nemulţumirea faţă de activitatea
de colectare, întrucât în caz de epuizare sau de pierdere a unor  plante este dificil de a le înlocui
printr-o acţiune de colectare. De aici s-a tras concluzia necesităţii organizării unor instituţii
specializate pentru conservare, denumite bănci de gene.Conservarea resurselor genetice în bănci
de gene presupune parcurgerea mai multor erape, care se finalizează prin stocarea seminţelor
pentru păstrare. Prima etapă a conservării constă în efectuarea unui inventar al caracteristicilor

16
plantelor de câmp, în locul unde s-a efectuat colectarea. Se va descrie mediul în care s-au format
şi dezvoltat şi se va preciza originea lor. Este bine să se reţină caracteristici, precum culoarea
boabelor sau forma fructului, latitudinea şi longitudinea locului de colectare, numele local al
plantei, data colectării şi alte date ce pot fi prelevate. A doua etapă este reprezentată de stabilirea
numărului de seminţe ce trebuie prelevate pentru fiecare probă în aşa fel încât să fie
reprezentative variabilităţii genetice a populaţiei respective. Ca măsură de securitate, cea mai
mare parte a loturilor conţin mai multe mii deseminţe. Laboratorul Naţional de Conservare a
seminţelor (NSSL), de la Fort Collins din statul Colorado din SUA, conservă nu mai puţin de
5000 de seminţe pentru plantele care produc boabe mari. La Gatersleben în Germania,
cercetătorii au fixat ca obiectiv conservarea a 10000 de boabe pe lot, ceea ce corespunde cu 500
de grame de cereale. La Centrul Internaţional pentru Ameliorarea Porumbului şi Grâului din
Mexic, loturile de porumb conservate pe termen lung conţin între 5000 şi 17000 de boabe după
varietate, iar pentru grâu 20000 de boabe. La Institutul Internaţional de Cercetarea Orezului de la
Los Banos din Filippine, proba supusă conservării conţine între 5000 şi 8000 de boabe pentru
conservarea de lungă durată şi între 20000 şi 32000, după specie, pentru conservarea de medie
durată. A treia etapă constă în multiplicarea materialului vegetal destinat conservării.Seminţele
colectate în câmp sunt insuficiente pentru necesarul de conservare, pentru utilizarea de
amelioratori şi pentru schimb.Pentru a fi suficiente sunt necesare 5 generaţii de multiplicare. A
patra etapă constă în faptul că, odată catalogat şi multiplicat, materialul trebuie să fie caracterizat
şi evaluat. Identificarea caracterelor interesante ale unui lot este încredinţată de preferinţă unei
echipe de cercetători. În consecinţă, această etapă este foarte importantă pentru amelioratori.
Cercetările asupra materialului colectat se fac atât în câmp cât şi în sere, avându-se în vedere
principalele însuşiri morfologice şi fiziologice.Interesează în mod deosebit rezistenţala boli, la
insecte şi la stresul de mediu.A cincea etapă şi cea mai importantă constă în conservarea propriu-
zisă. Resursele genetice se conservă în 3 maniere diferite: pe termen scurt, pe termen mediu şi pe
termen lung.
a) Conservarea pe termen scurt (denumit şi „de lucru”) - seminţele sunt conservate fie la
temperatura camerei, fie în spaţii climatizate, dacă climatul este cald şi umed. Acest
material prezintă un interes imediat pentru amelioratori. Colecţiile „de lucru” nu intră în
conservarea propriu-zisă, ele fiind în general menţinute în locurile destinate programelor de
ameliorare a plantelor, mai curând decât în băncile de gene. Unele din probele „de lucru” sunt
transferate în colecţiile pe termen mediu şi lung, intrând în circuitul internaţional.
 b) Conservarea pe termen mediu reprezintă interes pentru amelioratorii de plante. Seminţele sunt
conservate la o temperatură de circa 00C în flacoane de sticlă sau de plastic sau în pungi de

17
aluminiu.Cea mai mare parte a băncilor de gene folosesc conservarea pe termen scurt şi
mediu, pentru că ele sunt imediat exploatabile de amelioratori şi pentru că sunt mai puţin
consumatoare de energie decât colecţiile pe termen lung.
c) Conservarea pe termen lung - pentru acest mod de conservare seminţele sunt uscate după care
sunt plasate în flacoane vidate sau în containere metalice sau în pungi de aluminiu. Acestea sunt
depozitate în spaţii bine izolate sau în congelator la o temperatură cuprinsă între -100C şi-
200C.În aceste condiţii, seminţele pot să-şi menţină viabilitatea timp foarte îndelungat. Seminţele
conservate pe termen mediu sau pe termen lung sunt uscate până la un conţinut de umiditate de la
4% la 7%, după care se supun refrigerării. Pentru uscare există aparate speciale de
dezumidificare.Odată depozitate într-o bancă, loturile de seminţe sunt periodic supuse testării
viabilităţii. Viabilitatea seminţelor depinde de 3 factori: temperatura, conţinutulde umiditate şi de
viabilitatea iniţială. Plantele cu înmulţire vegetativă, cum este cazul cartofului, trebuie ca în
fiecare an să fie înmulţite, iar stocarea tuberculilor să fie facută în spaţii lipsite de umiditate şi
caldură excessive.

4.4. Conservarea „ex situ” în parcuri zoo şi în grădini botanice

Pentru mamifere, păsări, reptile şi amfibieni, conservarea „ex situ” se practică în general
în parcuri zoologice.Aproape 500000 de animale în toată lumea trăiesc in parcuri zoo.Câteva
specii, precum condorul de California, nu mai există decât în parcuri zoo. Aceste animale au fost
supuse conservării înainte să dispară din natură. În prezent se încearcă reintroducerea lor în
libertate.
Conservarea „ex situ” în grădini botanice se face în 1500 de astfel de unităţi din întreaga
lume şi unde sunt adăpostite 35000 de specii, adică 15 % din flora mondială. Cea mai mare parte
din grădinile botanice se găsesc în ţările dezvoltate. Ţările tropicale, cu toata bogăţia lor în
diversitate genetică, nu deţin decat 230 de grădini botanice. În numeroase grădini botanice, o
atracţie deosebită o constituie spaţiile destinate florilor. Atât ca interes ştiinţific, dar şi estetic şi
educativ, florile sunt astfel alese încât să ofere plăcuta ocazie de a fi admirate şi cercetate pe tot
parcursul perioadei de vegetaţie, din primavara devreme cu lalelele, continuând vara cu trandafirii
şi încheind toamna târziu cu crizantemele. Prin frumuseţea acestor specii de flori, dar şi prin
diversitatea lor, prin modul de organizare şi management, grădinile botanice constituie modele de
bun gust şi rafinament în etalarea frumosului şi a ordinei, adevărate oaze de linişte şi relaxare. În
ţara noastră, Asociaţia Internaţională a Grădinilor Botanice recunoaşte existenţa a 7 grădini
botanice după cum urmează: 1 la Bucureşti, 2 la Cluj-Napoca, 1 la Craiova, 1 la Iaşi, 1 la Tg-
Mureş şi 1 la Timişoara.

18
4.5. Conservarea „ex situ” în România (Banca de gene Suceava)
În România există conservarea „ex situ” a resurselor genetice vegetale, se face la Banca
de gene Suceava a cărei construcţie s-a făcut pe baza aprobării Consiliului de Stat al
R.S.România şi care până în anul 1991 a funcţionat ca un compartiment dependent de Staţiunea
de Cercetări Agricolă Suceava, fără personalitate juridică. Obiectivele noii instituţii înfiinţate
sunt: prospectarea, colectarea, evaluarea şi conservarea resurselor genetice vegetale. Preocupări
pentru conservarea resurselor genetice vegetale în cadrul Staţiunii de Cercetări Agricole Suceava,
existau de multă vreme. Primele colecţii s-au făcut la porumb, încă din anul 1956, odată cu
infiinţarea în cadrul S.C.S. Suceava a Compartimentului de Ameliorare a porumbului. Ulterior
colecţiile s-au extins şi la alte specii, precum la cartof, plante furajere etc. Preocupările şi
insistenţele S.C.A. Suceava pentru colectarea resurselor genetice mai întâi în Bucovina şi mai
apoi din întreaga ţară, au creat condiţii pentru ca să înfiinţeze Banca de Gene a României.
Activitatea Băncii de Gene Suceava a atras atenţia forurilor europene şi internaţionale de
specialitate şi, ca urmare, în 1993 conducerea Băncii de Gene Suceava a fost împuternicită de
Guvernul României să răspundă invitaţiei Institutului Internaţional de Resurse Genetice Vegetale,
cu sediul la Roma, de a semna în această organizaţie mondială. Ceremonialul de semnare a avut
loc la Ministerul de Externe al Italiei, depozitarul documentului de aderare Volumul de material
colectat şi conservat în cadrul Băncii este de peste 7000 de probe, cuprinzând specii de cartof,
porumb, grâu, fasole etc. Conservarea colecţiilor de seminţe se face în condiţii climatizate,
dispunând în acest sens de aparatura necesară. La temperatura de +400C se conservă seminţele
pentru păstrarea pe timp mediu, iar la -200C se conservă pe perioade de lungă durată.

19
 Concluzii

După cum am reţinut, nu este un mister de ce diversitatea biologică înregistrează un

declin rapid la nivel mondial. Comunităţile biologice sunt distruse şi speciile suntaduse în pragul
extincţiei prin supraexploatarea resurselor, rezultată din nevoia oamenilor săraci de a supravieţui,
din consumul excesiv de resurse al ţărilor dezvoltate, din dorinţade a obţine profituri (Myers şi
Kent, 2004; Sachs, 2005). Distrugerile pot fi cauzate de localnici,imigranţi, grupuri locale de
oameni de afaceri, mari agenţi economice din centrele urbane, expansiunea suburbană în ariile
rurale, corporaţiile multinaţionale, conflictele militare sau de cătreguverne. Oamenii sunt cel mai
adesea inconştienţi sau indiferenţi faţă de impactul activităţilor umane asupra lumii naturale.
Pentru ca politicile de conservare să funcţioneze, oamenii de la toatenivelele societăţii trebuie să
conştientizeze că este în interesul lor să lucreze pentru conservare(Cullen şi alţii, 2005; Charnley,
2006). Dacă oamenii de ştiinţă pot demonstra că protecţia diversităţii biologice aduce beneficii
mai mari decât distrugerea ei, oamenii şi guvernele vor fi maideschişi în a accepta planurile de
conservare. Această evaluare ar trebui să includă nu numai valoarea monetară imediată, ci şi
aspecte mai puţin concrete, precum valoarea existenţială, valoarea opţională şi valoarea
intrinsecă.
Probleme actuale şi posibile soluţii:
Există un consens între conservaţionişti asupra existenţei unei serii de probleme majore,
cu proiecţie în starea diversităţii biologice şi necesităţii unor schimbări în politicile şi practicile
actuale de dezvoltare. În continuare vor fi enumerate unele din aceste probleme şi vom încerca
săsugerăm soluţii. Reţinem însă că pentru eficienţă răspunsurile sunt simplificate, fiind
ignoratemulte elemente ce ar trebui rezolvate pentru a oferi un răspuns comprehensiv şi real
acestor probleme.
Problemă: Conservarea diversităţii biologice este dificilă deoarece la nivel mondial
majoritatea speciilor sunt necunoscute de către oamenii de ştiinţă şi publicul larg. Mai mult,
majoritatea comunităţilor biologice nu sunt monitorizate pentru a se determina cum se modifică
de-a lungul timpului.
Soluţii: Trebuie pregătiţi mai mulţi cercetători şi voluntari care să identifice, să clasifice
şisă monitorizeze speciile şi comunităţile biologice. În plus trebuie crescută finanţarea în acest
domeniu (Raven şi Wilson, 1992; Goffredo şi alţii, 2004; Main, 2004; Evans şi alţii, 2005). În

20
ţările în curs de dezvoltare există o nevoie acută de a pregăti mai mulţi oameni de ştiinţă şi a
înfiinţa instituţii de cercetare. Oamenii simpli, dar entuziaşti, pot juca deseori un rol important
înconservarea biodiversităţii după ce li se acordă o anumită instruire şi îndrumare. Oamenii
interesaţi de conservare trebuie să deprindă aptitudini de bază, precum identificarea speciilor şi
tehnicile de monitorizare a mediului. De cele mai multe ori, astfel de persoane se vor alătura şi
vor susţine organizaţiile locale de conservare, ori cele la nivel naţional sau internaţional (Caseta
21.1).Există două categorii sociale mai receptive la educaţie: elevii şi vârstnicii (Jacobson şi alţii,
2005).Informaţiile privind diversitatea biologică trebuie accesibilizate, acest lucru putându-se
realiza parţial prin programul Global Biodiversity Information Facility (Lane, 2003;
www.gbif.org ), ceserveşte ca bază de date centrală accesibilă pe Internet pentru 47 de ţări.

Cum va arăta lumea în 2050?

Cele mai multe studii de mediu analizeazăun proiect, o activitate economică sau o
regiune. Totodată, cercetătorii au lansat recent un proiect deevaluare a schimbărilor de mediu
lanivel global. De exemplu, în anul 1990,Intergovernamental Panel on ClimateChange (IPCC) a
produs un prim raport, ce abordând o gamă largă de cause şi consecinţe la nivel planetar.
Realizatăîntr-un mod asemănător, MilleniumEcosystem Assessment (MEA), a necesitat un efort
internaţional a sute de cercetători întins pe mai mulţi ani, pentru a documenta schimbările apărute
în ecosisteme şi modul în care oamenii vor face faţă acestor schimbări. Ca parte a acestor eforturi,
MEA a dezvoltat patru scenarii legate de modul în care societatea, economia şi mediul se pot
schimba în următorii 50 de ani (MEA,2005).
Aceste scenarii nu sunt prognoze,dar ajută
cercetătorii şi factorii de decizie să exploreze
modul în care mediul se va schimba pe măsură
ce populaţia şi economia cresc. Scenariile
explorează cum comerţul global, industria,
agricultura, standardul de viaţă pot evolua în
limite rezonabile şiind că diverse moduri de
abordare a problemelor de mediu.

1. Scenariul Ordin pentru întărire: regionale,

care rezolvă problemele de mediu după ce
acestea apar.

21
2. Scenariul Orchestraţie globală descrie o societate globalizată cu bariere comerciale reduse, cu
investiţii mari pentru reducerea sărăciei şi care promovează prosperitatea socială şi în acest
scenariu rezolvarea problemelor de mediu este ulterioară apariţiei lor.
3. Scenariul Mozaic adaptativ  portretizează o societate puternic regionalizată care pune în
valoare managementul economiilor regionale şi atractivităţii economice, cu preocupări în
menţinerea stării de sănătate a ecosistemelor.
4.Scenariul Tehnogrădina descrie olume puternic administrată, globalizatăcare utilizează
tehnologii ce menţin sănătatea ecosistemelor.
Pentru mulţi observatori, scenariulOrdin pentru întărire apare ca cel mai plauzibil pentru
evoluţia lumii noastre.Acest scenariu este cel mai distructivatât pentru sănătatea ecosistemelor cât
şi pentru prosperitatea oamenilor.Scenariul Orchestraţie globală reprezintă din punctul de vedere
al multor organizaţii conservaţioniste şi agenţii dedezvoltare, o îmbunătăţire a situaţiei actuale,
fiind un scop tangibil al societăţiinoastre. Scenariile Mozaicul adaptiv şiTehnogrădina reprezintă
cele mai bunesoluţii pentru protecţia ecosistemelor.Scenariul Tehnogrădina produce o societate
cu libertate personală redusă,multe persoane considerând Mozaiculadaptativ şi Tehnogrădină ca
sistemeirealizabile având în vedere actualele preocupări pentru securitate şi creştereeconomică.În
prezent organizaţiile conservaţioniste internaţionale şi factorii de decizie politică, în special din
UniuneaEuropeană, discută cele 4 scenarii.Aceste discuţii nu au condus încă până la rezultate
tangibile, deşi scenariile descriu clar alternative la actualele modelede afaceri şi posibile rezultate
pentruecosisteme şi oameni.Scenariile arată cămăsurile de protecţie ale mediului luateacum, vor
avea efecte minime iniţial,rezultatele urmând a fi vizibile după o perioadă de 50 de ani. Dacă nu
se vor lua măsuri, atunci mediul va continua săfie distrus. Scenariile arată că tehnologiile şi
practicile care sporesc eficienţa autilizării apei şi reduc nevoia de fertilizanţi, produc beneficii
importante mediului înconjurător. Scenariile MEA suntsoluţii practice pentru factorii de
decizie prin ilustrarea clară a viitoarelor costurişi beneficii ale deciziilor politice de azi.
arată o lume fragmentată preocupată de securitate și piețe

22
 Bibliografie

 Conservarea diversitatii biologice- Richard B. Primack, Editura Tehnica

 Fundamentele conservarii diversitatii biologice- Primack, R., Patroescu M., Rozylowicz, L., Ioja,
Cristian, Editura AGIR, 2008
 Ioan Ovidiu Muntean, ECOLOGIE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI, EDIŢIA A II-AADAUGITĂ,
Editura:Emia
 Mihai D. Cristea, Editura: Ceres 2006, Biodiversitatea
 Alexandru Teodorescu, Marian Petre, Editura:CD Press 2009, Biotehnologia protectiei mediului -
vol. al II-lea
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Biodiversitate
 http://lori.academicdirect.org/courses/Live_BDBC_2010/Bio_Div_Bio_Con_C2.pdf

23